Parlamentul României
Codul Civil din 17/07/2009
al României
___________
Text actualizat la data de 20.04.2012. Actul include modificările din următoarele acte:
- Legea nr. 60/2012 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 255 din 17/04/2012.
___________
Pus în aplicare prin:
- Metodologia publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 151 din 02/03/2011.
- Legea nr. 71/2011 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 409 din 10/06/2011.
- Regulamentul nr. 15/2011 publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 694 din 30/09/2011.
TITLUL PRELIMINAR
Despre legea civilă**)
___________
**)
Dispoziţiile de punere în aplicare a titlului preliminar sunt cuprinse în art. 8 din Legea nr. 71/2011.
CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
Izvoarele dreptului civil
Art. 1.
-
(1)
Sunt izvoare ale dreptului civil legea, uzanţele şi principiile generale ale dreptului.
(2)
În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în lipsa
acestora, dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar
când nu există asemenea dispoziţii, principiile generale ale dreptului.
(3)
În materiile reglementate prin lege, uzanţele se aplică numai în măsura în care legea trimite în mod expres la acestea.
(4)
Numai uzanţele conforme ordinii publice şi bunelor moravuri sunt recunoscute ca izvoare de drept.
(5)
Partea interesată trebuie să facă dovada existenţei şi a conţinutului
uzanţelor. Uzanţele publicate în culegeri elaborate de către entităţile
sau organismele autorizate în domeniu se prezumă că există, până la
proba contrară.
(6)
În sensul prezentului cod, prin uzanţe se înţelege obiceiul (cutuma) şi uzurile profesionale.
Obiectul şi conţinutul Codului civil
Art. 2.
-
(1)
Dispoziţiile prezentului cod reglementează raporturile patrimoniale şi
nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte de drept civil.
(2)
Prezentul cod este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie
dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau
spiritul dispoziţiilor sale.
Aplicarea generală a Codului civil
Art. 3.
-
(1)
Dispoziţiile prezentului cod se aplică şi raporturilor dintre
profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte
subiecte de drept civil.
(2)
Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere.
(3)
Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de
către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă
în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în
prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ.
Punere în aplicare Art. 3. prin Lege 71/2011 : |
(1)
Noţiunea "profesionist" prevăzută la art. 3 din Codul civil include
categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi
orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau
profesionale, astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de lege, la data
intrării în vigoare a Codului civil. |
Aplicarea prioritară a tratatelor internaţionale privind drepturile omului
Art. 4.
-
(1)
În materiile reglementate de prezentul cod, dispoziţiile privind
drepturile şi libertăţile persoanelor vor fi interpretate şi aplicate în
concordanţă cu Constituţia, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,
pactele şi celelalte tratate la care România este parte.
(2)
Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la
drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi
prezentul cod, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia
cazului în care prezentul cod conţine dispoziţii mai favorabile.
Aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene
Art. 5.
-
În materiile reglementate de prezentul cod, normele dreptului Uniunii
Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau
statutul părţilor.
CAPITOLUL II
Aplicarea legii civile
Aplicarea în timp a legii civile
Art. 6.
-
(1)
Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă.
(2)
Actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau
produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte
efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data
încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor.
(3)
Actele juridice nule, anulabile sau afectate de alte cauze de
ineficacitate la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse
dispoziţiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori, după
caz, eficace potrivit dispoziţiilor legii noi.
(4)
Prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la
data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse
dispoziţiilor legale care le-au instituit.
(5)
Dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate
sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum
şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare.
(6)
Dispoziţiile legii noi sunt de asemenea aplicabile şi efectelor viitoare
ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a
acesteia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie,
filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile
de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din
raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după
intrarea în vigoare a legii noi.
Teritorialitatea legii civile
Art. 7.
-
(1)
Actele normative adoptate de autorităţile şi instituţiile publice
centrale se aplică pe întreg teritoriul ţării, afară de cazul în care se
prevede altfel.
(2)
Actele normative adoptate, în condiţiile legii, de autorităţile şi
instituţiile administraţiei publice locale se aplică numai în raza lor
de competenţă teritorială.
Extrateritorialitatea legii civile
Art. 8.
-
În cazul raporturilor juridice cu element de extraneitate, determinarea
legii civile aplicabile se face ţinându-se seama de normele de drept
internaţional privat cuprinse în cartea a VII-a din prezentul cod.
CAPITOLUL III
Interpretarea şi efectele legii civile
Interpretarea legii
Art. 9.
-
(1)
Cel care a adoptat norma civilă este competent să facă şi interpretarea ei oficială.
(2)
Norma interpretativă produce efecte numai pentru viitor.
(3)
Interpretarea legii de către instanţă se face numai în scopul aplicării ei în cazul dedus judecăţii.
Interzicerea analogiei
Art. 10.
-
Legile care derogă de la o dispoziţie generală, care restrâng exerciţiul
unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile se aplică numai
în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege.
Respectarea ordinii publice şi a bunelor moravuri
Art. 11.
-
Nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la
legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri.
Libertatea de a dispune
Art. 12.
-
(1)
Oricine poate dispune liber de bunurile sale, dacă legea nu prevede în mod expres altfel.
(2)
Nimeni nu poate dispune cu titlu gratuit, dacă este insolvabil.
Renunţarea la drept
Art. 13.
-
Renunţarea la un drept nu se prezumă.
Buna-credinţă
Art. 14.
-
(1)
Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să îşi exercite
drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în
acord cu ordinea publică şi bunele moravuri.
(2)
Buna-credinţă se prezumă până la proba contrară.
Abuzul de drept
Art. 15.
-
Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe
altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe.
Vinovăţia
Art. 16.
-
(1)
Dacă prin lege nu se prevede altfel, persoana răspunde numai pentru faptele sale săvârşite cu intenţie sau din culpă.
(2)
Fapta este săvârşită cu intenţie când autorul prevede rezultatul faptei
sale şi fie urmăreşte producerea lui prin intermediul faptei, fie, deşi
nu îl urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii acestui rezultat.
(3)
Fapta este săvârşită din culpă când autorul fie prevede rezultatul
faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va produce,
fie nu prevede rezultatul faptei, deşi trebuia să îl prevadă. Culpa
este gravă atunci când autorul a acţionat cu o neglijenţă sau imprudenţă
pe care nici persoana cea mai lipsită de dibăcie nu ar fi manifestat-o
faţă de propriile interese.
(4)
Atunci când legea condiţionează efectele juridice ale unei fapte de
săvârşirea sa din culpă, condiţia este îndeplinită şi dacă fapta a fost
săvârşită cu intenţie.
Eroarea comună şi invincibilă
Art. 17.
-
(1)
Nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât are el însuşi.
(2)
Cu toate acestea, când cineva, împărtăşind o credinţă comună şi
invincibilă, a considerat că o persoană are un anumit drept sau o
anumită calitate juridică, instanţa judecătorească, ţinând seama de
împrejurări, va putea hotărî că actul încheiat în această stare va
produce, faţă de cel aflat în eroare, aceleaşi efecte ca şi când ar fi
valabil, afară de cazul în care desfiinţarea lui nu i-ar cauza niciun
prejudiciu.
(3)
Eroarea comună şi invincibilă nu se prezumă.
(4)
Dispoziţiile prezentului articol nu sunt aplicabile în materie de carte
funciară şi nici în alte materii în care legea reglementează un sistem
de publicitate.
CAPITOLUL IV
Publicitatea drepturilor, a actelor şi a faptelor juridice
Obiectul publicităţii şi modalităţile de realizare
Art. 18.
-
(1)
Drepturile, actele şi faptele privitoare la starea şi capacitatea
persoanelor, cele în legătură cu bunurile care aparţin acestora, precum
şi orice alte raporturi juridice sunt supuse publicităţii în cazurile
expres prevăzute de lege.
(2)
Publicitatea se realizează prin cartea funciară, Arhiva Electronică de
Garanţii Reale Mobiliare, denumită în cuprinsul prezentului cod şi
arhivă, prin registrul comerţului, precum şi prin alte forme de
publicitate prevăzute de lege.
Condiţiile de publicitate
Art. 19.
-
(1)
Procedura şi condiţiile de publicitate se stabilesc prin lege.
(2)
Îndeplinirea formalităţii de publicitate poate fi cerută de orice persoană, chiar dacă este lipsită de capacitatea de exerciţiu.
(3)
Orice renunţare sau restrângere a dreptului de a îndeplini o formalitate
de publicitate, precum şi orice clauză penală sau altă sancţiune
stipulată pentru a împiedica exercitarea acestui drept sunt considerate
nescrise.
(4)
Nimeni nu poate invoca faptul că nu a cunoscut dreptul, actul sau faptul
supus publicităţii, dacă formalitatea de publicitate a fost legal
îndeplinită.
Efectele publicităţii
Art. 20.
-
(1)
Publicitatea asigură opozabilitatea dreptului, actului, faptului, precum
şi a oricărui alt raport juridic supus publicităţii, stabileşte rangul
acestora şi, dacă legea prevede în mod expres, condiţionează
constituirea sau efectele lor juridice.
(2)
Între părţi sau succesorii lor, universali ori cu titlu universal, după
caz, drepturile, actele sau faptele juridice, precum şi orice alte
raporturi juridice produc efecte depline, chiar dacă nu au fost
îndeplinite formalităţile de publicitate, afară de cazul în care prin
lege se dispune altfel.
(3)
Publicitatea nu validează dreptul, actul sau faptul supus ori admis la
publicitate. Cu toate acestea, în cazurile şi condiţiile expres
prevăzute de lege, ea poate produce efecte achizitive în favoarea
terţilor dobânditori de bună-credinţă.
(4)
Publicitatea nu întrerupe cursul prescripţiei extinctive, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.
Prezumţiile
Art. 21.
-
(1)
Dacă un drept, act sau fapt a fost înscris într-un registru public, se
prezumă că el există, cât timp nu a fost radiat sau modificat în
condiţiile legii.
(2)
În cazul în care un drept, act sau fapt a fost radiat, se prezumă că el nu există.
Lipsa publicităţii. Sancţiuni
Art. 22.
-
(1)
Dacă formalitatea de publicitate nu a fost realizată, iar aceasta nu era
prevăzută de lege cu caracter constitutiv, drepturile, actele, faptele
sau alte raporturi juridice supuse publicităţii sunt inopozabile
terţilor, afară de cazul în care se dovedeşte că aceştia le-au cunoscut
pe altă cale.
(2)
Atunci când legea prevede că simpla cunoaştere de fapt nu suplineşte
lipsa de publicitate, absenţa acesteia poate fi invocată de orice
persoană interesată, inclusiv de terţul care a cunoscut, pe altă cale,
dreptul, actul, faptul sau raportul juridic supus publicităţii.
(3)
În toate cazurile însă, simpla cunoaştere a dreptului, actului, faptului
sau raportului juridic nu suplineşte lipsa de publicitate faţă de alte
persoane decât terţul care, în fapt, le-a cunoscut.
Concursul dintre formele de publicitate
Art. 23.
-
Dacă un drept, act, fapt sau orice raport juridic este supus în acelaşi
timp unor formalităţi de publicitate diferite, neefectuarea unei cerinţe
de publicitate nu este acoperită de îndeplinirea alteia.
Consultarea registrelor publice
Art. 24.
-
Orice persoană, chiar fără a justifica un interes, poate, în condiţiile
legii, să consulte registrele publice privitoare la un drept, act, fapt
sau o anumită situaţie juridică şi să obţină extrase sau copii
certificate de pe acestea.
CARTEA I
Despre persoane*)
___________
*)
Dispoziţiile tranzitorii şi de punere în aplicare a cărţii I sunt cuprinse în art. 13-19 din Legea nr. 71/2011.
TITLUL I
Dispoziţii generale
Subiectele de drept civil
Art. 25.
-
(1)
Subiectele de drept civil sunt persoanele fizice şi persoanele juridice.
(2)
Persoana fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi şi de obligaţii civile.
(3)
Persoana juridică este orice formă de organizare care, întrunind
condiţiile cerute de lege, este titulară de drepturi şi de obligaţii
civile.
Recunoaşterea drepturilor şi libertăţilor civile
Art. 26.
-
Drepturile şi libertăţile civile ale persoanelor fizice, precum şi
drepturile şi libertăţile civile ale persoanelor juridice sunt ocrotite
şi garantate de lege.
Cetăţenii străini şi apatrizii
Art. 27.
-
(1)
Cetăţenii străini şi apatrizii sunt asimilaţi, în condiţiile legii, cu
cetăţenii români, în ceea ce priveşte drepturile şi libertăţile lor
civile.
(2)
Asimilarea se aplică în mod corespunzător şi persoanelor juridice străine.
Capacitatea civilă
Art. 28.
-
(1)
Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor.
(2)
Orice persoană are capacitate de folosinţă şi, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, capacitate de exerciţiu.
Limitele capacităţii civile
Art. 29.
-
(1)
Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă sau lipsit, în
tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi
condiţiile expres prevăzute de lege.
(2)
Nimeni nu poate renunţa, în tot sau în parte, la capacitatea de folosinţă sau la capacitatea de exerciţiu.
Egalitatea în faţa legii civile
Art. 30.
-
Rasa, culoarea, naţionalitatea, originea etnică, limba, religia, vârsta,
sexul sau orientarea sexuală, opinia, convingerile personale,
apartenenţa politică, sindicală, la o categorie socială ori la o
categorie defavorizată, averea, originea socială, gradul de cultură,
precum şi orice altă situaţie similară nu au nicio influenţă asupra
capacităţii civile.
Patrimoniul. Mase patrimoniale şi patrimonii de afectaţiune
Art. 31.
-
(1)
Orice persoană fizică sau persoană juridică este titulară a unui
patrimoniu care include toate drepturile şi datoriile ce pot fi evaluate
în bani şi aparţin acesteia.
(2)
Acesta poate face obiectul unei diviziuni sau unei afectaţiuni numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.
(3)
Patrimoniile de afectaţiune sunt masele patrimoniale fiduciare,
constituite potrivit dispoziţiilor titlului IV al cărţii a III-a, cele
afectate exercitării unei profesii autorizate, precum şi alte patrimonii
determinate potrivit legii.
Transferul intrapatrimonial
Art. 32.
-
(1)
În caz de diviziune sau afectaţiune, transferul drepturilor şi
obligaţiilor dintr-o masă patrimonială în alta, în cadrul aceluiaşi
patrimoniu, se face cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege şi fără
a prejudicia drepturile creditorilor asupra fiecărei mase patrimoniale.
(2)
În toate cazurile prevăzute la alin. (1), transferul drepturilor şi
obligaţiilor dintr-o masă patrimonială în alta nu constituie o
înstrăinare.
Patrimoniul profesional individual
Art. 33.
-
(1)
Constituirea masei patrimoniale afectate exercitării în mod individual a
unei profesii autorizate se stabileşte prin actul încheiat de titular,
cu respectarea condiţiilor de formă şi de publicitate prevăzute de lege.
(2)
Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi în cazul măririi sau micşorării patrimoniului profesional individual.
(3)
Lichidarea patrimoniului profesional individual se face în conformitate
cu dispoziţiile art. 1.941-1.948, dacă prin lege nu se dispune altfel.
TITLUL II
Persoana fizică
CAPITOLUL I
Capacitatea civilă a persoanei fizice
SECŢIUNEA 1
Capacitatea de folosinţă
Noţiune
Art. 34.
-
Capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii civile.
Durata capacităţii de folosinţă
Art. 35.
-
Capacitatea de folosinţă începe la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia.
Drepturile copilului conceput
Art. 36.
-
Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă
el se naşte viu. Dispoziţiile art. 412 referitoare la timpul legal al
concepţiunii sunt aplicabile.
SECŢIUNEA a 2-a
Capacitatea de exerciţiu
Noţiune
Art. 37.
-
Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile.
Începutul capacităţii de exerciţiu
Art. 38.
-
(1)
Capacitatea de exerciţiu deplină începe la data când persoana devine majoră.
(2)
Persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani.
Situaţia minorului căsătorit
Art. 39.
-
(1)
Minorul dobândeşte, prin căsătorie, capacitatea deplină de exerciţiu.
(2)
În cazul în care căsătoria este anulată, minorul care a fost de
bună-credinţă la încheierea căsătoriei păstrează capacitatea deplină de
exerciţiu.
Capacitatea de exerciţiu anticipată
Art. 40.
-
Pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului
care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exerciţiu. În
acest scop, vor fi ascultaţi şi părinţii sau tutorele minorului,
luându-se, când este cazul, şi avizul consiliului de familie.
Capacitatea de exerciţiu restrânsă
Art. 41.
-
(1)
Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitatea de exerciţiu restrânsă.
(2)
Actele juridice ale minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă se
încheie de către acesta, cu încuviinţarea părinţilor sau, după caz, a
tutorelui, iar în cazurile prevăzute de lege, şi cu autorizarea
instanţei de tutelă. Încuviinţarea sau autorizarea poate fi dată, cel
mai târziu, în momentul încheierii actului.
(3)
Cu toate acestea, minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate
face singur acte de conservare, acte de administrare care nu îl
prejudiciază, precum şi acte de dispoziţie de mică valoare, cu caracter
curent şi care se execută la data încheierii lor.
Regimul unor acte ale minorului
Art. 42.
-
(1)
Minorul poate să încheie acte juridice privind munca, îndeletnicirile
artistice sau sportive ori referitoare la profesia sa, cu încuviinţarea
părinţilor sau a tutorelui, precum şi cu respectarea dispoziţiilor legii
speciale, dacă este cazul.
(2)
În acest caz, minorul exercită singur drepturile şi execută tot astfel
obligaţiile izvorâte din aceste acte şi poate dispune singur de
veniturile dobândite.
Lipsa capacităţii de exerciţiu
Art. 43.
-
(1)
În afara altor cazuri prevăzute de lege, nu au capacitate de exerciţiu:
a)
minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;
b)
interzisul judecătoresc.
(2)
Pentru cei care nu au capacitate de exerciţiu, actele juridice se
încheie, în numele acestora, de reprezentanţii lor legali, în condiţiile
prevăzute de lege. Dispoziţiile art. 42 alin. (1) sunt aplicabile în
mod corespunzător.
(3)
Cu toate acestea, persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu poate
încheia singură actele anume prevăzute de lege, actele de conservare,
precum şi actele de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi
care se execută la momentul încheierii lor.
(4)
Actele pe care minorul le poate încheia singur pot fi făcute şi de
reprezentantul său legal, afară de cazul în care legea ar dispune altfel
sau natura actului nu i-ar permite acest lucru.
Sancţiune
Art. 44.
-
(1)
Actele făcute de persoana lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă, altele decât cele prevăzute la art.
41 alin. (3) şi la art. 43 alin. (3), precum şi actele făcute de tutore
fără autorizarea instanţei de tutelă, atunci când această autorizare
este cerută de lege, sunt anulabile, chiar fără dovedirea unui
prejudiciu.
(2)
Cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu
restrânsă poate invoca şi singur, în apărare, anulabilitatea actului
pentru incapacitatea sa rezultată din minoritate ori din punerea sub
interdicţie judecătorească.
Frauda comisă de incapabil
Art. 45.
-
Simpla declaraţie că este capabil să contracteze, făcută de cel lipsit
de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, nu
înlătură anulabilitatea actului. Dacă însă a folosit manopere dolosive,
instanţa, la cererea părţii induse în eroare, poate menţine contractul
atunci când apreciază că aceasta ar constitui o sancţiune civilă
adecvată.
Regimul nulităţii
Art. 46.
-
(1)
Persoanele capabile de a contracta nu pot opune minorului sau celui pus sub interdicţie judecătorească incapacitatea acestuia.
(2)
Acţiunea în anulare poate fi exercitată de reprezentantul legal, de
minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, precum şi de ocrotitorul
legal.
(3)
Atunci când actul s-a încheiat fără autorizarea instanţei de tutelă,
necesară potrivit legii, aceasta va sesiza procurorul în vederea
exercitării acţiunii în anulare.
Limitele obligaţiei de restituire
Art. 47.
-
Persoana lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de
exerciţiu restrânsă nu este obligată la restituire decât în limita
folosului realizat. Dispoziţiile art. 1.635-1.649 se aplică în mod
corespunzător.
Confirmarea actului anulabil
Art. 48.
-
Minorul devenit major poate confirma actul făcut singur în timpul
minorităţii, atunci când el trebuia să fie reprezentat sau asistat. După
descărcarea tutorelui, el poate, de asemenea, să confirme actul făcut
de tutorele său fără respectarea tuturor formalităţilor cerute pentru
încheierea lui valabilă. În timpul minorităţii, confirmarea actului
anulabil se poate face numai în condiţiile art. 1.263 şi 1.264.
SECŢIUNEA a 3-a
Declararea judecătorească a morţii
Cazul general
Art. 49.
-
(1)
În cazul în care o persoană este dispărută şi există indicii că a
încetat din viaţă, aceasta poate fi declarată moartă prin hotărâre
judecătorească, la cererea oricărei persoane interesate, dacă au trecut
cel puţin 2 ani de la data primirii ultimelor informaţii sau indicii din
care rezultă că era în viaţă.
(2)
Dacă data primirii ultimelor informaţii sau indicii despre cel dispărut
nu se poate stabili cu exactitate, termenul prevăzut în alin. (1) se
socoteşte de la sfârşitul lunii în care s-au primit ultimele informaţii
sau indicii, iar în cazul în care nu se poate stabili nici luna, de la
sfârşitul anului calendaristic.
Cazuri speciale
Art. 50.
-
(1)
Cel dispărut în împrejurări deosebite, cum sunt inundaţiile, cutremurul,
catastrofa de cale ferată ori aeriană, naufragiul, în cursul unor fapte
de război sau într-o altă împrejurare asemănătoare, ce îndreptăţeşte a
se presupune decesul, poate fi declarat mort, dacă au trecut cel puţin 6
luni de la data împrejurării în care a avut loc dispariţia.
(2)
Dacă ziua în care a intervenit împrejurarea când a avut loc dispariţia
nu poate fi stabilită, sunt aplicabile, în mod corespunzător,
dispoziţiile art. 49 alin. (2).
(3)
Atunci când este sigur că decesul s-a produs, deşi cadavrul nu poate fi
găsit sau identificat, moartea poate fi declarată prin hotărâre
judecătorească, fără a se aştepta împlinirea vreunui termen de la
dispariţie.
Procedura de declarare a morţii
Art. 51.
-
Soluţionarea cererii de declarare a morţii se face potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă.
Data prezumată a morţii celui dispărut
Art. 52.
-
(1)
Cel declarat mort este socotit că a încetat din viaţă la data pe care
hotărârea rămasă definitivă a stabilit-o ca fiind aceea a morţii. Dacă
hotărârea nu arată şi ora morţii, se socoteşte că cel declarat mort a
încetat din viaţă în ultima oră a zilei stabilite ca fiind aceea a
morţii.
(2)
În lipsa unor indicii îndestulătoare, se va stabili că cel declarat mort
a încetat din viaţă în ultima oră a celei din urmă zile a termenului
prevăzut de art. 49 sau 50, după caz.
(3)
Instanţa judecătorească poate rectifica data morţii stabilită potrivit
dispoziţiilor alin. (1) şi (2), dacă se dovedeşte că nu era posibil ca
persoana declarată moartă să fi decedat la acea dată. În acest caz, data
morţii este cea stabilită prin hotărârea de rectificare.
Prezumţie
Art. 53.
-
Cel dispărut este socotit a fi în viaţă, dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă.
Anularea hotărârii de declarare a morţii
Art. 54.
-
(1)
Dacă cel declarat mort este în viaţă, se poate cere, oricând, anularea hotărârii prin care s-a declarat moartea.
(2)
Cel care a fost declarat mort poate cere, după anularea hotărârii
declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale în natură, iar dacă
aceasta nu este cu putinţă, restituirea lor prin echivalent. Cu toate
acestea, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze
decât dacă, sub rezerva dispoziţiilor în materie de carte funciară, se
va face dovada că la data dobândirii ştia ori trebuia să ştie că
persoana declarată moartă este în viaţă.
Descoperirea certificatului de deces
Art. 55.
-
Orice persoană interesată poate cere oricând anularea hotărârii
declarative de moarte, în cazul în care se descoperă certificatul de
deces al celui declarat mort.
Plata făcută moştenitorilor aparenţi
Art. 56.
-
Plata făcută moştenitorilor legali sau legatarilor unei persoane, care
reapare ulterior hotărârii declarative de moarte, este valabilă şi
liberatorie, dacă a fost făcută înainte de radierea din registrul de
stare civilă a menţiunii privitoare la deces, cu excepţia cazului în
care cel care a făcut plata a cunoscut faptul că persoana declarată
moartă este în viaţă.
Drepturile moştenitorului aparent
Art. 57.
-
Moştenitorul aparent care află că persoana care a fost declarată
decedată prin hotărâre judecătorească este în viaţă păstrează posesia
bunurilor şi dobândeşte fructele acestora, cât timp cel reapărut nu
solicită restituirea lor.
CAPITOLUL II
Respectul datorat fiinţei umane şi drepturilor ei inerente
SECŢIUNEA 1
Dispoziţii comune
Drepturi ale personalităţii
Art. 58.
-
(1)
Orice persoană are dreptul la viaţă, la sănătate, la integritate fizică
şi psihică, la demnitate, la propria imagine, la respectarea vieţii
private, precum şi alte asemenea drepturi recunoscute de lege.
(2)
Aceste drepturi nu sunt transmisibile.
Punere în aplicare Art. 58. prin Lege 71/2011 : |
Art. 13. - |
(1) Drepturile personalităţii sunt supuse legii în vigoare la data exercitării lor. |
(2) Orice atingere adusă drepturilor personalităţii este supusă legii în vigoare la data săvârşirii acesteia. |
Atributele de identificare
Art. 59.
-
Orice persoană are dreptul la nume, la domiciliu, la reşedinţă, precum şi la o stare civilă, dobândite în condiţiile legii.
Dreptul de a dispune de sine însuşi
Art. 60.
-
Persoana fizică are dreptul să dispună de sine însăşi, dacă nu încalcă
drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.
SECŢIUNEA a 2-a
Drepturile la viaţă, la sănătate şi la integritate ale persoanei fizice
Garantarea drepturilor inerente fiinţei umane
Art. 61.
-
(1)
Viaţa, sănătatea şi integritatea fizică şi psihică a oricărei persoane sunt garantate şi ocrotite în mod egal de lege.
(2)
Interesul şi binele fiinţei umane trebuie să primeze asupra interesului unic al societăţii sau al ştiinţei.
Interzicerea practicii eugenice
Art. 62.
-
(1)
Nimeni nu poate aduce atingere speciei umane.
(2)
Este interzisă orice practică eugenică prin care se tinde la organizarea selecţiei persoanelor.
Intervenţiile asupra caracterelor genetice
Art. 63.
-
(1)
Sunt interzise orice intervenţii medicale asupra caracterelor genetice
având drept scop modificarea descendenţei persoanei, cu excepţia celor
care privesc prevenirea şi tratamentul maladiilor genetice.
(2)
Este interzisă orice intervenţie având drept scop crearea unei fiinţe
umane genetic identice unei alte fiinţe umane vii sau moarte, precum şi
crearea de embrioni umani în scopuri de cercetare.
(3)
Utilizarea tehnicilor de reproducere umană asistată medical nu este
admisă pentru alegerea sexului viitorului copil decât în scopul evitării
unei boli ereditare grave legate de sexul acestuia.
Inviolabilitatea corpului uman
Art. 64.
-
(1)
Corpul uman este inviolabil.
(2)
Orice persoană are dreptul la integritatea sa fizică şi psihică. Nu se
poate aduce atingere integrităţii fiinţei umane decât în cazurile şi în
condiţiile expres şi limitativ prevăzute de lege.
Examenul caracteristicilor genetice
Art. 65.
-
(1)
Examenul caracteristicilor genetice ale unei persoane nu poate fi
întreprins decât în scopuri medicale sau de cercetare ştiinţifică,
efectuate în condiţiile legii.
(2)
Identificarea unei persoane pe baza amprentelor sale genetice nu poate
fi efectuată decât în cadrul unei proceduri judiciare civile sau penale,
după caz, sau în scopuri medicale ori de cercetare ştiinţifică,
efectuate în condiţiile legii.
Interzicerea unor acte patrimoniale
Art. 66.
-
Orice acte care au ca obiect conferirea unei valori patrimoniale
corpului uman, elementelor sau produselor sale sunt lovite de nulitate
absolută, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege.
Intervenţiile medicale asupra unei persoane
Art. 67.
-
Nicio persoană nu poate fi supusă experienţelor, testelor, prelevărilor,
tratamentelor sau altor intervenţii în scop terapeutic ori în scop de
cercetare ştiinţifică decât în cazurile şi în condiţiile expres şi
limitativ prevăzute de lege.
Prelevarea şi transplantul de la persoanele în viaţă
Art. 68.
-
(1)
Prelevarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi celule de origine
umană de la donatori în viaţă se fac exclusiv în cazurile şi condiţiile
prevăzute de lege, cu acordul scris, liber, prealabil şi expres al
acestora şi numai după ce au fost informaţi, în prealabil, asupra
riscurilor intervenţiei. În toate cazurile, donatorul poate reveni
asupra consimţământului dat, până în momentul prelevării.
(2)
Se interzice prelevarea de organe, ţesuturi şi celule de origine umană
de la minori, precum şi de la persoanele aflate în viaţă, lipsite de
discernământ din cauza unui handicap mintal, unei tulburări mintale
grave sau dintr-un alt motiv similar, în afara cazurilor expres
prevăzute de lege.
Sesizarea instanţei judecătoreşti
Art. 69.
-
La cererea persoanei interesate, instanţa poate lua toate măsurile
necesare pentru a împiedica sau a face să înceteze orice atingere
ilicită adusă integrităţii corpului uman, precum şi pentru a dispune
repararea, în condiţiile prevăzute la art. 252-256, a daunelor materiale
şi morale suferite.
SECŢIUNEA a 3-a
Respectul vieţii private şi al demnităţii persoanei umane
Dreptul la libera exprimare
Art. 70.
-
(1)
Orice persoană are dreptul la libera exprimare.
(2)
Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la art. 75.
Dreptul la viaţa privată
Art. 71.
-
(1)
Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private.
(2)
Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viaţa intimă, personală
sau de familie, nici în domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa, fără
consimţământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.
(3)
Este, de asemenea, interzisă utilizarea, în orice mod, a corespondenţei,
manuscriselor sau a altor documente personale, precum şi a
informaţiilor din viaţa privată a unei persoane, fără acordul acesteia
ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.
Dreptul la demnitate
Art. 72.
-
(1)
Orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale.
(2)
Este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane,
fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute
la art. 75.
Dreptul la propria imagine
Art. 73.
-
(1)
Orice persoană are dreptul la propria imagine.
(2)
În exercitarea dreptului la propria imagine, ea poate să interzică ori
să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfăţişării sale fizice ori a
vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri.
Dispoziţiile art. 75 rămân aplicabile.
Atingeri aduse vieţii private
Art. 74.
-
Sub rezerva aplicării dispoziţiilor art. 75, pot fi considerate ca atingeri aduse vieţii private:
a)
intrarea sau rămânerea fără drept în locuinţă sau luarea din aceasta a
oricărui obiect fără acordul celui care o ocupă în mod legal;
b)
interceptarea fără drept a unei convorbiri private, săvârşită prin orice
mijloace tehnice, sau utilizarea, în cunoştinţă de cauză, a unei
asemenea interceptări;
c)
captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane aflate într-un spaţiu privat, fără acordul acesteia;
d)
difuzarea de imagini care prezintă interioare ale unui spaţiu privat, fără acordul celui care îl ocupă în mod legal;
e)
ţinerea vieţii private sub observaţie, prin orice mijloace, în afară de cazurile prevăzute expres de lege;
f)
difuzarea de ştiri, dezbateri, anchete sau de reportaje scrise ori
audiovizuale privind viaţa intimă, personală sau de familie, fără
acordul persoanei în cauză;
g)
difuzarea de materiale conţinând imagini privind o persoană aflată la
tratament în unităţile de asistenţă medicală, precum şi a datelor cu
caracter personal privind starea de sănătate, problemele de diagnostic,
prognostic, tratament, circumstanţe în legătură cu boala şi cu alte
diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei, fără acordul persoanei în
cauză, iar în cazul în care aceasta este decedată, fără acordul familiei
sau al persoanelor îndreptăţite;
h)
utilizarea, cu rea-credinţă, a numelui, imaginii, vocii sau asemănării cu o altă persoană;
i)
difuzarea sau utilizarea corespondenţei, manuscriselor ori a altor
documente personale, inclusiv a datelor privind domiciliul, reşedinţa,
precum şi numerele de telefon ale unei persoane sau ale membrilor
familiei sale, fără acordul persoanei căreia acestea îi aparţin sau
care, după caz, are dreptul de a dispune de ele.
Limite
Art. 75.
-
(1)
Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune
atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele
internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este
parte.
(2)
Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă
şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care
România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în
prezenta secţiune.
Prezumţia de consimţământ
Art. 76.
-
Când însuşi cel la care se referă o informaţie sau un material le pune
la dispoziţia unei persoane fizice ori persoane juridice despre care are
cunoştinţă că îşi desfăşoară activitatea în domeniul informării
publicului, consimţământul pentru utilizarea acestora este prezumat,
nefiind necesar un acord scris.
Punere în aplicare Art. 76. prin Lege 71/2011 : |
Art. 14. - |
Dispoziţiile art. 76 din Codul civil nu se aplică în cazul în care
punerea la dispoziţie a informaţiei sau a materialului s-a făcut
anterior datei intrării în vigoare a Codului civil, chiar dacă
utilizarea informaţiei ori a materialului se realizează după această
dată. |
Prelucrarea datelor personale
Art. 77.
-
Orice prelucrare a datelor cu caracter personal, prin mijloace automate
sau neautomate, se poate face numai în cazurile şi condiţiile prevăzute
de legea specială.
SECŢIUNEA a 4-a
Respectul datorat persoanei şi după decesul său
Respectul datorat persoanei decedate
Art. 78.
-
Persoanei decedate i se datorează respect cu privire la memoria sa, precum şi cu privire la corpul său.
Punere în aplicare Art. 78. prin Lege 71/2011 : |
Art. 15. - |
Dispoziţiile art. 78-81 din Codul civil sunt aplicabile şi în privinţa
persoanelor decedate anterior datei intrării în vigoare a Codului civil. |
Interzicerea atingerii memoriei persoanei decedate
Art. 79.
-
Memoria persoanei decedate este protejată în aceleaşi condiţii ca şi imaginea şi reputaţia persoanei aflate în viaţă.
Punere în aplicare Art. 79. prin Lege 71/2011 : |
Art. 15. - |
Dispoziţiile art. 78-81 din Codul civil sunt aplicabile şi în privinţa
persoanelor decedate anterior datei intrării în vigoare a Codului civil. |
Respectarea voinţei persoanei decedate
Art. 80.
-
(1)
Orice persoană poate determina felul propriilor funeralii şi poate
dispune cu privire la corpul său după moarte. În cazul celor lipsiţi de
capacitate de exerciţiu sau al celor cu capacitate de exerciţiu
restrânsă este necesar şi consimţământul scris al părinţilor sau, după
caz, al tutorelui.
(2)
În lipsa unei opţiuni exprese a persoanei decedate, va fi respectată, în
ordine, voinţa soţului, părinţilor, descendenţilor, rudelor în linie
colaterală până la al patrulea grad inclusiv, legatarilor universali sau
cu titlu universal ori dispoziţia primarului comunei, oraşului,
municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti în a cărui rază
teritorială a avut loc decesul. În toate cazurile se va ţine seama de
apartenenţa confesională a persoanei decedate.
Punere în aplicare Art. 80. prin Lege 71/2011 : |
Art. 15. - |
Dispoziţiile art. 78-81 din Codul civil sunt aplicabile şi în privinţa
persoanelor decedate anterior datei intrării în vigoare a Codului civil. |
Prelevarea de la persoanele decedate
Art. 81.
-
Prelevarea de organe, ţesuturi şi celule umane, în scop terapeutic sau
ştiinţific, de la persoanele decedate se efectuează numai în condiţiile
prevăzute de lege, cu acordul scris, exprimat în timpul vieţii, al
persoanei decedate sau, în lipsa acestuia, cu acordul scris, liber,
prealabil şi expres dat, în ordine, de soţul supravieţuitor, de părinţi,
de descendenţi ori, în sfârşit, de rudele în linie colaterală până la
al patrulea grad inclusiv.
Punere în aplicare Art. 81. prin Lege 71/2011 : |
Art. 15. - |
Dispoziţiile art. 78-81 din Codul civil sunt aplicabile şi în privinţa
persoanelor decedate anterior datei intrării în vigoare a Codului civil. |
CAPITOLUL III
Identificarea persoanei fizice
SECŢIUNEA 1
Numele
Dreptul la nume
Art. 82.
-
Orice persoană are dreptul la numele stabilit sau dobândit, potrivit legii.
Structura numelui
Art. 83.
-
Numele cuprinde numele de familie şi prenumele.
Dobândirea numelui
Art. 84.
-
(1)
Numele de familie se dobândeşte prin efectul filiaţiei şi poate fi
modificat prin efectul schimbării stării civile, în condiţiile prevăzute
de lege.
(2)
Prenumele se stabileşte la data înregistrării naşterii, pe baza
declaraţiei de naştere. Este interzisă înregistrarea de către ofiţerul
de stare civilă a prenumelor indecente, ridicole şi a altora asemenea,
de natură a afecta ordinea publică şi bunele moravuri ori interesele
copilului, după caz.
(3)
Numele de familie şi prenumele copilului găsit, născut din părinţi
necunoscuţi, precum şi cele ale copilului care este părăsit de către
mamă în spital, iar identitatea acesteia nu a fost stabilită în termenul
prevăzut de lege, se stabilesc prin dispoziţia primarului comunei,
oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti în a
cărui rază teritorială a fost găsit copilul ori, după caz, s-a constatat
părăsirea lui, în condiţiile legii speciale.
Schimbarea numelui pe cale administrativă
Art. 85.
-
Cetăţenii români pot obţine, în condiţiile legii, schimbarea pe cale
administrativă a numelui de familie şi a prenumelui sau numai a unuia
dintre acestea.
SECŢIUNEA a 2-a
Domiciliul şi reşedinţa
Dreptul la domiciliu şi reşedinţă
Art. 86.
-
(1)
Cetăţenii români au dreptul să îşi stabilească ori să îşi schimbe, în
mod liber, domiciliul sau reşedinţa, în ţară sau în străinătate, cu
excepţia cazurilor anume prevăzute de lege.
(2)
Dacă prin lege nu se prevede altfel, o persoană fizică nu poate să aibă
în acelaşi timp decât un singur domiciliu şi o singură reşedinţă, chiar
şi atunci când deţine mai multe locuinţe.
Domiciliul
Art. 87.
-
Domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor şi
libertăţilor sale civile, este acolo unde aceasta declară că îşi are
locuinţa principală.
Reşedinţa
Art. 88.
-
Reşedinţa persoanei fizice este în locul unde îşi are locuinţa secundară.
Stabilirea şi schimbarea domiciliului
Art. 89.
-
(1)
Stabilirea sau schimbarea domiciliului se face cu respectarea dispoziţiilor legii speciale.
(2)
Stabilirea sau schimbarea domiciliului nu operează decât atunci când cel
care ocupă sau se mută într-un anumit loc a făcut-o cu intenţia de a
avea acolo locuinţa principală.
(3)
Dovada intenţiei rezultă din declaraţiile persoanei făcute la organele
administrative competente să opereze stabilirea sau schimbarea
domiciliului, iar în lipsa acestor declaraţii, din orice alte
împrejurări de fapt.
Prezumţia de domiciliu
Art. 90.
-
(1)
Reşedinţa va fi considerată domiciliu când acesta nu este cunoscut.
(2)
În lipsă de reşedinţă, persoana fizică este considerată că domiciliază
la locul ultimului domiciliu, iar dacă acesta nu se cunoaşte, la locul
unde acea persoană se găseşte.
Dovada
Art. 91.
-
(1)
Dovada domiciliului şi a reşedinţei se face cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate.
(2)
În lipsa acestor menţiuni ori atunci când acestea nu corespund
realităţii, stabilirea sau schimbarea domiciliului ori a reşedinţei nu
va putea fi opusă altor persoane.
(3)
Dispoziţiile alin. (2) nu se aplică în cazul în care domiciliul sau
reşedinţa a fost cunoscută prin alte mijloace de cel căruia i se opune.
Domiciliul minorului şi al celui pus sub interdicţie judecătorească
Art. 92.
-
(1)
Domiciliul minorului care nu a dobândit capacitate deplină de exerciţiu
în condiţiile prevăzute de lege este la părinţii săi sau la acela dintre
părinţi la care el locuieşte în mod statornic.
(2)
În cazul în care părinţii au domicilii separate şi nu se înţeleg la care
dintre ei va avea domiciliul copilul, instanţa de tutelă, ascultându-i
pe părinţi, precum şi pe copil, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani,
va decide ţinând seama de interesele copilului. Până la rămânerea
definitivă a hotărârii judecătoreşti, minorul este prezumat că are
domiciliul la părintele la care locuieşte în mod statornic.
(3)
Prin excepţie, în situaţiile prevăzute de lege, domiciliul minorului
poate fi la bunici, la alte rude ori persoane de încredere, cu
consimţământul acestora. De asemenea, domiciliul minorului poate fi şi
la o instituţie de ocrotire.
(4)
Domiciliul minorului, în cazul în care numai unul dintre părinţii săi îl
reprezintă ori în cazul în care se află sub tutelă, precum şi
domiciliul persoanei puse sub interdicţie judecătorească este la
reprezentantul legal.
Cazuri speciale
Art. 93.
-
Domiciliul copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea
părinţilor săi şi supus unor măsuri de protecţie specială, în cazurile
prevăzute de lege, se află la instituţia, la familia sau la persoanele
cărora le-a fost dat în plasament.
Domiciliul persoanei puse sub curatelă
Art. 94.
-
În cazul în care s-a instituit o curatelă asupra bunurilor celui care a
dispărut, acesta are domiciliul la curator, în măsura în care acesta
este îndreptăţit să îl reprezinte.
Domiciliul la curatorul special
Art. 95.
-
Dacă a fost numit un curator special pentru administrarea bunurilor
succesorale, cei chemaţi la moştenire au domiciliul la curator, în
măsura în care acesta este îndreptăţit să îi reprezinte.
Domiciliul profesional
Art. 96.
-
Cel care exploatează o întreprindere are domiciliul şi la locul acelei
întreprinderi, în tot ceea ce priveşte obligaţiile patrimoniale ce s-au
născut sau urmează a se executa în acel loc.
Domiciliul ales
Art. 97.
-
(1)
Părţile unui act juridic pot să aleagă un domiciliu în vederea
exercitării drepturilor sau a executării obligaţiilor născute din acel
act.
(2)
Alegerea domiciliului nu se prezumă, ci trebuie făcută în scris.
SECŢIUNEA a 3-a
Actele de stare civilă
Starea civilă
Art. 98.
-
Starea civilă este dreptul persoanei de a se individualiza, în familie
şi societate, prin calităţile strict personale care decurg din actele şi
faptele de stare civilă.
Dovada stării civile
Art. 99.
-
(1)
Starea civilă se dovedeşte prin actele de naştere, căsătorie şi deces
întocmite, potrivit legii, în registrele de stare civilă, precum şi prin
certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora.
(2)
Actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice şi fac dovada, până la
înscrierea în fals, pentru ceea ce reprezintă constatările personale ale
ofiţerului de stare civilă şi, până la proba contrară, pentru celelalte
menţiuni.
(3)
Hotărârea judecătorească dată cu privire la starea civilă a unei
persoane este opozabilă oricărei alte persoane cât timp printr-o nouă
hotărâre nu s-a stabilit contrariul.
(4)
Dacă printr-o hotărâre judecătorească s-a stabilit o anumită stare
civilă a unei persoane, iar printr-o hotărâre judecătorească ulterioară
este admisă o acţiune prin care s-a contestat starea civilă astfel
stabilită, prima hotărâre îşi pierde efectele la data rămânerii
definitive a celei de a doua hotărâri.
Anularea, completarea, modificarea sau rectificarea actelor de stare civilă
Art. 100.
-
(1)
Anularea, completarea sau modificarea actelor de stare civilă şi a
menţiunilor înscrise pe acestea se poate face numai în temeiul unei
hotărâri judecătoreşti definitive.
(2)
Rectificarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe
marginea acestora se poate face, din oficiu sau la cerere, numai în
temeiul dispoziţiei primarului de la primăria care are în păstrare actul
de stare civilă.
(3)
Starea civilă poate fi modificată în baza unei hotărâri de anulare,
completare sau modificare a unui act de stare civilă numai dacă a fost
formulată şi o acţiune de modificare a stării civile, admisă printr-o
hotărâre judecătorească rămasă definitivă.
(4)
Hotărârea judecătorească prin care se dispune anularea, completarea sau
modificarea unui act de stare civilă, precum şi înregistrarea făcută în
temeiul unei asemenea hotărâri sunt opozabile oricărei alte persoane cât
timp printr-o nouă hotărâre nu s-a stabilit contrariul. Actul
administrativ prin care s-a dispus rectificarea unui act de stare
civilă, precum şi înregistrarea făcută în baza lui sunt opozabile
oricărei persoane până la proba contrară.
Înscrierea menţiunilor pe actul de stare civilă
Art. 101.
-
Anularea, completarea, modificarea şi rectificarea unui act de stare
civilă sau a unei menţiuni înscrise pe acesta, dispuse prin hotărâre
judecătorească rămasă definitivă ori, după caz, prin dispoziţie a
primarului, se înscriu numai prin menţiune pe actul de stare civilă
corespunzător. În acest scop, hotărârea judecătorească rămasă definitivă
se comunică de îndată, din oficiu, de către instanţa care s-a pronunţat
ultima asupra fondului.
Actele întocmite de un ofiţer de stare civilă necompetent
Art. 102.
-
Actele de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în mod
public atribuţiile de ofiţer de stare civilă, cu respectarea tuturor
prevederilor legale, sunt valabile, chiar dacă acea persoană nu avea
această calitate, afară de cazul în care beneficiarii acestor acte au
cunoscut, în momentul întocmirii lor, lipsa acestei calităţi.
Alte mijloace de dovadă a stării civile
Art. 103.
-
Starea civilă se poate dovedi, înaintea instanţei judecătoreşti, prin orice mijloace de probă, dacă:
a)
nu au existat registre de stare civilă;
b)
registrele de stare civilă s-au pierdut ori au fost distruse, în tot sau în parte;
c)
nu este posibilă procurarea din străinătate a certificatului de stare civilă sau a extrasului de pe actul de stare civilă;
d)
întocmirea actului de stare civilă a fost omisă sau, după caz, refuzată.
TITLUL III
Ocrotirea persoanei fizice
CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
Interesul persoanei ocrotite
Art. 104.
-
(1)
Orice măsură de ocrotire a persoanei fizice se stabileşte numai în interesul acesteia.
(2)
La luarea unei măsuri de ocrotire trebuie să se ţină seama de
posibilitatea persoanei fizice de a-şi exercita drepturile şi de a-şi
îndeplini obligaţiile cu privire la persoana şi bunurile sale.
Persoanele ocrotite
Art. 105.
-
Sunt supuşi unor măsuri speciale de ocrotire minorii şi cei care, deşi
capabili, din cauza bătrâneţii, a bolii sau a altor motive prevăzute de
lege nu pot să îşi administreze bunurile şi nici să îşi apere interesele
în condiţii corespunzătoare.
Măsurile de ocrotire
Art. 106.
-
(1)
Ocrotirea minorului se realizează prin părinţi, prin instituirea
tutelei, prin darea în plasament sau, după caz, prin alte măsuri de
protecţie specială anume prevăzute de lege.
(2)
Ocrotirea majorului are loc prin punerea sub interdicţie judecătorească
sau prin instituirea curatelei, în condiţiile prevăzute de prezentul
cod.
Instanţa de tutelă
Art. 107.
-
(1)
Procedurile prevăzute de prezentul cod privind ocrotirea persoanei
fizice sunt de competenţa instanţei de tutelă şi de familie stabilite
potrivit legii, denumită în continuare instanţa de tutelă.
(2)
În toate cazurile, instanţa de tutelă soluţionează de îndată aceste cereri.
Ocrotirea persoanei prin tutelă
Art. 108.
-
(1)
Ocrotirea persoanei fizice prin tutelă se realizează de către tutore,
desemnat sau numit, în condiţiile prezentului cod, precum şi de către
consiliul de familie, ca organ consultativ.
(2)
Consiliul de familie poate fi constituit de către instanţa de tutelă numai la cererea persoanelor interesate.
(3)
În cazul în care nu se constituie consiliul de familie, atribuţiile acestuia vor fi exercitate de către instanţa de tutelă.
Ocrotirea persoanei prin curatelă
Art. 109.
-
Ocrotirea persoanei fizice prin curatelă are loc numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.
CAPITOLUL II
Tutela minorului
SECŢIUNEA 1
Deschiderea tutelei
Cazurile de instituire
Art. 110.
-
Tutela minorului se instituie atunci când ambii părinţi sunt, după caz,
decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti
sau li s-a aplicat pedeapsa penală a interzicerii drepturilor
părinteşti, puşi sub interdicţie judecătorească, dispăruţi ori declaraţi
judecătoreşte morţi, precum şi în cazul în care, la încetarea adopţiei,
instanţa hotărăşte că este în interesul minorului instituirea unei
tutele.
Persoanele obligate să înştiinţeze instanţa de tutelă
Art. 111.
-
Au obligaţia ca, de îndată ce află de existenţa unui minor lipsit de
îngrijire părintească în cazurile prevăzute la art. 110, să înştiinţeze
instanţa de tutelă:
a)
persoanele apropiate minorului, precum şi administratorii şi locatarii casei în care locuieşte minorul;
b)
serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor, cu prilejul
înregistrării morţii unei persoane, precum şi notarul public, cu
prilejul deschiderii unei proceduri succesorale;
___________
Litera b) a fost modificată prin alineatul din Lege nr. 60/2012 începând cu 20.04.2012.
c)
instanţele judecătoreşti, cu prilejul condamnării la pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părinteşti;
d)
organele administraţiei publice locale, instituţiile de ocrotire, precum şi orice altă persoană.
SECŢIUNEA a 2-a
Tutorele
Persoana care poate fi numită tutore
Art. 112.
-
(1)
Poate fi tutore o persoană fizică sau soţul şi soţia, împreună, dacă nu
se află în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de
prezentul cod.
(2)
În cazul în care în situaţia prevăzută la art. 110 se află mai mulţi
minori care sunt fraţi sau surori, se numeşte, de regulă, un singur
tutore.
Persoanele care nu pot fi numite tutore
Art. 113.
-
(1)
Nu poate fi tutore:
a)
minorul, persoana pusă sub interdicţie judecătorească sau cel pus sub curatelă;
b)
cel decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti sau declarat incapabil de a fi tutore;
c)
cel căruia i s-a restrâns exerciţiul unor drepturi civile, fie în
temeiul legii, fie prin hotărâre judecătorească, precum şi cel cu rele
purtări reţinute ca atare de către o instanţă judecătorească;
d)
cel care, exercitând o tutelă, a fost îndepărtat din aceasta în condiţiile art. 158;
e)
cel aflat în stare de insolvabilitate;
f)
cel care, din cauza intereselor potrivnice cu cele ale minorului, nu ar putea îndeplini sarcina tutelei;
g)
cel înlăturat prin înscris autentic sau prin testament de către
părintele care exercita singur, în momentul morţii, autoritatea
părintească.
(2)
Dacă una dintre împrejurările prevăzute la alin. (1) survine sau este
descoperită în timpul tutelei, tutorele va fi îndepărtat, respectându-se
aceeaşi procedură ca şi la numirea lui.
Desemnarea tutorelui de către părinte
Art. 114.
-
(1)
Părintele poate desemna, prin act unilateral sau prin contract de
mandat, încheiate în formă autentică, ori, după caz, prin testament,
persoana care urmează a fi numită tutore al copiilor săi.
(2)
Desemnarea făcută de părintele care în momentul morţii era decăzut din
drepturile părinteşti sau pus sub interdicţie judecătorească este
lipsită de efecte.
(3)
Desemnarea făcută în condiţiile prezentului articol poate fi revocată
oricând de către părinte, chiar şi printr-un înscris sub semnătură
privată.
(4)
Înscrisul prin care se revocă persoana desemnată pentru a fi numită
tutore se va înscrie în registrul prevăzut la art. 1.046 sau la art.
2.033, după caz.
(5)
Notarul public sau instanţa de tutelă, după caz, are obligaţia să
verifice la registrele prevăzute la alin. (4) dacă persoana desemnată
pentru a fi tutore nu a fost revocată.
Desemnarea mai multor tutori
Art. 115.
-
În cazul în care au fost desemnate mai multe persoane ca tutore, fără
vreo preferinţă, ori există mai multe rude, afini sau prieteni ai
familiei minorului în stare să îndeplinească sarcinile tutelei şi care
îşi exprimă dorinţa de a fi tutore, instanţa de tutelă va hotărî ţinând
seama de condiţiile lor materiale, precum şi de garanţiile morale
necesare dezvoltării armonioase a minorului.
Măsuri provizorii
Art. 116.
-
(1)
Cel chemat la tutelă în conformitate cu dispoziţiile art. 114 nu poate
fi înlăturat de către instanţă fără acordul său decât dacă se află în
vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 113 sau dacă prin numirea sa
interesele minorului ar fi periclitate.
(2)
În cazul în care cel chemat la tutelă este numai temporar împiedicat în
exercitarea atribuţiilor ce i-au fost conferite, instanţa de tutelă,
după încetarea împiedicării, îl numeşte tutore la cererea sa, dar nu mai
târziu de 6 luni de la deschiderea tutelei. Până atunci, instanţa
desemnează un tutore provizoriu.
(3)
După trecerea celor 6 luni, dacă persoana desemnată nu a cerut numirea
sa ca tutore, cel numit provizoriu tutore rămâne să îndeplinească în
continuare sarcinile tutelei până la numirea unui tutore în condiţiile
art. 118.
Garanţii
Art. 117.
-
La numirea sau, după caz, în timpul tutelei, instanţa de tutelă poate
hotărî, din oficiu sau la cererea consiliului de familie, ca tutorele să
dea garanţii reale sau personale, dacă interesele minorului cer o
astfel de măsură. În acest caz, ea stabileşte potrivit cu împrejurările
felul şi întinderea garanţiilor.
Numirea tutorelui de către instanţa de tutelă
Art. 118.
-
În lipsa unui tutore desemnat, instanţa de tutelă numeşte cu prioritate
ca tutore, dacă nu se opun motive întemeiate, o rudă sau un afin ori un
prieten al familiei minorului, în stare să îndeplinească această
sarcină, ţinând seama, după caz, de relaţiile personale, de apropierea
domiciliilor, de condiţiile materiale şi de garanţiile morale pe care le
prezintă cel chemat la tutelă.
Procedura de numire
Art. 119.
-
(1)
Numirea tutorelui se face, cu acordul acestuia, de către instanţa de
tutelă în camera de consiliu, prin încheiere definitivă. Atunci când
desemnarea tutorelui s-a făcut prin contract de mandat, cel desemnat
tutore nu poate refuza numirea decât pentru motivele prevăzute la art.
120 alin. (2).
(2)
Ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie.
(3)
În lipsa unui tutore desemnat, dacă instanţa de tutelă a constituit
consiliul de familie, numirea tutorelui se face, potrivit alin. (1), cu
consultarea consiliului de familie.
(4)
Încheierea de numire se comunică în scris tutorelui şi se afişează la
sediul instanţei de tutelă şi la primăria de la domiciliul minorului.
(5)
Drepturile şi îndatoririle tutorelui încep de la data comunicării încheierii de numire.
(6)
Între timp, instanţa de tutelă poate lua măsuri provizorii cerute de
interesele minorului, putând chiar să numească un curator special.
Refuzul continuării tutelei
Art. 120.
-
(1)
Cel numit tutore este dator să continue îndeplinirea sarcinilor tutelei.
(2)
Poate refuza continuarea tutelei:
a)
cel care are vârsta de 60 de ani împliniţi;
b)
femeia însărcinată sau mama unui copil mai mic de 8 ani;
c)
cel care creşte şi educă 2 sau mai mulţi copii;
d)
cel care, din cauza bolii, a infirmităţii, a felului activităţilor
desfăşurate, a depărtării domiciliului de locul unde se află bunurile
minorului sau din alte motive întemeiate, nu ar mai putea să
îndeplinească această sarcină.
Înlocuirea tutorelui
Art. 121.
-
Dacă vreuna dintre împrejurările prevăzute la art. 120 alin. (2) survine
în timpul tutelei, tutorele poate cere să fie înlocuit. Cererea de
înlocuire se adresează instanţei de tutelă, care va hotărî de urgenţă.
Până la soluţionarea cererii sale de înlocuire, el este obligat să
continue exercitarea atribuţiilor.
Caracterul personal al tutelei
Art. 122.
-
(1)
Tutela este o sarcină personală.
(2)
Cu toate acestea, instanţa de tutelă, cu avizul consiliului de familie,
poate, ţinând seama de mărimea şi compunerea patrimoniului minorului, să
decidă ca administrarea patrimoniului ori doar a unei părţi a acestuia
să fie încredinţată, potrivit legii, unei persoane fizice sau persoane
juridice specializate.
Gratuitatea tutelei
Art. 123.
-
(1)
Tutela este o sarcină gratuită.
(2)
Cu toate acestea, tutorele poate fi îndreptăţit, pe perioada exercitării
sarcinilor tutelei, la o remuneraţie al cărei cuantum va fi stabilit de
instanţa de tutelă, cu avizul consiliului de familie, ţinând seama de
munca depusă în administrarea averii şi de starea materială a minorului
şi a tutorelui, dar nu mai mult de 10% din veniturile produse de
bunurile minorului. Instanţa de tutelă, cu avizul consiliului de
familie, va putea modifica sau suprima această remuneraţie, potrivit
împrejurărilor.
SECŢIUNEA a 3-a
Consiliul de familie
Rolul consiliului de familie
Art. 124.
-
(1)
Consiliul de familie se poate constitui pentru a supraveghea modul în
care tutorele îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte îndatoririle
cu privire la persoana şi bunurile minorului.
(2)
În cazul ocrotirii minorului prin părinţi, prin darea în plasament sau,
după caz, prin alte măsuri de protecţie specială prevăzute de lege nu se
va institui consiliul de familie.
Membrii consiliului de familie
Art. 125.
-
(1)
Instanţa de tutelă poate constitui un consiliu de familie, compus din 3
rude sau afini, ţinând seama de gradul de rudenie şi de relaţiile
personale cu familia minorului. În lipsă de rude sau afini pot fi numite
şi alte persoane care au avut legături de prietenie cu părinţii
minorului sau care manifestă interes pentru situaţia acestuia.
(2)
Soţul şi soţia nu pot fi, împreună, membri ai aceluiaşi consiliu de familie.
(3)
În aceleaşi condiţii, instanţa de tutelă numeşte şi 2 supleanţi.
(4)
Tutorele nu poate fi membru în consiliul de familie.
Alte dispoziţii aplicabile consiliului de familie
Art. 126.
-
Dispoziţiile art. 113, art. 120 alin. (1) şi alin. (2) lit. d), art. 121
şi 147 se aplică în mod corespunzător şi membrilor consiliului de
familie.
Modificarea consiliului de familie
Art. 127.
-
În afară de cazul prevăzut la art. 131, alcătuirea consiliului de
familie nu se poate modifica în timpul tutelei, afară numai dacă
interesele minorului ar cere o asemenea schimbare sau dacă, prin moartea
ori dispariţia unuia dintre membri, ar fi necesară completarea.
Constituirea consiliului de familie
Art. 128.
-
(1)
În vederea constituirii consiliului de familie, persoanele care
îndeplinesc condiţiile pentru a fi membri sunt convocate la domiciliul
minorului de către instanţa de tutelă, din oficiu sau la sesizarea
minorului, dacă acesta a împlinit vârsta de 14 ani, a tutorelui
desemnat, a oricăror altor persoane care au cunoştinţă despre situaţia
minorului.
(2)
Numirea membrilor consiliului de familie se face cu acordul acestora.
(3)
Minorul care a împlinit vârsta de 10 ani va fi ascultat în condiţiile art. 264.
Funcţionarea consiliului de familie
Art. 129.
-
(1)
Consiliul de familie este convocat cu cel puţin 10 zile înainte de data
întrunirii de către tutore, din propria iniţiativă sau la cererea
oricăruia dintre membrii acestuia, a minorului care a împlinit vârsta de
14 ani sau a instanţei de tutelă. Cu acordul tuturor membrilor
consiliului de familie, convocarea se poate face şi mai devreme de
împlinirea termenului de 10 zile dinainte de data întrunirii. În toate
cazurile, prezenţa tuturor membrilor consiliului de familie acoperă
neregularitatea convocării.
(2)
Cei convocaţi sunt obligaţi să se prezinte personal la locul indicat în
actul de convocare. În cazul în care aceştia nu se pot prezenta, ei pot
fi reprezentaţi de persoane care sunt rude sau afini cu părinţii
minorului, dacă aceste persoane nu sunt desemnate sau convocate în nume
propriu ca membri ai consiliului de familie. Soţii se pot reprezenta
reciproc.
(3)
Şedinţele consiliului de familie se ţin la domiciliul minorului. În
cazul în care convocarea a fost făcută la solicitarea instanţei de
tutelă, şedinţa se ţine la sediul acesteia.
Atribuţii
Art. 130.
-
(1)
Consiliul de familie dă avize consultative, la solicitarea tutorelui sau
a instanţei de tutelă, şi ia decizii, în cazurile prevăzute de lege.
Avizele consultative şi deciziile se iau în mod valabil cu votul
majorităţii membrilor săi, consiliul fiind prezidat de persoana cea mai
înaintată în vârstă.
(2)
La luarea deciziilor, minorul care a împlinit vârsta de 10 ani va fi
ascultat, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile în mod corespunzător.
(3)
Deciziile consiliului de familie vor fi motivate şi consemnate într-un
registru special constituit, care se ţine de unul dintre membrii
consiliului, desemnat în acest scop de instanţa de tutelă.
(4)
Actele încheiate de tutore în lipsa avizului consultativ sunt anulabile.
Încheierea actului cu nerespectarea avizului atrage numai răspunderea
tutorelui. Dispoziţiile art. 155 sunt aplicabile în mod corespunzător.
Înlocuirea consiliului de familie
Art. 131.
-
Tutorele poate cere instituirea unui nou consiliu, dacă în plângerile
formulate potrivit prezentului cod instanţa a hotărât de cel puţin două
ori, în mod definitiv, împotriva deciziilor consiliului de familie.
Imposibilitatea constituirii consiliului de familie
Art. 132.
-
Dacă în cazul prevăzut la art. 131 nu este posibilă constituirea unui
nou consiliu, ca şi în cazul contrarietăţii de interese dintre minor şi
toţi membrii consiliului de familie şi supleanţi, tutorele poate cere
instanţei de tutelă autorizaţia de a exercita singur tutela.
Punere în aplicare SECŢIUNEA a 3-a prin Lege 71/2011 : |
Art. 17. - |
Dispoziţiile privitoare la consiliul de familie se aplică tutelei şi
curatelei instituite după intrarea în vigoare a Codului civil. |
SECŢIUNEA a 4-a
Exercitarea tutelei
§1.
Dispoziţii generale
Exercitarea tutelei în interesul minorului
Art. 133.
-
Tutela se exercită numai în interesul minorului atât în ceea ce priveşte persoana, cât şi bunurile acestuia.
Conţinutul tutelei
Art. 134.
-
(1)
Tutorele are îndatorirea de a îngriji de minor.
(2)
El este obligat să asigure îngrijirea minorului, sănătatea şi
dezvoltarea lui fizică şi mentală, educarea, învăţătura şi pregătirea
profesională a acestuia, potrivit cu aptitudinile lui.
Tutela exercitată de ambii soţi
Art. 135.
-
(1)
În cazul în care tutori sunt 2 soţi, aceştia răspund împreună pentru
exercitarea atribuţiilor tutelei. Dispoziţiile privind autoritatea
părintească sunt aplicabile în mod corespunzător.
(2)
În cazul în care unul dintre soţi introduce acţiunea de divorţ,
instanţa, din oficiu, va înştiinţa instanţa de tutelă pentru a dispune
cu privire la exercitarea tutelei.
§2.
Exercitarea tutelei cu privire la persoana minorului
Avizul consiliului de familie
Art. 136.
-
Măsurile privind persoana minorului se iau de către tutore, cu avizul
consiliului de familie, cu excepţia măsurilor care au caracter curent.
Domiciliul minorului
Art. 137.
-
(1)
Minorul pus sub tutelă are domiciliul la tutore. Numai cu autorizarea instanţei de tutelă minorul poate avea şi o reşedinţă.
(2)
Prin excepţie de la prevederile alin. (1), tutorele poate încuviinţa ca
minorul să aibă o reşedinţă determinată de educarea şi pregătirea sa
profesională. În acest caz, instanţa de tutelă va fi de îndată
încunoştinţată de tutore.
Felul învăţătureii sau al pregătirii profesionale
Art. 138.
-
(1)
Felul învăţăturii sau al pregătirii profesionale pe care minorul care nu
a împlinit vârsta de 14 ani o primea la data instituirii tutelei nu
poate fi schimbat de acesta decât cu încuviinţarea instanţei de tutelă.
(2)
Instanţa de tutelă nu poate, împotriva voinţei minorului care a împlinit
vârsta de 14 ani, să schimbe felul învăţăturii acestuia, hotărâtă de
părinţi sau pe care minorul o primea la data instituirii tutelei.
Ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani
Art. 139.
-
Instanţa de tutelă nu poate hotărî fără ascultarea minorului, dacă
acesta a împlinit vârsta de 10 ani, dispoziţiile art. 264 fiind
aplicabile.
§3.
Exercitarea tutelei cu privire la bunurile minorului
Inventarul bunurilor minorului
Art. 140.
-
(1)
După numirea tutorelui şi în prezenţa acestuia şi a membrilor
consiliului de familie, un delegat al instanţei de tutelă va verifica la
faţa locului toate bunurile minorului, întocmind un inventar, care va
fi supus aprobării instanţei de tutelă. Inventarul bunurilor minorului
va începe să fie întocmit în maximum 10 zile de la numirea tutorelui de
către instanţa de tutelă.
(2)
Cu prilejul inventarierii, tutorele şi membrii consiliului de familie
sunt ţinuţi să declare în scris, la întrebarea expresă a delegatului
instanţei de tutelă, creanţele, datoriile sau alte pretenţii pe care le
au faţă de minor. Declaraţiile vor fi consemnate în procesul-verbal de
inventariere.
(3)
Tutorele sau membrii consiliului de familie care, cunoscând creanţele
sau pretenţiile proprii faţă de minori, nu le-au declarat, deşi au fost
somaţi să le declare, sunt prezumaţi că au renunţat la ele. Dacă
tutorele sau membrii consiliului de familie nu declară datoriile pe care
le au faţă de minor, deşi au fost somaţi să le declare, pot fi
îndepărtaţi din funcţie.
(4)
Creanţele pe care le au asupra minorului tutorele sau vreunul dintre
membrii consiliului de familie, soţul, o rudă în linie dreaptă ori
fraţii sau surorile acestora pot fi plătite voluntar numai cu
autorizarea instanţei de tutelă.
Actele făcute în lipsa inventarului
Art. 141.
-
Înainte de întocmirea inventarului, tutorele nu poate face, în numele
minorului, decât acte de conservare şi acte de administrare ce nu suferă
întârziere.
Administrarea bunurilor minorului
Art. 142.
-
(1)
Tutorele are îndatorirea de a administra cu bună-credinţă bunurile
minorului. În acest scop, tutorele acţionează în calitate de
administrator însărcinat cu simpla administrare a bunurilor minorului,
dispoziţiile titlului V din cartea a III-a aplicându-se în mod
corespunzător, afară de cazul în care prin prezentul capitol se dispune
altfel.
(2)
Nu sunt supuse administrării bunurile dobândite de minor cu titlu
gratuit decât dacă testatorul sau donatorul a stipulat altfel. Aceste
bunuri sunt administrate de curatorul ori de cel desemnat prin actul de
dispoziţie sau, după caz, numit de către instanţa de tutelă.
Reprezentarea minorului
Art. 143.
-
Tutorele are îndatorirea de a-l reprezenta pe minor în actele juridice, dar numai până când acesta împlineşte vârsta de 14 ani.
Regimul juridic al actelor de dispoziţie
Art. 144.
-
(1)
Tutorele nu poate, în numele minorului, să facă donaţii şi nici să
garanteze obligaţia altuia. Fac excepţie darurile obişnuite, potrivite
cu starea materială a minorului.
(2)
Tutorele nu poate, fără avizul consiliului de familie şi autorizarea
instanţei de tutelă, să facă acte de înstrăinare, împărţeală, ipotecare
ori de grevare cu alte sarcini reale a bunurilor minorului, să renunţe
la drepturile patrimoniale ale acestuia, precum şi să încheie în mod
valabil orice alte acte ce depăşesc dreptul de administrare.
(3)
Actele făcute cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute la alin. (1) şi (2)
sunt anulabile. În aceste cazuri, acţiunea în anulare poate fi
exercitată de tutore, de consiliul de familie sau de oricare membru al
acestuia, precum şi de către procuror, din oficiu sau la sesizarea
instanţei de tutelă.
(4)
Cu toate acestea, tutorele poate înstrăina, fără avizul consiliului de
familie şi fără autorizarea instanţei de tutelă, bunurile supuse
pieirii, degradării, alterării ori deprecierii, precum şi cele devenite
nefolositoare pentru minor.
Autorizarea instanţei de tutelă
Art. 145.
-
(1)
Instanţa de tutelă acordă tutorelui autorizarea numai dacă actul
răspunde unei nevoi sau prezintă un folos neîndoielnic pentru minor.
(2)
Autorizarea se va da pentru fiecare act în parte, stabilindu-se, când este cazul, condiţiile de încheiere a actului.
(3)
În caz de vânzare, autorizarea va arăta dacă vânzarea se va face prin acordul părţilor, prin licitaţie publică sau în alt mod.
(4)
În toate cazurile, instanţa de tutelă poate indica tutorelui modul în care se întrebuinţează sumele de bani obţinute.
Încuviinţarea şi autorizarea actelor minorului care a împlinit vârsta de 14 ani
Art. 146.
-
(1)
Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani încheie actele juridice cu
încuviinţarea scrisă a tutorelui sau, după caz, a curatorului.
(2)
Dacă actul pe care minorul care a împlinit vârsta de 14 ani urmează să
îl încheie face parte dintre acelea pe care tutorele nu le poate face
decât cu autorizarea instanţei de tutelă şi cu avizul consiliului de
familie, va fi necesară atât autorizarea acesteia, cât şi avizul
consiliului de familie.
(3)
Minorul nu poate să facă donaţii, altele decât darurile obişnuite
potrivit stării lui materiale, şi nici să garanteze obligaţia altuia.
(4)
Actele făcute cu încălcarea dispoziţiilor alin. (1)-(3) sunt anulabile,
dispoziţiile art. 144 alin. (3) fiind aplicabile în mod corespunzător.
Interzicerea unor acte juridice
Art. 147.
-
(1)
Este interzisă, sub sancţiunea nulităţii relative, încheierea de acte
juridice între tutore sau soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau
surorile tutorelui, pe de o parte, şi minor, pe de altă parte.
(2)
Cu toate acestea, oricare dintre persoanele prevăzute la alin. (1) poate
cumpăra la licitaţie publică un bun al minorului, dacă are o garanţie
reală asupra acestui bun ori îl deţine în coproprietate cu minorul, după
caz.
Suma anuală necesară pentru întreţinerea minorului
Art. 148.
-
(1)
Consiliul de familie stabileşte suma anuală necesară pentru întreţinerea
minorului şi administrarea bunurilor sale şi poate modifica, potrivit
împrejurărilor, această sumă. Decizia consiliului de familie se aduce la
cunoştinţă, de îndată, instanţei de tutelă.
(2)
Cheltuielile necesare pentru întreţinerea minorului şi administrarea
bunurilor sale se acoperă din veniturile acestuia. În cazul în care
veniturile minorului nu sunt îndestulătoare, instanţa de tutelă va
dispune vânzarea bunurilor minorului, prin acordul părţilor sau prin
licitaţie publică.
(3)
Obiectele ce au valoare afectivă pentru familia minorului sau pentru minor nu vor fi vândute decât în mod excepţional.
(4)
Dacă minorul este lipsit de bunuri şi nu are părinţi sau alte rude care
sunt obligate prin lege să îi acorde întreţinere ori aceasta nu este
suficientă, minorul are dreptul la asistenţă socială, în condiţiile
legii.
Constituirea de depozite bancare
Art. 149.
-
(1)
Sumele de bani care depăşesc nevoile întreţinerii minorului şi ale
administrării bunurilor sale, precum şi instrumentele financiare se
depun, pe numele minorului, la o instituţie de credit indicată de
consiliul de familie, în termen de cel mult 5 zile de la data încasării
lor.
(2)
Tutorele poate dispune de aceste sume şi instrumente financiare numai cu
autorizarea prealabilă a instanţei de tutelă, cu excepţia operaţiunilor
prevăzute la alin. (3).
(3)
Cu toate acestea, el nu va putea folosi, în niciun caz, sumele de bani
şi instrumentele financiare prevăzute la alin. (1) pentru încheierea, pe
numele minorului, a unor tranzacţii pe piaţa de capital, chiar dacă ar
fi obţinut autorizarea instanţei de tutelă.
(4)
Tutorele poate depune la o instituţie de credit şi sumele necesare
întreţinerii, tot pe numele minorului. Acestea se trec într-un cont
separat şi pot fi ridicate de tutore, fără autorizarea instanţei de
tutelă.
Cazurile de numire a curatorului special
Art. 150.
-
(1)
Ori de câte ori între tutore şi minor se ivesc interese contrare, care
nu sunt dintre cele ce trebuie să ducă la înlocuirea tutorelui, instanţa
de tutelă va numi un curator special.
(2)
De asemenea, dacă din cauza bolii sau din alte motive tutorele este
împiedicat să îndeplinească un anumit act în numele minorului pe care îl
reprezintă sau ale cărui acte le încuviinţează, instanţa de tutelă va
numi un curator special.
(3)
Pentru motive temeinice, în cadrul procedurilor succesorale, notarul
public, la cererea oricărei persoane interesate sau din oficiu, poate
numi provizoriu un curator special, care va fi validat ori, după caz,
înlocuit de către instanţa de tutelă.
SECŢIUNEA a 5-a
Controlul exercitării tutelei
Controlul instanţei de tutelă
Art. 151.
-
(1)
Instanţa de tutelă va efectua un control efectiv şi continuu asupra
modului în care tutorele şi consiliul de familie îşi îndeplinesc
atribuţiile cu privire la minor şi bunurile acestuia.
(2)
În îndeplinirea activităţii de control, instanţa de tutelă va putea cere
colaborarea autorităţilor administraţiei publice, a instituţiilor şi
serviciilor publice specializate pentru protecţia copilului sau a
instituţiilor de ocrotire, după caz.
Darea de seamă
Art. 152.
-
(1)
Tutorele este dator să prezinte anual instanţei de tutelă o dare de
seamă despre modul cum s-a îngrijit de minor, precum şi despre
administrarea bunurilor acestuia.
(2)
Darea de seamă se va prezenta instanţei de tutelă în termen de 30 de zile de la sfârşitul anului calendaristic.
(3)
Dacă averea minorului este de mică însemnătate, instanţa de tutelă poate
să autorizeze ca darea de seamă privind administrarea bunurilor
minorului să se facă pe termene mai lungi, care nu vor depăşi însă 3
ani.
(4)
În afară de darea de seamă anuală, tutorele este obligat, la cererea
instanţei de tutelă, să dea oricând dări de seamă despre felul cum s-a
îngrijit de minor, precum şi despre administrarea bunurilor acestuia.
Descărcarea tutorelui
Art. 153.
-
Instanţa de tutelă va verifica socotelile privitoare la veniturile
minorului şi la cheltuielile făcute cu întreţinerea acestuia şi cu
administrarea bunurilor sale şi, dacă sunt corect întocmite şi corespund
realităţii, va da descărcare tutorelui.
Interzicerea dispensei de a da socoteală
Art. 154.
-
Dispensa de a da socoteală acordată de părinţi sau de o persoană care ar
fi făcut minorului o liberalitate este considerată ca nescrisă.
Plângerea împotriva tutorelui
Art. 155.
-
(1)
Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, consiliul de familie, oricare
membru al acestuia, precum şi toţi cei prevăzuţi la art. 111 pot face
plângere la instanţa de tutelă cu privire la actele sau faptele
tutorelui păgubitoare pentru minor.
(2)
Plângerea se soluţionează de urgenţă, prin încheiere executorie, de
către instanţa de tutelă, cu citarea părţilor şi a membrilor consiliului
de familie. Minorul care a împlinit vârsta de 10 ani va fi ascultat,
dacă instanţa de tutelă consideră că este necesar.
SECŢIUNEA a 6-a
Încetarea tutelei
Cazurile de încetare
Art. 156.
-
(1)
Tutela încetează în cazul în care nu se mai menţine situaţia care a dus
la instituirea tutelei, precum şi în cazul morţii minorului.
(2)
Funcţia tutorelui încetează prin moartea acestuia, prin îndepărtarea de la sarcina tutelei sau prin înlocuirea tutorelui.
Moartea tutorelui
Art. 157.
-
(1)
În cazul morţii tutorelui, moştenitorii săi sau orice altă persoană
dintre cele prevăzute la art. 111 au datoria de a înştiinţa, de îndată,
instanţa de tutelă.
(2)
Până la numirea unui nou tutore, moştenitorii vor prelua sarcinile
tutelei. Dacă sunt mai mulţi moştenitori, aceştia pot desemna, prin
procură specială, pe unul dintre ei să îndeplinească în mod provizoriu
sarcinile tutelei.
(3)
Dacă moştenitorii sunt minori, înştiinţarea instanţei de tutelă se poate
face de orice persoană interesată, precum şi de cele prevăzute la art.
111. În acest caz, moştenitorii tutorelui nu vor prelua sarcinile
tutelei, ci instanţa de tutelă va numi de urgenţă un curator special,
care poate fi executorul testamentar.
Îndepărtarea tutorelui
Art. 158.
-
În afară de alte cazuri prevăzute de lege, tutorele este îndepărtat dacă
săvârşeşte un abuz, o neglijenţă gravă sau alte fapte care îl fac
nedemn de a fi tutore, precum şi dacă nu îşi îndeplineşte în mod
corespunzător sarcina.
Numirea curatorului special
Art. 159.
-
Până la preluarea funcţiei de către noul tutore, în cazurile prevăzute
la art. 157 şi 158, instanţa de tutelă poate numi un curator special.
Darea de seamă generală
Art. 160.
-
(1)
La încetarea din orice cauză a tutelei, tutorele sau, după caz,
moştenitorii acestuia sunt datori ca, în termen de cel mult 30 de zile,
să prezinte instanţei de tutelă o dare de seamă generală. Tutorele are
aceeaşi îndatorire şi în caz de îndepărtare de la tutelă.
(2)
Dacă funcţia tutorelui încetează prin moartea acestuia, darea de seamă
generală va fi întocmită de moştenitorii săi majori sau, în caz de
incapacitate a tuturor moştenitorilor, de reprezentantul lor legal, în
termen de cel mult 30 de zile de la data acceptării moştenirii sau, după
caz, de la data solicitării de către instanţa de tutelă. În cazul în
care nu există moştenitori ori aceştia sunt în imposibilitate de a
acţiona, darea de seamă generală va fi întocmită de către un curator
special, numit de instanţa de tutelă, în termenul stabilit de aceasta.
(3)
Darea de seamă generală va trebui să cuprindă situaţiile veniturilor şi
cheltuielilor pe ultimii ani, să indice activul şi pasivul, precum şi
stadiul în care se află procesele minorului.
(4)
Instanţa de tutelă îl poate constrânge pe cel obligat să facă darea de seamă generală, potrivit dispoziţiilor art. 163.
Predarea bunurilor
Art. 161.
-
Bunurile care au fost în administrarea tutorelui vor fi predate, după
caz, fostului minor, moştenitorilor acestuia sau noului tutore de către
tutore, moştenitorii acestuia sau reprezentantul lor legal ori, în
lipsă, de curatorul special numit potrivit dispoziţiilor art. 160 alin.
(2).
Descărcarea de gestiune
Art. 162.
-
(1)
După predarea bunurilor, verificarea socotelilor şi aprobarea lor,
instanţa de tutelă va da tutorelui descărcare de gestiunea sa.
(2)
Chiar dacă instanţa de tutelă a dat tutorelui descărcare de gestiune, acesta răspunde pentru prejudiciul cauzat din culpa sa.
(3)
Tutorele care înlocuieşte un alt tutore are obligaţia să ceară acestuia,
chiar şi după descărcarea de gestiune, repararea prejudiciilor pe care
le-a cauzat minorului din culpa sa, sub sancţiunea de a fi obligat el
însuşi de a repara aceste prejudicii.
Amenda civilă
Art. 163.
-
(1)
În cazul refuzului de a continua sarcina tutelei, în alte cazuri decât
cele prevăzute la art. 120 alin. (2), tutorele poate fi sancţionat cu
amendă civilă, în folosul statului, care nu poate depăşi valoarea unui
salariu minim pe economie. Amenda poate fi repetată de cel mult 3 ori,
la interval de câte 7 zile, după care se va numi un alt tutore.
(2)
De asemenea, dacă tutorele, din culpa sa, îndeplineşte defectuos sarcina
tutelei, va fi obligat la plata unei amenzi civile, în folosul
statului, care nu poate depăşi 3 salarii medii pe economie.
(3)
Amenda civilă se aplică de către instanţa de tutelă, prin încheiere executorie.
CAPITOLUL III
Ocrotirea interzisului judecătoresc
Condiţii
Art. 164.
-
(1)
Persoana care nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de
interesele sale, din cauza alienaţiei ori debilităţii mintale, va fi
pusă sub interdicţie judecătorească.
(2)
Pot fi puşi sub interdicţie judecătorească şi minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
Persoanele care pot cere punerea sub interdicţie
Art. 165.
-
Interdicţia poate fi cerută de persoanele prevăzute la art. 111, care este aplicabil în mod corespunzător.
Desemnarea tutorelui
Art. 166.
-
Orice persoană care are capacitatea deplină de exerciţiu poate desemna
prin act unilateral sau contract de mandat, încheiate în formă
autentică, persoana care urmează a fi numită tutore pentru a se îngriji
de persoana şi bunurile sale în cazul în care ar fi pusă sub interdicţie
judecătorească. Dispoziţiile art. 114 alin. (3)-(5) se aplică în mod
corespunzător.
Numirea unui curator special
Art. 167.
-
În caz de nevoie şi până la soluţionarea cererii de punere sub
interdicţie judecătorească, instanţa de tutelă poate numi un curator
special pentru îngrijirea şi reprezentarea celui a cărui interdicţie a
fost cerută, precum şi pentru administrarea bunurilor acestuia.
Procedura
Art. 168.
-
Soluţionarea cererii de punere sub interdicţie judecătorească se face potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă.
Opozabilitatea interdicţiei
Art. 169.
-
(1)
Interdicţia îşi produce efectele de la data când hotărârea judecătorească a rămas definitivă.
(2)
Cu toate acestea, lipsa de capacitate a celui interzis nu poate fi opusă
unei terţe persoane decât de la data îndeplinirii formalităţilor de
publicitate prevăzute de Codul de procedură civilă, afară numai dacă cel
de-al treilea a cunoscut punerea sub interdicţie pe altă cale.
Numirea tutorelui
Art. 170.
-
Prin hotărârea de punere sub interdicţie, instanţa de tutelă numeşte, de
îndată, un tutore pentru ocrotirea celui pus sub interdicţie
judecătorească. Dispoziţiile art. 114-120 se aplică în mod
corespunzător.
Aplicarea regulilor de la tutelă
Art. 171.
-
Regulile privitoare la tutela minorului care nu a împlinit vârsta de 14
ani se aplică şi în cazul tutelei celui pus sub interdicţie
judecătorească, în măsura în care legea nu dispune altfel.
Actele încheiate de cel pus sub interdicţie judecătorească
Art. 172.
-
Actele juridice încheiate de persoana pusă sub interdicţie
judecătorească, altele decât cele prevăzute la art. 43 alin. (3), sunt
anulabile, chiar dacă la data încheierii lor aceasta ar fi avut
discernământ.
Înlocuirea tutorelui
Art. 173.
-
(1)
Tutorele celui pus sub interdicţie judecătorească este în drept să ceară înlocuirea sa după 3 ani de la numire.
(2)
Pentru motive temeinice tutorele poate cere înlocuirea sa şi înaintea împlinirii termenului de 3 ani.
Obligaţiile tutorelui
Art. 174.
-
(1)
Tutorele este dator să îngrijească de cel pus sub interdicţie
judecătorească, spre a-i grăbi vindecarea şi a-i îmbunătăţi condiţiile
de viaţă. În acest scop, se vor întrebuinţa veniturile şi, la nevoie,
toate bunurile celui pus sub interdicţie judecătorească.
(2)
Instanţa de tutelă, luând avizul consiliului de familie şi consultând un
medic de specialitate, va hotărî, ţinând seama de împrejurări, dacă cel
pus sub interdicţie judecătorească va fi îngrijit la locuinţa lui sau
într-o instituţie sanitară.
(3)
Când cel pus sub interdicţie judecătorească este căsătorit, va fi ascultat şi soţul acestuia.
Liberalităţile primite de descendenţii interzisului judecătoresc
Art. 175.
-
Din bunurile celui pus sub interdicţie judecătorească, descendenţii
acestuia pot fi gratificaţi de către tutore, cu avizul consiliului de
familie şi cu autorizarea instanţei de tutelă, fără însă să se poată da
scutire de raport.
Minorul pus sub interdicţie judecătorească
Art. 176.
-
(1)
Minorul care, la data punerii sub interdicţie judecătorească, se afla
sub ocrotirea părinţilor rămâne sub această ocrotire până la data când
devine major, fără a i se numi un tutore. Dispoziţiile art. 174 sunt
aplicabile şi situaţiei prevăzute în prezentul alineat.
(2)
Dacă la data când minorul devine major acesta se află încă sub interdicţie judecătorească, instanţa de tutelă numeşte un tutore.
(3)
În cazul în care, la data punerii sub interdicţie judecătorească,
minorul se afla sub tutelă, instanţa de tutelă va hotărî dacă fostul
tutore al minorului păstrează sarcina tutelei sau dacă trebuie numit un
nou tutore.
Ridicarea interdicţiei judecătoreşti
Art. 177.
-
(1)
Dacă au încetat cauzele care au provocat interdicţia, instanţa judecătorească va pronunţa ridicarea ei.
(2)
Cererea se poate introduce de cel pus sub interdicţie judecătorească, de
tutore, precum şi de persoanele sau instituţiile prevăzute la art. 111.
(3)
Hotărârea prin care se pronunţă ridicarea interdicţiei judecătoreşti îşi produce efectele de la data când a rămas definitivă.
(4)
Cu toate acestea, încetarea dreptului de reprezentare al tutorelui nu va
putea fi opusă decât în condiţiile prevăzute la art. 169 alin. (2),
care se aplică în mod corespunzător.
CAPITOLUL IV
Curatela
Cazuri de instituire
Art. 178.
-
În afară de cazurile prevăzute de lege, instanţa de tutelă poate institui curatela:
a)
dacă, din cauza bătrâneţii, a bolii sau a unei infirmităţi fizice, o
persoană, deşi capabilă, nu poate, personal, să îşi administreze
bunurile sau să îşi apere interesele în condiţii corespunzătoare şi, din
motive temeinice, nu îşi poate numi un reprezentant sau un
administrator;
b)
dacă, din cauza bolii sau din alte motive, o persoană, deşi capabilă, nu
poate, nici personal, nici prin reprezentant, să ia măsurile necesare
în cazuri a căror rezolvare nu suferă amânare;
c)
dacă o persoană, fiind obligată să lipsească vreme îndelungată de la
domiciliu, nu a lăsat un mandatar sau un administrator general;
d)
dacă o persoană a dispărut fără a exista informaţii despre ea şi nu a lăsat un mandatar sau un administrator general.
Competenţa instanţei de tutelă
Art. 179.
-
Instanţa de tutelă competentă este:
a)
în cazul prevăzut la art. 178 lit. a), instanţa de la domiciliul persoanei reprezentate;
b)
în cazul prevăzut la art. 178 lit. b), fie instanţa de la domiciliul
persoanei reprezentate, fie instanţa de la locul unde trebuie luate
măsurile urgente;
c)
în cazurile prevăzute la art. 178 lit. c) sau d), instanţa de la ultimul
domiciliu din ţară al celui lipsă ori al celui dispărut.
Persoana care poate fi numită curator
Art. 180.
-
(1)
Poate fi numită curator orice persoană fizică având deplină capacitate
de exerciţiu şi care este în măsură să îndeplinească această sarcină.
(2)
Când cel interesat a desemnat, prin act unilateral sau prin contract de
mandat, încheiate în formă autentică, o persoană care să fie numită
curator, aceasta va fi numită cu prioritate. Numirea poate fi înlăturată
numai pentru motive temeinice, dispoziţiile art. 114-120 aplicându-se
în mod corespunzător.
Efectele curatelei
Art. 181.
-
În cazurile prevăzute la art. 178, instituirea curatelei nu aduce nicio
atingere capacităţii celui pe care curatorul îl reprezintă.
Procedura de instituire
Art. 182.
-
(1)
Curatela se poate institui la cererea celui care urmează a fi
reprezentat, a soţului său, a rudelor sau a celor prevăzuţi la art. 111.
(2)
Curatela nu se poate institui decât cu consimţământul celui reprezentat,
în afară de cazurile în care consimţământul nu poate fi dat.
(3)
Numirea curatorului se face de instanţa de tutelă, cu acordul celui
desemnat, printr-o încheiere care se comunică în scris curatorului şi se
afişează la sediul instanţei de tutelă, precum şi la primăria de la
domiciliul celui reprezentat.
Conţinutul curatelei
Art. 183.
-
(1)
În cazurile în care se instituie curatela, se aplică regulile de la
mandat, cu excepţia cazului în care, la cererea persoanei interesate ori
din oficiu, instanţa de tutelă va hotărî că se impune învestirea
curatorului cu drepturile şi obligaţiile unui administrator însărcinat
cu simpla administrare a bunurilor altuia.
(2)
Dacă sunt aplicabile regulile de la mandat, instanţa de tutelă poate
stabili limitele mandatului şi poate da instrucţiuni curatorului, în
locul celui reprezentat, în toate cazurile în care acesta din urmă nu
este în măsură să o facă.
Înlocuirea curatorului
Art. 184.
-
(1)
Curatorul este în drept să ceară înlocuirea sa după 3 ani de la numire.
(2)
Pentru motive temeinice curatorul poate cere înlocuirea sa şi înaintea împlinirii termenului de 3 ani.
Încetarea curatelei
Art. 185.
-
Dacă au încetat cauzele care au provocat instituirea curatelei, aceasta
va fi ridicată de instanţa de tutelă la cererea curatorului, a celui
reprezentat sau a celor prevăzuţi la art. 111.
Dispoziţii speciale
Art. 186.
-
Dispoziţiile prezentului capitol nu se aplică şi curatorului special
prevăzut la art. 150, 159 şi 167. În aceste din urmă cazuri, drepturile
şi obligaţiile stabilite de lege în sarcina tutorelui se aplică, în mod
corespunzător, şi curatorului special.
Punere în aplicare Art. 186. prin Lege 71/2011 : |
Art. 171. - |
Dispoziţiile art. 186 din Codul civil se aplică şi în cazurile
prevăzute la art. 119 alin. (6), art. 142 alin. (2) şi art. 160 alin.
(2) din Codul civil. |
Punere în aplicare TITLUL III prin Lege 71/2011 : |
Art. 16. - |
Persoanele aflate la data intrării în vigoare a Codului civil sub
tutelă, curatelă, interdicţie sau alte măsuri de ocrotire sunt supuse,
în ceea ce priveşte capacitatea lor, dispoziţiilor Codului civil. |
TITLUL IV
Persoana juridică
CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
Elementele constitutive
Art. 187.
-
Orice persoană juridică trebuie să aibă o organizare de sine stătătoare
şi un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit scop licit şi
moral, în acord cu interesul general.
Calitatea de persoană juridică
Art. 188.
-
Sunt persoane juridice entităţile prevăzute de lege, precum şi orice
alte organizaţii legal înfiinţate care, deşi nu sunt declarate de lege
persoane juridice, îndeplinesc toate condiţiile prevăzute la art. 187.
Categorii de persoane juridice
Art. 189.
-
Persoanele juridice sunt de drept public sau de drept privat.
Persoana juridică de drept privat
Art. 190.
-
Persoanele juridice de drept privat se pot constitui, în mod liber, în una dintre formele prevăzute de lege.
Persoana juridică de drept public
Art. 191.
-
(1)
Persoanele juridice de drept public se înfiinţează prin lege.
(2)
Prin excepţie de la dispoziţiile alin. (1), în cazurile anume prevăzute
de lege, persoanele juridice de drept public se pot înfiinţa prin acte
ale autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale ori prin
alte moduri prevăzute de lege.
Regimul juridic aplicabil
Art. 192
-
Persoanele juridice legal înfiinţate se supun dispoziţiilor aplicabile
categoriei din care fac parte, precum şi celor cuprinse în prezentul
cod, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Punere în aplicare Art. 192 prin Lege 71/2011 : |
Art. 18. - |
Dispoziţiile Codului civil privitoare la regimul juridic general
aplicabil persoanelor juridice se aplică şi persoanelor juridice în
fiinţă la data intrării sale în vigoare, însă numai în măsura în care
prin legile aplicabile fiecărei persoane juridice nu se prevede altfel. |
Efectele personalităţii juridice
Art. 193.
-
(1)
Persoana juridică participă în nume propriu la circuitul civil şi
răspunde pentru obligaţiile asumate cu bunurile proprii, afară de cazul
în care prin lege s-ar dispune altfel.
(2)
Nimeni nu poate invoca împotriva unei persoane de bună-credinţă
calitatea de subiect de drept a unei persoane juridice, dacă prin
aceasta se urmăreşte ascunderea unei fraude, a unui abuz de drept sau a
unei atingeri aduse ordinii publice.
CAPITOLUL II
Înfiinţarea persoanei juridice
SECŢIUNEA 1
Dispoziţii comune
Modurile de înfiinţare
Art. 194.
-
(1)
Persoana juridică se înfiinţează:
a)
prin actul de înfiinţare al organului competent, în cazul autorităţilor
şi al instituţiilor publice, al unităţilor administrativ-teritoriale,
precum şi al operatorilor economici care se constituie de către stat sau
de către unităţile administrativ-teritoriale. În toate cazurile, actul
de înfiinţare trebuie să prevadă în mod expres dacă autoritatea publică
sau instituţia publică este persoană juridică;
b)
prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, autorizat, în condiţiile legii;
c)
în orice alt mod prevăzut de lege.
(2)
Dacă prin lege nu se dispune altfel, prin act de înfiinţare se înţelege
actul de constituire a persoanei juridice şi, după caz, statutul
acesteia.
Durata persoanei juridice
Art. 195.
-
Persoana juridică se înfiinţează pe durată nedeterminată, dacă prin lege, actul de constituire sau statut nu se prevede altfel.
SECŢIUNEA a 2-a
Nulitatea persoanei juridice
Cauzele de nulitate
Art. 196.
-
(1)
Nulitatea unei persoane juridice poate fi constatată sau, după caz, declarată de instanţa judecătorească numai atunci când:
a)
lipseşte actul de înfiinţare sau nu a fost încheiat în forma autentică în situaţiile anume prevăzute de lege;
b)
toţi fondatorii sau asociaţii au fost, potrivit legii, incapabili, la data înfiinţării persoanei juridice;
c)
obiectul de activitate este ilicit, contrar ordinii publice ori bunelor moravuri;
d)
lipseşte autorizaţia administrativă necesară pentru înfiinţarea acesteia;
e)
actul de înfiinţare nu prevede denumirea, sediul sau obiectul de activitate;
f)
actul de înfiinţare nu prevede aporturile fondatorilor sau ale asociaţilor ori capitalul social subscris şi vărsat;
g)
s-au încălcat dispoziţiile legale privind patrimoniul iniţial sau capitalul social minim, subscris şi vărsat;
h)
nu s-a respectat numărul minim de fondatori sau asociaţi prevăzut de lege;
i)
au fost nesocotite alte dispoziţii legale imperative prevăzute sub
sancţiunea nulităţii actului de înfiinţare a persoanei juridice.
(2)
Nerespectarea dispoziţiilor alin. (1) lit. a), c)-g) se sancţionează cu nulitatea absolută.
Aspectele speciale privind regimul nulităţii
Art. 197.
-
(1)
Nulitatea relativă a persoanei juridice poate fi invocată în termen de
un an de la data înregistrării sau înfiinţării acesteia, după caz.
(2)
Nulitatea absolută sau relativă a persoanei juridice se acoperă în toate
cazurile, dacă, până la închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe
de judecată, cauza de nulitate a fost înlăturată.
Efectele nulităţii
Art. 198.
-
(1)
De la data la care hotărârea judecătorească de constatare sau declarare a
nulităţii a devenit definitivă, persoana juridică încetează fără efect
retroactiv şi intră în lichidare.
(2)
Prin hotărârea judecătorească de constatare sau declarare a nulităţii se numesc şi lichidatorii.
(3)
Hotărârea judecătorească definitivă se comunică, din oficiu, spre a fi
notată în toate registrele publice în care persoana juridică a fost
înregistrată sau, după caz, menţionată.
(4)
În toate cazurile, fondatorii sau asociaţii răspund, în condiţiile
legii, pentru obligaţiile persoanei juridice care s-au născut în sarcina
acesteia de la data înfiinţării ei şi până la data notării în
registrele publice a hotărârii judecătoreşti prevăzute la alin. (3).
Regimul actelor juridice încheiate cu terţii
Art. 199.
-
(1)
Constatarea sau, după caz, declararea nulităţii nu aduce atingere
actelor încheiate anterior în numele persoanei juridice de către
organele de administrare, direct sau prin reprezentare, după caz.
(2)
Nici persoana juridică şi nici fondatorii sau asociaţii nu pot opune
terţilor nulitatea acesteia, în afară de cazul în care se dovedeşte că
aceştia cunoşteau cauza de nulitate la momentul încheierii actului.
SECŢIUNEA a 3-a
Înregistrarea persoanei juridice
Înregistrarea persoanei juridice
Art. 200.
-
(1)
Persoanele juridice sunt supuse înregistrării, dacă legile care le sunt aplicabile prevăd această înregistrare.
(2)
Prin înregistrare se înţelege înscrierea, înmatricularea sau, după caz,
orice altă formalitate de publicitate prevăzută de lege, făcută în
scopul dobândirii personalităţii juridice sau al luării în evidenţă a
persoanelor juridice legal înfiinţate, după caz.
(3)
Înregistrarea se face la cerere sau, în cazurile anume prevăzute de lege, din oficiu.
Obligaţia de verificare a documentelor publicate
Art. 201.
-
Persoana juridică este obligată să verifice identitatea dintre textul
actului constitutiv sau al statutului şi textul depus la registrul
public şi cel apărut într-o publicaţie oficială. În caz de
neconcordanţă, terţii pot opune persoanei juridice oricare dintre aceste
texte, în afară de cazul în care se face dovada că ei cunoşteau textul
depus la registru.
Lipsa înregistrării
Art. 202.
-
(1)
Dacă înregistrarea persoanei juridice are caracter constitutiv, persoana
juridică nu se consideră legal înfiinţată cât timp înregistrarea nu a
fost efectuată.
(2)
Dacă însă înregistrarea este cerută numai pentru opozabilitate faţă de
terţi, actele sau faptele juridice făcute în numele sau în contul
persoanei juridice, pentru care nu s-a efectuat publicitatea prevăzută
în acest scop de lege, nu pot fi opuse terţilor, în afară de cazul în
care se face dovada că aceştia cunoşteau că publicitatea nu a fost
îndeplinită.
Răspunderea pentru neefectuarea formalităţilor de înregistrare
Art. 203.
-
Fondatorii, reprezentanţii persoanei juridice supuse înregistrării,
precum şi primii membri ai organelor de conducere, de administrare şi de
control ale acesteia răspund nelimitat şi solidar pentru prejudiciul
cauzat prin neîndeplinirea formalităţilor de înregistrare a persoanei
juridice, dacă aceste formalităţi trebuiau să fie cerute de aceste
persoane.
Înregistrarea modificărilor aduse actului de înfiinţare
Art. 204.
-
Dispoziţiile art. 200-203 sunt aplicabile şi în cazul înregistrării
modificărilor aduse actului de înfiinţare a persoanei juridice,
realizate cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege sau de actul de
înfiinţare a acesteia, după caz.
CAPITOLUL III
Capacitatea civilă a persoanei juridice
SECŢIUNEA 1
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice
Data dobândirii capacităţii de folosinţă
Art. 205.
-
(1)
Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii de la data înregistrării lor.
(2)
Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea drepturi şi
obligaţii, după caz, potrivit art. 194, de la data actului de
înfiinţare, de la data autorizării constituirii lor sau de la data
îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege.
(3)
Cu toate acestea, persoanele juridice prevăzute la alin. (1) pot, chiar
de la data actului de înfiinţare, să dobândească drepturi şi să îşi
asume obligaţii, însă numai în măsura necesară pentru ca persoana
juridică să ia fiinţă în mod valabil.
(4)
Fondatorii, asociaţii, reprezentanţii şi orice alte persoane care au
lucrat în numele unei persoane juridice în curs de constituire răspund
nelimitat şi solidar faţă de terţi pentru actele juridice încheiate în
contul acesteia cu încălcarea dispoziţiilor alin. (3), în afară de cazul
în care persoana juridică nou-creată, după ce a dobândit personalitate
juridică, le-a preluat asupra sa. Actele astfel preluate sunt
considerate a fi ale persoanei juridice încă de la data încheierii lor
şi produc efecte depline.
Conţinutul capacităţii de folosinţă
Art. 206.
-
(1)
Persoana juridică poate avea orice drepturi şi obligaţii civile, afară
de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine
decât persoanei fizice.
(2)
Persoanele juridice fără scop lucrativ pot avea doar acele drepturi şi
obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit
prin lege, actul de constituire sau statut.
(3)
Actul juridic încheiat cu încălcarea dispoziţiilor alin. (1) şi (2) este lovit de nulitate absolută.
Desfăşurarea activităţilor autorizate
Art. 207.
-
(1)
În cazul activităţilor care trebuie autorizate de organele competente,
dreptul de a desfăşura asemenea activităţi se naşte numai din momentul
obţinerii autorizaţiei respective, dacă prin lege nu se prevede altfel.
(2)
Actele şi operaţiunile săvârşite fără autorizaţiile prevăzute de lege
sunt lovite de nulitate absolută, iar persoanele care le-au făcut
răspund nelimitat şi solidar pentru toate prejudiciile cauzate,
independent de aplicarea altor sancţiuni prevăzute de lege.
Capacitatea de a primi liberalităţi
Art. 208.
-
Prin excepţie de la prevederile art. 205 alin. (3) şi dacă prin lege nu
se dispune altfel, orice persoană juridică poate primi liberalităţi în
condiţiile dreptului comun, de la data actului de înfiinţare sau, în
cazul fundaţiilor testamentare, din momentul deschiderii moştenirii
testatorului, chiar şi în cazul în care liberalităţile nu sunt necesare
pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod legal.
SECŢIUNEA a 2-a
Capacitatea de exerciţiu şi funcţionarea persoanei juridice
§1.
Capacitatea de exerciţiu
Data dobândirii capacităţii de exerciţiu
Art. 209.
-
(1)
Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte
obligaţiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii
lor.
(2)
Au calitatea de organe de administrare, în sensul alin. (1), persoanele
fizice sau persoanele juridice care, prin lege, actul de constituire sau
statut, sunt desemnate să acţioneze, în raporturile cu terţii,
individual sau colectiv, în numele şi pe seama persoanei juridice.
(3)
Raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele
sale de administrare sunt supuse, prin analogie, regulilor mandatului,
dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul de constituire sau statut.
Lipsa organelor de administrare
Art. 210.
-
(1)
Până la data constituirii organelor de administrare, exercitarea
drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor care privesc persoana juridică
se fac de către fondatori ori de către persoanele fizice sau persoanele
juridice desemnate în acest scop.
(2)
Actele juridice încheiate de către fondatori sau de către persoanele
desemnate cu depăşirea puterilor conferite potrivit legii, actului de
constituire ori statutului, pentru înfiinţarea persoanei juridice,
precum şi actele încheiate de alte persoane nedesemnate obligă persoana
juridică în condiţiile gestiunii de afaceri.
(3)
Cel care contractează pentru persoana juridică rămâne personal ţinut
faţă de terţi dacă aceasta nu se înfiinţează ori dacă nu îşi asumă
obligaţia contractată, în afara cazului când prin contract a fost
exonerat de această obligaţie.
Incapacităţi şi incompatibilităţi
Art. 211.
-
(1)
Nu pot face parte din organele de administrare şi de control ale
persoanei juridice incapabilii, cei cu capacitate de exerciţiu
restrânsă, cei decăzuţi din dreptul de a exercita o funcţie în cadrul
acestor organe, precum şi cei declaraţi prin lege sau prin actul de
constituire incompatibili să ocupe o astfel de funcţie.
(2)
Actele încheiate cu încălcarea dispoziţiilor alin. (1) sunt anulabile.
Acestea nu pot fi anulate pentru simplul fapt că persoanele care fac
parte din aceste organe sunt incapabile ori incompatibile, după caz, sau
pentru că acestea au fost numite cu încălcarea dispoziţiilor legale ori
statutare, dacă nu s-a produs o vătămare.
§2.
Funcţionarea persoanei juridice
Actele emise de organele persoanei juridice
Art. 212.
-
(1)
Hotărârile şi deciziile luate de organele de conducere şi administrare
în condiţiile legii, actului de constituire sau statutului sunt
obligatorii chiar pentru cei care nu au luat parte la deliberare sau au
votat împotrivă.
(2)
Faţă de terţi hotărârile şi deciziile luate în condiţiile legii, ale
actului de constituire sau ale statutului produc efecte numai de la data
publicării lor, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, în afară
de cazul în care se face dovada că aceştia le-au cunoscut pe altă cale.
Obligaţiile membrilor organelor de administrare
Art. 213.
-
Membrii organelor de administrare ale unei persoane juridice trebuie să
acţioneze în interesul acesteia, cu prudenţa şi diligenţa cerute unui
bun proprietar.
Separarea patrimoniilor
Art. 214.
-
(1)
Membrii organelor de administrare au obligaţia să asigure şi să menţină
separaţia dintre patrimoniul persoanei juridice şi propriul lor
patrimoniu.
(2)
Ei nu pot folosi în profitul ori în interesul lor sau al unor terţi,
după caz, bunurile persoanei juridice ori informaţiile pe care le obţin
în virtutea funcţiei lor, afară de cazul în care ar fi autorizaţi în
acest scop de către cei care i-au numit.
Contrarietatea de interese
Art. 215.
-
(1)
Este anulabil actul juridic încheiat în frauda intereselor persoanei
juridice de un membru al organelor de administrare, dacă acesta din
urmă, soţul, ascendenţii sau descendenţii lui, rudele în linie
colaterală sau afinii săi, până la gradul al patrulea inclusiv, aveau
vreun interes să se încheie acel act şi dacă partea cealaltă a cunoscut
sau trebuia să cunoască acest lucru.
(2)
Atunci când cel care face parte din organele de administrare ale
persoanei juridice ori una dintre persoanele prevăzute la alin. (1) are
interes într-o problemă supusă hotărârii acestor organe, trebuie să
înştiinţeze persoana juridică şi să nu ia parte la nicio deliberare
privitoare la aceasta. În caz contrar, el răspunde pentru daunele
cauzate persoanei juridice, dacă fără votul lui nu s-ar fi putut obţine
majoritatea cerută.
Nulitatea actelor emise de organele persoanei juridice
Art. 216.
-
(1)
Hotărârile şi deciziile contrare legii, actului de constituire ori
statutului pot fi atacate în justiţie de oricare dintre membrii
organelor de conducere sau de administrare care nu au participat la
deliberare ori care au votat împotrivă şi au cerut să se insereze
aceasta în procesul-verbal de şedinţă, în termen de 15 zile de la data
când li s-a comunicat copia de pe hotărârea sau decizia respectivă ori
de la data când a avut loc şedinţa, după caz.
(2)
Administratorii nu pot însă ataca hotărârea privitoare la revocarea lor
din funcţie. Ei au numai dreptul de a fi despăgubiţi, dacă revocarea a
fost nejustificată sau intempestivă şi au suferit astfel un prejudiciu.
(3)
Cererea de anulare se soluţionează în camera de consiliu de către
instanţa competentă în circumscripţia căreia persoana juridică îşi are
sediul, în contradictoriu cu persoana juridică în cauză, reprezentată
prin administratori. Hotărârea instanţei este supusă numai apelului.
(4)
Dacă hotărârea este atacată de toţi administratorii, persoana juridică
este reprezentată în justiţie de persoana desemnată de preşedintele
instanţei dintre membrii persoanei juridice, care va îndeplini mandatul
cu care a fost însărcinată până când organul de conducere competent,
convocat în acest scop, va alege o altă persoană.
(5)
Hotărârea definitivă de anulare va fi menţionată în registrul public în
care este înregistrată persoana juridică, fiind opozabilă de la această
dată faţă de orice persoană, inclusiv faţă de membrii acelei persoane
juridice.
(6)
Dacă se invocă motive de nulitate absolută, dreptul la acţiunea în
constatarea nulităţii este imprescriptibil, iar cererea poate fi
formulată de orice persoană interesată. Dispoziţiile alin. (3)-(5) rămân
aplicabile.
(7)
Prevederile prezentului articol se aplică în măsura în care prin legi speciale nu se dispune altfel.
Suspendarea actelor atacate
Art. 217.
-
(1)
Odată cu intentarea acţiunii în anulare, reclamantul poate cere
instanţei, pe cale de ordonanţă preşedinţială, suspendarea executării
actelor atacate.
(2)
Pentru a încuviinţa suspendarea, instanţa îl poate obliga pe reclamant să depună o cauţiune, în condiţiile legii.
Participarea la circuitul civil
Art. 218.
-
(1)
Actele juridice făcute de organele de administrare ale persoanei
juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele
persoanei juridice înseşi.
(2)
În raporturile cu terţii, persoana juridică este angajată prin actele
organelor sale, chiar dacă aceste acte depăşesc puterea de reprezentare
conferită prin actul de constituire sau statut, în afară de cazul în
care ea dovedeşte că terţii o cunoşteau la data încheierii actului.
Simpla publicare a actului de constituire sau a statutului persoanei
juridice nu constituie dovada cunoaşterii acestui fapt.
(3)
Clauzele sau dispoziţiile actului de constituire ori ale statutului,
precum şi hotărârile organelor statutare ale persoanei juridice care
limitează sau lărgesc puterile conferite exclusiv de lege acestor organe
sunt considerate nescrise, chiar dacă au fost publicate.
Răspunderea pentru fapte juridice
Art. 219.
-
(1)
Faptele licite sau ilicite săvârşite de organele persoanei juridice
obligă însăşi persoana juridică, însă numai dacă ele au legătură cu
atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.
(2)
Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală şi solidară a celor care
le-au săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de terţi.
Răspunderea membrilor organelor persoanei juridice
Art. 220.
-
(1)
Acţiunea în răspundere împotriva administratorilor, cenzorilor,
directorilor şi a altor persoane care au acţionat în calitate de membri
ai organelor persoanei juridice, pentru prejudiciile cauzate persoanei
juridice de către aceştia prin încălcarea îndatoririlor stabilite în
sarcina lor, aparţine, în numele persoanei juridice, organului de
conducere competent, care va decide cu majoritatea cerută de lege, iar
în lipsă, cu majoritatea cerută de prevederile statutare.
(2)
Hotărârea poate fi luată chiar dacă problema răspunderii persoanelor prevăzute la alin. (1) nu figurează pe ordinea de zi.
(3)
Organul de conducere competent desemnează cu aceeaşi majoritate persoana însărcinată să exercite acţiunea în justiţie.
(4)
Dacă s-a hotărât introducerea acţiunii în răspundere împotriva
administratorilor, mandatul acestora încetează de drept şi organul de
conducere competent va proceda la înlocuirea lor.
(5)
În cazul în care acţiunea se introduce împotriva directorilor angajaţi
în baza unui alt contract decât a unui contract individual de muncă,
aceştia sunt suspendaţi de drept din funcţie până la rămânerea
definitivă a hotărârii judecătoreşti.
§3.
Dispoziţii speciale
Răspunderea persoanelor juridice de drept public
Art. 221.
-
Dacă prin lege nu se dispune altfel, persoanele juridice de drept public
sunt obligate pentru faptele licite sau ilicite ale organele lor, în
aceleaşi condiţii ca persoanele juridice de drept privat.
Independenţa patrimonială
Art. 222.
-
Persoana juridică având în subordine o altă persoană juridică nu
răspunde pentru neexecutarea obligaţiilor acesteia din urmă şi nici
persoana juridică subordonată nu răspunde pentru persoana juridică faţă
de care este subordonată, dacă prin lege nu se dispune altfel.
Statul şi unităţile administrativ-teritoriale
Art. 223.
-
(1)
În raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu,
ca titular de drepturi şi obligaţii, statul participă prin Ministerul
Finanţelor Publice, afară de cazul în care legea stabileşte un alt organ
în acest sens.
(2)
Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile în mod corespunzător şi
unităţilor administrativ-teritoriale care participă la raporturile
civile în nume propriu, prin organele prevăzute de lege.
Răspunderea civilă a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale
Art. 224.
-
(1)
Dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod
subsidiar pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor
publice care sunt persoane juridice şi niciuna dintre aceste persoane
juridice nu răspunde pentru obligaţiile statului.
(2)
Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile în mod corespunzător şi
unităţilor administrativ-teritoriale care nu răspund decât în mod
subsidiar pentru obligaţiile organelor, instituţiilor şi serviciilor
publice din subordinea acestora atunci când acestea au personalitate
juridică.
CAPITOLUL IV
Identificarea persoanei juridice
Naţionalitatea persoanei juridice
Art. 225.
-
Sunt de naţionalitate română toate persoanele juridice al căror sediu,
potrivit actului de constituire sau statutului, este stabilit în
România.
Denumirea persoanei juridice
Art. 226.
-
(1)
Persoana juridică poartă denumirea stabilită, în condiţiile legii, prin actul de constituire sau prin statut.
(2)
Odată cu înregistrarea persoanei juridice se vor trece în registrul public denumirea ei şi celelalte atribute de identificare.
Sediul persoanei juridice
Art. 227.
-
(1)
Sediul persoanei juridice se stabileşte potrivit actului de constituire sau statutului.
(2)
În funcţie de obiectul de activitate, persoana juridică poate avea mai
multe sedii cu caracter secundar pentru sucursalele, reprezentanţele
sale teritoriale şi punctele de lucru. Dispoziţiile art. 97 sunt
aplicabile în mod corespunzător.
Schimbarea denumirii şi sediului
Art. 228.
-
Persoana juridică poate să îşi schimbe denumirea sau sediul, în condiţiile prevăzute de lege.
Dovada denumirii şi sediului
Art. 229.
-
(1)
În raporturile cu terţii, dovada denumirii şi a sediului persoanei
juridice se face cu menţiunile înscrise în registrele de publicitate sau
de evidenţă prevăzute de lege pentru persoana juridică respectivă.
(2)
În lipsa acestor menţiuni, stabilirea sau schimbarea denumirii şi a sediului nu va putea fi opusă altor persoane.
Alte atribute de identificare
Art. 230.
-
În funcţie de specificul obiectului de activitate, persoana juridică mai
poate avea şi alte atribute de identificare, cum sunt numărul de
înregistrare în registrul comerţului sau într-un alt registru public,
codul unic de înregistrare şi alte elemente de identificare, în
condiţiile legii.
Menţiuni obligatorii
Art. 231.
-
Toate documentele, indiferent de formă, care emană de la persoana
juridică trebuie să cuprindă denumirea şi sediul, precum şi alte
atribute de identificare, în cazurile prevăzute de lege, sub sancţiunea
plăţii de daune-interese persoanei prejudiciate.
CAPITOLUL V
Reorganizarea persoanei juridice
Noţiune
Art. 232.
-
Reorganizarea persoanei juridice este operaţiunea juridică în care pot
fi implicate una sau mai multe persoane juridice şi care are ca efecte
înfiinţarea, modificarea ori încetarea acestora.
Modurile de reorganizare
Art. 233.
-
(1)
Reorganizarea persoanei juridice se realizează prin fuziune, prin divizare sau prin transformare.
(2)
Reorganizarea se face cu respectarea condiţiilor prevăzute pentru
dobândirea personalităţii juridice, în afară de cazurile în care prin
lege, actul de constituire sau statut se dispune altfel.
Fuziunea
Art. 234.
-
Fuziunea se face prin absorbţia unei persoane juridice de către o altă
persoană juridică sau prin contopirea mai multor persoane juridice
pentru a alcătui o persoană juridică nouă.
Efectele fuziunii
Art. 235.
-
(1)
În cazul absorbţiei, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice
absorbite se transferă în patrimoniul persoanei juridice care o
absoarbe.
(2)
În cazul contopirii persoanelor juridice, drepturile şi obligaţiile
acestora se transferă în patrimoniul persoanei juridice nou-înfiinţate.
Divizarea
Art. 236.
-
(1)
Divizarea poate fi totală sau parţială.
(2)
Divizarea totală se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unei
persoane juridice între două sau mai multe persoane juridice care există
deja sau care se înfiinţează prin divizare.
(3)
Divizarea parţială constă în desprinderea unei părţi din patrimoniul
unei persoane juridice, care continuă să existe, şi în transmiterea
acestei părţi către una sau mai multe persoane juridice care există sau
care se înfiinţează în acest mod.
Efectele divizării
Art. 237.
-
(1)
Patrimoniul persoanei juridice care a încetat de a avea fiinţă prin
divizare se împarte în mod egal între persoanele juridice dobânditoare,
dacă prin actul ce a dispus divizarea nu s-a stabilit o altă proporţie.
(2)
În cazul divizării parţiale, când o parte din patrimoniul unei persoane
juridice se desprinde şi se transmite unei singure persoane juridice
deja existente sau care se înfiinţează în acest mod, reducerea
patrimoniului persoanei juridice divizate este proporţională cu partea
transmisă.
(3)
În cazul în care partea desprinsă se transmite mai multor persoane
juridice deja existente sau care se înfiinţează în acest mod, împărţirea
patrimoniului între persoana juridică faţă de care s-a făcut
desprinderea şi persoanele juridice dobânditoare se va face potrivit
dispoziţiilor alin. (2), iar între persoanele juridice dobânditoare,
împărţirea părţii desprinse se va face potrivit dispoziţiilor alin. (1),
ce se vor aplica în mod corespunzător.
Întinderea răspunderii în caz de divizare
Art. 238.
-
(1)
În cazul divizării, fiecare dintre persoanele juridice dobânditoare va răspunde:
a)
pentru obligaţiile legate de bunurile care formează obiectul drepturilor dobândite sau păstrate integral;
b)
pentru celelalte obligaţii ale persoanei juridice divizate, proporţional
cu valoarea drepturilor dobândite sau păstrate, socotită după scăderea
obligaţiilor prevăzute la lit. a).
(2)
Dacă o persoană juridică înfiinţată în condiţiile art. 194 alin. (1)
lit. a) este supusă divizării, prin actul de reorganizare se va putea
stabili şi un alt mod de repartizare a obligaţiilor decât acela prevăzut
în prezentul articol.
Repartizarea contractelor în caz de divizare
Art. 239.
-
În caz de divizare, contractele se vor repartiza, cu respectarea
dispoziţiilor art. 206 alin. (2), art. 237 şi 238, astfel încât
executarea fiecăruia dintre ele să se facă în întregime de către o
singură persoană juridică dobânditoare, afară numai dacă aceasta nu este
cu putinţă.
Încetarea unor contracte
Art. 240.
-
(1)
În cazul contractelor încheiate în considerarea calităţii persoanei
juridice supuse reorganizării, acestea nu îşi încetează efectele, cu
excepţia cazului în care părţile au stipulat expres contrariul sau
menţinerea ori repartizarea contractului este condiţionată de acordul
părţii interesate.
(2)
Dacă menţinerea sau repartizarea contractului este condiţionată de
acordul părţii interesate, aceasta va fi notificată sau, după caz,
înştiinţată prin scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, pentru
a-şi da ori nu consimţământul în termen de 10 zile lucrătoare de la
comunicarea notificării sau înştiinţării. Lipsa de răspuns în acest
termen echivalează cu refuzul de menţinere sau preluare a contractului
de către persoana juridică succesoare.
Transformarea persoanei juridice
Art. 241.
-
(1)
Transformarea persoanei juridice intervine în cazurile prevăzute de
lege, atunci când o persoană juridică îşi încetează existenţa,
concomitent cu înfiinţarea, în locul ei, a unei alte persoane juridice.
(2)
În cazul transformării, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice
care şi-a încetat existenţa se transferă în patrimoniul persoanei
juridice nou-înfiinţate, cu excepţia cazului în care prin actul prin
care s-a dispus transformarea se prevede altfel. În aceste din urmă
cazuri, dispoziţiile art. 239, 240 şi 243 rămân aplicabile.
Data transmiterii drepturilor şi obligaţiilor
Art. 242.
-
(1)
În cazul reorganizării persoanelor juridice supuse înregistrării,
transmiterea drepturilor şi obligaţiilor se realizează atât între părţi,
cât şi faţă de terţi, numai prin înregistrarea operaţiunii şi de la
data acesteia.
(2)
În ceea ce priveşte celelalte persoane juridice nesupuse înregistrării,
transmiterea drepturilor şi obligaţiilor, în cazurile prevăzute la alin.
(1), se realizează atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai pe
data aprobării de către organul competent a inventarului, a bilanţului
contabil întocmit în vederea predării-primirii, a evidenţei şi a
repartizării tuturor contractelor în curs de executare, precum şi a
oricăror alte asemenea acte prevăzute de lege.
(3)
În cazul bunurilor imobile care fac obiectul transmisiunii, dreptul de
proprietate şi celelalte drepturi reale se dobândesc numai prin
înscrierea în cartea funciară, în baza actului de reorganizare încheiat
în formă autentică sau, după caz, a actului administrativ prin care s-a
dispus reorganizarea, în ambele situaţii însoţit, dacă este cazul, de
certificatul de înregistrare a persoanei juridice nou-înfiinţate.
Punere în aplicare prin Lege 71/2011 : |
Art. 56. - |
(1)
Dispoziţiile Codului civil privitoare la dobândirea drepturilor reale
imobiliare prin efectul înscrierii acestora în cartea funciară se aplică
numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate
administrativteritorială şi deschiderea, la cerere sau din oficiu, a
cărţilor funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu
dispoziţiile Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare. |
(2)
Până la data prevăzută la alin. (1), înscrierea în cartea funciară a
dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale, pe baza actelor prin
care s-au transmis, constituit ori modificat în mod valabil, se face
numai în scop de opozabilitate faţă de terţi. |
Punere în aplicare prin Lege 71/2011 : |
(2)
Până la îndeplinirea condiţiilor prevăzute în art. 56 alin. (1), ori de
câte ori proprietarul imobilului are un drept de opţiune, el dobândeşte
dreptul de proprietate asupra lucrării începute după intrarea în
vigoare a Codului civil de la data cererii de chemare în judecată prin
care a solicitat recunoaşterea dreptului său de proprietate asupra
lucrării, dacă acţiunea a fost admisă. |
Opoziţii
Art. 243.
-
(1)
Actele prin care s-a hotărât reorganizarea pot fi atacate, dacă prin
lege nu se dispune altfel, prin opoziţie, de către creditori şi orice
alte persoane interesate, în termen de 30 de zile de la data când au
luat cunoştinţă de aprobarea reorganizării, dar nu mai târziu de un an
de la data publicării acesteia, sau, după caz, de la data aprobării
acesteia de către organul competent, potrivit legii.
(2)
Opoziţia suspendă executarea faţă de oponenţi până la rămânerea
definitivă a hotărârii judecătoreşti, în afară de cazul în care persoana
juridică debitoare face dovada executării obligaţiilor sau oferă
garanţii acceptate de creditori ori încheie cu aceştia un acord pentru
plata datoriilor.
(3)
Opoziţia se judecă în camera de consiliu, cu citarea părţilor, de către instanţa competentă.
(4)
Hotărârea pronunţată asupra opoziţiei este supusă numai apelului.
CAPITOLUL VI
Încetarea persoanei juridice
SECŢIUNEA 1
Dispoziţii generale
Modurile de încetare
Art. 244.
-
Persoana juridică încetează, după caz, prin constatarea ori declararea
nulităţii, prin fuziune, divizare totală, transformare, dizolvare sau
desfiinţare ori printr-un alt mod prevăzut de actul constitutiv sau de
lege.
SECŢIUNEA a 2-a
Dizolvarea persoanei juridice
Dizolvarea persoanelor juridice de drept privat
Art. 245.
-
Persoanele juridice de drept privat se dizolvă:
a)
dacă termenul pentru care au fost constituite s-a împlinit;
b)
dacă scopul a fost realizat ori nu mai poate fi îndeplinit;
c)
dacă scopul pe care îl urmăresc sau mijloacele întrebuinţate pentru
realizarea acestuia au devenit contrare legii sau ordinii publice ori
dacă ele urmăresc un alt scop decât cel declarat;
d)
prin hotărârea organelor competente ale acestora;
e)
prin orice alt mod prevăzut de lege, actul de constituire sau statut.
Dizolvarea persoanelor juridice de drept public
Art. 246.
-
Persoanele juridice de drept public se dizolvă numai în cazurile şi în condiţiile anume prevăzute de lege.
Opoziţii
Art. 247.
-
În cazul în care persoana juridică se dizolvă prin hotărârea organului
competent, creditorii sau orice alte persoane interesate pot face
opoziţie, dispoziţiile art. 243 aplicându-se în mod corespunzător.
Lichidarea
Art. 248.
-
(1)
Prin efectul dizolvării persoana juridică intră în lichidare în vederea valorificării activului şi a plăţii pasivului.
(2)
Persoana juridică îşi păstrează capacitatea civilă pentru operaţiunile necesare lichidării până la finalizarea acesteia.
(3)
Dacă încetarea persoanei juridice are loc prin fuziune, transformare sau
prin divizare totală, nu se declanşează procedura lichidării.
Destinaţia bunurilor rămase după lichidare
Art. 249.
-
(1)
Oricare ar fi cauzele dizolvării, bunurile persoanei juridice rămase
după lichidare vor primi destinaţia stabilită în actul de constituire
sau statut ori destinaţia stabilită în hotărârea organului competent
luată înainte de dizolvare.
(2)
În lipsa unei asemenea prevederi în actul de constituire sau statut ori
în lipsa unei hotărâri luate în condiţiile alin. (1), precum şi în cazul
în care prevederea sau hotărârea este contrară legii sau ordinii
publice, la propunerea lichidatorului, bunurile rămase după lichidare se
atribuie de instanţa competentă, prin hotărâre supusă numai apelului,
unei persoane juridice cu scop identic sau asemănător, dacă prin lege nu
se prevede altfel. Atunci când există mai multe astfel de persoane
juridice, lichidatorul propune cel puţin 3 persoane juridice, caz în
care bunurile se atribuie prin tragere la sorţi.
(3)
În cazul în care persoana juridică a fost dizolvată pentru motivele
prevăzute la art. 245 lit. d), precum şi în cazul în care nicio persoană
juridică nu este de acord cu preluarea bunurilor rămase după lichidare
în condiţiile alin. (2), acestea vor trece în proprietatea comunei,
oraşului sau municipiului în a cărui rază teritorială se află bunurile.
(4)
În toate cazurile, transmiterea dreptului de proprietate asupra
bunurilor rămase după lichidare are loc la data preluării lor de către
beneficiari, dacă prin lege nu se prevede altfel. Procesul-verbal de
predare-primire şi hotărârea judecătorească rămasă definitivă, în
cazurile prevăzute la alin. (2) ori (3), constituie titlu de proprietate
sau, după caz, pot servi drept temei juridic pentru intabularea în
cartea funciară. În cazul bunurilor imobile, dispoziţiile art. 1.244 şi
cele în materie de carte funciară rămân aplicabile.
SECŢIUNEA a 3-a
Dispoziţii speciale
Desfiinţarea unor persoane juridice
Art. 250.
-
(1)
Persoanele juridice înfiinţate de către autorităţile publice centrale
sau locale, nesupuse dizolvării, pot fi desfiinţate prin hotărârea
organului care le-a înfiinţat.
(2)
În acest caz, dacă organul competent nu a dispus altfel, drepturile şi
obligaţiile persoanei juridice desfiinţate se transferă persoanei
juridice dobânditoare, proporţional cu valoarea bunurilor transmise
acesteia, ţinându-se însă seama şi de natura obligaţiilor respective.
Data încetării personalităţii juridice
Art. 251.
-
(1)
Persoanele juridice supuse înregistrării încetează la data radierii din registrele în care au fost înscrise.
(2)
Celelalte persoane juridice încetează la data actului prin care s-a
dispus încetarea sau, după caz, la data îndeplinirii oricărei alte
cerinţe prevăzute de lege.
TITLUL V
Apărarea drepturilor nepatrimoniale
Ocrotirea personalităţii umane
Art. 252.
-
Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci
fiinţei umane, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi
psihică, demnitatea, intimitatea vieţii private, libertatea de
conştiinţă, creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau tehnică.
Punere în aplicare Art. 252. prin Lege 71/2011 : |
Art. 19. - |
Dispoziţiile art. 252-257 din Codul civil se aplică faptelor săvârşite după intrarea în vigoare a acestuia. |
Mijloace de apărare
Art. 253.
-
(1)
Persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori ameninţate poate cere oricând instanţei:
a)
interzicerea săvârşirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă;
b)
încetarea încălcării şi interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă;
c)
constatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă.
(2)
Prin excepţie de la prevederile alin. (1), în cazul încălcării
drepturilor nepatrimoniale prin exercitarea dreptului la libera
exprimare, instanţa poate dispune numai măsurile prevăzute la alin. (1)
lit. b) şi c).
(3)
Totodată, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate
cere instanţei să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice
măsuri socotite necesare de către instanţă spre a ajunge la restabilirea
dreptului atins, cum sunt:
a)
obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare;
b)
orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat.
(4)
De asemenea, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz,
o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce
i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei
prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la acţiune este supus
prescripţiei extinctive.
Punere în aplicare Art. 253. prin Lege 71/2011 : |
Art. 19. - |
Dispoziţiile art. 252-257 din Codul civil se aplică faptelor săvârşite după intrarea în vigoare a acestuia. |
Apărarea dreptului la nume
Art. 254.
-
(1)
Cel al cărui nume este contestat poate să ceară instanţei judecătoreşti recunoaşterea dreptului său la acel nume.
(2)
De asemenea, cel care este lezat prin uzurparea, în tot sau în parte, a
numelui său poate să ceară oricând instanţei judecătoreşti să dispună
încetarea acestei atingeri nelegitime.
(3)
Dispoziţiile prezentului articol se aplică, în mod corespunzător, şi apărării dreptului la pseudonim, ales în condiţiile legii.
Punere în aplicare Art. 254. prin Lege 71/2011 : |
Art. 19. - |
Dispoziţiile art. 252-257 din Codul civil se aplică faptelor săvârşite după intrarea în vigoare a acestuia. |
Măsuri provizorii
Art. 255.
-
(1)
Dacă persoana care se consideră lezată face dovada credibilă că
drepturile sale nepatrimoniale fac obiectul unei acţiuni ilicite,
actuale sau iminente şi că această acţiune riscă să îi cauzeze un
prejudiciu greu de reparat, poate să ceară instanţei judecătoreşti
luarea unor măsuri provizorii.
(2)
Instanţa judecătorească poate să dispună în special:
a)
interzicerea încălcării sau încetarea ei provizorie;
b)
luarea măsurilor necesare pentru a asigura conservarea probelor.
(3)
În cazul prejudiciilor aduse prin mijloacele presei scrise sau
audiovizuale, instanţa judecătorească nu poate să dispună încetarea, cu
titlu provizoriu, a acţiunii prejudiciabile decât dacă prejudiciile
cauzate reclamantului sunt grave, dacă acţiunea nu este în mod evident
justificată, potrivit art. 75, şi dacă măsura luată de instanţă nu apare
ca fiind disproporţionată în raport cu prejudiciile cauzate.
Dispoziţiile art. 253 alin. (2) rămân aplicabile.
(4)
Instanţa soluţionează cererea potrivit dispoziţiilor privitoare la
ordonanţa preşedinţială, care se aplică în mod corespunzător. În cazul
în care cererea este formulată înainte de introducerea acţiunii de fond,
prin hotărârea prin care s-a dispus măsura provizorie se va fixa şi
termenul în care acţiunea în fond trebuie să fie introdusă, sub
sancţiunea încetării de drept a acelei măsuri. Dispoziţiile alin. (6)
sunt aplicabile.
(5)
Dacă măsurile luate sunt de natură să producă un prejudiciu părţii
adverse, instanţa îl poate obliga pe reclamant să dea o cauţiune în
cuantumul fixat de aceasta, sub sancţiunea încetării de drept a măsurii
dispuse.
(6)
Măsurile luate potrivit prezentului articol anterior introducerii
acţiunii în justiţie pentru apărarea dreptului nepatrimonial încălcat
încetează de drept, dacă reclamantul nu a sesizat instanţa în termenul
fixat de aceasta, dar nu mai târziu de 30 de zile de la luarea acestora.
(7)
Reclamantul este ţinut să repare, la cererea părţii interesate,
prejudiciul cauzat prin măsurile provizorii luate, dacă acţiunea de fond
este respinsă ca neîntemeiată. Cu toate acestea, dacă reclamantul nu a
fost în culpă ori a avut o culpă uşoară, instanţa, în raport cu
circumstanţele concrete, poate fie să refuze obligarea sa la
despăgubirile cerute de partea adversă, fie să dispună reducerea
acestora.
(8)
Dacă partea adversă nu solicită daune-interese, instanţa va dispune
eliberarea cauţiunii, la cererea reclamantului, prin hotărâre dată cu
citarea părţilor. Cererea se judecă potrivit dispoziţiilor privitoare la
ordonanţa preşedinţială, care se aplică în mod corespunzător. În cazul
în care pârâtul se opune la eliberarea cauţiunii, instanţa va fixa un
termen în vederea introducerii acţiunii de fond, care nu poate fi mai
lung de 30 de zile de la data pronunţării hotărârii, sub sancţiunea
încetării de drept a măsurii de indisponibilizare a sumei depuse cu
titlu de cauţiune.
Punere în aplicare Art. 255. prin Lege 71/2011 : |
Art. 19. - |
Dispoziţiile art. 252-257 din Codul civil se aplică faptelor săvârşite după intrarea în vigoare a acestuia. |
Decesul titularului dreptului nepatrimonial
Art. 256.
-
(1)
Acţiunea pentru restabilirea dreptului nepatrimonial încălcat poate fi
continuată sau pornită, după moartea persoanei vătămate, de către soţul
supravieţuitor, de oricare dintre rudele în linie dreaptă ale persoanei
decedate, precum şi de oricare dintre rudele sale colaterale până la
gradul al patrulea inclusiv.
(2)
Acţiunea pentru restabilirea integrităţii memoriei unei persoane decedate poate fi pornită de cei prevăzuţi la alin. (1).
Punere în aplicare Art. 256. prin Lege 71/2011 : |
Art. 19. - |
Dispoziţiile art. 252-257 din Codul civil se aplică faptelor săvârşite după intrarea în vigoare a acestuia. |
Apărarea drepturilor nepatrimoniale ale persoanei juridice
Art. 257.
-
Dispoziţiile prezentului titlu se aplică prin asemănare şi drepturilor nepatrimoniale ale persoanelor juridice.
Punere în aplicare Art. 257. prin Lege 71/2011 : |
Art. 19. - |
Dispoziţiile art. 252-257 din Codul civil se aplică faptelor săvârşite după intrarea în vigoare a acestuia. |
CARTEA a II-a
Despre familie*)
___________
*)
Dispoziţiile tranzitorii şi de punere în aplicare a cărţii a II-a sunt cuprinse în art. 24-51 din Legea nr. 71/2011.
TITLUL I
Dispoziţii generale
Familia
Art. 258.
-
(1)
Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe
egalitatea acestora, precum şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a
asigura creşterea şi educarea copiilor lor.
(2)
Familia are dreptul la ocrotire din partea societăţii şi a statului.
(3)
Statul este obligat să sprijine, prin măsuri economice şi sociale,
încheierea căsătoriei, precum şi dezvoltarea şi consolidarea familiei.
(4)
În sensul prezentului cod, prin soţi se înţelege bărbatul şi femeia uniţi prin căsătorie.
Căsătoria
Art. 259.
-
(1)
Căsătoria este uniunea liber consimţită între un bărbat şi o femeie, încheiată în condiţiile legii.
(2)
Bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători în scopul de a întemeia o familie.
(3)
Celebrarea religioasă a căsătoriei poate fi făcută numai după încheierea căsătoriei civile.
(4)
Condiţiile de încheiere şi cauzele de nulitate ale căsătoriei se stabilesc prin prezentul cod.
(5)
Căsătoria încetează prin decesul sau prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi.
(6)
Căsătoria poate fi desfăcută prin divorţ, în condiţiile legii.
Egalitatea în drepturi a copiilor
Art. 260.
-
Copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie, precum şi cu cei adoptaţi.
Îndatorirea părinţilor
Art. 261.
-
Părinţii sunt cei care au, în primul rând, îndatorirea de creştere şi educare a copiilor lor minori.
Relaţiile dintre părinţi şi copii
Art. 262.
-
(1)
Copilul nu poate fi separat de părinţii săi fără încuviinţarea acestora, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.
(2)
Copilul care nu locuieşte la părinţii săi sau, după caz, la unul dintre
ei are dreptul de a avea legături personale cu aceştia. Exerciţiul
acestui drept nu poate fi limitat decât în condiţiile prevăzute de lege,
pentru motive temeinice, luând în considerare interesul superior al
copilului.
Principiul interesului superior al copilului
Art. 263.
-
(1)
Orice măsură privitoare la copil, indiferent de autorul ei, trebuie să
fie luată cu respectarea interesului superior al copilului.
(2)
Pentru rezolvarea cererilor care se referă la copii, autorităţile
competente sunt datoare să dea toate îndrumările necesare pentru ca
părţile să recurgă la metodele de soluţionare a conflictelor pe cale
amiabilă.
(3)
Procedurile referitoare la relaţiile dintre părinţi şi copii trebuie să
garanteze că dorinţele şi interesele părinţilor referitoare la copii pot
fi aduse la cunoştinţa autorităţilor şi că acestea ţin cont de ele în
hotărârile pe care le iau.
(4)
Procedurile privitoare la copii trebuie să se desfăşoare într-un timp
rezonabil, astfel încât interesul superior al copilului şi relaţiile de
familie să nu fie afectate.
(5)
În sensul prevederilor legale privind protecţia copilului, prin copil se
înţelege persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi nici nu a
dobândit capacitatea deplină de exerciţiu, potrivit legii.
Ascultarea copilului
Art. 264.
-
(1)
În procedurile administrative sau judiciare care îl privesc, ascultarea
copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie. Cu toate
acestea, poate fi ascultat şi copilul care nu a împlinit vârsta de 10
ani, dacă autoritatea competentă consideră că acest lucru este necesar
pentru soluţionarea cauzei.
(2)
Dreptul de a fi ascultat presupune posibilitatea copilului de a cere şi a
primi orice informaţie, potrivit cu vârsta sa, de a-şi exprima opinia
şi de a fi informat asupra consecinţelor pe care le poate avea aceasta,
dacă este respectată, precum şi asupra consecinţelor oricărei decizii
care îl priveşte.
(3)
Orice copil poate cere să fie ascultat, potrivit prevederilor alin. (1)
şi (2). Respingerea cererii de către autoritatea competentă trebuie
motivată.
(4)
Opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare în raport cu vârsta şi cu gradul său de maturitate.
(5)
Dispoziţiile legale speciale privind consimţământul sau prezenţa
copilului, în procedurile care îl privesc, precum şi prevederile
referitoare la desemnarea de către instanţă a unui reprezentant în caz
de conflict de interese rămân aplicabile.
Instanţa competentă
Art. 265.
-
Toate măsurile date prin prezenta carte în competenţa instanţei
judecătoreşti, toate litigiile privind aplicarea dispoziţiilor prezentei
cărţi, precum şi măsurile de ocrotire a copilului prevăzute în legi
speciale sunt de competenţa instanţei de tutelă. Dispoziţiile art. 107
sunt aplicabile în mod corespunzător.
TITLUL II
Căsătoria
CAPITOLUL I
Logodna
Încheierea logodnei
Art. 266.
-
(1)
Logodna este promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria.
(2)
Dispoziţiile privind condiţiile de fond pentru încheierea căsătoriei
sunt aplicabile în mod corespunzător, cu excepţia avizului medical şi a
autorizării instanţei de tutelă.
(3)
Încheierea logodnei nu este supusă niciunei formalităţi şi poate fi dovedită cu orice mijloc de probă.
(4)
Încheierea căsătoriei nu este condiţionată de încheierea logodnei.
(5)
Logodna se poate încheia doar între bărbat şi femeie.
Ruperea logodnei
Art. 267.
-
(1)
Logodnicul care rupe logodna nu poate fi constrâns să încheie căsătoria.
(2)
Clauza penală stipulată pentru ruperea logodnei este considerată nescrisă.
(3)
Ruperea logodnei nu este supusă niciunei formalităţi şi poate fi dovedită cu orice mijloc de probă.
Restituirea darurilor
Art. 268.
-
(1)
În cazul ruperii logodnei, sunt supuse restituirii darurile pe care
logodnicii le-au primit în considerarea logodnei sau, pe durata
acesteia, în vederea căsătoriei, cu excepţia darurilor obişnuite.
(2)
Darurile se restituie în natură sau, dacă aceasta nu mai este cu putinţă, în măsura îmbogăţirii.
(3)
Obligaţia de restituire nu există dacă logodna a încetat prin moartea unuia dintre logodnici.
Răspunderea pentru ruperea logodnei
Art. 269.
-
(1)
Partea care rupe logodna în mod abuziv poate fi obligată la despăgubiri
pentru cheltuielile făcute sau contractate în vederea căsătoriei, în
măsura în care au fost potrivite cu împrejurările, precum şi pentru
orice alte prejudicii cauzate.
(2)
Partea care, în mod culpabil, l-a determinat pe celălalt să rupă logodna
poate fi obligată la despăgubiri în condiţiile alin. (1).
Termenul de prescripţie
Art. 270.
-
Dreptul la acţiune întemeiat pe dispoziţiile art. 268 şi 269 se prescrie într-un an de la ruperea logodnei.
Punere în aplicare CAPITOLUL I prin Lege 71/2011 : |
Art. 24. - |
Dispoziţiile privind logodna sunt aplicabile numai în cazul în care
aceasta a fost încheiată după data intrării în vigoare a Codului civil. |
CAPITOLUL II
Încheierea căsătoriei
SECŢIUNEA 1
Condiţiile de fond pentru încheierea căsătoriei
Consimţământul la căsătorie
Art. 271.
-
Căsătoria se încheie între bărbat şi femeie prin consimţământul personal şi liber al acestora.
Vârsta matrimonială
Art. 272.
-
(1)
Căsătoria se poate încheia dacă viitorii soţi au împlinit vârsta de 18 ani.
(2)
Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se
poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor
săi sau, după caz, a tutorelui şi cu autorizarea instanţei de tutelă în
a cărei circumscripţie minorul îşi are domiciliul. În cazul în care
unul dintre părinţi refuză să încuviinţeze căsătoria, instanţa de tutelă
hotărăşte şi asupra acestei divergenţe, având în vedere interesul
superior al copilului.
(3)
Dacă unul dintre părinţi este decedat sau se află în imposibilitate de
a-şi manifesta voinţa, încuviinţarea celuilalt părinte este suficientă.
(4)
De asemenea, în condiţiile art. 398, este suficientă încuviinţarea părintelui care exercită autoritatea părintească.
(5)
Dacă nu există nici părinţi, nici tutore care să poată încuviinţa
căsătoria, este necesară încuviinţarea persoanei sau a autorităţii care a
fost abilitată să exercite drepturile părinteşti.
Bigamia
Art. 273.
-
Este interzisă încheierea unei noi căsătorii de către persoana care este căsătorită.
Interzicerea căsătoriei între rude
Art. 274.
-
(1)
Este interzisă încheierea căsătoriei între rudele în linie dreaptă,
precum şi între cele în linie colaterală până la al patrulea grad
inclusiv.
(2)
Pentru motive temeinice, căsătoria între rudele în linie colaterală de
gradul al patrulea poate fi autorizată de instanţa de tutelă în a cărei
circumscripţie îşi are domiciliul cel care cere încuviinţarea. Instanţa
se va putea pronunţa pe baza unui aviz medical special dat în acest
sens.
(3)
În cazul adopţiei, dispoziţiile alin. (1) şi (2) sunt aplicabile atât
între cei care au devenit rude prin adopţie, cât şi între cei a căror
rudenie firească a încetat prin efectul adopţiei.
Interzicerea căsătoriei între tutore şi persoana minoră
Art. 275.
-
Căsătoria este oprită între tutore şi persoana minoră care se află sub tutela sa.
Alienaţia şi debilitatea mintală
Art. 276.
-
Este interzis să se căsătorească alienatul mintal şi debilul mintal.
Interzicerea sau echivalarea unor forme de convieţuire cu căsătoria
Art. 277.
-
(1)
Este interzisă căsătoria dintre persoane de acelaşi sex.
(2)
Căsătoriile dintre persoane de acelaşi sex încheiate sau contractate în
străinătate fie de cetăţeni români, fie de cetăţeni străini nu sunt
recunoscute în România.
(3)
Parteneriatele civile dintre persoane de sex opus sau de acelaşi sex
încheiate sau contractate în străinătate fie de cetăţeni români, fie de
cetăţeni străini nu sunt recunoscute în România.
(4)
Dispoziţiile legale privind libera circulaţie pe teritoriul României a
cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic
European rămân aplicabile.
SECŢIUNEA a 2-a
Formalităţile pentru încheierea căsătoriei
Comunicarea stării de sănătate
Art. 278.
-
Căsătoria nu se încheie dacă viitorii soţi nu declară că şi-au comunicat
reciproc starea sănătăţii lor. Dispoziţiile legale prin care este
oprită căsătoria celor care suferă de anumite boli rămân aplicabile.
Locul încheierii căsătoriei
Art. 279.
-
(1)
Căsătoria se celebrează de către ofiţerul de stare civilă, la sediul primăriei.
(2)
Prin excepţie, căsătoria se poate celebra, cu aprobarea primarului, de
către un ofiţer de stare civilă de la o altă primărie decât cea în a
cărei rază teritorială domiciliază sau îşi au reşedinţa viitorii soţi,
cu obligativitatea înştiinţării primăriei de domiciliu sau de reşedinţă a
viitorilor soţi, în vederea publicării.
Declaraţia de căsătorie
Art. 280.
-
(1)
Cei care vor să se căsătorească vor face personal declaraţia de
căsătorie, potrivit legii, la primăria unde urmează a se încheia
căsătoria.
(2)
În cazurile prevăzute de lege, declaraţia de căsătorie se poate face şi în afara sediului primăriei.
(3)
Atunci când viitorul soţ este minor, părinţii sau, după caz, tutorele
vor face personal o declaraţie prin care încuviinţează încheierea
căsătoriei. Dispoziţiile art. 272 alin. (5) rămân aplicabile.
(4)
Dacă unul dintre viitorii soţi, părinţii sau tutorele nu se află în
localitatea unde urmează a se încheia căsătoria, ei pot face declaraţia
la primăria în a cărei rază teritorială îşi au domiciliul sau reşedinţa,
care o transmite, în termen de 48 de ore, la primăria unde urmează a se
încheia căsătoria.
Conţinutul declaraţiei de căsătorie
Art. 281.
-
(1)
În declaraţia de căsătorie, viitorii soţi vor arăta că nu există niciun
impediment legal la căsătorie şi vor menţiona numele de familie pe care
îl vor purta în timpul căsătoriei, precum şi regimul matrimonial ales.
(2)
Odată cu declaraţia de căsătorie, ei vor prezenta dovezile cerute de lege pentru încheierea căsătoriei.
Alegerea numelui de familie
Art. 282.
-
Viitorii soţi pot conveni să îşi păstreze numele dinaintea căsătoriei,
să ia numele oricăruia dintre ei sau numele lor reunite. De asemenea, un
soţ poate să îşi păstreze numele de dinaintea căsătoriei, iar celălalt
să poarte numele lor reunite.
Publicitatea declaraţiei de căsătorie
Art. 283.
-
(1)
În aceeaşi zi cu primirea declaraţiei de căsătorie, ofiţerul de stare
civilă dispune publicarea acesteia, prin afişarea în extras, într-un loc
special amenajat la sediul primăriei şi pe pagina de internet a
acesteia unde urmează să se încheie căsătoria şi, după caz, la sediul
primăriei unde celălalt soţ îşi are domiciliul sau reşedinţa.
(2)
Extrasul din declaraţia de căsătorie cuprinde, în mod obligatoriu: data
afişării, datele de stare civilă ale viitorilor soţi şi, după caz,
încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, precum şi înştiinţarea că
orice persoană poate face opoziţie la căsătorie, în termen de 10 zile de
la data afişării.
(3)
Căsătoria se încheie după 10 zile de la afişarea declaraţiei de
căsătorie, termen în care se cuprind atât data afişării, cât şi data
încheierii căsătoriei.
(4)
Primarul municipiului, al sectorului municipiului Bucureşti, al oraşului
sau al comunei unde urmează a se încheia căsătoria poate să
încuviinţeze, pentru motive temeinice, încheierea căsătoriei înainte de
împlinirea termenului prevăzut la alin. (3).
Reînnoirea declaraţiei de căsătorie
Art. 284.
-
În cazul în care căsătoria nu s-a încheiat în termen de 30 de zile de la
data afişării declaraţiei de căsătorie sau dacă viitorii soţi doresc să
modifice declaraţia iniţială, trebuie să se facă o nouă declaraţie de
căsătorie şi să se dispună publicarea acesteia.
Opoziţia la căsătorie
Art. 285.
-
(1)
Orice persoană poate face opoziţie la căsătorie, dacă există un
impediment legal sau dacă alte cerinţe ale legii nu sunt îndeplinite.
(2)
Opoziţia la căsătorie se face numai în scris, cu arătarea dovezilor pe care se întemeiază.
Refuzul celebrării căsătoriei
Art. 286.
-
Ofiţerul de stare civilă refuză să celebreze căsătoria dacă, pe baza
verificărilor pe care este obligat să le efectueze, a opoziţiilor
primite sau a informaţiilor pe care le deţine, în măsura în care acestea
din urmă sunt notorii, constată că nu sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute de lege.
Celebrarea căsătoriei
Art. 287.
-
(1)
Viitorii soţi sunt obligaţi să se prezinte împreună la sediul primăriei,
pentru a-şi da consimţământul la căsătorie în mod public, în prezenţa a
2 martori, în faţa ofiţerului de stare civilă.
(2)
Cu toate acestea, în cazurile prevăzute de lege, ofiţerul de stare
civilă poate celebra căsătoria şi în afara sediului serviciului public
comunitar local de evidenţă a persoanelor, cu respectarea celorlalte
condiţii menţionate la alin. (1).
___________
Alineatul (2) a fost modificat prin alineatul din Lege nr. 60/2012 începând cu 20.04.2012.
(3)
Persoanele care aparţin minorităţilor naţionale pot solicita celebrarea
căsătoriei în limba lor maternă, cu condiţia ca ofiţerul de stare civilă
sau cel care oficiază căsătoria să cunoască această limbă.
Martorii la căsătorie
Art. 288.
-
(1)
Martorii atestă faptul că soţii şi-au exprimat consimţământul potrivit art. 287.
(2)
Nu pot fi martori la încheierea căsătoriei incapabilii, precum şi cei
care din cauza unei deficienţe psihice sau fizice nu sunt apţi să ateste
faptele prevăzute la alin. (1).
(3)
Martorii pot fi şi rude sau afini, indiferent de grad, cu oricare dintre viitorii soţi.
Momentul încheierii căsătoriei
Art. 289.
-
Căsătoria este încheiată în momentul în care, după ce ia consimţământul
fiecăruia dintre viitorii soţi, ofiţerul de stare civilă îi declară
căsătoriţi.
CAPITOLUL III
Formalităţi ulterioare încheierii căsătoriei
Actul de căsătorie
Art. 290.
-
După încheierea căsătoriei, ofiţerul de stare civilă întocmeşte, de
îndată, în registrul actelor de stare civilă, actul de căsătorie, care
se semnează de către soţi, de cei 2 martori şi de către ofiţerul de
stare civilă.
Formalităţile privind regimul matrimonial
Art. 291.
-
Ofiţerul de stare civilă face menţiune pe actul de căsătorie despre
regimul matrimonial ales. El are obligaţia ca, din oficiu şi de îndată,
să comunice la registrul prevăzut la art. 334 alin. (1), precum şi, după
caz, notarului public care a autentificat convenţia matrimonială o
copie de pe actul de căsătorie.
Dovada căsătoriei
Art. 292.
-
(1)
Căsătoria se dovedeşte cu actul de căsătorie şi prin certificatul de căsătorie eliberat pe baza acestuia.
(2)
Cu toate acestea, în situaţiile prevăzute de lege, căsătoria se poate dovedi cu orice mijloc de probă.
CAPITOLUL IV
Nulitatea căsătoriei
SECŢIUNEA 1
Nulitatea absolută a căsătoriei
Cazurile de nulitate absolută
Art. 293.
-
(1)
Este lovită de nulitate absolută căsătoria încheiată cu încălcarea
dispoziţiilor prevăzute la art. 271, 273, 274, 276 şi art. 287 alin.
(1).
(2)
În cazul în care soţul unei persoane declarate moarte s-a recăsătorit
şi, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, noua
căsătorie rămâne valabilă, dacă soţul celui declarat mort a fost de
bună-credinţă. Prima căsătorie se consideră desfăcută pe data încheierii
noii căsătorii.
Lipsa vârstei matrimoniale
Art. 294.
-
(1)
Căsătoria încheiată de minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani este lovită de nulitate absolută.
(2)
Cu toate acestea, nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, până la
rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, ambii soţi au împlinit
vârsta de 18 ani sau dacă soţia a născut ori a rămas însărcinată.
Căsătoria fictivă
Art. 295.
-
(1)
Căsătoria încheiată în alte scopuri decât acela de a întemeia o familie este lovită de nulitate absolută.
(2)
Cu toate acestea, nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, până la
rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, a intervenit
convieţuirea soţilor, soţia a născut sau a rămas însărcinată ori au
trecut 2 ani de la încheierea căsătoriei.
Persoanele care pot invoca nulitatea absolută
Art. 296.
-
Orice persoană interesată poate introduce acţiunea în constatarea
nulităţii absolute a căsătoriei. Cu toate acestea, procurorul nu poate
introduce acţiunea după încetarea sau desfacerea căsătoriei, cu excepţia
cazului în care ar acţiona pentru apărarea drepturilor minorilor sau a
persoanelor puse sub interdicţie.
SECŢIUNEA a 2-a
Nulitatea relativă a căsătoriei
Lipsa încuviinţărilor cerute de lege
Art. 297.
-
(1)
Este anulabilă căsătoria încheiată fără încuviinţările sau autorizarea prevăzute la art. 272 alin. (2), (4) şi (5).
(2)
Anulabilitatea poate fi invocată numai de cel a cărui încuviinţare era
necesară. Dispoziţiile art. 46 alin. (4) se aplică în mod corespunzător.
Viciile de consimţământ
Art. 298.
-
(1)
Căsătoria poate fi anulată la cererea soţului al cărui consimţământ a fost viciat prin eroare, prin dol sau prin violenţă.
(2)
Eroarea constituie viciu de consimţământ numai atunci când priveşte identitatea fizică a viitorului soţ.
Lipsa discernământului
Art. 299.
-
Este anulabilă căsătoria încheiată de persoana lipsită vremelnic de discernământ.
Existenţa tutelei
Art. 300.
-
Căsătoria încheiată între tutore şi persoana minoră aflată sub tutela sa este anulabilă.
Punere în aplicare Art. 300. prin Lege 71/2011 : |
Art. 26. - |
Existenţa tutelei constituie cauză de nulitate relativă a căsătoriei
numai în cazul căsătoriilor încheiate după intrarea în vigoare a Codului
civil. |
Termenul de prescripţie
Art. 301.
-
(1)
Anularea căsătoriei poate fi cerută în termen de 6 luni.
(2)
În cazul prevăzut la art. 297, termenul curge de la data la care cei a
căror încuviinţare sau autorizare era necesară pentru încheierea
căsătoriei au luat cunoştinţă de aceasta.
(3)
În cazul nulităţii pentru vicii de consimţământ ori pentru lipsa
discernământului, termenul curge de la data încetării violenţei sau,
după caz, de la data la care cel interesat a cunoscut dolul, eroarea ori
lipsa vremelnică a discernământului.
(4)
În cazul prevăzut la art. 300, termenul curge de la data încheierii căsătoriei.
Caracterul personal al acţiunii
Art. 302.
-
Dreptul la acţiunea în anulare nu se transmite moştenitorilor. Cu toate
acestea, dacă acţiunea a fost pornită de către unul dintre soţi, ea
poate fi continuată de către oricare dintre moştenitorii săi.
Acoperirea nulităţii
Art. 303.
-
(1)
În cazurile prevăzute la art. 272 alin. (2), (4) şi (5), anulabilitatea
căsătoriei se acoperă dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii
judecătoreşti, s-au obţinut încuviinţările şi autorizarea cerute de
lege.
(2)
Căsătoria nu poate fi anulată dacă soţii au convieţuit timp de 6 luni de
la data încetării violenţei sau de la data descoperirii dolului, a
erorii ori a lipsei vremelnice a facultăţilor mintale.
(3)
În toate cazurile, nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, între timp,
ambii soţi au împlinit vârsta de 18 ani sau dacă soţia a născut ori a
rămas însărcinată.
SECŢIUNEA a 3-a
Efectele nulităţii căsătoriei
Căsătoria putativă
Art. 304.
-
(1)
Soţul de bună-credinţă la încheierea unei căsătorii nule sau anulate
păstrează, până la data când hotărârea judecătorească rămâne definitivă,
situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă.
(2)
În situaţia prevăzută la alin. (1), raporturile patrimoniale dintre
foştii soţi sunt supuse, prin asemănare, dispoziţiilor privitoare la
divorţ.
Situaţia copiilor
Art. 305.
-
(1)
Nulitatea căsătoriei nu are niciun efect în privinţa copiilor, care păstrează situaţia de copii din căsătorie.
(2)
În ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile dintre părinţi şi copii se
aplică, prin asemănare, dispoziţiile privitoare la divorţ.
Opozabilitatea hotărârii judecătoreşti
Art. 306.
-
(1)
Hotărârea judecătorească de constatare a nulităţii sau de anulare a
căsătoriei este opozabilă terţelor persoane, în condiţiile legii.
Dispoziţiile art. 291, 334 şi 335 sunt aplicabile în mod corespunzător.
(2)
Nulitatea căsătoriei nu poate fi opusă unei terţe persoane împotriva
unui act încheiat anterior de aceasta cu unul dintre soţi, în afară de
cazul în care au fost îndeplinite formalităţile de publicitate prevăzute
de lege cu privire la acţiunea în constatarea nulităţii ori în anulare
sau terţul a cunoscut, pe altă cale, înainte de încheierea actului,
cauza de nulitate a căsătoriei. Dispoziţiile art. 291, 334 şi 335 sunt
aplicabile în mod corespunzător şi publicităţii acţiunii în constatarea
nulităţii sau în anularea căsătoriei.
Punere în aplicare CAPITOLUL IV prin Lege 71/2011 : |
Art. 25. - |
(1)
Validitatea căsătoriei încheiate înainte de data intrării în vigoare a
Codului civil se stabileşte potrivit dispoziţiilor legii în vigoare la
data încheierii ei. |
(2) Cu toate acestea, în cazul în
care, după intrarea în vigoare a Codului civil, a intervenit un fapt
care, potrivit dispoziţiilor acestuia, acoperă nulitatea, căsătoria nu
mai poate fi constatată nulă sau nu mai poate fi anulată după intrarea
în vigoare a Codului civil. |
(3) În cazul în care faptul
prin care se acoperă nulitatea presupune curgerea unui termen,
căsătoria nu mai poate fi constatată nulă sau nu mai poate fi anulată
după trecerea acelui termen de la data intrării în vigoare a Codului
civil. |
CAPITOLUL V
Drepturile şi îndatoririle personale ale soţilor
Reglementarea raporturilor personale dintre soţi
Art. 307.
-
Dispoziţiile prezentului capitol se aplică raporturilor personale dintre soţi, oricare ar fi regimul lor matrimonial.
Luarea deciziilor de către soţi
Art. 308.
-
Soţii hotărăsc de comun acord în tot ceea ce priveşte căsătoria.
Îndatoririle soţilor
Art. 309.
-
(1)
Soţii îşi datorează reciproc respect, fidelitate şi sprijin moral.
(2)
Ei au îndatorirea de a locui împreună. Pentru motive temeinice, ei pot hotărî să locuiască separat.
Independenţa soţilor
Art. 310.
-
Un soţ nu are dreptul să cenzureze corespondenţa, relaţiile sociale sau alegerea profesiei celuilalt soţ.
Schimbarea numelui de familie
Art. 311.
-
(1)
Soţii sunt obligaţi să poarte numele declarat la încheierea căsătoriei.
(2)
Dacă soţii au convenit să poarte în timpul căsătoriei un nume comun şi
l-au declarat potrivit dispoziţiilor art. 281, unul dintre soţi nu poate
cere schimbarea acestui nume pe cale administrativă decât cu
consimţământul celuilalt soţ.
Punere în aplicare CAPITOLUL V prin Lege 71/2011 : |
Art. 27. - |
Indiferent de data încheierii căsătoriei, în ceea ce priveşte relaţiile
lor personale şi patrimoniale, soţii sunt supuşi dispoziţiilor Codului
civil, de la data intrării sale în vigoare. |
CAPITOLUL VI
Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor
SECŢIUNEA 1
Dispoziţii comune
§1.
Despre regimul matrimonial în general
Regimurile matrimoniale
Art. 312.
-
(1)
Viitorii soţi pot alege ca regim matrimonial: comunitatea legală, separaţia de bunuri sau comunitatea convenţională.
(2)
Indiferent de regimul matrimonial ales, nu se poate deroga de la
dispoziţiile prezentei secţiuni, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Efectele regimului matrimonial
Art. 313.
-
(1)
Între soţi, regimul matrimonial produce efecte numai din ziua încheierii căsătoriei.
(2)
Faţă de terţi, regimul matrimonial este opozabil de la data îndeplinirii
formalităţilor de publicitate prevăzute de lege, afară de cazul în care
aceştia l-au cunoscut pe altă cale.
(3)
Neîndeplinirea formalităţilor de publicitate face ca soţii să fie
consideraţi, în raport cu terţii de bună-credinţă, ca fiind căsătoriţi
sub regimul matrimonial al comunităţii legale.
Mandatul convenţional
Art. 314.
-
Un soţ poate să dea mandat celuilalt soţ să îl reprezinte pentru
exercitarea drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial.
Mandatul judiciar
Art. 315.
-
(1)
În cazul în care unul dintre soţi se află în imposibilitate de a-şi
manifesta voinţa, celălalt soţ poate cere instanţei de tutelă
încuviinţarea de a-l reprezenta pentru exercitarea drepturilor pe care
le are potrivit regimului matrimonial. Prin hotărârea pronunţată se
stabilesc condiţiile, limitele şi perioada de valabilitate a acestui
mandat.
Punere în aplicare prin Lege 71/2011 : |
Art. 28. - |
Dispoziţiile art. 315 alin. (1) din Codul civil sunt aplicabile şi în
cazul căsătoriilor încheiate înainte de intrarea în vigoare a Codului
civil, dacă imposibilitatea unuia dintre soţi de a-şi manifesta voinţa
intervine sau se menţine şi după intrarea în vigoare a Codului civil. |
(2)
În afara altor cazuri prevăzute de lege, mandatul încetează atunci când
soţul reprezentat nu se mai află în situaţia prevăzută la alin. (1) sau
când este numit un tutore ori, după caz, un curator.
(3)
Dispoziţiile art. 346 şi 347 sunt aplicabile în mod corespunzător.
Actele de dispoziţie care pun în pericol grav interesele familiei
Art. 316.
-
(1)
În mod excepţional, dacă unul dintre soţi încheie acte juridice prin
care pune în pericol grav interesele familiei, celălalt soţ poate cere
instanţei de tutelă ca, pentru o durată determinată, dreptul de a
dispune de anumite bunuri să poată fi exercitat numai cu consimţământul
său expres. Durata acestei măsuri poate fi prelungită, fără însă a se
depăşi în total 2 ani. Hotărârea de încuviinţare a măsurii se comunică
în vederea efectuării formalităţilor de publicitate imobiliară sau
mobiliară, după caz.
(2)
Actele încheiate cu nerespectarea hotărârii judecătoreşti sunt
anulabile. Dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an, care
începe să curgă de la data când soţul vătămat a luat cunoştinţă de
existenţa actului.
(3)
Dispoziţiile art. 346 şi 347 sunt aplicabile în mod corespunzător.
Punere în aplicare Art. 316. prin Lege 71/2011 : |
Art. 29. - |
Dispoziţiile art. 316 din Codul civil sunt aplicabile şi în cazul
căsătoriilor în fiinţă la data intrării în vigoare a Codului civil, dacă
actele juridice ce pun în pericol grav interesele familiei sunt
săvârşite de unul dintre soţi după această dată. |
Independenţa patrimonială a soţilor
Art. 317.
-
(1)
Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare soţ poate să încheie orice acte juridice cu celălalt soţ sau cu terţe persoane.
(2)
Fiecare soţ poate să facă singur, fără consimţământul celuilalt,
depozite bancare, precum şi orice alte operaţiuni în legătură cu
acestea.
(3)
În raport cu instituţia de credit, soţul titular al contului are, chiar
şi după desfacerea sau încetarea căsătoriei, dreptul de a dispune de
fondurile depuse, dacă prin hotărâre judecătorească executorie nu s-a
decis altfel.
Dreptul la informare
Art. 318.
-
(1)
Fiecare soţ poate să îi ceară celuilalt să îl informeze cu privire la
bunurile, veniturile şi datoriile sale, iar în caz de refuz nejustificat
se poate adresa instanţei de tutelă.
(2)
Instanţa poate să îl oblige pe soţul celui care a sesizat-o sau pe orice
terţ să furnizeze informaţiile cerute şi să depună probele necesare în
acest sens.
(3)
Terţii pot să refuze furnizarea informaţiilor cerute atunci când,
potrivit legii, refuzul este justificat de păstrarea secretului
profesional.
(4)
Atunci când informaţiile solicitate de un soţ pot fi obţinute, potrivit
legii, numai la cererea celuilalt soţ, refuzul acestuia de a le solicita
naşte prezumţia relativă că susţinerile soţului reclamant sunt
adevărate.
Încetarea regimului matrimonial
Art. 319.
-
(1)
Regimul matrimonial încetează prin constatarea nulităţii, anularea, desfacerea sau încetarea căsătoriei.
(2)
În timpul căsătoriei, regimul matrimonial poate fi modificat, în condiţiile legii.
Lichidarea regimului matrimonial
Art. 320.
-
În caz de încetare sau de schimbare, regimul matrimonial se lichidează
potrivit legii, prin bună învoială sau, în caz de neînţelegere, pe cale
judiciară. Hotărârea judecătorească definitivă sau, după caz, înscrisul
întocmit în formă autentică notarială constituie act de lichidare.
§2.
Locuinţa familiei
Noţiune
Art. 321.
-
(1)
Locuinţa familiei este locuinţa comună a soţilor sau, în lipsă, locuinţa soţului la care se află copiii.
(2)
Oricare dintre soţi poate cere notarea în cartea funciară, în condiţiile
legii, a unui imobil ca locuinţă a familiei, chiar dacă nu este
proprietarul imobilului.
Regimul unor acte juridice
Art. 322.
-
(1)
Fără consimţământul scris al celuilalt soţ, niciunul dintre soţi, chiar
dacă este proprietar exclusiv, nu poate dispune de drepturile asupra
locuinţei familiei şi nici nu poate încheia acte prin care ar fi
afectată folosinţa acesteia.
(2)
De asemenea, un soţ nu poate deplasa din locuinţă bunurile ce mobilează
sau decorează locuinţa familiei şi nu poate dispune de acestea fără
consimţământul scris al celuilalt soţ.
(3)
În cazul în care consimţământul este refuzat fără un motiv legitim,
celălalt soţ poate să sesizeze instanţa de tutelă, pentru ca aceasta să
autorizeze încheierea actului.
(4)
Soţul care nu şi-a dat consimţământul la încheierea actului poate cere
anularea lui în termen de un an de la data la care a luat cunoştinţă
despre acesta, dar nu mai târziu de un an de la data încetării regimului
matrimonial.
(5)
În lipsa notării locuinţei familiei în cartea funciară, soţul care nu
şi-a dat consimţământul nu poate cere anularea actului, ci numai
daune-interese de la celălalt soţ, cu excepţia cazului în care terţul
dobânditor a cunoscut, pe altă cale, calitatea de locuinţă a familiei.
(6)
Dispoziţiile alin. (5) se aplică în mod corespunzător actelor încheiate cu încălcarea prevederilor alin. (2).
Punere în aplicare Art. 322. prin Lege 71/2011 : |
Art. 30. - |
Dispoziţiile art. 322 din Codul civil sunt aplicabile şi în cazul
căsătoriilor în fiinţă la data intrării în vigoare a Codului civil, dacă
actele de dispoziţie asupra locuinţei familiei ori asupra bunurilor
care mobilează sau decorează locuinţa familiei ori deplasarea acestora
din locuinţă au intervenit după această dată. |
Drepturile soţilor asupra locuinţei închiriate
Art. 323.
-
(1)
În cazul în care locuinţa este deţinută în temeiul unui contract de
închiriere, fiecare soţ are un drept locativ propriu, chiar dacă numai
unul dintre ei este titularul contractului ori contractul este încheiat
înainte de căsătorie.
(2)
Dispoziţiile art. 322 sunt aplicabile în mod corespunzător.
(3)
În caz de deces al unuia dintre soţi, soţul supravieţuitor continuă
exercitarea dreptului său locativ, dacă nu renunţă în mod expres la
acesta, în termenul prevăzut la art. 1.834.
Punere în aplicare Art. 323. prin Lege 71/2011 : |
Art. 31. - |
Dispoziţiile art. 323 din Codul civil sunt aplicabile contractelor de
închiriere încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Atribuirea beneficiului contractului de închiriere
Art. 324.
-
(1)
La desfacerea căsătoriei, dacă nu este posibilă folosirea locuinţei de
către ambii soţi şi aceştia nu se înţeleg, beneficiul contractului de
închiriere poate fi atribuit unuia dintre soţi, ţinând seama, în ordine,
de interesul superior al copiilor minori, de culpa în desfacerea
căsătoriei şi de posibilităţile locative proprii ale foştilor soţi.
(2)
Soţul căruia i s-a atribuit beneficiul contractului de închiriere este
dator să plătească celuilalt soţ o indemnizaţie pentru acoperirea
cheltuielilor de instalare într-o altă locuinţă, cu excepţia cazului în
care divorţul a fost pronunţat din culpa exclusivă a acestuia din urmă.
Dacă există bunuri comune, indemnizaţia se poate imputa, la partaj,
asupra cotei cuvenite soţului căruia i s-a atribuit beneficiul
contractului de închiriere.
(3)
Atribuirea beneficiului contractului de închiriere se face cu citarea
locatorului şi produce efecte faţă de acesta de la data când hotărârea
judecătorească a rămas definitivă.
(4)
Prevederile alin. (1)-(3) se aplică în mod similar şi în cazul în care
bunul este proprietatea comună a celor 2 soţi, atribuirea beneficiului
locuinţei conjugale producând efecte până la data rămânerii definitive a
hotărârii de partaj.
Punere în aplicare Art. 324. prin Lege 71/2011 : |
Art. 32. - |
Dispoziţiile art. 324 din Codul civil sunt aplicabile şi în cazul
căsătoriilor în fiinţă la data intrării în vigoare a Codului civil, dacă
atribuirea beneficiului contractului de închiriere se face după această
dată. |
§3.
Cheltuielile căsătoriei
Contribuţia soţilor
Art. 325.
-
(1)
Soţii sunt obligaţi să îşi acorde sprijin material reciproc.
(2)
Ei sunt obligaţi să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la
cheltuielile căsătoriei, dacă prin convenţie matrimonială nu s-a
prevăzut altfel.
(3)
Orice convenţie care prevede că suportarea cheltuielilor căsătoriei revine doar unuia dintre soţi este considerată nescrisă.
Munca în gospodărie
Art. 326.
-
Munca oricăruia dintre soţi în gospodărie şi pentru creşterea copiilor reprezintă o contribuţie la cheltuielile căsătoriei.
Veniturile din profesie
Art. 327.
-
Fiecare soţ este liber să exercite o profesie şi să dispună, în
condiţiile legii, de veniturile încasate, cu respectarea obligaţiilor ce
îi revin privind cheltuielile căsătoriei.
Dreptul la compensaţie
Art. 328.
-
Soţul care a participat efectiv la activitatea profesională a celuilalt
soţ poate obţine o compensaţie, în măsura îmbogăţirii acestuia din urmă,
dacă participarea sa a depăşit limitele obligaţiei de sprijin material
şi ale obligaţiei de a contribui la cheltuielile căsătoriei.
§4.
Alegerea regimului matrimonial
Convenţia matrimonială
Art. 329.
-
Alegerea unui alt regim matrimonial decât cel al comunităţii legale se face prin încheierea unei convenţii matrimoniale.
Încheierea convenţiei matrimoniale
Art. 330.
-
(1)
Sub sancţiunea nulităţii absolute, convenţia matrimonială se încheie
prin înscris autentificat de notarul public, cu consimţământul tuturor
părţilor, exprimat personal sau prin mandatar cu procură autentică,
specială şi având conţinut predeterminat.
(2)
Convenţia matrimonială încheiată înainte de căsătorie produce efecte numai de la data încheierii căsătoriei.
(3)
Convenţia încheiată în timpul căsătoriei produce efecte de la data prevăzută de părţi sau, în lipsă, de la data încheierii ei.
Simulaţia convenţiei matrimoniale
Art. 331.
-
Actul secret, prin care se alege un alt regim matrimonial sau se
modifică regimul matrimonial pentru care sunt îndeplinite formalităţile
de publicitate prevăzute de lege, produce efecte numai între soţi şi nu
poate fi opus terţilor de bună-credinţă.
Obiectul convenţiei matrimoniale
Art. 332.
-
(1)
Prin convenţia matrimonială nu se poate deroga, sub sancţiunea nulităţii
absolute, de la dispoziţiile legale privind regimul matrimonial ales
decât în cazurile anume prevăzute de lege.
(2)
De asemenea, convenţia matrimonială nu poate aduce atingere egalităţii
dintre soţi, autorităţii părinteşti sau devoluţiunii succesorale legale.
Clauza de preciput
Art. 333.
-
(1)
Prin convenţie matrimonială se poate stipula ca soţul supravieţuitor să
preia fără plată, înainte de partajul moştenirii, unul sau mai multe
dintre bunurile comune, deţinute în devălmăşie sau în coproprietate.
Clauza de preciput poate fi stipulată în beneficiul fiecăruia dintre
soţi sau numai în favoarea unuia dintre ei.
(2)
Clauza de preciput nu este supusă raportului donaţiilor, ci numai reducţiunii, în condiţiile art. 1.096 alin. (1) şi (2).
(3)
Clauza de preciput nu aduce nicio atingere dreptului creditorilor comuni
de a urmări, chiar înainte de încetarea comunităţii, bunurile ce fac
obiectul clauzei.
(4)
Clauza de preciput devine caducă atunci când comunitatea încetează în
timpul vieţii soţilor, când soţul beneficiar a decedat înaintea soţului
dispunător ori când aceştia au decedat în acelaşi timp sau când bunurile
care au făcut obiectul ei au fost vândute la cererea creditorilor
comuni.
(5)
Executarea clauzei de preciput se face în natură sau, dacă acest lucru nu este posibil, prin echivalent.
Publicitatea convenţiei matrimoniale
Art. 334.
-
(1)
Pentru a fi opozabile terţilor, convenţiile matrimoniale se înscriu în
Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale, organizat
potrivit legii.
(2)
După autentificarea convenţiei matrimoniale în timpul căsătoriei sau
după primirea copiei de pe actul căsătoriei, potrivit art. 291, notarul
public expediază, din oficiu, un exemplar al convenţiei la serviciul
public comunitar local de evidenţă a persoanelor unde a avut loc
celebrarea căsătoriei, pentru a se face menţiune pe actul de căsătorie,
la registrul menţionat la alin. (1), precum şi la celelalte registre de
publicitate, în condiţiile alin. (4).
___________
Alineatul (2) a fost modificat prin alineatul din Lege nr. 60/2012 începând cu 20.04.2012.
(3)
Dispoziţiile alin. (2) nu exclud dreptul oricăruia dintre soţi de a solicita îndeplinirea formalităţilor de publicitate.
(4)
Ţinând seama de natura bunurilor, convenţiile matrimoniale se vor nota
în cartea funciară, se vor înscrie în registrul comerţului, precum şi în
alte registre de publicitate prevăzute de lege. În toate aceste cazuri,
neîndeplinirea formalităţilor de publicitate speciale nu poate fi
acoperită prin înscrierea făcută în registrul menţionat la alin. (1).
(5)
Orice persoană, fără a fi ţinută să justifice vreun interes, poate
cerceta registrul menţionat la alin. (1) şi poate solicita, în
condiţiile legii, eliberarea de extrase certificate.
Inopozabilitatea convenţiei matrimoniale
Art. 335.
-
(1)
Convenţia matrimonială nu poate fi opusă terţilor cu privire la actele
încheiate de aceştia cu unul dintre soţi, decât dacă au fost îndeplinite
formalităţile de publicitate prevăzute la art. 334 sau dacă terţii au
cunoscut-o pe altă cale.
(2)
De asemenea, convenţia matrimonială nu poate fi opusă terţilor cu
privire la actele încheiate de aceştia cu oricare dintre soţi înainte de
încheierea căsătoriei.
Modificarea convenţiei matrimoniale
Art. 336.
-
Convenţia matrimonială poate fi modificată înainte de încheierea
căsătoriei, cu respectarea condiţiilor prevăzute la art. 330 şi 332.
Dispoziţiile art. 334 şi 335 sunt aplicabile.
Încheierea convenţiei matrimoniale de către minor
Art. 337.
-
(1)
Minorul care a împlinit vârsta matrimonială poate încheia sau modifica o
convenţie matrimonială numai cu încuviinţarea ocrotitorului său legal
şi cu autorizarea instanţei de tutelă.
(2)
În lipsa încuviinţării sau a autorizării prevăzute la alin. (1),
convenţia încheiată de minor poate fi anulată în condiţiile art. 46,
care se aplică în mod corespunzător.
(3)
Acţiunea în anulare nu poate fi formulată dacă a trecut un an de la încheierea căsătoriei.
Nulitatea convenţiei matrimoniale
Art. 338.
-
În cazul în care convenţia matrimonială este nulă sau anulată, între
soţi se aplică regimul comunităţii legale, fără a fi afectate drepturile
dobândite de terţii de bună-credinţă.
SECŢIUNEA a 2-a
Regimul comunităţii legale
Bunurile comune
Art. 339.
-
Bunurile dobândite în timpul regimului comunităţii legale de oricare
dintre soţi sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune în devălmăşie
ale soţilor.
Bunurile proprii
Art. 340.
-
Nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soţ:
a)
bunurile dobândite prin moştenire legală, legat sau donaţie, cu excepţia
cazului în care dispunătorul a prevăzut, în mod expres, că ele vor fi
comune;
b)
bunurile de uz personal;
c)
bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, dacă nu sunt
elemente ale unui fond de comerţ care face parte din comunitatea de
bunuri;
d)
drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creaţiilor
sale şi asupra semnelor distinctive pe care le-a înregistrat;
e)
bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele
ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele
de invenţii şi alte asemenea bunuri;
f)
indemnizaţia de asigurare şi despăgubirile pentru orice prejudiciu material sau moral adus unuia dintre soţi;
g)
bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu, precum şi bunul dobândit în schimbul acestora;
h)
fructele bunurilor proprii.
Punere în aplicare Art. 340. prin Lege 71/2011 : |
Art. 33. - |
Dispoziţiile art. 340 şi 341 din Codul civil sunt aplicabile şi
căsătoriilor în fiinţă la data intrării în vigoare a Codului civil, ori
de câte ori actul juridic sau faptul juridic în temeiul căruia a fost
dobândit bunul intervine după această dată. |
Veniturile din muncă şi cele asimilate acestora
Art. 341.
-
Veniturile din muncă, sumele de bani cuvenite cu titlu de pensie în
cadrul asigurărilor sociale şi altele asemenea, precum şi veniturile
cuvenite în temeiul unui drept de proprietate intelectuală sunt bunuri
comune, indiferent de data dobândirii lor, însă numai în cazul în care
creanţa privind încasarea lor devine scadentă în timpul comunităţii.
Punere în aplicare Art. 341. prin Lege 71/2011 : |
Art. 33. - |
Dispoziţiile art. 340 şi 341 din Codul civil sunt aplicabile şi
căsătoriilor în fiinţă la data intrării în vigoare a Codului civil, ori
de câte ori actul juridic sau faptul juridic în temeiul căruia a fost
dobândit bunul intervine după această dată. |
Regimul juridic al bunurilor proprii
Art. 342.
-
Fiecare soţ poate folosi, administra şi dispune liber de bunurile sale proprii, în condiţiile legii.
Dovada bunurilor soţilor
Art. 343.
-
(1)
Calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită.
(2)
Dovada că un bun este propriu se poate face între soţi prin orice mijloc
de probă. În cazul prevăzut la art. 340 lit. a), dovada se face în
condiţiile legii.
(3)
Pentru bunurile mobile dobândite anterior căsătoriei, înainte de
încheierea acesteia se întocmeşte un inventar de către notarul public
sau sub semnătură privată, dacă părţile convin astfel. În lipsa
inventarului, se prezumă, până la proba contrară, că bunurile sunt
comune.
Formalităţile de publicitate
Art. 344.
-
Oricare dintre soţi poate cere să se facă menţiune în cartea funciară
ori, după caz, în alte registre de publicitate prevăzute de lege despre
apartenenţa unui bun la comunitate.
Actele de conservare, de folosinţă şi de administrare
Art. 345.
-
(1)
Fiecare soţ are dreptul de a folosi bunul comun fără consimţământul
expres al celuilalt soţ. Cu toate acestea, schimbarea destinaţiei
bunului comun nu se poate face decât prin acordul soţilor.
(2)
De asemenea, fiecare soţ poate încheia singur acte de conservare, acte
de administrare cu privire la oricare dintre bunurile comune, precum şi
acte de dobândire a bunurilor comune.
(3)
Dispoziţiile art. 322 rămân aplicabile.
(4)
În măsura în care interesele sale legate de comunitatea de bunuri au
fost prejudiciate printr-un act juridic, soţul care nu a participat la
încheierea actului nu poate pretinde decât daune-interese de la celălalt
soţ, fără a fi afectate drepturile dobândite de terţii de
bună-credinţă.
Punere în aplicare Art. 345. prin Lege 71/2011 : |
Art. 34. - |
Dispoziţiile art. 345-350 din Codul civil sunt aplicabile şi
căsătoriilor în fiinţă la data intrării în vigoare a Codului civil, dacă
actul sau faptul juridic cu privire la un bun comun a intervenit după
această dată. |
Actele de înstrăinare şi de grevare
Art. 346.
-
(1)
Actele de înstrăinare sau de grevare cu drepturi reale având ca obiect
bunurile comune nu pot fi încheiate decât cu acordul ambilor soţi.
(2)
Cu toate acestea, oricare dintre soţi poate dispune singur, cu titlu
oneros, de bunurile mobile comune a căror înstrăinare nu este supusă,
potrivit legii, anumitor formalităţi de publicitate. Dispoziţiile art.
345 alin. (4) rămân aplicabile.
(3)
Sunt, de asemenea, exceptate de la prevederile alin. (1) darurile obişnuite.
Punere în aplicare Art. 346. prin Lege 71/2011 : |
Art. 34. - |
Dispoziţiile art. 345-350 din Codul civil sunt aplicabile şi
căsătoriilor în fiinţă la data intrării în vigoare a Codului civil, dacă
actul sau faptul juridic cu privire la un bun comun a intervenit după
această dată. |
Nulitatea relativă
Art. 347.
-
(1)
Actul încheiat fără consimţământul expres al celuilalt soţ, atunci când el este necesar potrivit legii, este anulabil.
(2)
Terţul dobânditor care a depus diligenţa necesară pentru a se informa cu
privire la natura bunului este apărat de efectele nulităţii.
Dispoziţiile art. 345 alin. (4) rămân aplicabile.
Punere în aplicare Art. 347. prin Lege 71/2011 : |
Art. 34. - |
Dispoziţiile art. 345-350 din Codul civil sunt aplicabile şi
căsătoriilor în fiinţă la data intrării în vigoare a Codului civil, dacă
actul sau faptul juridic cu privire la un bun comun a intervenit după
această dată. |
Aportul de bunuri comune
Art. 348.
-
Bunurile comune pot face obiectul unui aport la societăţi, asociaţii sau fundaţii, în condiţiile legii.
Punere în aplicare Art. 348. prin Lege 71/2011 : |
Art. 34. - |
Dispoziţiile art. 345-350 din Codul civil sunt aplicabile şi
căsătoriilor în fiinţă la data intrării în vigoare a Codului civil, dacă
actul sau faptul juridic cu privire la un bun comun a intervenit după
această dată. |
Regimul aporturilor
Art. 349.
-
(1)
Sub sancţiunea prevăzută la art. 347, niciunul dintre soţi nu poate
singur, fără consimţământul scris al celuilalt soţ, să dispună de
bunurile comune ca aport la o societate sau pentru dobândirea de părţi
sociale ori, după caz, de acţiuni. În cazul societăţilor comerciale ale
căror acţiuni sunt tranzacţionate pe o piaţă reglementată, soţul care nu
şi-a dat consimţământul scris la întrebuinţarea bunurilor comune nu
poate pretinde decât daune-interese de la celălalt soţ, fără a fi
afectate drepturile dobândite de terţi.
(2)
În cazul prevăzut la alin. (1), calitatea de asociat este recunoscută
soţului care a aportat bunul comun, dar părţile sociale sau acţiunile
sunt bunuri comune. Soţul asociat exercită singur drepturile ce decurg
din această calitate şi poate realiza singur transferul părţilor sociale
ori, după caz, al acţiunilor deţinute.
(3)
Calitatea de asociat poate fi recunoscută şi celuilalt soţ, dacă acesta
şi-a exprimat voinţa în acest sens. În acest caz, fiecare dintre soţi
are calitatea de asociat pentru părţile sociale sau acţiunile atribuite
în schimbul a jumătate din valoarea bunului, dacă, prin convenţie, soţii
nu au stipulat alte cote-părţi. Părţile sociale sau acţiunile ce revin
fiecăruia dintre soţi sunt bunuri proprii.
Punere în aplicare Art. 349. prin Lege 71/2011 : |
Art. 34. - |
Dispoziţiile art. 345-350 din Codul civil sunt aplicabile şi
căsătoriilor în fiinţă la data intrării în vigoare a Codului civil, dacă
actul sau faptul juridic cu privire la un bun comun a intervenit după
această dată. |
Dispoziţii testamentare
Art. 350.
-
Fiecare soţ poate dispune prin legat de partea ce i s-ar cuveni, la încetarea căsătoriei, din comunitatea de bunuri.
Punere în aplicare Art. 350. prin Lege 71/2011 : |
Art. 34. - |
Dispoziţiile art. 345-350 din Codul civil sunt aplicabile şi
căsătoriilor în fiinţă la data intrării în vigoare a Codului civil, dacă
actul sau faptul juridic cu privire la un bun comun a intervenit după
această dată. |
Datoriile comune ale soţilor
Art. 351.
-
Soţii răspund cu bunurile comune pentru:
a)
obligaţiile născute în legătură cu conservarea, administrarea sau dobândirea bunurilor comune;
b)
obligaţiile pe care le-au contractat împreună;
c)
obligaţiile asumate de oricare dintre soţi pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei;
d)
repararea prejudiciului cauzat prin însuşirea, de către unul dintre
soţi, a bunurilor aparţinând unui terţ, în măsura în care, prin aceasta,
au sporit bunurile comune ale soţilor.
Punere în aplicare Art. 351. prin Lege 71/2011 : |
Art. 35. - |
Dispoziţiile art. 351-354 din Codul civil sunt aplicabile şi
căsătoriilor în fiinţă la data intrării în vigoare a Codului civil, dacă
datoria s-a născut după această dată. |
Răspunderea subsidiară pentru datoriile comune
Art. 352.
-
(1)
În măsura în care obligaţiile comune nu au fost acoperite prin urmărirea
bunurilor comune, soţii răspund solidar, cu bunurile proprii. În acest
caz, cel care a plătit datoria comună se subrogă în drepturile
creditorului pentru ceea ce a suportat peste cota-parte ce i-ar reveni
din comunitate dacă lichidarea s-ar face la data plăţii datoriei.
(2)
Soţul care a plătit datoria comună în condiţiile alin. (1) are un drept
de retenţie asupra bunurilor celuilalt soţ până la acoperirea integrală a
creanţelor pe care acesta i le datorează.
Punere în aplicare Art. 352. prin Lege 71/2011 : |
Art. 35. - |
Dispoziţiile art. 351-354 din Codul civil sunt aplicabile şi
căsătoriilor în fiinţă la data intrării în vigoare a Codului civil, dacă
datoria s-a născut după această dată. |
Urmărirea bunurilor comune
Art. 353.
-
(1)
Bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soţi.
(2)
Cu toate acestea, după urmărirea bunurilor proprii ale soţului debitor,
creditorul său personal poate cere partajul bunurilor comune, însă numai
în măsura necesară pentru acoperirea creanţei sale.
(3)
Bunurile astfel împărţite devin bunuri proprii.
Punere în aplicare Art. 353. prin Lege 71/2011 : |
Art. 35. - |
Dispoziţiile art. 351-354 din Codul civil sunt aplicabile şi
căsătoriilor în fiinţă la data intrării în vigoare a Codului civil, dacă
datoria s-a născut după această dată. |
Urmărirea veniturilor din profesie
Art. 354.
-
Veniturile din muncă ale unui soţ, precum şi cele asimilate acestora nu
pot fi urmărite pentru datoriile comune asumate de către celălalt soţ,
cu excepţia celor prevăzute la art. 351 lit. c).
Punere în aplicare Art. 354. prin Lege 71/2011 : |
Art. 35. - |
Dispoziţiile art. 351-354 din Codul civil sunt aplicabile şi
căsătoriilor în fiinţă la data intrării în vigoare a Codului civil, dacă
datoria s-a născut după această dată. |
Lichidarea regimului comunităţii
Art. 355.
-
(1)
La încetarea comunităţii, aceasta se lichidează prin hotărâre judecătorească sau act autentic notarial.
(2)
Până la finalizarea lichidării, comunitatea subzistă atât în privinţa bunurilor, cât şi în privinţa obligaţiilor.
(3)
Când comunitatea încetează prin decesul unuia dintre soţi, lichidarea se
face între soţul supravieţuitor şi moştenitorii soţului decedat. În
acest caz, obligaţiile soţului decedat se divid între moştenitori
proporţional cu cotele ce le revin din moştenire.
Efectele încetării regimului comunităţii
Art. 356.
-
Dacă regimul comunităţii de bunuri încetează prin desfacerea căsătoriei,
foştii soţi rămân coproprietari în devălmăşie asupra bunurilor comune
până la stabilirea cotei-părţi ce revine fiecăruia.
Lichidarea comunităţii. Partajul
Art. 357.
-
(1)
În cadrul lichidării comunităţii, fiecare dintre soţi preia bunurile
sale proprii, după care se va proceda la partajul bunurilor comune şi la
regularizarea datoriilor.
(2)
În acest scop, se determină mai întâi cota-parte ce revine fiecărui soţ,
pe baza contribuţiei sale atât la dobândirea bunurilor comune, cât şi
la îndeplinirea obligaţiilor comune. Până la proba contrară, se prezumă
că soţii au avut o contribuţie egală.
(3)
Dispoziţiile art. 364 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.
Partajul în timpul regimului comunităţii
Art. 358.
-
(1)
În timpul regimului comunităţii, bunurile comune pot fi împărţite, în
tot sau în parte, prin act încheiat în formă autentică notarială, în caz
de bună învoială, ori pe cale judecătorească, în caz de neînţelegere.
(2)
Prevederile art. 357 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.
(3)
Bunurile atribuite fiecărui soţ prin partaj devin bunuri proprii, iar bunurile neîmpărţite rămân bunuri comune.
(4)
Regimul comunităţii nu încetează decât în condiţiile legii, chiar dacă
toate bunurile comune au fost împărţite potrivit acestui articol.
Punere în aplicare Art. 358. prin Lege 71/2011 : |
Art. 36. - |
(1)
Dispoziţiile art. 358 din Codul civil sunt aplicabile şi căsătoriilor
în fiinţă la data intrării în vigoare a Codului civil, dacă actul de
împărţire a bunurilor comune se încheie după această dată. |
(2)
În cazul cererilor de împărţire a bunurilor comune aflate în curs de
judecată în primă instanţă la data intrării în vigoare a Codului civil,
instanţa de judecată poate dispune împărţirea bunurilor comune în timpul
căsătoriei, fără a mai fi necesară examinarea motivelor temeinice. |
Convenţiile contrare regimului comunităţii legale
Art. 359.
-
Orice convenţie contrară dispoziţiilor prezentei secţiuni este lovită de
nulitate absolută, în măsura în care nu este compatibilă cu regimul
comunităţii convenţionale.
SECŢIUNEA a 3-a
Regimul separaţiei de bunuri
Regimul bunurilor
Art. 360.
-
(1)
Fiecare dintre soţi este proprietar exclusiv în privinţa bunurilor
dobândite înainte de încheierea căsătoriei, precum şi a celor pe care le
dobândeşte în nume propriu după această dată.
(2)
Prin convenţie matrimonială, părţile pot stipula clauze privind
lichidarea acestui regim în funcţie de masa de bunuri achiziţionate de
fiecare dintre soţi în timpul căsătoriei, în baza căreia se va calcula
creanţa de participare. Dacă părţile nu au convenit altfel, creanţa de
participare reprezintă jumătate din diferenţa valorică dintre cele două
mase de achiziţii nete şi va fi datorată de către soţul a cărui masă de
achiziţii nete este mai mare, putând fi plătită în bani sau în natură.
Inventarul bunurilor mobile
Art. 361.
-
(1)
La adoptarea acestui regim, notarul public întocmeşte un inventar al
bunurilor mobile proprii, indiferent de modul lor de dobândire .
(2)
Se poate întocmi un inventar şi pentru bunurile mobile dobândite în timpul separaţiei de bunuri.
(3)
În toate cazurile, pentru opozabilitate faţă de terţi, inventarul se
anexează la convenţia matrimonială, supunându-se aceloraşi formalităţi
de publicitate ca şi convenţia matrimonială.
(4)
În lipsa inventarului se prezumă, până la proba contrară, că dreptul de proprietate exclusivă aparţine soţului posesor.
(5)
Dacă bunul a fost dobândit printr-un act juridic supus, potrivit legii,
unei condiţii de formă pentru validitate ori unor cerinţe de
publicitate, dreptul de proprietate exclusivă nu se poate dovedi decât
prin înscrisul care îndeplineşte formele cerute de lege.
Bunurile proprietate comună pe cote-părţi
Art. 362.
-
(1)
Bunurile dobândite împreună de soţi aparţin acestora în proprietate comună pe cote-părţi, în condiţiile legii.
(2)
Dovada coproprietăţii se face în condiţiile art. 361, care se aplică în mod corespunzător.
Folosinţa bunurilor celuilalt soţ
Art. 363.
-
(1)
Soţul care se foloseşte de bunurile celuilalt soţ fără împotrivirea
acestuia din urmă are obligaţiile unui uzufructuar, cu excepţia celor
prevăzute la art. 723, 726 şi 727. El este dator să restituie numai
fructele existente la data solicitării lor de către celălalt soţ sau,
după caz, la data încetării ori schimbării regimului matrimonial.
(2)
Dacă unul dintre soţi încheie singur un act prin care dobândeşte un bun,
folosindu-se, în tot sau în parte, de bunuri aparţinând celuilalt soţ,
acesta din urmă poate alege, în proporţia bunurilor proprii folosite
fără acordul său, între a reclama pentru sine proprietatea bunului
achiziţionat şi a pretinde daune-interese de la soţul dobânditor.
Proprietatea nu poate fi însă reclamată decât înainte ca soţul
dobânditor să dispună de bunul dobândit, cu excepţia cazului în care
terţul dobânditor a cunoscut că bunul a fost achiziţionat de către soţul
vânzător prin valorificarea bunurilor celuilalt soţ.
Răspunderea pentru obligaţiile personale
Art. 364.
-
(1)
Niciunul dintre soţi nu poate fi ţinut de obligaţiile născute din acte săvârşite de celălalt soţ.
(2)
Cu toate acestea, soţii răspund solidar pentru obligaţiile asumate de
oricare dintre ei pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale
căsătoriei şi a celor legate de creşterea şi educarea copiilor.
Dreptul de retenţie
Art. 365.
-
La încetarea regimului separaţiei de bunuri, fiecare dintre soţi are un
drept de retenţie asupra bunurilor celuilalt până la acoperirea
integrală a datoriilor pe care le au unul faţă de celălalt.
SECŢIUNEA a 4-a
Regimul comunităţii convenţionale
Domeniul de aplicare
Art. 366.
-
Regimul comunităţii convenţionale se aplică atunci când, în condiţiile
şi limitele prevăzute în prezenta secţiune, se derogă, prin convenţie
matrimonială, de la dispoziţiile privind regimul comunităţii legale.
Obiectul convenţiei matrimoniale
Art. 367.
-
În cazul în care se adoptă comunitatea convenţională, convenţia
matrimonială se poate referi la unul sau mai multe dintre următoarele
aspecte:
a)
includerea în comunitate, în tot ori în parte, a bunurilor dobândite sau
a datoriilor proprii născute înainte ori după încheierea căsătoriei, cu
excepţia bunurilor prevăzute la art. 340 lit. b) şi c);
b)
restrângerea comunităţii la bunurile sau datoriile anume determinate în
convenţia matrimonială, indiferent dacă sunt dobândite ori, după caz,
născute înainte sau în timpul căsătoriei, cu excepţia obligaţiilor
prevăzute la art. 351 lit. c);
c)
obligativitatea acordului ambilor soţi pentru încheierea anumitor acte
de administrare; în acest caz, dacă unul dintre soţi se află în
imposibilitate de a-şi exprima voinţa sau se opune în mod abuziv,
celălalt soţ poate să încheie singur actul, însă numai cu încuviinţarea
prealabilă a instanţei de tutelă;
d)
includerea clauzei de preciput; executarea clauzei de preciput se face
în natură sau, dacă acest lucru nu este posibil, prin echivalent, din
valoarea activului net al comunităţii;
e)
modalităţi privind lichidarea comunităţii convenţionale.
Alte dispoziţii aplicabile
Art. 368.
-
În măsura în care prin convenţie matrimonială nu se prevede altfel,
regimul juridic al comunităţii convenţionale se completează cu
dispoziţiile legale privind regimul comunităţii legale.
SECŢIUNEA a 5-a
Modificarea regimului matrimonial
§1.
Modificarea convenţională
Condiţii
Art. 369.
-
(1)
După cel puţin un an de la încheierea căsătoriei, soţii pot, ori de câte
ori doresc, să înlocuiască regimul matrimonial existent cu un alt regim
matrimonial ori să îl modifice, cu respectarea condiţiilor prevăzute de
lege pentru încheierea convenţiilor matrimoniale.
(2)
Dispoziţiile art. 291, 334, 335 şi 361 sunt aplicabile în mod corespunzător.
(3)
Creditorii prejudiciaţi prin schimbarea sau lichidarea regimului
matrimonial pot formula acţiunea revocatorie în termen de un an de la
data la care au fost îndeplinite formalităţile de publicitate sau, după
caz, de când au luat cunoştinţă mai înainte de aceste împrejurări pe
altă cale.
(4)
Creditorii prevăzuţi la alin. (3) pot invoca oricând, pe cale de
excepţie, inopozabilitatea modificării sau lichidării regimului
matrimonial făcute în frauda intereselor lor.
Punere în aplicare Art. 369. prin Lege 71/2011 : |
Art. 37. - |
Dispoziţiile art. 369 din Codul civil privind modificarea convenţională
a regimului matrimonial sunt aplicabile şi căsătoriilor în fiinţă la
data intrării în vigoare a Codului civil. |
§2.
Modificarea judiciară
Separaţia judiciară de bunuri
Art. 370.
-
(1)
Dacă regimul matrimonial al soţilor este cel al comunităţii legale sau
convenţionale, instanţa, la cererea unuia dintre soţi, poate pronunţa
separaţia de bunuri, atunci când celălalt soţ încheie acte care pun în
pericol interesele patrimoniale ale familiei.
(2)
Totodată, instanţa va face aplicarea dispoziţiilor art. 357.
(3)
Dispoziţiile art. 291, 334, 335 şi 361 se aplică în mod corespunzător.
Punere în aplicare Art. 370. prin Lege 71/2011 : |
Art. 38. - |
Dispoziţiile art. 370-372 din Codul civil privind separaţia judiciară
de bunuri sunt aplicabile şi căsătoriilor în fiinţă la data intrării în
vigoare a Codului civil, dacă actele prin care se pun în pericol
interesele patrimoniale ale familiei sunt încheiate de unul dintre soţi
după această dată. |
Efectele între soţi
Art. 371.
-
(1)
Separaţia de bunuri pronunţată de către instanţă face ca regimul
matrimonial anterior să înceteze, iar soţilor li se aplică regimul
matrimonial prevăzut la art. 360-365.
(2)
Între soţi, efectele separaţiei se produc de la data formulării cererii,
cu excepţia cazului în care instanţa, la cererea oricăruia dintre ei,
dispune ca aceste efecte să li se aplice de la data despărţirii în fapt.
Punere în aplicare Art. 371. prin Lege 71/2011 : |
Art. 38. - |
Dispoziţiile art. 370-372 din Codul civil privind separaţia judiciară
de bunuri sunt aplicabile şi căsătoriilor în fiinţă la data intrării în
vigoare a Codului civil, dacă actele prin care se pun în pericol
interesele patrimoniale ale familiei sunt încheiate de unul dintre soţi
după această dată. |
Efectele faţă de terţi
Art. 372.
-
(1)
Creditorii soţilor nu pot cere separaţia de bunuri, dar pot interveni în cauză.
(2)
Dispoziţiile art. 369 alin. (3) şi (4) se aplică în mod corespunzător.
Punere în aplicare Art. 372. prin Lege 71/2011 : |
Art. 38. - |
Dispoziţiile art. 370-372 din Codul civil privind separaţia judiciară
de bunuri sunt aplicabile şi căsătoriilor în fiinţă la data intrării în
vigoare a Codului civil, dacă actele prin care se pun în pericol
interesele patrimoniale ale familiei sunt încheiate de unul dintre soţi
după această dată. |
Punere în aplicare CAPITOLUL VI prin Lege 71/2011 : |
Art. 27. - |
Indiferent de data încheierii căsătoriei, în ceea ce priveşte relaţiile
lor personale şi patrimoniale, soţii sunt supuşi dispoziţiilor Codului
civil, de la data intrării sale în vigoare. |
CAPITOLUL VII
Desfacerea căsătoriei
SECŢIUNEA 1
Cazurile de divorţ
§1.
Dispoziţii generale
Motive de divorţ
Art. 373.
-
Divorţul poate avea loc:
a)
prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau a unuia dintre soţi acceptată de celălalt soţ;
b)
atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi
sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;
c)
la cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a durat cel puţin 2 ani;
d)
la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.
§2.
Divorţul prin acordul soţilor pe cale judiciară
Condiţii
Art. 374.
-
(1)
Divorţul prin acordul soţilor poate fi pronunţat indiferent de durata
căsătoriei şi indiferent dacă există sau nu copii minori rezultaţi din
căsătorie.
(2)
Divorţul prin acordul soţilor nu poate fi admis dacă unul dintre soţi este pus sub interdicţie.
(3)
Instanţa este obligată să verifice existenţa consimţământului liber şi neviciat al fiecărui soţ.
Punere în aplicare §2. prin Lege 71/2011 : |
Art. 40. - |
În cazul cererilor de divorţ formulate anterior intrării în vigoare a
Codului civil, instanţa poate să dispună divorţul prin acordul soţilor,
dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 373 lit. a) şi art.
374 din Codul civil. |
§3.
Divorţul prin acordul soţilor pe cale administrativă sau prin procedură notarială
Condiţii
Art. 375.
-
(1)
Dacă soţii sunt de acord cu divorţul şi nu au copii minori, născuţi din
căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi, ofiţerul de stare civilă
ori notarul public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuinţe comune
a soţilor poate constata desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor,
eliberându-le un certificat de divorţ, potrivit legii.
(2)
Divorţul prin acordul soţilor poate fi constatat de notarul public şi în
cazul în care există copii minori născuţi din căsătorie, din afara
căsătoriei sau adoptaţi, dacă soţii convin asupra tuturor aspectelor
referitoare la numele de familie pe care să îl poarte după divorţ,
exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi, stabilirea
locuinţei copiilor după divorţ, modalitatea de păstrare a legăturilor
personale dintre părintele separat şi fiecare dintre copii, precum şi
stabilirea contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere, educare,
învăţătură şi pregătire profesională a copiilor. Dacă din raportul de
anchetă socială rezultă că acordul soţilor privind exercitarea în comun a
autorităţii părinteşti sau cel privind stabilirea locuinţei copiilor nu
este în interesul copilului, sunt aplicabile prevederile art. 376 alin.
(5).
(3)
Dispoziţiile art. 374 alin. (2) sunt aplicabile în mod corespunzător.
Punere
în aplicare Art. 375. prin Metodologie cu privire la aplicarea unitară a
dispoziţiilor în materie de st... din 26/01/2011 : |
SECŢIUNEA 1 Dispoziţii generale |
Art. 164. - |
Ofiţerul de stare civilă constată desfacerea căsătoriei, prin divorţ pe
cale administrativă, dacă soţii sunt de acord cu divorţul şi nu au
copii minori, născuţi din căsătorie sau adoptaţi. |
Art. 165. - |
(1)
Înregistrarea cererilor de divorţ pe cale administrativă se face
separat în Registrul de intrare-ieşire al cererilor de divorţ, al cărui
model este stabilit în anexa nr. 60. |
(2) Numerele de
înregistrare se repartizează de către structura de specialitate din
cadrul unităţii administrativ- teritoriale în mod distinct faţă de cele
repartizate pentru alte categorii de cereri. |
(3) Evidenţa certificatelor de divorţ eliberate se ţine într-un registru al cărui model este stabilit în anexa nr. 61. |
ANEXA Nr. 60 la metodologie |
- model - |
REGISTRU pentru înregistrarea cererilor de divorţ |
|
Nr. de înregistrare |
Data |
Solicitanţii |
Ultima locuinţă comună |
Termen procedural, conform art. 382 din Legea nr. 4/1953 - Codul familiei, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (30 de zile) |
Certificat de divorţ nr./data |
Dispoziţie de respingere/ Proces-verbal nr./data |
|
|
|
SOŢUL |
|
|
|
|
|
SOŢIA |
|
|
|
| |
ANEXA Nr. 61 la metodologie |
- model - |
REGISTRU de evidenţă a certificatelor de divorţ |
|
Nr. crt. |
Nr. cererii |
TITULARI |
Nume după divorţ |
Nr./data certificatului de divorţ |
Data înmânării şi semnătura de primire |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
| |
Procedura
Art. 376.
-
(1)
Cererea de divorţ se depune de soţi împreună. Ofiţerul de stare civilă
sau notarul public înregistrează cererea şi le acordă un termen de
reflecţie de 30 de zile.
(2)
Prin excepţie de la prevederile alin. (1), cererea de divorţ se poate
depune la notarul public şi prin mandatar cu procură autentică.
(3)
La expirarea acestui termen, soţii se prezintă personal, iar ofiţerul de
stare civilă sau, după caz, notarul public verifică dacă soţii stăruie
să divorţeze şi dacă, în acest sens, consimţământul lor este liber şi
neviciat.
(4)
Dacă soţii stăruie în divorţ, ofiţerul de stare civilă sau, după caz,
notarul public eliberează certificatul de divorţ fără să facă vreo
menţiune cu privire la culpa soţilor.
(5)
Dispoziţiile art. 383 alin. (1) şi (3) se aplică în mod corespunzător.
Dacă soţii nu se înţeleg asupra numelui de familie pe care să îl poarte
după divorţ ori, în cazul prevăzut la art. 375 alin. (2), asupra
exercitării în comun a drepturilor părinteşti, ofiţerul de stare civilă
sau, după caz, notarul public emite o dispoziţie de respingere a cererii
de divorţ şi îndrumă soţii să se adreseze instanţei de judecată,
potrivit prevederilor art. 374.
(6)
Soluţionarea cererilor privind alte efecte ale divorţului asupra cărora
soţii nu se înţeleg este de competenţa instanţei judecătoreşti.
Punere
în aplicare Art. 376. prin Metodologie cu privire la aplicarea unitară a
dispoziţiilor în materie de st... din 26/01/2011 : |
SECŢIUNEA a 2-a Înregistrarea cererii de divorţ pe cale administrativă |
Art. 166. - |
(1)
Cererea de divorţ pe cale administrativă se face în scris, se depune şi
se semnează personal de către ambii soţi, în faţa ofiţerului de stare
civilă delegat de la primăria care are în păstrare actul de căsătorie
sau pe raza căreia se află ultima locuinţă comună a soţilor, potrivit
modelului prevăzut în anexa nr. 62. |
(2) În cererea de divorţ fiecare dintre soţi declară pe propria răspundere că: |
a) este de acord cu desfacerea căsătoriei; |
b) nu are copii minori cu celălalt soţ, născuţi din căsătorie sau adoptaţi împreună cu acesta; |
c) nu este pus sub interdicţie; |
d) nu a mai solicitat altor autorităţi desfacerea căsătoriei. |
(3) În cererea de divorţ soţii declară pe propria răspundere: |
a) adresa ultimei locuinţe comune; |
b) numele pe care fiecare sau, după caz, numai unul dintre aceştia urmează să îl poarte după desfacerea căsătoriei. |
Art. 167. - |
(1) La depunerea cererii de divorţ, ofiţerul de stare civilă delegat solicită soţilor următoarele documente: |
a) certificatele de naştere şi căsătorie ale soţilor, în original şi în copie; |
b) documentele cu care se face dovada identităţii, în original şi copie. |
(2)
Documentele prevăzute la alin. (1) trebuie însoţite şi de o declaraţie
dată în faţa ofiţerului de stare civilă, în situaţia în care ultima
locuinţă comună declarată potrivit art. 166 alin. (3) lit. a) nu este
aceeaşi cu domiciliul sau reşedinţa ambilor soţi înscris/ă în actele de
identitate. |
(3) În cazul cetăţenilor străini,
certificatele de naştere trebuie să îndeplinească cerinţele de
legalitate prevăzute în convenţiile internaţionale şi tratatele
încheiate între România şi statele ai căror cetăţeni sunt. |
(4)
În cazul persoanelor care nu cunosc limba română, depunerea cererii de
divorţ se face în prezenţa unui traducător autorizat, iar în cazul
persoanelor surdomute, a unui interpret, încheindu-se în acest sens un
proces-verbal, al cărui model este prezentat în anexa nr. 63. |
(5)
După confruntarea datelor din documentele prezentate conform alin. (1)
şi, după caz, alin. (2) cu datele înscrise în cererea de divorţ,
ofiţerul de stare civilă delegat certifică pentru conformitate copiile
depuse, cu excepţia certificatului de căsătorie, în cazul căruia se
reţine originalul. |
(6) Valabilitatea documentelor cu
care se face dovada identităţii solicitanţilor se verifică de către
ofiţerul de stare civilă delegat atât la momentul depunerii cererii, cât
şi la data eliberării certificatului de divorţ. |
Art. 168. - |
Dovada identităţii se poate face de către soţi cu unul dintre următoarele documente: |
a)
pentru cetăţenii români - cartea de identitate, cartea de identitate
provizorie, buletinul de identitate sau, în cazul cetăţenilor români cu
domiciliul în străinătate, paşaportul, care să se afle în termenul de
valabilitate atât la momentul depunerii cererii, cât şi la data
eliberării certificatului de divorţ; |
b) pentru
cetăţenii Uniunii Europene sau ai Spaţiului Economic European -
documentul de identitate sau paşaportul emis de statul aparţinător; |
c)
pentru apatrizi - paşaport emis în baza Convenţiei privind statutul
apatrizilor din anul 1954, însoţit de permisul de şedere temporar sau
permanent, după caz; |
d) pentru cetăţenii străini din
statele terţe - paşaportul emis de statul ai cărui cetăţeni sunt, în
care să fie aplicată viza de intrare pe teritoriul României; viza
trebuie să fie valabilă atât la data depunerii, cât şi la data
eliberării certificatului de divorţ; |
e) pentru
cetăţenii străini cărora li s-a acordat o formă de protecţie în România -
documentul de călătorie emis în baza Convenţiei de la Geneva din 1951
sau, după caz, documentul de călătorie pentru străinii care au obţinut
protecţie subsidiară - protecţie umanitară condiţionată; |
f)
pentru cetăţenii străini solicitanţi de azil în România - paşaportul
emis de statul ai cărui cetăţeni sunt, însoţit de documentul temporar de
identitate. |
Art. 169. - |
Ofiţerul de
stare civilă delegat înregistrează cererea de divorţ în ziua în care a
fost primită şi acordă soţilor un termen de 30 de zile calendaristice,
calculate de la data depunerii cererii, pentru eventuala retragere a
acesteia. |
Art. 170. - |
(1) Cererea de divorţ este însoţită de documentele prevăzute la art. 167 şi se constituie într-un dosar de divorţ. |
(2) Numerotarea dosarelor de divorţ se face cronologic, în ordinea primirii, pe ani calendaristici. |
SECŢIUNEA a 3-a Procedura divorţului pe cale administrativă şi eliberarea certificatelor de divorţ |
Art. 171. - |
(1)
La expirarea termenului de 30 de zile calendaristice, ofiţerul de stare
civilă delegat verifică dacă soţii stăruie să divorţeze şi dacă, în
acest sens, consimţământul lor este liber şi neviciat, solicitând
soţilor o declaraţie, potrivit modelului stabilit în anexa nr. 64. |
(2)
În situaţia în care ambii soţi sau numai unul dintre aceştia
înţeleg/înţelege să renunţe la divorţ, completează o declaraţie,
potrivit modelului stabilit în anexa nr. 65. |
(3) Dispoziţiile art. 167 alin. (3) se aplică în mod corespunzător. |
Art. 172. - |
(1)
Dacă soţii nu se prezintă împreună, după termenul prevăzut la art. 171
alin. (1), dosarul de divorţ se clasează, prin întocmirea unui referat,
potrivit modelului stabilit în anexa nr. 66. |
(2) Dosarul de divorţ se clasează în aceleaşi condiţii prevăzute la alin. (1), în următoarele cazuri: |
a) dacă ambii soţi sau numai unul dintre aceştia înţeleg/înţelege să renunţe la divorţ, potrivit art. 171 alin. (2); |
b) dacă, înainte de finalizarea procedurii de divorţ, unul dintre soţi este pus sub interdicţie; |
c) dacă, înainte de finalizarea procedurii de divorţ, intervine naşterea unui copil; |
d) dacă, înainte de finalizarea procedurii de divorţ, unul dintre soţi a decedat, căsătoria încetând prin deces. |
(3) Referatul întocmit în condiţiile alin. (1) sau (2) se arhivează la dosarul de divorţ. |
Art. 173. - |
(1)
Dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute la art. 166 alin. (2) şi
alin. (3) lit. b) şi la art. 171 alin. (1), ofiţerul de stare civilă
constată desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor şi eliberează
certificatul de divorţ, potrivit modelului stabilit în anexa nr. 67,
care va fi înmânat foştilor soţi într-un termen maxim de 5 zile
lucrătoare. |
(2) Numărul certificatului de divorţ este
distinct de numărul dosarului de divorţ, în ordinea soluţionării
dosarelor. Data eliberării certificatului de divorţ constituie data la
care este desfăcută căsătoria. |
(3) La data desfacerii
căsătoriei, ofiţerul de stare civilă delegat anulează cartea de
identitate a fostului soţ care îşi schimbă numele de familie prin
divorţ, prin tăierea colţului în care se află înscrisă perioada de
valabilitate. În cazul cărţilor de identitate provizorii şi buletinelor
de identitate, anularea se face prin înscrierea menţiunii "Desfăcut
căsătoria cu ................, înregistrată la numărul
......................, prin Certificatul de divorţ nr.
........................................ din
........................................... al Primăriei
..........................., judeţul .......... . Titularul va purta
numele de familie ......................... . Actul de identitate va fi
preschimbat până la data de .......................... ." Termenul de
preschimbare este de 15 zile. |
(4) Certificatul de
căsătorie reţinut la dosarul de divorţ se transmite spre anulare
primăriei emitente la data eliberării certificatului de divorţ. |
Art. 174. - |
(1)
În vederea realizării evidenţei centralizate a certificatelor de
divorţ, la nivelul D.E.P.A.B.D. se constituie Registrul unic al
certificatelor de divorţ, care se poate ţine şi în sistem informatic. |
(2)
Înainte de eliberarea certificatului de divorţ ca urmare a constatării
desfacerii căsătoriei prin acordul soţilor, ofiţerul de stare civilă
delegat solicită, prin intermediul structurii de stare civilă din cadrul
direcţiei judeţene de evidenţă a persoanelor, alocarea, din Registrul
unic al certificatelor de divorţ, a numărului certificatului de divorţ,
care urmează a fi înscris pe acesta. |
(3) În cazul în
care, în urma solicitării adresate, se constată că pentru acelaşi divorţ
s-a alocat, din Registrul unic al certificatelor de divorţ, număr de
certificat la cererea unui alt ofiţer de stare civilă sau a unui notar
public, registrul va respinge solicitarea de înregistrare a
certificatului de divorţ. |
Art. 175. - |
Certificatul de divorţ se întocmeşte în 3 exemplare originale, din care
două se înmânează părţilor pe bază de semnătură pe cererea de divorţ şi
în registrul de evidenţă a certificatelor de divorţ, iar un exemplar
rămâne la dosarul de divorţ. |
Art. 176. - |
Pe certificatul de divorţ nu se înscriu menţiuni cu privire la motivele divorţului sau culpa soţilor. |
Art. 177. - |
(1)
În caz de pierdere, distrugere sau furt al certificatului de divorţ,
ofiţerul de stare civilă delegat eliberează un duplicat, conform cu
originalul aflat în arhiva proprie, în baza cererii formulate de către
unul dintre foştii soţi, personal sau prin împuternicit cu procură
specială. |
(2) La eliberarea duplicatelor certificatelor de divorţ se menţionează în partea superioară dreaptă menţiunea "DUPLICAT". |
(3)
Cererea se depune la S.P.C.L.E.P. sau, după caz, la primăria unităţii
administrativ-teritoriale care are în păstrare dosarul de divorţ,
făcându-se menţiuni despre aceasta în dosarul de divorţ. |
ANEXA Nr. 62 la metodologie |
- faţă - |
- model - |
|
ROMÂNIA |
|
|
JUDEŢUL .......................... |
|
|
Primăria .................... |
Dată în faţa mea astăzi, ............... |
|
Nr. .................. din ............................ |
Ofiţer de stare civilă delegat, .............................................. | |
CERERE DE DIVORŢ |
Subsemnatul, ........................................, fiul lui
............................ şi al ............................, născut
la data de ............................ în localitatea
............................, judeţul ............................,
titular al actului de identitate/paşaportului seria ....... nr.
.................., CNP ..........................., cu domiciliul în
......................, |
luând cunoştinţă de prevederile art. 292 din Codul penal cu privire la falsul în declaraţii, declar că: |
a) nu am copii minori din căsătorie sau adoptaţi; |
b) nu sunt pus sub interdicţie; |
c) nu am mai solicitat altor autorităţi desfacerea căsătoriei; |
d) locuinţa comună este cea declarată mai sus |
şi |
subsemnata, ........................................, fiica lui
............................ şi a ............................, născută
la data de ........................................ în localitatea
..........................., judeţul ...........................,
titulară a actului de identitate/paşaportului seria ....... nr.
.................., CNP ..........................., cu domiciliul în
......................, |
luând cunoştinţă de prevederile art. 292 din Codul penal cu privire la falsul în declaraţii, declar că: |
a) nu am copii minori din căsătorie sau adoptaţi; |
b) nu sunt pusă sub interdicţie; |
c) nu am mai solicitat altor autorităţi desfacerea căsătoriei; |
d) locuinţa comună este cea declarată mai sus, |
căsătoriţi la data de ................... la primăria localităţii
............................., judeţul ..............................,
conform Certificatului de căsătorie seria ............ nr.
................, eliberat în baza Actului nr. ............./..........,
cu ultima locuinţă comună în
.............................................., str.
................................ nr. ............., bl. ......., et.
........, ap. ............, sectorul/judeţul
......................................, de comun acord, vă rugăm să
constataţi desfacerea căsătoriei şi să eliberaţi certificatul de divorţ. |
După divorţ dorim să purtăm numele de familie după cum urmează*): |
- fostul soţ: ....................................................; |
- fosta soţie: ................................................. . |
*)
Potrivit dispoziţiilor art. 40 din Legea nr. 4/1953 - Codul familiei,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare: "La desfacerea
căsătoriei prin divorţ, soţii se pot învoi ca soţul care, potrivit art.
27, a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soţ să
poarte acest nume şi după desfacerea căsătoriei." |
Ne întemeiem cererea pe dispoziţiile art. 381 din Legea nr. 4/1953 - Codul familiei, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. |
|
Semnături |
|
|
Soţ, ....................... |
Soţie, ............................... | |
- verso - |
Astăzi, ..................................., s-a eliberat Certificatul de divorţ nr. ....... . |
|
Semnătură de primire |
|
|
Fostul soţ, ...................... |
Fosta soţie, ...................... | |
ANEXA Nr. 63 la metodologie |
- model - |
ROMÂNIA |
JUDEŢUL ............................................... |
Primăria .................................................. |
Starea Civilă |
Nr.. ........ din ....................... |
PROCES-VERBAL Încheiat astăzi: anul ......... luna .............. ziua ............... |
La depunerea cererii de divorţ prin acordul soţilor/la luarea
declaraţiei privind menţinerea cererii de divorţ prin acordul soţilor/la
luarea declaraţiei de renunţare la cererea de divorţ prin acordul
soţilor, dl .......................................... şi dna
.........................................., luarea consimţământului şi
aducerea la cunoştinţă a dispoziţiilor din Legea nr. 4/1953 - Codul
familiei, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,
referitoare la divorţul pe cale administrativă s-au făcut prin
intermediul dlui (dnei) ...............................................
din ...................................., str.
.............................. nr. .........., interpret autorizat de
....................... sub nr. ..........., întrucât
..............................(soţul/soţia) este cetăţean
străin/surdomut. |
|
Ofiţer de stare civilă, delegat, .............................. L.S. |
Interpret, .............................. |
Soţul .............................. |
|
Soţia .............................. | |
ANEXA Nr. 64 la metodologie |
- model - |
Dată în faţa mea, ................................. (numele şi prenumele/semnătura) Astăzi, ................................ |
DECLARAŢIE |
Subsemnatul, ..............................................., fiul lui
............................... şi al
......................................, născut la
................................... în
.................................., domiciliat în
.................................................., posesor al actului
de identitate/paşaport seria
............................................... nr.
........................................, eliberat de
......................................, declar că îmi menţin cererea
privind desfacerea căsătoriei de
..........................................................(numele
soţiei) şi subsemnata, ...........................................,
fiica lui ........................................... şi a
..............................., născută la
................................................ în
.................................., domiciliată în
....................................., posesoare a actului de
identitate/paşaportului seria ............. nr. .....................,
eliberat de ............................, declar că îmi menţin cererea
privind desfacerea căsătoriei de
.......................................................... (numele
soţului) |
Cererea a fost înregistrată la Primăria ................................. sub numărul .................................... . |
|
Semnătură soţ, ............................. |
Semnătură soţie, .............................. | |
ANEXA Nr. 65 la metodologie |
- model - |
Dată în faţa mea, ................................. (numele şi prenumele/semnătura) Astăzi, ................................ |
DECLARAŢIE |
Subsemnatul(a), ......................................, fiul/fiica lui
............................. şi al/a ..........................,
născut(ă) la .......................................... în
................................., domiciliat(ă) în
.........................................., posesor/posesoare al/a
actului de identitate/paşaportului seria ........ nr. ............,
eliberat de ........................, declar că RENUNŢ la cererea mea
privind desfacerea căsătoriei de
......................................................... (numele
soţului/soţiei) |
Cererea a fost înregistrată la Primăria ............................ sub numărul ............. |
|
|
Semnătura ........................ | |
ANEXA Nr. 66 la metodologie |
- model - |
Aprob Primar, ................................. |
REFERAT |
Încheiat astăzi ziua ......, luna ..........., anul ......., de către
................................................, ofiţer de (numele şi
prenumele) stare civilă, în cadrul Primăriei
.........................................................................(municipiului,
oraşului, comunei), judeţul ............................., având
spre soluţionare cererea de desfacere a căsătoriei înregistrată la nr.
.............. din ......................, depusă de
......................................(soţul) şi
......................................(soţia), constatând că*)
...................................,
......................................................................................................................................................................
......................................................................................................................................................................
......................................................................................................................................................................
.........................................................................................,
propun clasarea dosarului. |
*) Ofiţerul de stare civilă
va înscrie, după caz, una din situaţiile prevăzute la art. 172 alin.
(1) sau (2) din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 64/2011. |
|
|
Ofiţerul de stare civilă, .......................................... (semnătura) | |
ANEXA Nr. 67 la metodologie |
- model - |
ROMÂNIA |
JUDEŢUL .................................... |
Primăria ................................... |
Dosar nr. ........................ |
CERTIFICAT DE DIVORŢ nr. .......... din data de ............... |
Căsătoria înregistrată la Primăria
.......................................................(municipiului,
oraşului, comunei), judeţul .............., la actul de căsătorie nr.
............................. din ............................., privind
pe ........................................., născut la data (soţul) de
......................., în localitatea
..............................., judeţul ........................., CNP
..............................., fiul lui .............. şi al
..................., cu domiciliul în localitatea .....................,
şi pe ................................, (soţia) născută la data de
...................., în localitatea
....................................., judeţul
....................................., CNP
..................................., fiica lui
..................................... şi a
..................................., domiciliată în
..............................., judeţul
..............................., este desfăcută în temeiul art. 381 din Legea nr. 4/1953 - Codul familiei, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin acordul ambilor soţi. |
Divorţul a fost înregistrat la Primăria
.............................................................(municipiului,
oraşului, comunei), judeţul ..................... . |
Numele după divorţ: |
- fostul soţ ..................................... |
- fosta soţie ................................... |
Prezentul certificat de divorţ produce efecte între părţi începând de astăzi ......................(zi/lună/an). |
Ofiţer
style="padding-top:0;padding-bottom:0;padding-left:0;padding-right:0;border-collapse:collapse;text-align:center;font-size:
11 px;font-family: Arial;font-style: normal;color: #0000FF" de stare
civilă, .......................................... (numele şi prenumele) .......................................... (semnătura) L.S. (sigiliu) |
Menţiunea în actul de căsătorie
Art. 377.
-
(1)
Când cererea de divorţ este depusă la primăria unde s-a încheiat
căsătoria, ofiţerul de stare civilă, după emiterea certificatului de
divorţ, face cuvenita menţiune în actul de căsătorie.
(2)
În cazul depunerii cererii la primăria în a cărei rază teritorială soţii
au avut ultima locuinţă comună, ofiţerul de stare civilă emite
certificatul de divorţ şi înaintează, de îndată, o copie certificată de
pe acesta la primăria locului unde s-a încheiat căsătoria, spre a se
face menţiune în actul de căsătorie.
(3)
În cazul constatării divorţului de către notarul public, acesta emite
certificatul de divorţ şi înaintează, de îndată, o copie certificată de
pe acesta la primăria locului unde s-a încheiat căsătoria, spre a se
face menţiune în actul de căsătorie.
Punere
în aplicare Art. 377. prin Metodologie cu privire la aplicarea unitară a
dispoziţiilor în materie de st... din 26/01/2011 : |
SECŢIUNEA a 5-a Înscrierea menţiunilor de divorţ şi actualizarea R.N.E.P. |
Art. 179. - |
(1)
În cazul în care cererea de divorţ se depune la S.P.C.L.E.P. sau, după
caz, la primăria unităţii administrativ- teritoriale care are în
păstrare actul de căsătorie, după emiterea certificatului de divorţ,
ofiţerul de stare civilă delegat înscrie de îndată pe marginea actului
de căsătorie următoarea menţiune: "Desfăcut căsătoria prin Certificatul
de divorţ nr. ........................... din
....................................... al Primăriei
................................, judeţul
........................................ . Fostul soţ va purta numele de
familie ................................................., iar fosta
soţie numele de familie ............................ ." |
(2)
În termen de maximum 10 zile de la înscrierea menţiunii prevăzute la
alin. (1), ofiţerul de stare civilă delegat de la S.P.C.L.E.P sau, după
caz, de la primăria unităţii administrativ- teritoriale care are în
păstrare actul de căsătorie transmite: |
a) comunicare de menţiune la exemplarul II al actului de căsătorie şi la actele de naştere ale foştilor soţi; |
b)
copia certificatului de divorţ la structura de evidenţă a persoanelor
din cadrul S.P.C.L.E.P de la domiciliul soţilor, în vederea
înregistrării menţiunii în R.N.E.P. |
(3) În cazul
cetăţenilor străini, în acelaşi termen stabilit la alin. (2), ofiţerul
de stare civilă delegat de la S.P.C.L.E.P. sau, după caz, de la primăria
unităţii administrativ-teritoriale care are în păstrare actul de
căsătorie transmite la D.E.P.A.B.D. extras pentru uz oficial de pe actul
de căsătorie, cu menţiunea de divorţ, însoţit de copia certificatului
de divorţ. |
Art. 180. - |
(1) În cazul în
care cererea de divorţ se depune la S.P.C.L.E.P sau, după caz, la
primăria unităţii administrativ- teritoriale de la ultima locuinţă
comună a foştilor soţi, care nu are în păstrare actul de căsătorie,
ofiţerul de stare civilă delegat transmite: |
a) de
îndată, copia certificatului de divorţ la S.P.C.L.E.P. sau, după caz, la
primăria unităţii administrativ-teritoriale care are în păstrare actul
de căsătorie, pentru înscrierea menţiunii de divorţ; |
b)
în termen de maximum 10 zile, copia certificatului de divorţ la
structura de evidenţă a persoanelor din cadrul S.P.C.L.E.P. de la
domiciliul soţilor, în vederea înregistrării menţiunii în R.N.E.P. |
(2)
Ofiţerul de stare civilă delegat care primeşte copia certificatului de
divorţ înscrie de îndată menţiunea corespunzătoare în actul de căsătorie
şi, în termen de maximum 10 zile, transmite comunicare de menţiune la
exemplarul II al actului de căsătorie, precum şi la actele de naştere
ale foştilor soţi. |
(3) Pe actele de naştere ale
foştilor soţi se înscrie următoarea menţiune: "Desfăcut căsătoria prin
Certificatul de divorţ nr. ............................. din
.............................................. al Primăriei
......................, judeţul ........... . După divorţ va purta
numele de familie ........................... ." |
(4) Dispoziţiile art. 179 alin. (3) se aplică în mod corespunzător şi în situaţia menţionată la alin. (2). |
Art. 181. - |
(1)
Structura de stare civilă din cadrul direcţiei judeţene de evidenţă a
persoanelor pe raza căreia se află primăria unităţii
administrativ-teritoriale care a înregistrat actul de căsătorie primeşte
copiile certificatelor de divorţ transmise de notarii publici. |
(2)
La primirea copiei certificatului de divorţ de la notarii publici,
structura de stare civilă prevăzută la alin. (1) înscrie de îndată pe
marginea exemplarului II al actului de căsătorie următoarea menţiune:
"Desfăcut căsătoria prin Certificatul de divorţ nr.
................................... din ...............................
al Biroului notarului public ............................ din
........................ . Fostul soţ va purta numele de familie
................................, iar fosta soţie numele de familie
........................................ ." După înscrierea menţiunii,
se transmite, de îndată, comunicare de menţiune la exemplarul I al
actului de căsătorie. |
(3) Ofiţerul de stare civilă
delegat de la primăria unităţii administrativ-teritoriale care a
înregistrat actul de căsătorie înscrie menţiunea de divorţ şi transmite
comunicările stabilite la art. 179 alin. (2) şi (3). |
Art. 182. - |
(1)
Certificatele de divorţ greşit completate se retrag în vederea
rectificării. După rectificare, se eliberează certificatul de divorţ
conform rectificării, iar cel greşit completat se anulează. |
(2) Certificatele de divorţ retrase şi anulate se clasează la dosarul de divorţ. |
Art. 183. - |
Dosarele de divorţ se arhivează în ordinea numerelor de înregistrare,
pe ani calendaristici, şi se păstrează în arhiva de stare civilă 50 de
ani, după care se predau la Arhivele Naţionale. |
Refuzul ofiţerului de stare civilă sau notarului public
Art. 378.
-
(1)
Dacă nu sunt îndeplinite condiţiile art. 375, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public respinge cererea de divorţ.
(2)
Împotriva refuzului ofiţerului de stare civilă sau notarului public nu
există cale de atac, dar soţii se pot adresa cu cererea de divorţ
instanţei de judecată, pentru a dispune desfacerea căsătoriei prin
acordul lor sau în baza unui alt temei prevăzut de lege.
(3)
Pentru repararea prejudiciului prin refuzul abuziv al ofiţerului de
stare civilă sau notarului public de a constata desfacerea căsătoriei
prin acordul soţilor şi de a emite certificatul de divorţ, oricare
dintre soţi se poate adresa, pe cale separată, instanţei competente.
Punere
în aplicare Art. 378. prin Metodologie cu privire la aplicarea unitară a
dispoziţiilor în materie de st... din 26/01/2011 : |
SECŢIUNEA a 4-a Procedura respingerii cererii de divorţ pe cale administrativă |
Art. 178. - |
În situaţia în care constată că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute
de Codul familiei pentru desfacerea căsătoriei prin acordul părţilor,
ofiţerul de stare civilă delegat întocmeşte un referat, potrivit
modelului stabilit în anexa nr. 68, prin care propune respingerea
cererii de divorţ şi emiterea unei dispoziţii de respingere de către
primar. |
Punere
în aplicare Art. 378. prin Metodologie cu privire la aplicarea unitară a
dispoziţiilor în materie de st... din 26/01/2011 : |
ANEXA Nr. 68 la metodologie |
- model - |
ROMÂNIA |
JUDEŢUL ............................. |
Primăria ........................... |
Starea Civilă |
Nr. .......... din .................. |
REFERAT Încheiat astăzi: anul ......... luna ............ ziua ...... |
..................................................................(numele şi prenumele), ofiţer de stare civilă delegat, |
ca urmare a prezentării cererii de divorţ şi a documentelor depuse de
numiţii ..................................... şi
....................................., cerere înregistrată la nr.
................ din ....................., din care rezultă că:
................................................................................................................................................................
......................................................................................................................................................................
......................................................................................................................................................................
......................................................................................................................................................................
...................................................................................................................................................................., |
constatând că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 381
din Legea nr. 4/1953 - Codul familiei, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, pentru desfacerea căsătoriei, în temeiul art.
384 din Codul familiei, se propune respingerea cererii
privind desfacerea căsătoriei şi eliberarea certificatului de divorţ,
urmând a se emite dispoziţie de respingere a cererii. |
Întocmit în 3 exemplare, dintre care câte unul s-a înmânat solicitanţilor. |
Of
style="padding-top:0;padding-bottom:0;padding-left:0;padding-right:0;border-collapse:collapse;text-align:center;font-size:
11 px;font-family: Arial;font-style: normal;color: #0000FF"iţerul de
stare civilă delegat, ................................................. L.S. |
Punere în aplicare §3. prin Lege 71/2011 : |
Art. 41. - |
Dispoziţiile Codului civil privind divorţul prin acordul soţilor pe
cale administrativă sau prin procedură notarială sunt aplicabile şi
căsătoriilor în fiinţă la data intrării în vigoare a Codului civil. |
§4.
Divorţul din culpă
Condiţii
Art. 379.
-
(1)
În cazul prevăzut la art. 373 lit. b), divorţul se poate pronunţa dacă
instanţa stabileşte culpa unuia dintre soţi în destrămarea căsătoriei.
Cu toate acestea, dacă din probele administrate rezultă culpa ambilor
soţi, instanţa poate pronunţa divorţul din culpa lor comună, chiar dacă
numai unul dintre ei a făcut cerere de divorţ. Dacă culpa aparţine în
totalitate reclamantului, sunt aplicabile prevederile art. 388.
Punere în aplicare prin Lege 71/2011 : |
(1)
În aplicarea art. 379 alin. (1) din Codul civil, divorţul se poate
pronunţa, în ipoteza prevăzută la art. 373 lit. b) din Codul civil, din
culpa unuia dintre soţi, dacă instanţa stabileşte culpa soţului pârât în
destrămarea căsătoriei. |
(2)
În ipoteza prevăzută de art. 373 lit. c), divorţul se pronunţă din culpa
exclusivă a soţului reclamant, cu excepţia situaţiei în care pârâtul se
declară de acord cu divorţul, când acesta se pronunţă fără a se face
menţiune despre culpa soţilor.
Continuarea acţiunii de divorţ
Art. 380.
-
(1)
În situaţia prevăzută la art. 379 alin. (1), dacă soţul reclamant
decedează în timpul procesului, moştenitorii săi pot continua acţiunea
de divorţ.
(2)
Acţiunea continuată de moştenitori este admisă numai dacă instanţa constată culpa exclusivă a soţului pârât.
§5.
Divorţul din cauza stării sănătăţii unui soţ
Condiţiile divorţului
Art. 381.
-
În cazul prevăzut la art. 373 lit. d), desfacerea căsătoriei se pronunţă fără a se face menţiune despre culpa soţilor.
SECŢIUNEA a 2-a
Efectele divorţului
§1.
Data desfacerii căsătoriei
Data desfacerii căsătoriei
Art. 382.
-
(1)
Căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunţat divorţul a rămas definitivă.
(2)
Prin excepţie, dacă acţiunea de divorţ este continuată de moştenitorii
soţului reclamant, potrivit art. 380, căsătoria se socoteşte desfăcută
la data decesului.
(3)
În cazul prevăzut de art. 375, căsătoria este desfăcută pe data eliberării certificatului de divorţ.
§2.
Efectele divorţului cu privire la raporturile nepatrimoniale dintre soţi
Numele de familie după căsătorie
Art. 383.
-
(1)
La desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii pot conveni să păstreze
numele purtat în timpul căsătoriei. Instanţa ia act de această
înţelegere prin hotărârea de divorţ.
(2)
Pentru motive temeinice, justificate de interesul unuia dintre soţi sau
de interesul superior al copilului, instanţa poate să încuviinţeze ca
soţii să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, chiar în lipsa
unei înţelegeri între ei.
(3)
Dacă nu a intervenit o înţelegere sau dacă instanţa nu a dat
încuviinţarea, fiecare dintre foştii soţi poartă numele dinaintea
căsătoriei.
Drepturile soţului divorţat
Art. 384.
-
(1)
Divorţul este considerat pronunţat împotriva soţului din a cărui culpă exclusivă s-a desfăcut căsătoria.
(2)
Soţul împotriva căruia a fost pronunţat divorţul pierde drepturile pe
care legea sau convenţiile încheiate anterior cu terţii le atribuie
acestuia.
(3)
Aceste drepturi nu sunt pierdute în cazul culpei comune sau al divorţului prin acordul soţilor.
§3.
Efectele divorţului cu privire la raporturile patrimoniale dintre soţi
I.
Efecte cu privire la regimul matrimonial
Încetarea regimului matrimonial
Art. 385.
-
(1)
În cazul divorţului, regimul matrimonial încetează între soţi la data introducerii cererii de divorţ.
(2)
Cu toate acestea, oricare dintre soţi sau amândoi, împreună, în cazul
divorţului prin acordul lor, pot cere instanţei de divorţ să constate că
regimul matrimonial a încetat de la data separaţiei în fapt.
(3)
Prevederile acestui articol se aplică în mod corespunzător şi în cazul divorţului prevăzut de art. 375.
Punere în aplicare Art. 385. prin Lege 71/2011 : |
Art. 43. - |
Dispoziţiile art. 385 din Codul civil privind încetarea regimului
matrimonial se aplică numai în cazul divorţului care intervine după data
intrării în vigoare a Codului civil. |
Actele încheiate în frauda celuilalt soţ
Art. 386.
-
(1)
Actele menţionate la art. 346 alin. (2), precum şi actele din care se
nasc obligaţii în sarcina comunităţii, încheiate de unul dintre soţi
după data introducerii cererii de divorţ sunt anulabile, dacă au fost
făcute în frauda celuilalt soţ.
(2)
Dispoziţiile art. 345 alin. (4) rămân aplicabile.
Punere în aplicare Art. 386. prin Lege 71/2011 : |
Art. 44. - |
Dispoziţiile art. 386 din Codul civil sunt aplicabile numai în cazul în
care cererea de divorţ este introdusă după intrarea în vigoare a
Codului civil, iar actele juridice sunt încheiate de un soţ în frauda
celuilalt soţ după data introducerii cererii de divorţ. |
Opozabilitatea faţă de terţi
Art. 387.
-
(1)
Hotărârea judecătorească prin care s-a pronunţat divorţul şi, după caz,
certificatul de divorţ prevăzut la art. 375 sunt opozabile faţă de
terţi, în condiţiile legii.
(2)
Dispoziţiile art. 291, 334 şi 335 sunt aplicabile în mod corespunzător, inclusiv în cazul prevăzut la art. 375.
II.
Dreptul la despăgubiri
Acordarea despăgubirilor
Art. 388.
-
Distinct de dreptul la prestaţia compensatorie prevăzut la art. 390,
soţul nevinovat, care suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei,
poate cere soţului vinovat să îl despăgubească. Instanţa de tutelă
soluţionează cererea prin hotărârea de divorţ.
Punere în aplicare Art. 388. prin Lege 71/2011 : |
(2)
Dispoziţiile art. 388 din Codul civil sunt aplicabile, în cazul
prevăzut la art. 373 lit. b) din Codul civil, dacă divorţul s-a
pronunţat din culpa exclusivă a pârâtului, iar în cazul prevăzut la art.
373 lit. c) din Codul civil, dacă divorţul s-a pronunţat din culpa
exclusivă a reclamantului. |
Art. 45. - |
Dispoziţiile art. 388 din Codul civil privind acordarea despăgubirilor
şi cele ale art. 390 din Codul civil privind acordarea prestaţiei
compensatorii sunt aplicabile în cazul în care motivele de divorţ s-au
ivit după intrarea în vigoare a Codului civil. |
III.
Obligaţia de întreţinere între foştii soţi
Obligaţia de întreţinere
Art. 389.
-
(1)
Prin desfacerea căsătoriei, obligaţia de întreţinere între soţi încetează.
(2)
Soţul divorţat are dreptul la întreţinere, dacă se află în nevoie din
pricina unei incapacităţi de muncă survenite înainte de căsătorie ori în
timpul căsătoriei. El are drept la întreţinere şi atunci când
incapacitatea se iveşte în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei,
însă numai dacă incapacitatea este cauzată de o împrejurare în legătură
cu căsătoria.
(3)
Întreţinerea datorată potrivit dispoziţiilor alin. (2) se stabileşte
până la o pătrime din venitul net al celui obligat la plata ei, în
raport cu mijloacele sale şi cu starea de nevoie a creditorului. Această
întreţinere, împreună cu întreţinerea datorată copiilor, nu va putea
depăşi jumătate din venitul net al celui obligat la plată.
(4)
Când divorţul este pronunţat din culpa exclusivă a unuia dintre soţi,
acesta nu beneficiază de prevederile alin. (2) şi (3) decât timp de un
an de la desfacerea căsătoriei.
(5)
În afara altor cazuri prevăzute de lege, obligaţia de întreţinere încetează prin recăsătorirea celui îndreptăţit.
IV.
Prestaţia compensatorie
Condiţiile prestaţiei compensatorii
Art. 390.
-
(1)
În cazul în care divorţul se pronunţă din culpa exclusivă a soţului
pârât, soţul reclamant poate beneficia de o prestaţie care să
compenseze, atât cât este posibil, un dezechilibru semnificativ pe care
divorţul l-ar determina în condiţiile de viaţă ale celui care o
solicită.
(2)
Prestaţia compensatorie se poate acorda numai în cazul în care căsătoria a durat cel puţin 20 de ani.
(3)
Soţul care solicită prestaţia compensatorie nu poate cere de la fostul său soţ şi pensie de întreţinere, în condiţiile art. 389.
Punere în aplicare Art. 390. prin Lege 71/2011 : |
Art. 45. - |
Dispoziţiile art. 388 din Codul civil privind acordarea despăgubirilor
şi cele ale art. 390 din Codul civil privind acordarea prestaţiei
compensatorii sunt aplicabile în cazul în care motivele de divorţ s-au
ivit după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Stabilirea prestaţiei compensatorii
Art. 391.
-
(1)
Prestaţia compensatorie nu se poate solicita decât odată cu desfacerea căsătoriei.
(2)
La stabilirea prestaţiei compensatorii se ţine seama atât de resursele
soţului care o solicită, cât şi de mijloacele celuilalt soţ din momentul
divorţului, de efectele pe care le are sau le va avea lichidarea
regimului matrimonial, precum şi de orice alte împrejurări previzibile
de natură să le modifice, cum ar fi vârsta şi starea de sănătate a
soţilor, contribuţia la creşterea copiilor minori pe care a avut-o şi
urmează să o aibă fiecare soţ, pregătirea profesională, posibilitatea de
a desfăşura o activitate producătoare de venituri şi altele asemenea.
Forma prestaţiei compensatorii
Art. 392.
-
(1)
Prestaţia compensatorie poate fi stabilită în bani, sub forma unei sume
globale sau a unei rente viagere, ori în natură, sub forma uzufructului
asupra unor bunuri mobile sau imobile care aparţin debitorului.
(2)
Renta poate fi stabilită într-o cotă procentuală din venitul debitorului sau într-o sumă de bani determinată.
(3)
Renta şi uzufructul se pot constitui pe toată durata vieţii celui care
solicită prestaţia compensatorie sau pentru o perioadă mai scurtă, care
se stabileşte prin hotărârea de divorţ.
Garanţii
Art. 393.
-
Instanţa, la cererea soţului creditor, îl poate obliga pe soţul debitor
să constituie o garanţie reală sau să dea cauţiune pentru a asigura
executarea rentei.
Modificarea prestaţiei compensatorii
Art. 394.
-
(1)
Instanţa poate mări sau micşora prestaţia compensatorie, dacă se
modifică, în mod semnificativ, mijloacele debitorului şi resursele
creditorului.
(2)
În cazul în care prestaţia compensatorie constă într-o sumă de bani,
aceasta se indexează de drept, trimestrial, în funcţie de rata
inflaţiei.
Încetarea prestaţiei compensatorii
Art. 395.
-
Prestaţia compensatorie încetează prin decesul unuia dintre soţi, prin
recăsătorirea soţului creditor, precum şi atunci când acesta obţine
resurse de natură să îi asigure condiţii de viaţă asemănătoare celor din
timpul căsătoriei.
§4.
Efectele divorţului cu privire la raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori
Raporturile dintre părinţii divorţaţi şi copiii lor minori
Art. 396.
-
(1)
Instanţa de tutelă hotărăşte, odată cu pronunţarea divorţului, asupra
raporturilor dintre părinţii divorţaţi şi copiii lor minori, ţinând
seama de interesul superior al copiilor, de concluziile raportului de
anchetă psihosocială, precum şi, dacă este cazul, de învoiala
părinţilor, pe care îi ascultă.
(2)
Dispoziţiile art. 264 sunt aplicabile.
Exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi
Art. 397.
-
După divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, afară de cazul în care instanţa decide altfel.
Exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte
Art. 398.
-
(1)
Dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al
copilului, instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie
exercitată numai de către unul dintre părinţi.
(2)
Celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de
creştere şi educare a copilului, precum şi dreptul de a consimţi la
adopţia acestuia.
Exercitarea autorităţii părinteşti de către alte persoane
Art. 399.
-
(1)
În mod excepţional, instanţa de tutelă poate hotărî plasamentul
copilului la o rudă sau la o altă familie ori persoană, cu
consimţământul acestora, sau într-o instituţie de ocrotire. Acestea
exercită drepturile şi îndatoririle care revin părinţilor cu privire la
persoana copilului.
(2)
Instanţa stabileşte dacă drepturile cu privire la bunurile copilului se
exercită de către părinţi în comun sau de către unul dintre ei.
Locuinţa copilului după divorţ
Art. 400.
-
(1)
În lipsa înţelegerii dintre părinţi sau dacă aceasta este contrară
interesului superior al copilului, instanţa de tutelă stabileşte, odată
cu pronunţarea divorţului, locuinţa copilului minor la părintele cu care
locuieşte în mod statornic.
(2)
Dacă până la divorţ copilul a locuit cu ambii părinţi, instanţa îi
stabileşte locuinţa la unul dintre ei, ţinând seama de interesul său
superior.
(3)
În mod excepţional, şi numai dacă este în interesul superior al
copilului, instanţa poate stabili locuinţa acestuia la bunici sau la
alte rude ori persoane, cu consimţământul acestora, ori la o instituţie
de ocrotire. Acestea exercită supravegherea copilului şi îndeplinesc
toate actele obişnuite privind sănătatea, educaţia şi învăţătura sa.
Drepturile părintelui separat de copil
Art. 401.
-
(1)
În cazurile prevăzute la art. 400, părintele sau, după caz, părinţii
separaţi de copilul lor au dreptul de a avea legături personale cu
acesta.
(2)
În caz de neînţelegere între părinţi, instanţa de tutelă decide cu
privire la modalităţile de exercitare a acestui drept. Ascultarea
copilului este obligatorie, art. 264 fiind aplicabil.
Stabilirea contribuţiei părinţilor
Art. 402.
-
(1)
Instanţa de tutelă, prin hotărârea de divorţ, stabileşte contribuţia
fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi
pregătire profesională a copiilor.
(2)
Dispoziţiile titlului V privind obligaţia de întreţinere se aplică în mod corespunzător.
Modificarea măsurilor luate cu privire la copil
Art. 403.
-
În cazul schimbării împrejurărilor, instanţa de tutelă poate modifica
măsurile cu privire la drepturile şi îndatoririle părinţilor divorţaţi
faţă de copiii lor minori, la cererea oricăruia dintre părinţi sau a
unui alt membru de familie, a copilului, a instituţiei de ocrotire, a
instituţiei publice specializate pentru protecţia copilului sau a
procurorului.
Punere în aplicare Art. 403. prin Lege 71/2011 : |
Art. 46. - |
Dispoziţiile hotărârilor judecătoreşti privitoare la relaţiile
personale şi patrimoniale dintre copii şi părinţii lor divorţaţi înainte
de intrarea în vigoare a Codului civil pot fi modificate potrivit
dispoziţiilor art. 403 din Codul civil. |
Raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori în alte cazuri
Art. 404.
-
În cazul prevăzut la art. 293 alin. (2), instanţa hotărăşte asupra
raporturilor dintre părinţi şi copiii lor minori, dispoziţiile art.
396-403 fiind aplicabile în mod corespunzător.
Punere în aplicare CAPITOLUL VII prin Lege 71/2011 : |
Art. 39. - |
(1)
Dispoziţiile Codului civil privind divorţul se aplică fără a se deosebi
între căsătoriile încheiate înainte sau după intrarea sa în vigoare. |
(2)
Divorţul pronunţat anterior intrării în vigoare a Codului civil produce
efectele stabilite de legea în vigoare la data când s-a pronunţat
hotărârea rămasă irevocabilă. |
TITLUL III
Rudenia
CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
Noţiune
Art. 405.
-
(1)
Rudenia firească este legătura bazată pe descendenţa unei persoane
dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un
ascendent comun.
(2)
Rudenia civilă este legătura rezultată din adopţia încheiată în condiţiile prevăzute de lege.
Rudenia în linie dreaptă sau colaterală
Art. 406.
-
(1)
Rudenia este în linie dreaptă în cazul descendenţei unei persoane dintr-o altă persoană şi poate fi ascendentă sau descendentă.
(2)
Rudenia este în linie colaterală atunci când rezultă din faptul că mai multe persoane au un ascendent comun.
(3)
Gradul de rudenie se stabileşte astfel:
a)
în linie dreaptă, după numărul naşterilor: astfel, copiii şi părinţii
sunt rude de gradul întâi, nepoţii şi bunicii sunt rude de gradul al
doilea;
b)
în linie colaterală, după numărul naşterilor, urcând de la una dintre
rude până la ascendentul comun şi coborând de la acesta până la cealaltă
rudă; astfel, fraţii sunt rude de gradul al doilea, unchiul sau mătuşa
şi nepotul, de gradul al treilea, verii primari, de gradul al patrulea.
Afinitatea
Art. 407.
-
(1)
Afinitatea este legătura dintre un soţ şi rudele celuilalt soţ.
(2)
Rudele soţului sunt, în aceeaşi linie şi acelaşi grad, afinii celuilalt soţ.
CAPITOLUL II
Filiaţia
SECŢIUNEA 1
Stabilirea filiaţiei
§1.
Dispoziţii generale
Modurile de stabilire a filiaţiei
Art. 408.
-
(1)
Filiaţia faţă de mamă rezultă din faptul naşterii; ea se poate stabili şi prin recunoaştere sau prin hotărâre judecătorească.
(2)
Filiaţia faţă de tatăl din căsătorie se stabileşte prin efectul prezumţiei de paternitate.
(3)
Filiaţia faţă de tatăl din afara căsătoriei se stabileşte prin recunoaştere sau prin hotărâre judecătorească, după caz.
Dovada filiaţiei
Art. 409.
-
(1)
Filiaţia se dovedeşte prin actul de naştere întocmit în registrul de
stare civilă, precum şi cu certificatul de naştere eliberat pe baza
acestuia.
(2)
În cazul copilului din căsătorie, dovada se face prin actul de naştere
şi prin actul de căsătorie al părinţilor, trecute în registrele de stare
civilă, precum şi prin certificatele de stare civilă corespunzătoare.
Posesia de stat
Art. 410.
-
(1)
Posesia de stat este starea de fapt care indică legăturile de filiaţie
şi rudenie dintre copil şi familia din care se pretinde că face parte.
Ea constă, în principal, în oricare dintre următoarele împrejurări:
a)
o persoană se comportă faţă de un copil ca fiind al său, îngrijindu-se
de creşterea şi educarea sa, iar copilul se comportă faţă de această
persoană ca fiind părintele său;
b)
copilul este recunoscut de către familie, în societate şi, când este
cazul, de către autorităţile publice, ca fiind al persoanei despre care
se pretinde că este părintele său;
c)
copilul poartă numele persoanei despre care se pretinde că este părintele său.
(2)
Posesia de stat trebuie să fie continuă, paşnică, publică şi neechivocă.
Posesia de stat conformă cu actul de naştere
Art. 411.
-
(1)
Nicio persoană nu poate reclama o altă filiaţie faţă de mamă decât aceea
ce rezultă din actul său de naştere şi posesia de stat conformă cu
acesta.
(2)
Nimeni nu poate contesta filiaţia faţă de mamă a persoanei care are o posesie de stat conformă cu actul său de naştere.
(3)
Cu toate acestea, dacă printr-o hotărâre judecătorească s-a stabilit că a
avut loc o substituire de copil ori că a fost înregistrată ca mamă a
unui copil o altă femeie decât aceea care l-a născut, se poate face
dovada adevăratei filiaţii cu orice mijloc de probă.
Timpul legal al concepţiunii
Art. 412.
-
(1)
Intervalul de timp cuprins între a trei suta şi a o sută optzecea zi
dinaintea naşterii copilului este timpul legal al concepţiunii. El se
calculează zi cu zi.
(2)
Prin mijloace de probă ştiinţifice se poate face dovada concepţiunii
copilului într-o anumită perioadă din intervalul de timp prevăzut la
alin. (1) sau chiar în afara acestui interval.
Domeniul de aplicare
Art. 413.
-
Dispoziţiile prezentului capitol referitoare la copil sunt aplicabile şi persoanei majore a cărei filiaţie este cercetată.
§2.
Prezumţia de paternitate
Prezumţia de paternitate
Art. 414.
-
(1)
Copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei.
(2)
Paternitatea poate fi tăgăduită, dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului.
§3.
Recunoaşterea copilului
Felurile recunoaşterii
Art. 415.
-
(1)
Dacă naşterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă sau
copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca născut din părinţi
necunoscuţi, mama îl poate recunoaşte pe copil.
(2)
Copilul conceput şi născut în afara căsătoriei poate fi recunoscut de către tatăl său.
(3)
După moartea copilului, acesta poate fi recunoscut numai dacă a lăsat descendenţi fireşti.
Formele recunoaşterii
Art. 416.
-
(1)
Recunoaşterea poate fi făcută prin declaraţie la serviciul public
comunitar local de evidenţă a persoanelor, prin înscris autentic sau
prin testament.
___________
Alineatul (1) a fost modificat prin alineatul din Lege nr. 60/2012 începând cu 20.04.2012.
(2)
Dacă recunoaşterea este făcută prin înscris autentic, o copie a acestuia
este trimisă din oficiu serviciului public comunitar local de evidenţă a
persoanelor competent, pentru a se face menţiunea corespunzătoare în
registrele de stare civilă.
___________
Alineatul (2) a fost modificat prin alineatul din Lege nr. 60/2012 începând cu 20.04.2012.
(3)
Recunoaşterea, chiar dacă a fost făcută prin testament, este irevocabilă.
Recunoaşterea de către minorul necăsătorit
Art. 417.
-
Minorul necăsătorit îl poate recunoaşte singur pe copilul său, dacă are discernământ la momentul recunoaşterii.
Nulitatea absolută a recunoaşterii
Art. 418.
-
Recunoaşterea este lovită de nulitate absolută dacă:
a)
a fost recunoscut un copil a cărui filiaţie, stabilită potrivit legii,
nu a fost înlăturată. Cu toate acestea, dacă filiaţia anterioară a fost
înlăturată prin hotărâre judecătorească, recunoaşterea este valabilă;
b)
a fost făcută după decesul copilului, iar acesta nu a lăsat descendenţi fireşti;
c)
a fost făcută în alte forme decât cele prevăzute de lege.
Nulitatea relativă a recunoaşterii
Art. 419.
-
(1)
Recunoaşterea poate fi anulată pentru eroare, dol sau violenţă.
(2)
Prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data încetării
violenţei ori, după caz, a descoperirii erorii sau dolului.
Contestarea recunoaşterii de filiaţie
Art. 420.
-
(1)
Recunoaşterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată oricând şi de orice persoană interesată.
(2)
Dacă recunoaşterea este contestată de celălalt părinte, de copilul
recunoscut sau de descendenţii acestuia, dovada filiaţiei este în
sarcina autorului recunoaşterii sau a moştenitorilor săi.
§4.
Acţiuni privind filiaţia
I.
Contestarea filiaţiei
Acţiunea în contestaţia filiaţiei
Art. 421.
-
(1)
Orice persoană interesată poate contesta oricând, prin acţiune în
justiţie, filiaţia stabilită printr-un act de naştere ce nu este conform
cu posesia de stat.
(2)
În acest caz, filiaţia se dovedeşte prin certificatul medical
constatator al naşterii, prin expertiza medico-legală de stabilire a
filiaţiei sau, în lipsa certificatului ori în cazul imposibilităţii
efectuării expertizei, prin orice mijloc de probă, inclusiv prin posesia
de stat.
(3)
Cu toate acestea, dovada filiaţiei nu se face prin martori decât în
cazul prevăzut la art. 411 alin. (3) sau atunci când există înscrisuri
care fac demnă de crezare acţiunea formulată.
II.
Acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de mamă
Acţiunea în stabilirea maternităţii
Art. 422.
-
În cazul în care, din orice motiv, dovada filiaţiei faţă de mamă nu se
poate face prin certificatul constatator al naşterii ori în cazul în
care se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul constatator
al naşterii, filiaţia faţă de mamă se poate stabili printr-o acţiune în
stabilirea maternităţii, în cadrul căreia pot fi administrate orice
mijloace de probă.
Regimul juridic al acţiunii în stabilirea maternităţii
Art. 423.
-
(1)
Dreptul la acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de mamă aparţine
copilului şi se porneşte, în numele acestuia, de către reprezentantul
său legal.
(2)
Acţiunea poate să fie pornită sau, după caz, continuată şi de moştenitorii copilului, în condiţiile legii.
(3)
Acţiunea poate fi introdusă şi împotriva moştenitorilor pretinsei mame.
(4)
Dreptul la acţiune este imprescriptibil.
(5)
Dacă însă copilul a decedat înainte de a introduce acţiunea,
moştenitorii săi pot să o introducă în termen de un an de la data
decesului.
III.
Acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei
Stabilirea paternităţii prin hotărâre judecătorească
Art. 424.
-
Dacă tatăl din afara căsătoriei nu îl recunoaşte pe copil, paternitatea acestuia se poate stabili prin hotărâre judecătorească.
Acţiunea în stabilirea paternităţii
Art. 425.
-
(1)
Acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei aparţine
copilului şi se porneşte în numele lui de către mamă, chiar dacă este
minoră, sau de către reprezentantul lui legal.
(2)
Ea poate fi pornită sau, după caz, continuată şi de moştenitorii copilului, în condiţiile legii.
(3)
Acţiunea în stabilirea paternităţii poate fi pornită şi împotriva moştenitorilor pretinsului tată.
Prezumţia filiaţiei faţă de pretinsul tată
Art. 426.
-
(1)
Paternitatea se prezumă dacă se dovedeşte că pretinsul tată a convieţuit
cu mama copilului în perioada timpului legal al concepţiunii.
(2)
Prezumţia este înlăturată dacă pretinsul tată dovedeşte că este exclus ca el să îl fi conceput pe copil.
Termenul de prescripţie
Art. 427.
-
(1)
Dreptul la acţiunea în stabilirea paternităţii nu se prescrie în timpul vieţii copilului.
(2)
Dispoziţiile art. 423 alin. (5) se aplică în mod corespunzător.
Despăgubiri
Art. 428.
-
(1)
Mama copilului poate cere pretinsului tată să îi plătească jumătate din:
a)
cheltuielile naşterii şi ale lehuziei;
b)
cheltuielile făcute cu întreţinerea ei în timpul sarcinii şi în perioada de lehuzie.
(2)
Mama poate solicita aceste despăgubiri chiar şi atunci când copilul s-a
născut mort sau a murit înainte de pronunţarea hotărârii privind
stabilirea paternităţii.
(3)
Dreptul la acţiune al mamei se prescrie în termen de 3 ani de la naşterea copilului.
(4)
Mama nu poate cere aceste despăgubiri dacă nu a formulat şi acţiune pentru stabilirea paternităţii.
(5)
În afara cheltuielilor prevăzute la alin. (1), mama şi moştenitorii ei
au dreptul la despăgubiri pentru orice alte prejudicii, potrivit
dreptului comun.
IV.
Acţiuni privind filiaţia faţă de tatăl din căsătorie
Acţiunea în tăgada paternităţii
Art. 429.
-
(1)
Acţiunea în tăgada paternităţii poate fi pornită de soţul mamei, de
mamă, de tatăl biologic, precum şi de copil. Ea poate fi pornită sau,
după caz, continuată şi de moştenitorii acestora, în condiţiile legii.
(2)
Acţiunea se introduce de către soţul mamei împotriva copilului; când
acesta este decedat, acţiunea se porneşte împotriva mamei sale şi, dacă
este cazul, a altor moştenitori ai săi.
(3)
Dacă soţul este pus sub interdicţie, acţiunea poate fi pornită de
tutore, iar în lipsă, de un curator numit de instanţa judecătorească.
(4)
Mama sau copilul poate introduce acţiunea împotriva soţului. Dacă acesta
este decedat, acţiunea se porneşte împotriva moştenitorilor lui.
(5)
Tatăl biologic poate introduce acţiunea împotriva soţului mamei şi a
copilului. Dacă aceştia sunt decedaţi, acţiunea se porneşte împotriva
moştenitorilor.
Tăgada paternităţii de către soţul mamei
Art. 430.
-
(1)
Soţul mamei poate introduce acţiunea în tăgada paternităţii în termen de
3 ani, care curge fie de la data la care soţul a cunoscut că este
prezumat tată al copilului, fie de la o dată ulterioară, când a aflat că
prezumţia nu corespunde realităţii.
(2)
Termenul nu curge împotriva soţului pus sub interdicţie judecătorească
şi, chiar dacă acţiunea nu a fost pornită de tutore, ea poate fi
introdusă de soţ în termen de 3 ani de la data ridicării interdicţiei.
(3)
Dacă soţul a murit înainte de împlinirea termenul menţionat la alin.
(1), fără a porni acţiunea, aceasta poate fi pornită de către
moştenitori în termen de un an de la data decesului.
Tăgada paternităţii de către mamă
Art. 431.
-
(1)
Acţiunea în tăgada paternităţii poate fi pornită de către mamă în termen de 3 ani de la data naşterii copilului.
(2)
Dispoziţiile art. 429 alin. (3) şi art. 430 alin. (2) şi (3) se aplică în mod corespunzător.
Tăgada paternităţii de către pretinsul tată biologic
Art. 432.
-
(1)
Acţiunea în tăgada paternităţii introdusă de către cel care se pretinde
tată biologic poate fi admisă numai dacă acesta face dovada paternităţii
sale faţă de copil.
(2)
Dreptul la acţiune nu se prescrie în timpul vieţii tatălui biologic.
Dacă acesta a decedat, acţiunea poate fi formulată de moştenitorii săi
în termen de cel mult un an de la data decesului.
(3)
Dispoziţiile art. 429 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.
Tăgada paternităţii de către copil şi de către moştenitori
Art. 433.
-
(1)
Acţiunea în tăgada paternităţii se porneşte de copil, în timpul minorităţii sale, prin reprezentantul său legal.
(2)
Dreptul la acţiune nu se prescrie în timpul vieţii copilului.
(3)
Dispoziţiile art. 423 alin. (5) şi art. 429 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.
Contestarea filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie
Art. 434.
-
Orice persoană interesată poate cere, oricând, instanţei să constate că
nu sunt întrunite condiţiile pentru ca prezumţia de paternitate să se
aplice unui copil înregistrat în actele de stare civilă ca fiind născut
din căsătorie.
V.
Dispoziţii comune privind acţiunile referitoare la filiaţie
Filiaţia legal stabilită
Art. 435.
-
(1)
Atât timp cât o legătură de filiaţie legal stabilită nu a fost
contestată în justiţie, nu se poate stabili, pe nicio cale, o altă
filiaţie.
(2)
Dispoziţiile art. 99 alin. (4) rămân aplicabile.
Citarea părinţilor şi a copilului
Art. 436.
-
Părinţii şi copilul vor fi citaţi în toate cauzele referitoare la
filiaţie, chiar şi atunci când nu au calitatea de reclamant sau de
pârât.
Inadmisibilitatea renunţării
Art. 437.
-
(1)
În acţiunile privitoare la filiaţie nu se poate renunţa la drept.
(2)
De asemenea, cel care introduce o acţiune privitoare la filiaţie în
numele unui copil sau al unei persoane puse sub interdicţie
judecătorească, precum şi copilul minor care a introdus singur, potrivit
legii, o astfel de acţiune nu pot renunţa la judecarea ei.
Situaţia copilului
Art. 438.
-
(1)
Prin hotărârea de admitere a acţiunii instanţa se pronunţă şi cu privire
la stabilirea numelui copilului, exercitarea autorităţii părinteşti şi
obligaţia părinţilor de a-l întreţine pe copil.
(2)
În cazul în care admite o acţiune în contestarea filiaţiei, instanţa
poate stabili, dacă este cazul, modul în care copilul păstrează legături
personale cu acela care l-a crescut.
Acţiunea formulată în caz de moştenire vacantă
Art. 439.
-
În cazul în care, potrivit legii, o acţiune privitoare la filiaţie poate
fi pornită împotriva moştenitorilor, iar moştenirea este vacantă,
acţiunea poate fi introdusă împotriva comunei, oraşului sau, după caz,
municipiului de la locul deschiderii moştenirii. Citarea în proces a
renunţătorilor, dacă există, este obligatorie.
Efectele stabilirii filiaţiei asupra unui proces penal
Art. 440.
-
În cazul infracţiunilor a căror calificare presupune existenţa unui
raport de filiaţie care nu este legal stabilit, hotărârea penală nu
poate fi pronunţată înainte de rămânerea definitivă a hotărârii civile
privitoare la raportul de filiaţie.
SECŢIUNEA a 2-a
Reproducerea umană asistată medical cu terţ donator
Regimul filiaţiei
Art. 441.
-
(1)
Reproducerea umană asistată medical cu terţ donator nu determină nicio legătură de filiaţie între copil şi donator.
(2)
În acest caz, nicio acţiune în răspundere nu poate fi pornită împotriva donatorului.
(3)
Părinţi, în sensul dat de prezenta secţiune, nu pot fi decât un bărbat şi o femeie sau o femeie singură.
Condiţii
Art. 442.
-
(1)
Părinţii care, pentru a avea un copil, doresc să recurgă la reproducerea
asistată medical cu terţ donator trebuie să îşi dea consimţământul în
prealabil, în condiţii care să asigure deplina confidenţialitate, în
faţa unui notar public care să le explice, în mod expres, consecinţele
actului lor cu privire la filiaţie.
(2)
Consimţământul rămâne fără efect în cazul decesului, al formulării unei
cereri de divorţ sau al separaţiei în fapt, survenite anterior
momentului concepţiunii realizate în cadrul reproducerii umane asistate
medical. El poate fi revocat oricând, în scris, inclusiv în faţa
medicului chemat să asigure asistenţa pentru reproducerea cu terţ
donator.
Contestarea filiaţiei
Art. 443.
-
(1)
Nimeni nu poate contesta filiaţia copilului pentru motive ce ţin de
reproducerea asistată medical şi nici copilul astfel născut nu poate
contesta filiaţia sa.
(2)
Cu toate acestea, soţul mamei poate tăgădui paternitatea copilului, în
condiţiile legii, dacă nu a consimţit la reproducerea asistată medical
realizată cu ajutorul unui terţ donator.
(3)
În cazul în care copilul nu a fost conceput în acest mod, dispoziţiile privind tăgăduirea paternităţii rămân aplicabile.
Răspunderea tatălui
Art. 444.
-
Cel care, după ce a consimţit la reproducerea asistată medical cu terţ
donator, nu recunoaşte copilul astfel născut în afara căsătoriei
răspunde faţă de mamă şi faţă de copil. În acest caz, paternitatea
copilului este stabilită pe cale judecătorească în condiţiile art. 411
şi 423.
Confidenţialitatea informaţiilor
Art. 445.
-
(1)
Orice informaţii privind reproducerea umană asistată medical sunt confidenţiale.
(2)
Cu toate acestea, în cazul în care, în lipsa unor astfel de informaţii,
există riscul unui prejudiciu grav pentru sănătatea unei persoane astfel
concepute sau a descendenţilor acesteia, instanţa poate autoriza
transmiterea lor, în mod confidenţial, medicului sau autorităţilor
competente.
(3)
De asemenea, oricare dintre descendenţii persoanei astfel concepute
poate să se prevaleze de acest drept, dacă faptul de a fi privat de
informaţiile pe care le cere poate să prejudicieze grav sănătatea sa ori
pe cea a unei persoane care îi este apropiată.
Raporturile dintre tată şi copil
Art. 446.
-
Tatăl are aceleaşi drepturi şi obligaţii faţă de copilul născut prin
reproducere asistată medical cu terţ donator ca şi faţă de un copil
născut prin concepţiune naturală.
Reguli aplicabile
Art. 447.
-
Reproducerea umană asistată medical cu terţ donator, regimul său
juridic, asigurarea confidenţialităţii informaţiilor care ţin de
aceasta, precum şi modul de transmitere a lor se stabilesc prin lege
specială.
SECŢIUNEA a 3-a
Situaţia legală a copilului
Egalitatea în drepturi a copiilor
Art. 448.
-
Copilul din afara căsătoriei a cărui filiaţie a fost stabilită potrivit
legii are, faţă de fiecare părinte şi rudele acestuia, aceeaşi situaţie
ca şi aceea a unui copil din căsătorie.
Numele copilului din căsătorie
Art. 449.
-
(1)
Copilul din căsătorie ia numele de familie comun al părinţilor săi.
(2)
Dacă părinţii nu au un nume comun, copilul ia numele unuia dintre ei sau
numele lor reunite. În acest caz numele copilului se stabileşte prin
acordul părinţilor şi se declară, odată cu naşterea copilului, la
serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor.
___________
Alineatul (2) a fost modificat prin alineatul din Lege nr. 60/2012 începând cu 20.04.2012.
(3)
În lipsa acordului părinţilor, instanţa de tutelă hotărăşte şi comunică
de îndată hotărârea rămasă definitivă la serviciul public comunitar
local de evidenţă a persoanelor unde a fost înregistrată naşterea.
___________
Alineatul (3) a fost modificat prin alineatul din Lege nr. 60/2012 începând cu 20.04.2012.
Numele copilului din afara căsătoriei
Art. 450.
-
(1)
Copilul din afara căsătoriei ia numele de familie al aceluia dintre părinţi faţă de care filiaţia a fost mai întâi stabilită.
(2)
În cazul în care filiaţia a fost stabilită ulterior şi faţă de celălalt
părinte, copilul, prin acordul părinţilor, poate lua numele de familie
al părintelui faţă de care şi-a stabilit filiaţia ulterior sau numele
reunite ale acestora. Noul nume de familie al copilului se declară de
către părinţi, împreună, la serviciul public comunitar local de evidenţă
a persoanelor la care a fost înregistrată naşterea. În lipsa acordului
părinţilor se aplică dispoziţiile art. 449 alin. (3).
___________
Alineatul (2) a fost modificat prin alineatul din Lege nr. 60/2012 începând cu 20.04.2012.
(3)
În cazul în care copilul şi-a stabilit filiaţia în acelaşi timp faţă de
ambii părinţi, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 449
alin. (2) şi (3).
Punere în aplicare CAPITOLUL II prin Lege 71/2011 : |
Art. 47. - |
Stabilirea filiaţiei, tăgăduirea paternităţii sau orice altă acţiune
privitoare la filiaţie este supusă dispoziţiilor Codului civil şi
produce efectele prevăzute de acesta numai în cazul copiilor născuţi
după intrarea lui în vigoare. |
CAPITOLUL III
Adopţia
SECŢIUNEA 1
Dispoziţii generale
Noţiune
Art. 451.
-
Adopţia este operaţiunea juridică prin care se creează legătura de
filiaţie între adoptator şi adoptat, precum şi legături de rudenie între
adoptat şi rudele adoptatorului.
Principiile adopţiei
Art. 452.
-
Adopţia este supusă cumulativ următoarelor principii:
a)
interesul superior al copilului;
b)
necesitatea de a asigura creşterea şi educarea copilului într-un mediu familial;
c)
continuitatea creşterii şi educării copilului, ţinându-se seama de originea sa etnică, lingvistică, religioasă şi culturală;
d)
celeritatea în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopţiei.
Adopţia internaţională
Art. 453.
-
Condiţiile şi procedura adopţiei internaţionale, ca şi efectele acesteia
asupra cetăţeniei copilului se stabilesc prin lege specială.
Procedura adopţiei
Art. 454.
-
(1)
Adopţia se încuviinţează de către instanţa de tutelă, dacă este în
interesul superior al copilului şi sunt îndeplinite toate celelalte
condiţii prevăzute de lege.
(2)
Procedura adopţiei este reglementată prin lege specială.
SECŢIUNEA a 2-a
Condiţiile de fond ale adopţiei
§1.
Persoanele care pot fi adoptate
Vârsta adoptatului
Art. 455.
-
(1)
Copilul poate fi adoptat până la dobândirea capacităţii depline de exerciţiu.
(2)
Cu toate acestea, poate fi adoptată, în condiţiile legii, şi persoana
care a dobândit capacitate deplină de exerciţiu, dacă a fost crescută în
timpul minorităţii de către cel care doreşte să o adopte.
Punere în aplicare Art. 455. prin Lege 71/2011 : |
Art. 48. - |
Dispoziţiile art. 455 din Codul civil sunt aplicabile şi în cazul în
care minorul dobândeşte capacitate de exerciţiu anticipată, potrivit
art. 40 din Codul civil. |
Pluralitatea de adoptaţi - fraţi şi surori
Art. 456.
-
Adopţia fraţilor, indiferent de sex, de către persoane sau familii
diferite se poate face numai dacă acest lucru este în interesul lor
superior.
Interzicerea adopţiei între fraţi
Art. 457.
-
Adopţia între fraţi, indiferent de sex, este interzisă.
Situaţia soţilor
Art. 458.
-
Adopţia a 2 soţi sau foşti soţi de către acelaşi adoptator sau familie
adoptatoare, precum şi adopţia între soţi sau foşti soţi sunt interzise.
§2.
Persoanele care pot adopta
Capacitatea şi starea de sănătate
Art. 459.
-
Persoanele care nu au capacitate deplină de exerciţiu, precum şi persoanele cu boli psihice şi handicap mintal nu pot adopta.
Diferenţa de vârstă
Art. 460.
-
(1)
Adoptatorul trebuie să fie cu cel puţin 18 ani mai în vârstă decât adoptatul.
(2)
Pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate încuviinţa adopţia
chiar dacă diferenţa de vârstă dintre adoptat şi adoptator este mai mică
decât 18 ani, dar nu mai puţin de 16 ani.
Condiţiile morale şi materiale
Art. 461.
-
(1)
Adoptatorul sau familia adoptatoare trebuie să îndeplinească garanţiile
morale şi condiţiile materiale necesare creşterii, educării şi
dezvoltării armonioase a copilului.
(2)
Îndeplinirea condiţiilor prevăzute la alin. (1) se atestă de către autorităţile competente, potrivit legii speciale.
Adopţia simultană sau succesivă
Art. 462.
-
(1)
Două persoane nu pot adopta împreună, nici simultan şi nici succesiv, cu excepţia cazului în care sunt soţ şi soţie.
(2)
Cu toate acestea, o nouă adopţie poate fi încuviinţată atunci când:
a)
adoptatorul sau soţii adoptatori au decedat; în acest caz, adopţia
anterioară se consideră desfăcută pe data rămânerii definitive a
hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a noii adopţii;
b)
adopţia anterioară a încetat din orice alt motiv.
(3)
Două persoane de acelaşi sex nu pot adopta împreună.
§3.
Consimţământul la adopţie
Persoanele care consimt la adopţie
Art. 463.
-
(1)
Pentru încheierea unei adopţii este necesar consimţământul următoarelor persoane:
a)
părinţii fireşti ori, după caz, tutorele copilului ai cărui părinţi
fireşti sunt decedaţi, necunoscuţi, declaraţi morţi sau dispăruţi ori
puşi sub interdicţie, în condiţiile legii;
b)
adoptatul care a împlinit 10 ani;
c)
adoptatorul sau, după caz, soţii din familia adoptatoare, când aceştia adoptă împreună;
d)
soţul celui care adoptă, cu excepţia cazului în care lipsa discernământului îl pune în imposibilitatea de a-şi manifesta voinţa.
(2)
Nu este valabil consimţământul dat în considerarea promisiunii sau
obţinerii efective a unor foloase, indiferent de natura acestora.
Situaţii speciale privind consimţământul părinţilor
Art. 464.
-
(1)
Dacă unul dintre părinţii fireşti este necunoscut, mort, declarat mort,
precum şi dacă se află, din orice motiv, în imposibilitate de a-şi
manifesta voinţa, consimţământul celuilalt părinte este îndestulător.
Când ambii părinţi se află în una dintre aceste situaţii, adopţia se
poate încheia fără consimţământul lor
(2)
Părintele sau părinţii decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti
ori cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti
păstrează dreptul de a consimţi la adopţia copilului. În aceste cazuri,
consimţământul celui care exercită autoritatea părintească este şi el
obligatoriu.
(3)
Persoana căsătorită care a adoptat un copil trebuie să consimtă la
adopţia aceluiaşi copil de către soţul său. Consimţământul părinţilor
fireşti nu mai este necesar în acest caz.
Libertatea consimţământului părinţilor
Art. 465.
-
Părinţii fireşti ai copilului sau, după caz, tutorele trebuie să
consimtă la adopţie în mod liber, necondiţionat şi numai după ce au fost
informaţi în mod corespunzător asupra consecinţelor adopţiei, în
special asupra încetării legăturilor de rudenie ale copilului cu familia
sa de origine.
Darea şi revocarea consimţământului părinţilor
Art. 466.
-
(1)
Consimţământul la adopţie al părinţilor fireşti sau, după caz, al
tutorelui poate fi dat numai după trecerea unui termen de 60 de zile de
la data naşterii copilului.
(2)
Consimţământul dat în condiţiile alin. (1) poate fi revocat în termen de 30 de zile de la data exprimării lui.
Refuzul părinţilor de a-şi da consimţământul
Art. 467.
-
În mod excepţional, instanţa de tutelă poate trece peste refuzul
părinţilor fireşti sau, după caz, al tutorelui de a consimţi la adopţie,
dacă se dovedeşte, cu orice mijloc de probă, că acesta este abuziv şi
instanţa apreciază că adopţia este în interesul superior al copilului,
ţinând seama şi de opinia acestuia, dată în condiţiile legii, cu
motivarea expresă a hotărârii în această privinţă.
Condiţiile exprimării consimţământului
Art. 468.
-
Condiţiile în care îşi exprimă consimţământul persoanele chemate să consimtă la adopţie sunt reglementate prin lege specială.
SECŢIUNEA a 3-a
Efectele adopţiei
Data adopţiei
Art. 469.
-
Adopţia produce efecte de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care a fost încuviinţată.
Efectele asupra rudeniei
Art. 470.
-
(1)
Prin adopţie se stabilesc filiaţia dintre adoptat şi cel care adoptă,
precum şi legături de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului.
(2)
Raporturile de rudenie încetează între adoptat şi descendenţii săi, pe
de o parte, şi părinţii fireşti şi rudele acestora, pe de altă parte.
(3)
Când adoptator este soţul părintelui firesc sau adoptiv, legăturile de
rudenie ale adoptatului încetează numai în raport cu părintele firesc şi
rudele părintelui firesc care nu este căsătorit cu adoptatorul.
Raporturile dintre adoptator şi adoptat
Art. 471.
-
(1)
Adoptatorul are faţă de copilul adoptat drepturile şi îndatoririle părintelui faţă de copilul său firesc.
(2)
În cazul în care cel care adoptă este soţul părintelui firesc al
adoptatului, drepturile şi îndatoririle părinteşti se exercită de către
adoptator şi părintele firesc căsătorit cu acesta.
(3)
Adoptatul are faţă de adoptator drepturile şi îndatoririle pe care le are orice persoană faţă de părinţii săi fireşti.
Decăderea adoptatorului din exerciţiul drepturilor părinteşti
Art. 472.
-
Dacă adoptatorul este decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti,
instanţa de tutelă, ţinând seama de interesul superior al copilului,
poate să instituie tutela sau una dintre măsurile de protecţie prevăzute
de lege. Ascultarea copilului este obligatorie, dispoziţiile art. 264
fiind aplicabile.
Numele adoptatului
Art. 473.
-
(1)
Copilul adoptat dobândeşte prin adopţie numele de familie al celui care adoptă.
(2)
Dacă adopţia se face de către 2 soţi ori de către soţul care adoptă
copilul celuilalt soţ, iar soţii au nume comun, copilul adoptat poartă
acest nume. În cazul în care soţii nu au nume de familie comun, ei sunt
obligaţi să declare instanţei care încuviinţează adopţia numele pe care
acesta urmează să îl poarte. Dacă soţii nu se înţeleg, hotărăşte
instanţa. Dispoziţiile art. 264 rămân aplicabile.
(3)
Pentru motive temeinice, instanţa, încuviinţând adopţia, la cererea
adoptatorului sau a familiei adoptatoare şi cu consimţământul copilului
care a împlinit vârsta de 10 ani, poate dispune schimbarea prenumelui
copilului adoptat.
(4)
În cazul adopţiei unei persoane căsătorite, care poartă un nume comun cu
celălalt soţ, soţul adoptat poate lua numele adoptatorului, cu
consimţământul celuilalt soţ, dat în faţa instanţei care încuviinţează
adopţia.
(5)
Pe baza hotărârii definitive de încuviinţare a adopţiei, serviciul
public comunitar local de evidenţă a persoanelor competent întocmeşte,
în condiţiile legii, un nou act de naştere al copilului, în care
adoptatorii vor fi trecuţi ca fiind părinţii săi fireşti. Vechiul act de
naştere se păstrează, menţionându-se pe marginea acestuia întocmirea
noului act.
___________
Alineatul (5) a fost modificat prin alineatul din Lege nr. 60/2012 începând cu 20.04.2012.
Informaţiile cu privire la adopţie
Art. 474.
-
Informaţiile cu privire la adopţie sunt confidenţiale. Modul în care
adoptatul este informat cu privire la adopţie şi la familia sa de
origine, precum şi regimul juridic general al informaţiilor privind
adopţia se stabilesc prin lege specială.
SECŢIUNEA a 4-a
Încetarea adopţiei
Încetarea adopţiei
Art. 475.
-
Adopţia încetează prin desfacere sau ca urmare a anulării ori a constatării nulităţii sale.
Desfacerea adopţiei
Art. 476.
-
(1)
Adopţia este desfăcută de drept în cazul prevăzut la art. 462 alin. (2) lit. a).
(2)
De asemenea, adopţia poate fi desfăcută în cazul în care faţă de adoptat
este necesară luarea unei măsuri de protecţie prevăzute de lege, dacă
desfacerea adopţiei este în interesul superior al copilului. În acest
caz, adopţia se consideră desfăcută la data rămânerii definitive a
hotărârii judecătoreşti prin care se dispune măsura de protecţie, în
condiţiile legii.
Desfacerea adopţiei la cererea adoptatorului
Art. 477.
-
(1)
Adopţia poate fi desfăcută la cererea adoptatorului sau a familiei
adoptatoare, dacă adoptatul a atentat la viaţa lor sau a ascendenţilor
ori descendenţilor lor, precum şi atunci când adoptatul s-a făcut
vinovat faţă de adoptatori de fapte penale pedepsite cu o pedeapsă
privativă de libertate de cel puţin 2 ani.
(2)
Dacă adoptatorul a decedat ca urmare a faptelor adoptatului, adopţia
poate fi desfăcută la cererea celor care ar fi venit la moştenire
împreună cu adoptatul sau în lipsa acestuia.
(3)
Adopţia poate fi desfăcută la cererea adoptatorului numai după ce
adoptatul a dobândit capacitate deplină de exerciţiu, în condiţiile
legii, chiar dacă faptele au fost săvârşite anterior acestei date.
Desfacerea adopţiei la cererea adoptatului
Art. 478.
-
Adopţia poate fi desfăcută la cererea adoptatului dacă adoptatorul s-a
făcut vinovat faţă de adoptat de faptele prevăzute la art. 477.
Anularea adopţiei
Art. 479.
-
(1)
Adopţia poate fi anulată la cererea oricărei persoane chemate să
consimtă la încheierea ei şi al cărei consimţământ a fost viciat prin
eroare asupra identităţii adoptatului, dol sau violenţă.
(2)
Acţiunea poate fi formulată în termen de 6 luni de la descoperirea
erorii sau a dolului ori de la data încetării violenţei, dar nu mai
târziu de 2 ani de la încheierea adopţiei.
Nulitatea absolută a adopţiei
Art. 480.
-
(1)
Sunt nule adopţia fictivă, precum şi cea încheiată cu încălcarea
condiţiilor de formă sau de fond, dacă, în acest din urmă caz, legea nu o
sancţionează cu nulitatea relativă.
(2)
Adopţia este fictivă dacă a fost încheiată în alt scop decât cel al ocrotirii interesului superior al copilului.
(3)
Acţiunea în constatarea nulităţii adopţiei poate fi formulată de orice persoană interesată.
Menţinerea adopţiei
Art. 481.
-
Instanţa poate respinge cererea privind nulitatea dacă menţinerea
adopţiei este în interesul celui adoptat. Acesta este întotdeauna
ascultat, dispoziţiile art. 264 aplicându-se în mod corespunzător.
Efectele încetării adopţiei
Art. 482.
-
(1)
La încetarea adopţiei, părinţii fireşti ai copilului redobândesc
drepturile şi îndatoririle părinteşti, cu excepţia cazului când instanţa
hotărăşte că este în interesul superior al copilului să instituie
tutela sau o altă măsură de protecţie a copilului, în condiţiile legii.
(2)
De asemenea, adoptatul redobândeşte numele de familie şi, după caz,
prenumele avut înainte de încuviinţarea adopţiei. Cu toate acestea,
pentru motive temeinice, instanţa poate încuviinţa ca acesta să păstreze
numele dobândit prin adopţie.
(3)
Adoptatul este întotdeauna ascultat în condiţiile art. 264.
Punere în aplicare CAPITOLUL III prin Lege 71/2011 : |
Art. 49. - |
Adopţiile încuviinţate înainte de intrarea în vigoare a Codului civil
rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea lor, legii în vigoare la
data când au fost încuviinţate. |
TITLUL IV
Autoritatea părintească
CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
Autoritatea părintească
Art. 483.
-
(1)
Autoritatea părintească este ansamblul de drepturi şi îndatoriri care
privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului şi aparţin în mod egal
ambilor părinţi.
(2)
Părinţii exercită autoritatea părintească numai în interesul superior al
copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia, şi îl asociază pe
copil la toate deciziile care îl privesc, ţinând cont de vârsta şi de
gradul său de maturitate.
(3)
Ambii părinţi răspund pentru creşterea copiilor lor minori.
Durata autorităţii părinteşti
Art. 484.
-
Autoritatea părintească se exercită până la data când copilul dobândeşte capacitatea deplină de exerciţiu.
Îndatorirea de respect
Art. 485.
-
Copilul datorează respect părinţilor săi indiferent de vârsta sa.
Neînţelegerile dintre părinţi
Art. 486.
-
Ori de câte ori există neînţelegeri între părinţi cu privire la
exerciţiul drepturilor sau la îndeplinirea îndatoririlor părinteşti,
instanţa de tutelă, după ce îi ascultă pe părinţi şi luând în
considerare concluziile raportului referitor la ancheta psihosocială,
hotărăşte potrivit interesului superior al copilului. Ascultarea
copilului este obligatorie, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile.
CAPITOLUL II
Drepturile şi îndatoririle părinteşti
Conţinutul autorităţii părinteşti
Art. 487.
-
Părinţii au dreptul şi îndatorirea de a creşte copilul, îngrijind de
sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, psihică şi intelectuală, de
educaţia, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit
propriilor lor convingeri, însuşirilor şi nevoilor copilului; ei sunt
datori să dea copilului orientarea şi sfaturile necesare exercitării
corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaşte acestuia.
Îndatoririle specifice
Art. 488.
-
(1)
Părinţii au îndatorirea de a creşte copilul în condiţii care să asigure
dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi socială în mod
armonios.
(2)
În acest scop, părinţii sunt obligaţi:
a)
să coopereze cu copilul şi să îi respecte viaţa intimă, privată şi demnitatea;
b)
să prezinte şi să permită informarea şi lămurirea copilului despre toate
actele şi faptele care l-ar putea afecta şi să ia în considerare opinia
acestuia;
c)
să ia toate măsurile necesare pentru protejarea şi realizarea drepturilor copilului;
d)
să coopereze cu persoanele fizice şi persoanele juridice cu atribuţii în
domeniul îngrijirii, educării şi formării profesionale a copilului.
Măsurile disciplinare
Art. 489.
-
Măsurile disciplinare nu pot fi luate de părinţi decât cu respectarea
demnităţii copilului. Sunt interzise luarea unor măsuri, precum şi
aplicarea unor pedepse fizice, de natură a afecta dezvoltarea fizică,
psihică sau starea emoţională a copilului.
Drepturile părintelui minor
Art. 490.
-
(1)
Părintele minor care a împlinit vârsta de 14 ani are numai drepturile şi
îndatoririle părinteşti cu privire la persoana copilului.
(2)
Drepturile şi îndatoririle cu privire la bunurile copilului revin tutorelui sau, după caz, altei persoane, în condiţiile legii.
Religia copilului
Art. 491.
-
(1)
Părinţii îndrumă copilul, potrivit propriilor convingeri, în alegerea
unei religii, în condiţiile legii, ţinând seama de opinia, vârsta şi de
gradul de maturitate ale acestuia, fără a-l putea obliga să adere la o
anumită religie sau la un anumit cult religios.
(2)
Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani are dreptul să îşi aleagă liber confesiunea religioasă.
Numele copilului
Art. 492.
-
Părinţii aleg prenumele şi, când este cazul, numele de familie al copilului, în condiţiile legii.
Supravegherea copilului
Art. 493.
-
Părinţii au dreptul şi îndatorirea de supraveghere a copilului minor.
Relaţiile sociale ale copilului
Art. 494.
-
Părinţii sau reprezentanţii legali ai copilului pot, numai în baza unor
motive temeinice, să împiedice corespondenţa şi legăturile personale ale
copilului în vârstă de până la 14 ani. Neînţelegerile se soluţionează
de către instanţa de tutelă, cu ascultarea copilului, în condiţiile art.
264.
Înapoierea copilului de la alte persoane
Art. 495.
-
(1)
Părinţii pot cere oricând instanţei de tutelă înapoierea copilului de la orice persoană care îl ţine fără drept.
(2)
Instanţa de tutelă poate respinge cererea numai dacă înapoierea este vădit contrară interesului superior al copilului.
(3)
Ascultarea copilului este obligatorie, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile.
Locuinţa copilului
Art. 496.
-
(1)
Copilul minor locuieşte la părinţii săi.
(2)
Dacă părinţii nu locuiesc împreună, aceştia vor stabili, de comun acord, locuinţa copilului.
(3)
În caz de neînţelegere între părinţi, instanţa de tutelă hotărăşte,
luând în considerare concluziile raportului de anchetă psihosocială şi
ascultându-i pe părinţi şi pe copil, dacă a împlinit vârsta de 10 ani.
Dispoziţiile art. 264 rămân aplicabile.
(4)
Locuinţa copilului, stabilită potrivit prezentului articol, nu poate fi
schimbată fără acordul părinţilor decât în cazurile prevăzute expres de
lege.
(5)
Părintele la care copilul nu locuieşte în mod statornic are dreptul de a
avea legături personale cu minorul, la locuinţa acestuia. Instanţa de
tutelă poate limita exerciţiul acestui drept, dacă aceasta este în
interesul superior al copilului.
Schimbarea locuinţei copilului
Art. 497.
-
(1)
Dacă afectează exerciţiul autorităţii sau al unor drepturi părinteşti,
schimbarea locuinţei copilului, împreună cu părintele la care locuieşte,
nu poate avea loc decât cu acordul prealabil al celuilalt părinte.
(2)
În caz de neînţelegere între părinţi, hotărăşte instanţa de tutelă
potrivit interesului superior al copilului, luând în considerare
concluziile raportului de anchetă psihosocială şi ascultându-i pe
părinţi. Ascultarea copilului este obligatorie, dispoziţiile art. 264
fiind aplicabile.
Schimbarea felului învăţăturii ori al pregătirii profesionale
Art. 498.
-
(1)
Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani poate cere părinţilor să îşi
schimbe felul învăţăturii sau al pregătirii profesionale ori locuinţa
necesară desăvârşirii învăţăturii ori pregătirii sale profesionale.
(2)
Dacă părinţii se opun, copilul poate sesiza instanţa de tutelă, iar
aceasta hotărăşte pe baza raportului de anchetă psihosocială. Ascultarea
copilului este obligatorie, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile.
Obligaţia de întreţinere
Art. 499.
-
(1)
Tatăl şi mama sunt obligaţi, în solidar, să dea întreţinere copilului
lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum şi educaţia,
învăţătura şi pregătirea sa profesională.
(2)
Dacă minorul are un venit propriu care nu este îndestulător, părinţii au
obligaţia de a-i asigura condiţiile necesare pentru creşterea, educarea
şi pregătirea sa profesională.
(3)
Părinţii sunt obligaţi să îl întreţină pe copilul devenit major, dacă se
află în continuarea studiilor, până la terminarea acestora, dar fără a
depăşi vârsta de 26 de ani.
(4)
În caz de neînţelegere, întinderea obligaţiei de întreţinere, felul şi
modalităţile executării, precum şi contribuţia fiecăruia dintre părinţi
se stabilesc de instanţa de tutelă pe baza raportului de anchetă
psihosocială.
Independenţa patrimonială
Art. 500.
-
Părintele nu are niciun drept asupra bunurilor copilului şi nici copilul
asupra bunurilor părintelui, în afară de dreptul la moştenire şi la
întreţinere.
Administrarea bunurilor copilului
Art. 501.
-
(1)
Părinţii au dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile copilului
lor minor, precum şi de a-l reprezenta în actele juridice civile ori de
a-i încuviinţa aceste acte, după caz.
(2)
După împlinirea vârstei de 14 ani minorul îşi exercită drepturile şi îşi
execută obligaţiile singur, în condiţiile legii, însă numai cu
încuviinţarea părinţilor şi, după caz, a instanţei de tutelă.
Alte dispoziţii aplicabile
Art. 502.
-
(1)
Drepturile şi îndatoririle părinţilor cu privire la bunurile copilului
sunt aceleaşi cu cele ale tutorelui, dispoziţiile care reglementează
tutela fiind aplicabile în mod corespunzător.
(2)
Cu toate acestea, nu se întocmeşte inventarul prevăzut la art. 140, în
cazul în care copilul nu are alte bunuri decât cele de uz personal.
CAPITOLUL III
Exercitarea autorităţii părinteşti
Modul de exercitare a autorităţii părinteşti
Art. 503.
-
(1)
Părinţii exercită împreună şi în mod egal autoritatea părintească.
(2)
Faţă de terţii de bună-credinţă, oricare dintre părinţi, care
îndeplineşte singur un act curent pentru exercitarea drepturilor şi
îndeplinirea îndatoririlor părinteşti, este prezumat că are şi
consimţământul celuilalt părinte.
Punere în aplicare prin Lege 71/2011 : |
Art. 50. - |
Dispoziţiile art. 503 alin. (2) din Codul civil privind prezumţia de
mandat tacit reciproc între părinţi sunt aplicabile în cazul actelor
curente încheiate de unul dintre părinţi, după intrarea în vigoare a
Codului civil. |
Exercitarea autorităţii părinteşti în caz de divorţ
Art. 504.
-
Dacă părinţii sunt divorţaţi, autoritatea părintească se exercită
potrivit dispoziţiilor referitoare la efectele divorţului în raporturile
dintre părinţi şi copii.
Copilul din afara căsătoriei
Art. 505.
-
(1)
În cazul copilului din afara căsătoriei a cărui filiaţie a fost
stabilită concomitent sau, după caz, succesiv faţă de ambii părinţi,
autoritatea părintească se exercită în comun şi în mod egal de către
părinţi, dacă aceştia convieţuiesc.
(2)
Dacă părinţii copilului din afara căsătoriei nu convieţuiesc, modul de
exercitare a autorităţii părinteşti se stabileşte de către instanţa de
tutelă, fiind aplicabile prin asemănare dispoziţiile privitoare la
divorţ.
(3)
Instanţa sesizată cu o cerere privind stabilirea filiaţiei este obligată
să dispună asupra modului de exercitare a autorităţii părinteşti, fiind
aplicabile prin asemănare dispoziţiile privitoare la divorţ.
Învoiala părinţilor
Art. 506.
-
Cu încuviinţarea instanţei de tutelă părinţii se pot înţelege cu privire
la exercitarea autorităţii părinteşti sau cu privire la luarea unei
măsuri de protecţie a copilului, dacă este respectat interesul superior
al acestuia. Ascultarea copilului este obligatorie, dispoziţiile art.
264 fiind aplicabile.
Exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte
Art. 507.
-
Dacă unul dintre părinţi este decedat, declarat mort prin hotărâre
judecătorească, pus sub interdicţie, decăzut din exerciţiul drepturilor
părinteşti sau dacă, din orice motiv, se află în neputinţă de a-şi
exprima voinţa, celălalt părinte exercită singur autoritatea
părintească.
CAPITOLUL IV
Decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti
Condiţii
Art. 508.
-
(1)
Instanţa de tutelă, la cererea autorităţilor administraţiei publice cu
atribuţii în domeniul protecţiei copilului, poate pronunţa decăderea din
exerciţiul drepturilor părinteşti dacă părintele pune în pericol viaţa,
sănătatea sau dezvoltarea copilului prin relele tratamente aplicate
acestuia, prin consumul de alcool sau stupefiante, prin purtarea
abuzivă, prin neglijenţa gravă în îndeplinirea obligaţiilor părinteşti
ori prin atingerea gravă a interesului superior al copilului.
(2)
Cererea se judecă de urgenţă, cu citarea părinţilor şi pe baza
raportului de anchetă psihosocială. Participarea procurorului este
obligatorie.
Întinderea decăderii
Art. 509.
-
(1)
Decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti este totală şi se
întinde asupra tuturor copiilor născuţi la data pronunţării hotărârii.
(2)
Cu toate acestea, instanţa poate dispune decăderea numai cu privire la
anumite drepturi părinteşti ori la anumiţi copii, dar numai dacă, în
acest fel, nu sunt primejduite creşterea, educarea, învăţătura şi
pregătirea profesională a copiilor.
Obligaţia de întreţinere
Art. 510.
-
Decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti nu scuteşte părintele de obligaţia sa de a da întreţinere copilului.
Instituirea tutelei
Art. 511.
-
În cazul în care, după decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti,
copilul se află în situaţia de a fi lipsit de îngrijirea ambilor
părinţi, se instituie tutela.
Redarea exerciţiului drepturilor părinteşti
Art. 512.
-
(1)
Instanţa redă părintelui exerciţiul drepturilor părinteşti, dacă au
încetat împrejurările care au dus la decăderea din exerciţiul acestora
şi dacă părintele nu mai pune în pericol viaţa, sănătatea şi dezvoltarea
copilului.
(2)
Până la soluţionarea cererii, instanţa poate îngădui părintelui să aibă
legături personale cu copilul, dacă aceasta este în interesul superior
al copilului.
TITLUL V
Obligaţia de întreţinere
CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
Caracterul legal al obligaţiei de întreţinere
Art. 513.
-
Obligaţia de întreţinere există numai între persoanele prevăzute de
lege. Ea se datorează numai dacă sunt întrunite condiţiile cerute de
lege.
Caracterul personal al obligaţiei de întreţinere
Art. 514.
-
(1)
Obligaţia de întreţinere are caracter personal.
(2)
Ea se stinge prin moartea debitorului sau a creditorului obligaţiei de întreţinere, dacă prin lege nu se prevede altfel.
(3)
Dreptul la întreţinere nu poate fi cedat şi nu poate fi urmărit decât în condiţiile prevăzute de lege.
Inadmisibilitatea renunţării la întreţinere
Art. 515.
-
Nimeni nu poate renunţa pentru viitor la dreptul său la întreţinere.
CAPITOLUL II
Persoanele între care există obligaţia de întreţinere şi ordinea în care aceasta se datorează
Subiectele obligaţiei de întreţinere
Art. 516.
-
(1)
Obligaţia de întreţinere există între soţ şi soţie, rudele în linie
dreaptă, între fraţi şi surori, precum şi între celelalte persoane anume
prevăzute de lege.
(2)
Dispoziţiile alin. (1) privind obligaţia de întreţinere între rudele în
linie dreaptă, precum şi între fraţi şi surori sunt aplicabile şi în
cazul adopţiei.
(3)
Obligaţia de întreţinere există între foştii soţi, în condiţiile prevăzute de lege.
Întreţinerea copilului de către soţul părintelui său
Art. 517.
-
(1)
Soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ este
obligat să presteze întreţinere copilului cât timp acesta este minor,
însă numai dacă părinţii săi fireşti au murit, sunt dispăruţi ori sunt
în nevoie.
(2)
La rândul său, copilul poate fi obligat să dea întreţinere celui care l-a întreţinut astfel timp de 10 ani.
Obligaţia de întreţinere aparţinând moştenitorilor
Art. 518.
-
(1)
Moştenitorii persoanei care a fost obligată la întreţinerea unui minor
sau care i-a dat întreţinere fără a avea obligaţia legală sunt ţinuţi,
în măsura valorii bunurilor moştenite, să continue întreţinerea, dacă
părinţii minorului au murit, sunt dispăruţi sau sunt în nevoie, însă
numai cât timp cel întreţinut este minor.
(2)
În cazul în care sunt mai mulţi moştenitori, obligaţia este solidară,
fiecare dintre ei contribuind la întreţinerea minorului proporţional cu
valoarea bunurilor moştenite.
Ordinea de plată a întreţinerii
Art. 519.
-
Întreţinerea se datorează în ordinea următoare:
a)
soţii şi foştii soţi îşi datorează întreţinere înaintea celorlalţi obligaţi;
b)
descendentul este obligat la întreţinere înaintea ascendentului, iar
dacă sunt mai mulţi descendenţi sau mai mulţi ascendenţi, cel în grad
mai apropiat înaintea celui mai îndepărtat;
c)
fraţii şi surorile îşi datorează întreţinere după părinţi, însă înaintea bunicilor.
Întreţinerea în cazul desfacerii adopţiei
Art. 520.
-
După încetarea adopţiei, adoptatul poate cere întreţinere numai de la rudele sale fireşti sau, după caz, de la soţul său.
Pluralitatea de debitori
Art. 521.
-
(1)
În cazul în care mai multe dintre persoanele prevăzute la art. 516 sunt
obligate să întreţină aceeaşi persoană, ele vor contribui la plata
întreţinerii, proporţional cu mijloacele pe care le au.
(2)
Dacă părintele are drept la întreţinere de la mai mulţi copii, el poate,
în caz de urgenţă, să pornească acţiunea numai împotriva unuia dintre
ei. Cel care a plătit întreţinerea se poate întoarce împotriva
celorlalţi obligaţi pentru partea fiecăruia.
Obligaţia subsidiară
Art. 522.
-
În cazul în care cel obligat în primul rând la întreţinere nu are
mijloace îndestulătoare pentru a acoperi nevoile celui care o cere,
instanţa de tutelă le poate obliga pe celelalte persoane îndatorate la
întreţinere să o completeze, în ordinea stabilită la art. 519.
Divizibilitatea întreţinerii
Art. 523.
-
Când cel obligat nu poate presta, în acelaşi timp, întreţinere tuturor
celor îndreptăţiţi să o ceară, instanţa de tutelă, ţinând seama de
nevoile fiecăreia dintre aceste persoane, poate hotărî fie ca
întreţinerea să se plătească numai uneia dintre ele, fie ca întreţinerea
să se împartă între mai multe sau toate persoanele îndreptăţite să o
ceară. În acest caz, instanţa hotărăşte, totodată, modul în care se
împarte întreţinerea între persoanele care urmează a o primi.
CAPITOLUL III
Condiţiile obligaţiei de întreţinere
Creditorul întreţinerii
Art. 524.
-
Are drept la întreţinere numai cel care se află în nevoie, neputându-se întreţine din munca sau din bunurile sale.
Dreptul la întreţinere al minorului
Art. 525.
-
(1)
Minorul care cere întreţinere de la părinţii săi se află în nevoie dacă
nu se poate întreţine din munca sa, chiar dacă ar avea bunuri.
(2)
Cu toate acestea, în cazul în care părinţii n-ar putea presta
întreţinerea fără a-şi primejdui propria lor existenţă, instanţa de
tutelă poate încuviinţa ca întreţinerea să se asigure prin valorificarea
bunurilor pe care acesta le are, cu excepţia celor de strictă
necesitate.
Comportamentul necorespunzător
Art. 526.
-
(1)
Nu poate pretinde întreţinere acela care s-a făcut vinovat faţă de cel
obligat la întreţinere de fapte grave, contrare legii sau bunelor
moravuri.
(2)
Acela care se află în stare de nevoie din culpa sa poate cere numai întreţinerea de strictă necesitate.
Debitorul întreţinerii
Art. 527.
-
(1)
Poate fi obligat la întreţinere numai cel care are mijloacele pentru a o
plăti sau are posibilitatea de a dobândi aceste mijloace.
(2)
La stabilirea mijloacelor celui care datorează întreţinerea se ţine
seama de veniturile şi bunurile acestuia, precum şi de posibilităţile de
realizare a acestora; de asemenea, vor fi avute în vedere celelalte
obligaţii ale sale.
Dovada stării de nevoie
Art. 528.
-
Starea de nevoie a persoanei îndreptăţite la întreţinere, precum şi
mijloacele celui care datorează întreţinere pot fi dovedite prin orice
mijloc de probă.
CAPITOLUL IV
Stabilirea şi executarea obligaţiei de întreţinere
Cuantumul întreţinerii
Art. 529.
-
(1)
Întreţinerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui care urmează a o plăti.
(2)
Când întreţinerea este datorată de părinte, ea se stabileşte până la o
pătrime din venitul său lunar net pentru un copil, o treime pentru 2
copii şi o jumătate pentru 3 sau mai mulţi copii.
(3)
Cuantumul întreţinerii datorate copiilor, împreună cu întreţinerea
datorată altor persoane, potrivit legii, nu poate depăşi jumătate din
venitul net lunar al celui obligat.
Modalităţile de executare
Art. 530.
-
(1)
Obligaţia de întreţinere se execută în natură, prin asigurarea celor
necesare traiului şi, după caz, a cheltuielilor pentru educare,
învăţătură şi pregătire profesională.
(2)
Dacă obligaţia de întreţinere nu se execută de bunăvoie, în natură,
instanţa de tutelă dispune executarea ei prin plata unei pensii de
întreţinere, stabilită în bani.
(3)
Pensia de întreţinere se poate stabili sub forma unei sume fixe sau
într-o cotă procentuală din venitul net lunar al celui care datorează
întreţinere. Dispoziţiile art. 529 alin. (2) şi (3) rămân aplicabile.
Modificarea şi încetarea pensiei de întreţinere
Art. 531.
-
(1)
Dacă se iveşte o schimbare în ceea ce priveşte mijloacele celui care
prestează întreţinerea şi nevoia celui care o primeşte, instanţa de
tutelă, potrivit împrejurărilor, poate mări sau micşora pensia de
întreţinere sau poate hotărî încetarea plăţii ei.
(2)
Pensia de întreţinere stabilită într-o sumă fixă se indexează de drept, trimestrial, în funcţie de rata inflaţiei.
Punere în aplicare Art. 531. prin Lege 71/2011 : |
Art. 51. - |
Dispoziţiile art. 531 din Codul civil privind modificarea şi încetarea
pensiei de întreţinere sunt aplicabile şi în cazul pensiilor de
întreţinere stabilite prin hotărâre judecătorească anterior intrării în
vigoare a Codului civil. |
Data de la care se datorează pensia de întreţinere
Art. 532.
-
(1)
Pensia de întreţinere se datorează de la data cererii de chemare în judecată.
(2)
Cu toate acestea, pensia poate fi acordată şi pentru o perioadă
anterioară, dacă introducerea cererii de chemare în judecată a fost
întârziată din culpa debitorului.
Plata pensiei de întreţinere
Art. 533.
-
(1)
Pensia de întreţinere se plăteşte în rate periodice, la termenele
convenite de părţi sau, în lipsa acordului lor, la cele stabilite prin
hotărâre judecătorească.
(2)
Chiar dacă creditorul întreţinerii a decedat în perioada corespunzătoare
unei rate, întreţinerea este datorată în întregime pentru acea
perioadă.
(3)
De asemenea, părţile pot conveni sau, dacă sunt motive temeinice,
instanţa de tutelă poate hotărî ca întreţinerea să se execute prin plata
anticipată a unei sume globale care să acopere nevoile de întreţinere
ale celui îndreptăţit pe o perioadă mai îndelungată sau pe întreaga
perioadă în care se datorează întreţinerea, în măsura în care debitorul
întreţinerii are mijloacele necesare acoperirii acestei obligaţii.
Restituirea întreţinerii nedatorate
Art. 534.
-
Dacă, din orice motiv, se dovedeşte că întreţinerea prestată, de
bunăvoie sau ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti, nu era datorată,
cel care a executat obligaţia poate să ceară restituirea de la cel care a
primit-o sau de la cel care avea, în realitate, obligaţia să o
presteze, în acest din urmă caz, pe temeiul îmbogăţirii fără justă
cauză.
CARTEA a III-a
Despre bunuri*)
___________
*)
Dispoziţiile tranzitorii şi de punere în aplicare a cărţii a III-a sunt cuprinse în art. 55-82 din Legea nr. 71/2011.
TITLUL I
Bunurile şi drepturile reale în general
CAPITOLUL I
Despre bunuri în general
SECŢIUNEA 1
Despre distincţia bunurilor
Noţiune
Art. 535.
-
Sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial.
Bunurile mobile şi imobile
Art. 536.
-
Bunurile sunt mobile sau imobile.
Bunurile imobile
Art. 537.
-
Sunt imobile terenurile, izvoarele şi cursurile de apă, plantaţiile
prinse în rădăcini, construcţiile şi orice alte lucrări fixate în pământ
cu caracter permanent, platformele şi alte instalaţii de exploatare a
resurselor submarine situate pe platoul continental, precum şi tot ceea
ce, în mod natural sau artificial, este încorporat în acestea cu
caracter permanent.
Bunurile care rămân sau devin imobile
Art. 538.
-
(1)
Rămân bunuri imobile materialele separate în mod provizoriu de un
imobil, pentru a fi din nou întrebuinţate, atât timp cât sunt păstrate
în aceeaşi formă, precum şi părţile integrante ale unui imobil care sunt
temporar detaşate de acesta, dacă sunt destinate spre a fi reintegrate.
(2)
Materialele aduse pentru a fi întrebuinţate în locul celor vechi devin
bunuri imobile din momentul în care au dobândit această destinaţie.
Bunurile mobile
Art. 539.
-
(1)
Bunurile pe care legea nu le consideră imobile sunt bunuri mobile.
(2)
Sunt bunuri mobile şi undele electromagnetice sau asimilate acestora,
precum şi energia de orice fel produse, captate şi transmise, în
condiţiile legii, de orice persoană şi puse în serviciul său, indiferent
de natura mobiliară sau imobiliară a sursei acestora.
Bunurile mobile prin anticipaţie
Art. 540.
-
(1)
Bogăţiile de orice natură ale solului şi subsolului, fructele neculese
încă, plantaţiile şi construcţiile încorporate în sol devin mobile prin
anticipaţie, atunci când, prin voinţa părţilor, sunt privite în natura
lor individuală în vederea detaşării lor.
(2)
Pentru opozabilitate faţă de terţi, este necesară notarea în cartea funciară.
Universalitatea de fapt
Art. 541.
-
(1)
Constituie o universalitate de fapt ansamblul bunurilor care aparţin
aceleiaşi persoane şi au o destinaţie comună stabilită prin voinţa
acesteia sau prin lege.
(2)
Bunurile care alcătuiesc universalitatea de fapt pot, împreună sau
separat, să facă obiectul unor acte sau raporturi juridice distincte.
Regulile aplicabile drepturilor purtând asupra bunurilor
Art. 542.
-
(1)
Dacă nu se prevede altfel, sunt supuse regulilor referitoare la bunurile imobile şi drepturile reale asupra acestora.
(2)
Celelalte drepturi patrimoniale sunt supuse, în limitele prevăzute de lege, regulilor referitoare la bunurile mobile.
Bunurile fungibile şi bunurile nefungibile
Art. 543.
-
(1)
Bunurile sunt fungibile sau nefungibile.
(2)
Sunt fungibile bunurile determinabile după număr, măsură sau greutate,
astfel încât pot fi înlocuite unele prin altele în executarea unei
obligaţii.
(3)
Prin act juridic, un bun fungibil prin natura sa poate fi considerat ca nefungibil.
Bunurile consumptibile şi bunurile neconsumptibile
Art. 544.
-
(1)
Bunurile sunt consumptibile sau neconsumptibile.
(2)
Sunt consumptibile bunurile mobile a căror întrebuinţare obişnuită implică înstrăinarea sau consumarea substanţei.
(3)
Un bun consumptibil prin natura sa poate deveni neconsumptibil dacă, prin act juridic, i se schimbă întrebuinţarea.
Bunurile divizibile şi bunurile indivizibile
Art. 545.
-
(1)
Bunurile sunt divizibile sau indivizibile.
(2)
Bunurile care nu pot fi împărţite în natură fără a li se schimba destinaţia sunt bunuri indivizibile.
(3)
Prin act juridic, un bun divizibil prin natura lui poate fi considerat indivizibil.
Bunurile principale şi bunurile accesorii
Art. 546.
-
(1)
Bunul care a fost destinat, în mod stabil şi exclusiv, întrebuinţării
economice a altui bun este accesoriu atât timp cât satisface această
utilizare.
(2)
Destinaţia comună poate să fie stabilită numai de proprietarul ambelor bunuri.
(3)
Dacă nu se prevede altfel, bunul accesoriu urmează situaţia juridică a
bunului principal, inclusiv în caz de înstrăinare sau de grevare a
bunului principal.
(4)
Încetarea calităţii de bun accesoriu nu poate fi însă opusă unui terţ
care a dobândit anterior drepturi privitoare la bunul principal.
(5)
Separarea temporară a unui bun accesoriu de bunul principal nu îi înlătură această calitate.
(6)
Drepturile unui terţ privitoare la un bun nu pot fi încălcate prin transformarea acestuia în bun accesoriu.
SECŢIUNEA a 2-a
Produsele bunurilor
Produsele bunurilor
Art. 547.
-
Produsele bunurilor sunt fructele şi productele.
Fructele
Art. 548.
-
(1)
Fructele reprezintă acele produse care derivă din folosirea unui bun,
fără a diminua substanţa acestuia. Fructele sunt: naturale, industriale
şi civile. Fructele civile se numesc şi venituri.
(2)
Fructele naturale sunt produsele directe şi periodice ale unui bun,
obţinute fără intervenţia omului, cum ar fi acelea pe care pământul le
produce de la sine, producţia şi sporul animalelor.
(3)
Fructele industriale sunt produsele directe şi periodice ale unui bun,
obţinute ca rezultat al intervenţiei omului, cum ar fi recoltele de
orice fel.
(4)
Fructele civile sunt veniturile rezultate din folosirea bunului de către
o altă persoană în virtutea unui act juridic, precum chiriile,
arenzile, dobânzile, venitul rentelor şi dividendele.
Productele
Art. 549.
-
Productele sunt produsele obţinute dintr-un bun cu consumarea sau
diminuarea substanţei acestuia, precum copacii unei păduri, piatra
dintr-o carieră şi altele asemenea.
Dobândirea fructelor şi a productelor
Art. 550.
-
(1)
Fructele şi productele se cuvin proprietarului, dacă prin lege nu se dispune altfel.
(2)
Dreptul de proprietate asupra fructelor naturale şi industriale se dobândeşte la data separării de bunul care le-a produs.
(3)
Dreptul de proprietate asupra fructelor civile se dobândeşte zi cu zi.
(4)
Cel care, fără acordul proprietarului, avansează cheltuielile necesare
pentru producerea şi perceperea fructelor sau productelor poate cere
restituirea cheltuielilor.
(5)
În acest caz, produsele sau contravaloarea acestora pot fi reţinute până
la restituirea cheltuielilor. Cu toate acestea, proprietarul poate cere
obligarea posesorului la predarea produselor ori a contravalorii
acestora dacă furnizează o garanţie îndestulătoare.
CAPITOLUL II
Drepturile reale în general
Drepturile reale
Art. 551.
-
Sunt drepturi reale:
1.
dreptul de proprietate;
2.
dreptul de superficie;
3.
dreptul de uzufruct;
4.
dreptul de uz;
5.
dreptul de abitaţie;
6.
dreptul de servitute;
7.
dreptul de administrare;
8.
dreptul de concesiune;
9.
dreptul de folosinţă;
10.
drepturile reale de garanţie;
11.
alte drepturi cărora legea le recunoaşte acest caracter.
Formele de proprietate
Art. 552.
-
Proprietatea este publică sau privată.
Proprietatea privată
Art. 553.
-
(1)
Sunt obiect al proprietăţii private toate bunurile de uz sau de interes
privat aparţinând persoanelor fizice, persoanelor juridice de drept
privat sau de drept public, inclusiv bunurile care alcătuiesc domeniul
privat al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale.
(2)
Moştenirile vacante se constată prin certificat de vacanţă succesorală
şi intră în domeniul privat al comunei, oraşului sau municipiului, după
caz, fără înscriere în cartea funciară. Imobilele cu privire la care s-a
renunţat la dreptul de proprietate conform art. 562 alin. (2) se
dobândesc, fără înscriere în cartea funciară, de comună, oraş sau
municipiu, după caz, şi intră în domeniul privat al acestora prin
hotărârea consiliului local.
Punere în aplicare prin Lege 71/2011 : |
Art. 55. - |
Dispoziţiile art. 553 alin. (2) din Codul civil se aplică numai moştenirilor deschise după intrarea în vigoare a Codului civil. |
(3)
Moştenirile vacante şi imobilele menţionate la alin. (2), aflate în străinătate, se cuvin statului român.
(4)
Bunurile obiect al proprietăţii private, indiferent de titular, sunt şi
rămân în circuitul civil, dacă prin lege nu se dispune altfel. Ele pot
fi înstrăinate, pot face obiectul unei urmăriri silite şi pot fi
dobândite prin orice mod prevăzut de lege.
Proprietatea publică
Art. 554.
-
(1)
Bunurile statului şi ale unităţilor administrativ-teritoriale care, prin
natura lor sau prin declaraţia legii, sunt de uz sau de interes public
formează obiectul proprietăţii publice, însă numai dacă au fost legal
dobândite de către acestea.
(2)
Dacă prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile aplicabile dreptului
de proprietate privată se aplică şi dreptului de proprietate publică,
însă numai în măsura în care sunt compatibile cu acesta din urmă.
TITLUL II
Proprietatea privată
CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
SECŢIUNEA 1
Conţinutul, întinderea şi stingerea dreptului de proprietate privată
Conţinutul dreptului de proprietate privată
Art. 555.
-
(1)
Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi şi
dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele
stabilite de lege.
(2)
În condiţiile legii, dreptul de proprietate privată este susceptibil de modalităţi şi dezmembrăminte, după caz.
Limitele exercitării dreptului de proprietate privată
Art. 556.
-
(1)
Dreptul de proprietate poate fi exercitat în limitele materiale ale
obiectului său. Acestea sunt limitele corporale ale bunului care
formează obiectul dreptului de proprietate, cu îngrădirile stabilite
prin lege.
(2)
Prin lege poate fi limitată exercitarea atributelor dreptului de proprietate.
(3)
Exercitarea dreptului de proprietate poate fi limitată şi prin voinţa proprietarului, cu excepţiile prevăzute de lege.
Dobândirea dreptului de proprietate
Art. 557.
-
(1)
Dreptul de proprietate se poate dobândi, în condiţiile legii, prin
convenţie, moştenire legală sau testamentară, accesiune, uzucapiune, ca
efect al posesiei de bună-credinţă în cazul bunurilor mobile şi al
fructelor, prin ocupaţiune, tradiţiune, precum şi prin hotărâre
judecătorească, atunci când ea este translativă de proprietate prin ea
însăşi.
(2)
În cazurile prevăzute de lege, proprietatea se poate dobândi prin efectul unui act administrativ.
(3)
Prin lege se pot reglementa şi alte moduri de dobândire a dreptului de proprietate.
(4)
Cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege, în cazul bunurilor
imobile dreptul de proprietate se dobândeşte prin înscriere în cartea
funciară, cu respectarea dispoziţiilor prevăzute la art. 888.
Punere în aplicare prin Lege 71/2011 : |
Art. 56. - |
(1)
Dispoziţiile Codului civil privitoare la dobândirea drepturilor reale
imobiliare prin efectul înscrierii acestora în cartea funciară se aplică
numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate
administrativteritorială şi deschiderea, la cerere sau din oficiu, a
cărţilor funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu
dispoziţiile Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare. |
(2)
Până la data prevăzută la alin. (1), înscrierea în cartea funciară a
dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale, pe baza actelor prin
care s-au transmis, constituit ori modificat în mod valabil, se face
numai în scop de opozabilitate faţă de terţi. |
Punere în aplicare prin Lege 71/2011 : |
(2)
Până la îndeplinirea condiţiilor prevăzute în art. 56 alin. (1), ori de
câte ori proprietarul imobilului are un drept de opţiune, el dobândeşte
dreptul de proprietate asupra lucrării începute după intrarea în
vigoare a Codului civil de la data cererii de chemare în judecată prin
care a solicitat recunoaşterea dreptului său de proprietate asupra
lucrării, dacă acţiunea a fost admisă. |
Riscul pieirii bunului
Art. 558.
-
Proprietarul suportă riscul pieirii bunului, dacă acesta n-a fost asumat
de o altă persoană sau dacă prin lege nu se dispune altfel.
Întinderea dreptului de proprietate asupra terenurilor
Art. 559.
-
(1)
Proprietatea terenului se întinde şi asupra subsolului şi a spaţiului de deasupra terenului, cu respectarea limitelor legale.
(2)
Proprietarul poate face, deasupra şi în subsolul terenului, toate
construcţiile, plantaţiile şi lucrările pe care le găseşte de cuviinţă,
în afară de excepţiile stabilite de lege, şi poate trage din ele toate
foloasele pe care acestea le-ar produce. El este ţinut să respecte, în
condiţiile şi în limitele determinate de lege, drepturile terţilor
asupra resurselor minerale ale subsolului, izvoarelor şi apelor
subterane, lucrărilor şi instalaţiilor subterane şi altora asemenea.
(3)
Apele de suprafaţă şi albiile acestora aparţin proprietarului terenului
pe care se formează sau curg, în condiţiile prevăzute de lege.
Proprietarul unui teren are, de asemenea, dreptul de a apropria şi de a
utiliza, în condiţiile legii, apa izvoarelor şi a lacurilor aflate pe
terenul respectiv, apa freatică, precum şi apele pluviale.
Obligaţia de grăniţuire
Art. 560.
-
Proprietarii terenurilor învecinate sunt obligaţi să contribuie la
grăniţuire prin reconstituirea hotarului şi fixarea semnelor
corespunzătoare, suportând, în mod egal, cheltuielile ocazionate de
aceasta.
Dreptul de îngrădire
Art. 561.
-
Orice proprietar poate să îşi îngrădească proprietatea, suportând, în condiţiile legii, cheltuielile ocazionate.
Stingerea dreptului de proprietate
Art. 562.
-
(1)
Dreptul de proprietate privată se stinge prin pieirea bunului, dar nu se
stinge prin neuz. El poate fi însă dobândit de altul prin uzucapiune
sau într-un alt mod, în cazurile şi condiţiile anume determinate de
lege.
(2)
Proprietarul poate abandona bunul său mobil sau poate renunţa, prin
declaraţie autentică, la dreptul de proprietate asupra bunului imobil,
înscris în cartea funciară. Dreptul se stinge în momentul părăsirii
bunului mobil, iar dacă bunul este imobil, prin înscrierea în cartea
funciară, în condiţiile legii, a declaraţiei de renunţare.
(3)
Exproprierea se poate face numai pentru o cauză de utilitate publică
stabilită potrivit legii, cu justă şi prealabilă despăgubire, fixată de
comun acord între proprietar şi expropriator. În caz de divergenţă
asupra cuantumului despăgubirilor, acesta se stabileşte pe cale
judecătorească.
(4)
Nu pot fi supuse confiscării decât bunurile destinate sau folosite
pentru săvârşirea unei infracţiuni ori contravenţii sau cele rezultate
din acestea.
SECŢIUNEA a 2-a
Apărarea dreptului de proprietate privată
Acţiunea în revendicare
Art. 563.
-
(1)
Proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de
la o altă persoană care îl deţine fără drept. El are, de asemenea,
dreptul la despăgubiri, dacă este cazul.
(2)
Dreptul la acţiunea în revendicare este imprescriptibil, cu excepţia cazurilor în care prin lege se dispune altfel.
(3)
Dreptul de proprietate dobândit cu bună-credinţă, în condiţiile legii, este pe deplin recunoscut.
(4)
Hotărârea judecătorească prin care s-a admis acţiunea în revendicare
este opozabilă şi poate fi executată şi împotriva terţului dobânditor,
în condiţiile Codului de procedură civilă.
Acţiunea negatorie
Art. 564.
-
(1)
Proprietarul poate intenta acţiunea negatorie contra oricărei persoane
care pretinde că este titularul vreunui drept real, altul decât cel de
proprietate, asupra bunului său.
(2)
Dreptul la acţiunea negatorie este imprescriptibil.
Proba dreptului de proprietate asupra imobilelor înscrise în cartea funciară
Art. 565.
-
În cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciară.
Punere în aplicare Art. 565. prin Lege 71/2011 : |
Art. 56. - |
(1)
Dispoziţiile Codului civil privitoare la dobândirea drepturilor reale
imobiliare prin efectul înscrierii acestora în cartea funciară se aplică
numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate
administrativteritorială şi deschiderea, la cerere sau din oficiu, a
cărţilor funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu
dispoziţiile Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare. |
(2)
Până la data prevăzută la alin. (1), înscrierea în cartea funciară a
dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale, pe baza actelor prin
care s-au transmis, constituit ori modificat în mod valabil, se face
numai în scop de opozabilitate faţă de terţi. |
Punere în aplicare Art. 565. prin Lege 71/2011 : |
(2)
Până la îndeplinirea condiţiilor prevăzute în art. 56 alin. (1), ori de
câte ori proprietarul imobilului are un drept de opţiune, el dobândeşte
dreptul de proprietate asupra lucrării începute după intrarea în
vigoare a Codului civil de la data cererii de chemare în judecată prin
care a solicitat recunoaşterea dreptului său de proprietate asupra
lucrării, dacă acţiunea a fost admisă. |
Efectele admiterii acţiunii în revendicare
Art. 566.
-
(1)
Pârâtul va fi obligat la restituirea bunului sau la despăgubiri dacă
bunul a pierit din culpa sa ori a fost înstrăinat. În aceleaşi condiţii,
pârâtul va fi obligat la restituirea productelor sau a contravalorii
acestora. În toate cazurile, despăgubirile vor fi evaluate în raport cu
momentul restituirii.
(2)
Posesorul de rea-credinţă sau detentorul precar va fi obligat, la
cerere, şi la restituirea fructelor produse de bun până la înapoierea
acestuia către proprietar.
(3)
Proprietarul poate fi obligat, la cerere, să restituie posesorului cheltuielile necesare pe care acesta le-a făcut.
(4)
Cheltuielile utile se restituie, la cerere, în limita sporului de valoare, dacă prin lege nu se prevede altfel.
(5)
De asemenea, proprietarul va putea fi obligat, la cerere, la restituirea
cheltuielilor necesare pentru producerea şi culegerea fructelor sau a
productelor.
(6)
Pârâtul are un drept de retenţie asupra produselor până la restituirea
cheltuielilor făcute pentru producerea şi culegerea acestora, cu
excepţia cazului în care proprietarul furnizează pârâtului o garanţie
îndestulătoare.
(7)
Dreptul de retenţie nu poate fi exercitat în niciun caz asupra bunului
frugifer sau când intrarea în stăpânirea materială a bunului s-a făcut
prin violenţă ori fraudă sau când produsele sunt bunuri perisabile ori
sunt supuse, ca urmare a trecerii unei perioade scurte de timp, unei
scăderi semnificative a valorii lor.
(8)
Proprietarul nu este dator să acopere cheltuielile voluptuare. Posesorul
are dreptul de a-şi însuşi lucrările efectuate cu aceste cheltuieli
numai dacă prin aceasta bunul nu se deteriorează.
(9)
Dispoziţiile alin. (3), (4) şi (8) se aplică numai în acele situaţii în
care cheltuielile nu se concretizează într-o lucrare nouă, caz în care
sunt incidente dispoziţiile corespunzătoare din materia accesiunii
imobiliare artificiale.
CAPITOLUL II
Accesiunea
SECŢIUNEA 1
Dispoziţii generale
Dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune
Art. 567.
-
Prin accesiune, proprietarul unui bun devine proprietarul a tot ce se
alipeşte cu bunul ori se încorporează în acesta, dacă legea nu prevede
altfel.
Formele accesiunii
Art. 568.
-
Accesiunea este naturală, când unirea sau încorporarea este urmarea unui
eveniment natural, ori artificială, când rezultă din fapta
proprietarului ori a unei alte persoane.
SECŢIUNEA a 2-a
Accesiunea imobiliară naturală
Aluviunile
Art. 569.
-
Adăugirile de teren la malurile apelor curgătoare revin proprietarului fondului riveran, numai dacă ele se formează treptat.
Terenul lăsat de apele curgătoare
Art. 570.
-
Proprietarul fondului riveran dobândeşte, de asemenea, terenul lăsat de
apele curgătoare care s-au retras treptat de la ţărmul respectiv.
Terenul lăsat de apele stătătoare
Art. 571.
-
(1)
Proprietarul terenului înconjurat de heleşteie, iazuri, canale şi alte
asemenea ape stătătoare nu devine proprietarul terenurilor apărute prin
scăderea temporară a acestor ape sub înălţimea de scurgere.
(2)
Tot astfel, proprietarul acestor ape nu dobândeşte niciun drept asupra terenului acoperit ca urmare a unor revărsări sporadice.
Avulsiunea
Art. 572.
-
Proprietarul terenului de la care o apă curgătoare a smuls brusc o
porţiune de mal din teren, alipind-o la terenul altui proprietar
riveran, nu pierde dreptul de proprietate asupra părţii desprinse dacă o
revendică în termen de un an de la data faptului.
Albiile râurilor, insulele şi prundişurile
Art. 573.
-
(1)
Albiile râurilor aparţin proprietarilor riverani, cu excepţia acelora care, potrivit legii, fac obiectul proprietăţii publice.
(2)
Insulele şi prundişurile care nu sunt în legătură cu terenurile având
malul la nivelul mediu al apei revin proprietarului albiei.
(3)
Dacă insula aparţine proprietarilor riverani şi trece peste jumătatea
apei, fiecare dintre ei are dreptul de proprietate asupra părţii de
insulă ce se întinde spre el pornind de la jumătatea apei.
Dreptul de proprietate asupra insulelor nou-formate
Art. 574.
-
În cazul în care o apă curgătoare, formându-şi un braţ nou, înconjoară
terenul unui proprietar riveran, el rămâne proprietar asupra insulei
astfel create.
Albiile părăsite de apele curgătoare
Art. 575.
-
Albia părăsită de o apă curgătoare care şi-a format un nou curs va avea regimul juridic stabilit în legea specială.
Accesiunea naturală asupra animalelor
Art. 576.
-
(1)
Animalele domestice rătăcite pe terenul altuia îi revin acestuia din
urmă dacă proprietarul nu le revendică în termen de 30 de zile de la
data declaraţiei făcute la primărie de către proprietarul terenului.
(2)
Porumbeii, iepurii, peştii şi alte asemenea animale care trec pe fondul
altui proprietar aparţin acestuia cât timp rămân pe fond, cu excepţia
cazului în care trecerea a fost provocată prin fraudă sau prin
artificii.
(3)
Roiul de albine trecut pe terenul altuia revine proprietarului acestuia
numai dacă proprietarul roiului nu îl urmăreşte sau încetează să îl
urmărească timp de două zile.
Punere în aplicare Art. 576. prin Lege 71/2011 : |
Art. 57. - |
Dispoziţiile art. 576 din Codul civil se aplică situaţiilor născute după intrarea în vigoare a Codului civil. |
SECŢIUNEA a 3-a
Accesiunea imobiliară artificială
§1.
Dispoziţii comune
Dobândirea lucrării de către proprietarul imobilului
Art. 577.
-
(1)
Construcţiile, plantaţiile şi orice alte lucrări efectuate asupra unui
imobil, denumite în continuare lucrări, revin proprietarului acelui
imobil dacă prin lege sau act juridic nu se prevede altfel.
(2)
Când lucrarea este realizată de proprietarul imobilului cu materialele
sale sau cu materialele altuia, dreptul de proprietate asupra lucrării
se naşte în favoarea proprietarului imobilului din momentul începerii
lucrării, pe măsura realizării ei, dacă prin lege sau act juridic nu se
prevede altfel.
Categoriile de lucrări
Art. 578.
-
(1)
Lucrările pot fi autonome sau adăugate, cu caracter durabil sau provizoriu.
(2)
Lucrările autonome sunt construcţiile, plantaţiile şi orice alte lucrări
cu caracter de sine stătător realizate asupra unui imobil.
(3)
Lucrările adăugate nu au caracter de sine stătător. Ele pot fi:
a)
necesare, atunci când în lipsa acestora imobilul ar pieri sau s-ar deteriora;
b)
utile, atunci când sporesc valoarea economică a imobilului;
c)
voluptuare, atunci când sunt făcute pentru simpla plăcere a celui care
le-a realizat, fără a spori valoarea economică a imobilului.
Prezumţiile în favoarea proprietarului imobilului
Art. 579.
-
(1)
Orice lucrare este prezumată a fi făcută de proprietarul imobilului, cu cheltuiala sa şi că este a lui, până la proba contrară.
(2)
Proba contrară se poate face când s-a constituit un drept de superficie,
când proprietarul imobilului nu şi-a intabulat dreptul de proprietate
asupra lucrării noi sau în alte cazuri prevăzute de lege.
§2.
Realizarea lucrării cu materialele altuia
Regimul juridic
Art. 580.
-
(1)
În cazul în care a realizat lucrarea cu materialele altuia, proprietarul
imobilului devine proprietarul lucrării, neputând fi obligat la
desfiinţarea acesteia şi nici la restituirea materialelor întrebuinţate.
(2)
Proprietarul materialelor are numai dreptul la contravaloarea
materialelor, precum şi la repararea, în condiţiile legii, a oricăror
alte prejudicii cauzate.
§3.
Realizarea unei lucrări autonome cu caracter durabil asupra imobilului altuia
Lucrările autonome cu caracter durabil efectuate cu bună-credinţă
Art. 581.
-
În cazul în care autorul lucrării autonome cu caracter durabil asupra
imobilului altuia este de bună-credinţă, proprietarul imobilului are
dreptul:
a)
să ceară instanţei să dispună înscrierea sa în cartea funciară ca
proprietar al lucrării, plătind, la alegerea sa, autorului lucrării fie
valoarea materialelor şi a manoperei, fie sporul de valoare adus
imobilului prin efectuarea lucrării; sau
b)
să ceară obligarea autorului lucrării să cumpere imobilul la valoarea de
circulaţie pe care acesta ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi
efectuat.
Lucrările autonome cu caracter durabil efectuate cu rea-credinţă
Art. 582.
-
(1)
În cazul în care autorul lucrării autonome cu caracter durabil asupra
imobilului altuia este de rea-credinţă, proprietarul imobilului are
dreptul:
a)
să ceară instanţei să dispună înscrierea sa în cartea funciară ca
proprietar al lucrării, cu plata, la alegerea sa, către autorul
lucrării, a jumătate din valoarea materialelor şi a manoperei ori din
sporul de valoare adus imobilului; sau
b)
să ceară obligarea autorului lucrării la desfiinţarea acesteia; sau
c)
să ceară obligarea autorului lucrării să cumpere imobilul la valoarea de
circulaţie pe care acesta ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi
efectuat.
(2)
Desfiinţarea lucrării se face, cu respectarea dispoziţiilor legale în
materie, pe cheltuiala autorului acesteia, care este ţinut totodată să
repare orice prejudicii cauzate, inclusiv pentru lipsa de folosinţă.
§4.
Realizarea unei lucrări adăugate cu caracter durabil asupra imobilului altuia
Lucrările adăugate necesare
Art. 583.
-
(1)
Proprietarul imobilului dobândeşte dreptul de proprietate asupra
lucrării adăugate necesare din momentul efectuării acesteia, plătind
autorului cheltuielile rezonabile făcute de acesta, chiar dacă imobilul
nu mai există.
(2)
În cazul în care lucrarea a fost efectuată cu rea-credinţă, din suma
datorată de proprietarul imobilului se va putea deduce valoarea
fructelor imobilului diminuată cu costurile necesare obţinerii acestora.
Lucrările adăugate utile
Art. 584.
-
(1)
În cazul în care autorul lucrării utile este de bună-credinţă,
proprietarul imobilului devine proprietarul lucrării din momentul
efectuării acesteia, cu plata, la alegerea sa:
a)
a valorii materialelor şi a manoperei; sau
b)
a sporului de valoare adus imobilului.
(2)
În cazul în care autorul lucrării utile este de rea-credinţă, proprietarul imobilului are dreptul:
a)
să devină proprietarul lucrării, în funcţie de regimul acesteia, cu sau
fără înscriere în cartea funciară, după caz, plătind, la alegerea sa,
autorului lucrării fie jumătate din valoarea materialelor şi a
manoperei, fie jumătate din sporul de valoare adus imobilului; sau
b)
să ceară obligarea autorului lucrării la desfiinţarea acesteia, cu
repunerea imobilului în situaţia anterioară şi plata de daune-interese.
(3)
În ambele cazuri, când valoarea lucrării este considerabilă,
proprietarul imobilului poate cere obligarea autorului să îl cumpere la
valoarea de circulaţie pe care imobilul ar fi avut-o dacă lucrarea nu
s-ar fi efectuat.
Lucrările adăugate voluptuare
Art. 585.
-
(1)
În cazul lucrării voluptuare, proprietarul imobilului are dreptul:
a)
să devină proprietarul lucrării, fără înscriere în cartea funciară şi fără nicio obligaţie către autorul lucrării;
b)
să ceară obligarea autorului de rea-credinţă al lucrării la desfiinţarea
acesteia, cu readucerea imobilului în situaţia anterioară şi plata de
daune-interese.
(2)
Autorul de bună-credinţă al lucrării poate să o ridice înainte de
restituirea imobilului către proprietar, cu condiţia de a readuce
imobilul în situaţia anterioară.
§5.
Înţelesul unor termeni
Buna-credinţă a autorului lucrării
Art. 586.
-
(1)
Autorul lucrării este de bună-credinţă dacă se întemeiază fie pe
cuprinsul cărţii funciare în care, la data realizării lucrării, era
înscris ca proprietar al imobilului, fie pe un mod de dobândire nesupus
înscrierii în cartea funciară, dacă, în ambele cazuri, nu rezulta din
cartea funciară şi nu a cunoscut pe nicio altă cale viciul titlului său.
(2)
Cu toate acestea, nu poate invoca buna-credinţă cel care construieşte în
lipsa sau cu nerespectarea autorizaţiilor cerute de lege.
(3)
Dispoziţiile alin. (1) şi (2) sunt aplicabile şi autorului lucrării care
se întemeiază pe un drept de superficie sau pe orice alt drept care,
potrivit legii, îi permite, realizând o lucrare asupra imobilului
altuia, să devină proprietarul acesteia.
§6.
Dispoziţii speciale
Lucrările realizate parţial asupra imobilului autorului
Art. 587.
-
(1)
În cazul lucrării cu caracter durabil realizate cu bună-credinţă parţial
asupra imobilului autorului şi parţial pe terenul proprietarului vecin,
acesta din urmă poate cere înscrierea într-o nouă carte funciară a unui
drept de coproprietate al vecinilor asupra imobilului rezultat,
incluzând terenul aferent, în raport cu valoarea contribuţiei fiecăruia.
(2)
Dacă lucrarea a fost realizată cu rea-credinţă, proprietarul terenului
vecin poate opta între a cere ridicarea lucrării de pe teren, cu
obligarea autorului acesteia la plata de daune-interese, dacă este
cazul, şi a cere înscrierea în cartea funciară a unui drept de
coproprietate al vecinilor. La stabilirea cotelor-părţi se va ţine seama
de valoarea terenului proprietarului vecin şi de jumătate din valoarea
contribuţiei autorului lucrării.
(3)
În caz de neînţelegere între părţi, instanţa de judecată va stabili
valoarea contribuţiei fiecăreia la imobilul rezultat, respectiv a
cotelor-părţi din dreptul de proprietate.
Lucrările provizorii
Art. 588.
-
Când lucrarea are caracter provizoriu, în absenţa unei înţelegeri
contrare, autorul ei va fi obligat să o desfiinţeze, cu respectarea
dispoziţiilor legale în materie, şi, dacă este de rea-credinţă, să
plătească despăgubiri pentru prejudiciile cauzate, inclusiv pentru lipsa
de folosinţă.
Înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară
Art. 589.
-
Ori de câte ori dobândirea dreptului de proprietate, exclusivă sau pe
cote-părţi, este condiţionată, potrivit reglementărilor din prezenta
secţiune, de înscrierea în cartea funciară, înscrierea se face în
temeiul convenţiei părţilor, încheiată în formă autentică, sau, după
caz, al hotărârii judecătoreşti.
Dreptul autorului lucrării la ridicarea materialelor
Art. 590.
-
(1)
Până la data încheierii convenţiei sau a introducerii acţiunii de către
cel îndreptăţit la înscrierea în cartea funciară, autorul lucrării îşi
poate ridica materialele.
(2)
Dacă lucrarea a fost efectuată cu rea-credinţă, autorul acesteia va
putea fi obligat, dacă este cazul, la plata de daune-interese.
Regulile privind exercitarea dreptului autorului lucrării la indemnizaţie
Art. 591.
-
(1)
Prescripţia dreptului la acţiune al autorului lucrării privind plata
indemnizaţiei nu curge cât timp el este lăsat de proprietar să deţină
imobilul.
(2)
Autorul lucrării de bună-credinţă are un drept de ipotecă legală asupra
imobilului pentru plata indemnizaţiei şi poate cere înscrierea dreptului
de ipotecă în baza convenţiei încheiate în formă autentică sau a unei
hotărâri judecătoreşti, potrivit dispoziţiilor art. 589.
Regulile privind obligarea autorului lucrării la cumpărarea imobilului
Art. 592.
-
(1)
Ori de câte ori proprietarul optează pentru obligarea autorului lucrării
la cumpărarea imobilului, în absenţa înţelegerii părţilor, proprietarul
poate cere instanţei judecătoreşti stabilirea preţului şi pronunţarea
unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare.
(2)
Proprietarul iniţial al imobilului are un drept de ipotecă legală asupra
acestuia pentru plata preţului de către autorul lucrării.
Pasivitatea proprietarului pe durata realizării lucrării
Art. 593.
-
Autorul de rea-credinţă al lucrării nu poate să opună proprietarului
terenului pasivitatea pe care ar fi vădit-o pe durata realizării
lucrării.
Autorul lucrării care foloseşte materialele altuia
Art. 594.
-
Dacă nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru dobândirea bunurilor
mobile prin posesia de bună-credinţă, cel care realizează o lucrare
asupra imobilului altuia folosind materialele unui terţ este obligat la
plata contravalorii materialelor, precum şi la repararea, în condiţiile
legii, a oricăror alte prejudicii cauzate.
Stabilirea indemnizaţiei sau a despăgubirii
Art. 595.
-
Ori de câte ori, în aplicarea unei dispoziţii din prezenta secţiune,
instanţa este învestită să stabilească întinderea indemnizaţiei sau a
despăgubirii, ea va ţine seama de valoarea de circulaţie a bunului
calculată la data hotărârii judecătoreşti.
Cazurile speciale de accesiune
Art. 596.
-
(1)
Titularul dreptului de superficie ori al altui drept real asupra
imobilului altuia care îi permite să dobândească proprietatea asupra
lucrării realizate asupra acelui imobil va avea, în caz de accesiune, în
mod corespunzător, drepturile şi obligaţiile reglementate pentru
proprietarul imobilului, dacă nu s-a prevăzut altfel în momentul
constituirii dreptului real.
(2)
Dispoziţiile art. 582 şi art. 587 alin. (2) se aplică, în mod
corespunzător, şi lucrărilor autonome cu caracter durabil efectuate de
titularul unui drept real asupra imobilului altuia care nu îi permite să
dobândească proprietatea asupra lucrării realizate asupra acelui
imobil.
(3)
Pentru lucrările adăugate efectuate de titularul unui drept real asupra
imobilului altuia care nu îi permite să dobândească proprietatea
lucrării realizate asupra acelui imobil se aplică, în mod corespunzător,
dispoziţiile art. 716, în lipsa unei prevederi contrare.
Lucrările efectuate de un detentor precar
Art. 597.
-
Lucrările făcute de un detentor precar sunt supuse, în mod corespunzător, regulilor aplicabile autorului de rea-credinţă.
Punere în aplicare SECŢIUNEA a 3-a prin Lege 71/2011 : |
Art. 58. - |
În toate cazurile în care accesiunea imobiliară artificială presupune
exercitarea unui drept de opţiune de către proprietarul imobilului,
efectele accesiunii sunt guvernate de legea în vigoare la data începerii
lucrării. |
SECŢIUNEA a 4-a
Accesiunea mobiliară
Accesiunea mobiliară
Art. 598.
-
(1)
Bunul mobil produs cu materialele altuia aparţine celui care l-a
confecţionat sau, după caz, proprietarului materialelor, în funcţie de
raportul dintre manoperă şi valoarea materialelor, determinat la data
confecţionării bunului.
(2)
Proprietarul bunului datorează despăgubiri egale cu valoarea manoperei sau, după caz, cu valoarea materialelor.
Raportul dintre valoarea manoperei şi valoarea materialelor
Art. 599.
-
În toate cazurile în care valoarea materialelor este egală cu manopera
sau există o diferenţă nesemnificativă, proprietatea asupra bunului este
comună şi se exercită în condiţiile secţiunii a 2-a a cap. IV din
prezentul titlu.
Unirea a două bunuri mobile
Art. 600.
-
În cazul în care se unesc două bunuri mobile având proprietari diferiţi,
fiecare poate pretinde separarea bunurilor dacă prin aceasta celălalt
proprietar nu ar suferi un prejudiciu mai mare de o zecime din valoarea
bunului său.
Regulile aplicabile în cazul imposibilităţii de separare a bunurilor unite
Art. 601.
-
Dacă nu se poate obţine separarea bunurilor mobile unite sunt aplicabile, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 598 şi 599.
CAPITOLUL III
Limitele juridice ale dreptului de proprietate privată
SECŢIUNEA 1
Limite legale
§1.
Dispoziţii comune
Interesul public şi interesul privat
Art. 602.
-
(1)
Legea poate limita exercitarea dreptului de proprietate fie în interes public, fie în interes privat.
(2)
Limitele legale în interes privat pot fi modificate ori desfiinţate
temporar prin acordul părţilor. Pentru opozabilitate faţă de terţi este
necesară îndeplinirea formalităţilor de publicitate prevăzute de lege.
Punere în aplicare Art. 602. prin Lege 71/2011 : |
Art. 59. - |
Dispoziţiile art. 602-625 din Codul civil nu se aplică situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia. |
Regulile privind protecţia mediului şi buna vecinătate
Art. 603.
-
Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind
protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la
respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului,
revin proprietarului.
Punere în aplicare Art. 603. prin Lege 71/2011 : |
Art. 59. - |
Dispoziţiile art. 602-625 din Codul civil nu se aplică situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia. |
§2.
Folosirea apelor
Regulile privind curgerea firească a apelor
Art. 604.
-
(1)
Proprietarul fondului inferior nu poate împiedica în niciun fel curgerea firească a apelor provenite de pe fondul superior.
(2)
Dacă această curgere cauzează prejudicii fondului inferior, proprietarul
acestuia poate cere autorizarea justiţiei spre a face pe fondul său
lucrările necesare schimbării direcţiei apelor, suportând toate
cheltuielile ocazionate.
(3)
La rândul său, proprietarul fondului superior este obligat să nu
efectueze nicio lucrare de natură să agraveze situaţia fondului
inferior.
Punere în aplicare Art. 604. prin Lege 71/2011 : |
Art. 59. - |
Dispoziţiile art. 602-625 din Codul civil nu se aplică situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia. |
Regulile privind curgerea provocată a apelor
Art. 605.
-
(1)
Proprietarul fondului inferior nu poate împiedica nici curgerea
provocată de proprietarul fondului superior sau de alte persoane, aşa
cum este cazul apelor care ţâşnesc pe acest din urmă fond datorită unor
lucrări subterane întreprinse de proprietarul acestuia, al apelor
provenite din secarea terenurilor mlăştinoase, al apelor folosite
într-un scop casnic, agricol sau industrial, însă numai dacă această
curgere precedă vărsarea într-un curs de apă sau într-un şanţ.
(2)
În acest caz, proprietarul fondului superior este obligat să aleagă
calea şi mijloacele de scurgere de natură să aducă prejudicii minime
fondului inferior, rămânând dator la plata unei despăgubiri juste şi
prealabile către proprietarul acestui din urmă fond.
(3)
Dispoziţiile prezentului articol nu se aplică atunci când pe fondul
inferior se află o construcţie, împreună cu grădina şi curtea aferentă,
sau un cimitir.
Punere în aplicare Art. 605. prin Lege 71/2011 : |
Art. 59. - |
Dispoziţiile art. 602-625 din Codul civil nu se aplică situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia. |
Cheltuielile referitoare la irigaţii
Art. 606.
-
(1)
Proprietarul care vrea să folosească pentru irigarea terenului său apele
naturale şi artificiale de care poate dispune în mod efectiv are
dreptul ca, pe cheltuiala sa exclusivă, să facă pe terenul riveranului
opus lucrările necesare pentru captarea apei.
(2)
Dispoziţiile art. 605 alin. (2) şi (3) se aplică în mod corespunzător.
Punere în aplicare Art. 606. prin Lege 71/2011 : |
Art. 59. - |
Dispoziţiile art. 602-625 din Codul civil nu se aplică situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia. |
Obligaţia proprietarului căruia îi prisoseşte apa
Art. 607.
-
(1)
Proprietarul căruia îi prisoseşte apa pentru necesităţile curente este
obligat ca, în schimbul unei juste şi prealabile compensaţii, să ofere
acest surplus pentru proprietarul care nu şi-ar putea procura apa
necesară pentru fondul său decât cu o cheltuială excesivă.
(2)
Proprietarul nu poate fi scutit de obligaţia prevăzută la alin. (1)
pretinzând că ar putea acorda surplusului de apă o altă destinaţie decât
satisfacerea necesităţilor curente. El poate însă cere despăgubiri
suplimentare proprietarului aflat în nevoie, cu condiţia de a dovedi
existenţa reală a destinaţiei pretinse.
Punere în aplicare Art. 607. prin Lege 71/2011 : |
Art. 59. - |
Dispoziţiile art. 602-625 din Codul civil nu se aplică situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia. |
Întrebuinţarea izvoarelor
Art. 608.
-
(1)
Proprietarul poate acorda orice întrebuinţare izvorului ce ar exista pe
fondul său, sub rezerva de a nu aduce atingere drepturilor dobândite de
proprietarul fondului inferior.
(2)
Proprietarul fondului pe care se află izvorul nu poate să îi schimbe
cursul dacă prin această schimbare ar lipsi locuitorii unei localităţi
de apa necesară pentru satisfacerea nevoilor curente.
Punere în aplicare Art. 608. prin Lege 71/2011 : |
Art. 59. - |
Dispoziţiile art. 602-625 din Codul civil nu se aplică situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia. |
Despăgubirile datorate proprietarului fondului pe care se află izvorul
Art. 609.
-
(1)
Proprietarul fondului pe care se află izvorul poate cere repararea
prejudiciilor cauzate de persoana care, prin lucrările efectuate, a
secat, a micşorat ori a alterat apele sale.
(2)
Dacă starea de fapt o permite, proprietarul fondului poate pretinde
restabilirea situaţiei anterioare atunci când apa era indispensabilă
pentru exploatarea fondului său.
(3)
În cazul în care izvorul se întinde pe două fonduri învecinate,
dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător, ţinând
seama de întinderea izvorului pe fiecare fond.
Punere în aplicare Art. 609. prin Lege 71/2011 : |
Art. 59. - |
Dispoziţiile art. 602-625 din Codul civil nu se aplică situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia. |
Regulile speciale privind folosirea apelor
Art. 610.
-
Dispoziţiile prezentului paragraf se completează cu reglementările speciale în materia regimului apelor.
Punere în aplicare Art. 610. prin Lege 71/2011 : |
Art. 59. - |
Dispoziţiile art. 602-625 din Codul civil nu se aplică situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia. |
§3.
Picătura streşinii
Picătura streşinii
Art. 611.
-
Proprietarul este obligat să îşi facă streaşina casei sale astfel încât
apele provenind de la ploi să nu se scurgă pe fondul proprietarului
vecin.
Punere în aplicare Art. 611. prin Lege 71/2011 : |
Art. 59. - |
Dispoziţiile art. 602-625 din Codul civil nu se aplică situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia. |
§4.
Distanţa şi lucrările intermediare cerute pentru anumite construcţii, lucrări şi plantaţii
Distanţa minimă în construcţii
Art. 612.
-
Orice construcţii, lucrări sau plantaţii se pot face de către
proprietarul fondului numai cu respectarea unei distanţe minime de 60 de
cm faţă de linia de hotar, dacă nu se prevede altfel prin lege sau prin
regulamentul de urbanism, astfel încât să nu se aducă atingere
drepturilor proprietarului vecin. Orice derogare de la distanţa minimă
se poate face prin acordul părţilor exprimat printr-un înscris autentic.
Punere în aplicare Art. 612. prin Lege 71/2011 : |
Art. 59. - |
Dispoziţiile art. 602-625 din Codul civil nu se aplică situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia. |
Distanţa minimă pentru arbori
Art. 613.
-
(1)
În lipsa unor dispoziţii cuprinse în lege, regulamentul de urbanism sau a
obiceiului locului, arborii trebuie sădiţi la o distanţă de cel puţin 2
metri de linia de hotar, cu excepţia acelora mai mici de 2 metri, a
plantaţiilor şi a gardurilor vii.
(2)
În caz de nerespectare a distanţei, proprietarul vecin este îndreptăţit
să ceară scoaterea ori, după caz, tăierea, la înălţimea cuvenită, a
arborilor, plantaţiilor ori a gardurilor vii, pe cheltuiala
proprietarului fondului pe care acestea sunt ridicate.
(3)
Proprietarul fondului peste care se întind rădăcinile sau ramurile
arborilor aparţinând proprietarului vecin are dreptul de a le tăia,
precum şi dreptul de a păstra fructele căzute în mod natural pe fondul
său.
Punere în aplicare Art. 613. prin Lege 71/2011 : |
Art. 59. - |
Dispoziţiile art. 602-625 din Codul civil nu se aplică situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia. |
§5.
Vederea asupra proprietăţii vecinului
Fereastra sau deschiderea în zidul comun
Art. 614.
-
Nu este permis să se facă fereastră sau deschidere în zidul comun decât cu acordul proprietarilor.
Punere în aplicare Art. 614. prin Lege 71/2011 : |
Art. 59. - |
Dispoziţiile art. 602-625 din Codul civil nu se aplică situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia. |
Distanţa minimă pentru fereastra de vedere
Art. 615.
-
(1)
Este obligatorie păstrarea unei distanţe de cel puţin 2 metri între
fondul, îngrădit sau neîngrădit, aparţinând proprietarului vecin şi
fereastra pentru vedere, balconul ori alte asemenea lucrări ce ar fi
orientate către acest fond.
(2)
Fereastra pentru vedere, balconul ori alte asemenea lucrări neparalele
cu linia de hotar spre fondul învecinat sunt interzise la o distanţă mai
mică de un metru.
(3)
Distanţa se calculează de la punctul cel mai apropiat de linia de hotar,
existent pe faţa zidului în care s-a deschis vederea sau, după caz, pe
linia exterioară a balconului, până la linia de hotar. Distanţa, şi în
cazul lucrărilor neparalele, se măsoară tot perpendicular, de la punctul
cel mai apropiat al lucrării de linia de hotar şi până la această
linie.
Punere în aplicare Art. 615. prin Lege 71/2011 : |
Art. 59. - |
Dispoziţiile art. 602-625 din Codul civil nu se aplică situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia. |
Fereastra de lumină
Art. 616.
-
Dispoziţiile art. 615 nu exclud dreptul proprietarului de a-şi deschide,
fără limită de distanţă, ferestre de lumină dacă sunt astfel construite
încât să împiedice vederea spre fondul învecinat.
Punere în aplicare Art. 616. prin Lege 71/2011 : |
Art. 59. - |
Dispoziţiile art. 602-625 din Codul civil nu se aplică situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia. |
§6.
Dreptul de trecere
Dreptul de trecere
Art. 617.
-
(1)
Proprietarul fondului care este lipsit de acces la calea publică are
dreptul să i să permită trecerea pe fondul vecinului său pentru
exploatarea fondului propriu.
(2)
Trecerea trebuie să se facă în condiţii de natură să aducă o minimă
stânjenire exercitării dreptului de proprietate asupra fondului ce are
acces la calea publică; în cazul în care mai multe fonduri vecine au
acces la calea publică, trecerea se va face pe fondul căruia i s-ar
aduce cele mai puţine prejudicii.
(3)
Dreptul de trecere este imprescriptibil. El se stinge în momentul în
care fondul dominant dobândeşte un alt acces la calea publică.
Punere în aplicare Art. 617. prin Lege 71/2011 : |
Art. 59. - |
Dispoziţiile art. 602-625 din Codul civil nu se aplică situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia. |
Exercitarea dreptului de trecere în situaţii speciale
Art. 618.
-
(1)
Dacă lipsa accesului provine din vânzare, schimb, partaj sau dintr-un
alt act juridic, trecerea nu va putea fi cerută decât celor care au
dobândit partea de teren pe care se făcea anterior trecerea.
(2)
Când lipsa accesului este imputabilă proprietarului care pretinde
trecerea, aceasta poate fi stabilită numai cu consimţământul
proprietarului fondului care are acces la calea publică şi cu plata
dublului despăgubirii.
Punere în aplicare Art. 618. prin Lege 71/2011 : |
Art. 59. - |
Dispoziţiile art. 602-625 din Codul civil nu se aplică situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia. |
Întinderea şi modul de stabilire a dreptului de trecere
Art. 619.
-
Întinderea şi modul de exercitare a dreptului de trecere sunt
determinate prin înţelegerea părţilor, prin hotărâre judecătorească sau
printr-o folosinţă continuă pe timp de 10 ani.
Punere în aplicare Art. 619. prin Lege 71/2011 : |
Art. 59. - |
Dispoziţiile art. 602-625 din Codul civil nu se aplică situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia. |
Prescripţia acţiunii în despăgubire şi restituirea despăgubirii încasate
Art. 620.
-
(1)
Termenul de prescripţie pentru dreptul la acţiunea în despăgubire pe
care o are proprietarul fondului aservit împotriva proprietarului
fondului dominant începe să curgă din momentul stabilirii dreptului de
trecere.
(2)
În cazul în care încetează dreptul de trecere, proprietarul fondului
aservit este dator să restituie despăgubirea încasată, cu deducerea
pagubei suferite în raport cu durata efectivă a dreptului de trecere.
Punere în aplicare Art. 620. prin Lege 71/2011 : |
Art. 59. - |
Dispoziţiile art. 602-625 din Codul civil nu se aplică situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia. |
§7.
Alte limite legale
Dreptul de trecere pentru utilităţi
Art. 621.
-
(1)
Proprietarul este obligat să permită trecerea prin fondul său a
reţelelor edilitare ce deservesc fonduri învecinate sau din aceeaşi
zonă, de natura conductelor de apă, gaz sau altele asemenea, a canalelor
şi a cablurilor electrice, subterane ori aeriene, după caz, precum şi a
oricăror alte instalaţii sau materiale cu acelaşi scop.
(2)
Această obligaţie subzistă numai pentru situaţia în care trecerea prin
altă parte ar fi imposibilă, periculoasă sau foarte costisitoare.
(3)
În toate cazurile, proprietarul are dreptul la plata unei despăgubiri
juste. Dacă este vorba despre utilităţi noi, despăgubirea trebuie să fie
şi prealabilă.
(4)
Clădirile, curţile şi grădinile acestora sunt exceptate de la acest
drept de trecere, dacă ea are ca obiect conducte şi canale subterane, în
cazul în care acestea sunt utilităţi noi.
Punere în aplicare Art. 621. prin Lege 71/2011 : |
Art. 59. - |
Dispoziţiile art. 602-625 din Codul civil nu se aplică situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia. |
Dreptul de trecere pentru efectuarea unor lucrări
Art. 622.
-
(1)
De asemenea, proprietarul este obligat să permită folosirea fondului său
pentru efectuarea unor lucrări necesare fondului învecinat, precum şi
accesul vecinului pe terenul său pentru tăierea crengilor şi culegerea
fructelor, în schimbul unei despăgubiri, dacă este cazul.
(2)
Dispoziţiile art. 621 alin. (2) sunt aplicabile.
Punere în aplicare Art. 622. prin Lege 71/2011 : |
Art. 59. - |
Dispoziţiile art. 602-625 din Codul civil nu se aplică situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia. |
Dreptul de trecere pentru reintrarea în posesie
Art. 623.
-
(1)
Proprietarul unui fond nu poate împiedica accesul altuia pentru a
redobândi posesia unui bun al său, ajuns întâmplător pe fondul
respectiv, dacă a fost înştiinţat în prealabil.
(2)
În toate cazurile, proprietarul fondului are dreptul la o justă
despăgubire pentru prejudiciile ocazionate de reintrarea în posesie,
precum şi pentru cele pe care bunul le-a cauzat fondului.
Punere în aplicare Art. 623. prin Lege 71/2011 : |
Art. 59. - |
Dispoziţiile art. 602-625 din Codul civil nu se aplică situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia. |
Starea de necesitate
Art. 624.
-
(1)
În cazul în care o persoană a folosit sau a distrus un bun al altuia
pentru a se apăra pe sine ori pe altul de un pericol iminent,
proprietarul bunului are dreptul să ceară o despăgubire echitabilă numai
de la cel care a fost salvat.
(2)
Nu poate pretinde nicio despăgubire proprietarul care a provocat sau a favorizat apariţia pericolului.
Punere în aplicare Art. 624. prin Lege 71/2011 : |
Art. 59. - |
Dispoziţiile art. 602-625 din Codul civil nu se aplică situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia. |
Reguli speciale
Art. 625.
-
Îngrădirile cuprinse în prezenta secţiune se completează cu dispoziţiile
legilor speciale privind regimul juridic al anumitor bunuri, cum ar fi
terenurile şi construcţiile de orice fel, pădurile, bunurile din
patrimoniul naţional-cultural, bunurile sacre ale cultelor religioase,
precum şi altele asemenea.
Punere în aplicare Art. 625. prin Lege 71/2011 : |
Art. 59. - |
Dispoziţiile art. 602-625 din Codul civil nu se aplică situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia. |
SECŢIUNEA a 2-a
Limite convenţionale
Limitarea dreptului de proprietate prin acte juridice
Art. 626.
-
Proprietarul poate să consimtă la limitarea dreptului său prin acte
juridice, dacă nu încalcă ordinea publică şi bunele moravuri.
Clauza de inalienabilitate. Condiţii. Domeniu de aplicare
Art. 627.
-
(1)
Prin convenţie sau testament se poate interzice înstrăinarea unui bun,
însă numai pentru o durată de cel mult 49 de ani şi dacă există un
interes serios şi legitim. Termenul începe să curgă de la data
dobândirii bunului.
(2)
Dobânditorul poate fi autorizat de către instanţă să dispună de bun dacă
interesul care a justificat clauza de inalienabilitate a bunului a
dispărut sau dacă un interes superior o impune.
(3)
Nulitatea clauzei de inalienabilitate stipulate într-un contract atrage
nulitatea întregului contract dacă a fost determinantă la încheierea
acestuia. În contractele cu titlu oneros, caracterul determinant se
prezumă, până la proba contrară.
(4)
Clauza de inalienabilitate este subînţeleasă în convenţiile din care se
naşte obligaţia de a transmite în viitor proprietatea către o persoană
determinată sau determinabilă.
Punere în aplicare prin Lege 71/2011 : |
Art. 601. - |
În categoria convenţiilor prevăzute de art. 627 alin. (4) din Codul
civil, din care se naşte obligaţia de a transmite în viitor proprietatea
către o persoană determinată ori determinabilă, intră şi
antecontractele având ca obiect transmiterea în viitor, prin încheierea
de contracte, a dreptului de proprietate asupra unui bun mobil sau
imobil, după caz, dacă prin lege nu se prevede altfel. |
(5)
Transmiterea bunului pe cale de succesiune nu poate fi oprită prin stipularea inalienabilităţii.
Condiţii de opozabilitate
Art. 628.
-
(1)
Clauza de inalienabilitate nu poate fi invocată împotriva dobânditorilor
bunului sau a creditorilor proprietarului care s-a obligat să nu
înstrăineze decât dacă este valabilă şi îndeplineşte condiţiile de
opozabilitate.
(2)
Pentru opozabilitate, clauza de inalienabilitate trebuie să fie supusă
formalităţilor de publicitate prevăzute de lege, dacă este cazul.
(3)
În cazul bunurilor mobile, sunt aplicabile, în mod corespunzător,
regulile prevăzute pentru dobândirea proprietăţii prin posesia de
bună-credinţă.
(4)
În cazul în care clauza de inalienabilitate a fost prevăzută într-un
contract cu titlu gratuit, ea este opozabilă şi creditorilor anteriori
ai dobânditorului.
(5)
Neîndeplinirea condiţiilor de opozabilitate nu îl lipseşte pe
beneficiarul clauzei de inalienabilitate de dreptul de a pretinde
daune-interese proprietarului care nu se conformează acestei obligaţii.
Sancţiunile pentru nerespectarea clauzei de inalienabilitate
Art. 629.
-
(1)
Înstrăinătorul poate să ceară rezoluţiunea contractului în cazul încălcării clauzei de inalienabilitate de către dobânditor.
(2)
Atât înstrăinătorul, cât şi terţul, dacă inalienabilitatea s-a stipulat
în favoarea acestuia, pot să ceară anularea actului de înstrăinare
subsecvent încheiat cu nerespectarea clauzei.
(3)
Nu pot fi supuse urmăririi bunurile pentru care s-a stipulat
inalienabilitatea, cât timp clauza produce efecte, dacă prin lege nu se
prevede altfel.
Punere în aplicare SECŢIUNEA a 2-a prin Lege 71/2011 : |
Art. 60. - |
(1)
Valabilitatea şi efectele juridice ale clauzei de inalienabilitate
instituite prin convenţie sunt guvernate de legea în vigoare la momentul
încheierii convenţiei. |
(2) Valabilitatea clauzei de
inalienabilitate instituite prin testament este guvernată de legea în
vigoare la data încheierii acestuia, iar efectele clauzei sunt guvernate
de legea în vigoare la data deschiderii succesiunii. |
SECŢIUNEA a 3-a
Limite judiciare
Depăşirea inconvenientelor normale ale vecinătăţii
Art. 630.
-
(1)
Dacă proprietarul cauzează, prin exercitarea dreptului său,
inconveniente mai mari decât cele normale în relaţiile de vecinătate,
instanţa de judecată poate, din considerente de echitate, să îl oblige
la despăgubiri în folosul celui vătămat, precum şi la restabilirea
situaţiei anterioare atunci când acest lucru este posibil.
(2)
În cazul în care prejudiciul cauzat ar fi minor în raport cu necesitatea
sau utilitatea desfăşurării activităţii prejudiciabile de către
proprietar, instanţa va putea încuviinţa desfăşurarea acelei activităţi.
Cel prejudiciat va avea însă dreptul la despăgubiri.
(3)
Dacă prejudiciul este iminent sau foarte probabil, instanţa poate să
încuviinţeze, pe cale de ordonanţă preşedinţială, măsurile necesare
pentru prevenirea pagubei.
Punere în aplicare Art. 630. prin Lege 71/2011 : |
Art. 61. - |
Dispoziţiile art. 630 din Codul civil se aplică numai inconvenientelor cauzate după data intrării în vigoare a Codului civil. |
CAPITOLUL IV
Proprietatea comună
SECŢIUNEA 1
Dispoziţii generale
Noţiune
Art. 631.
-
Dispoziţiile prezentului capitol se aplică ori de câte ori, în temeiul
unui act juridic sau al altui mod de dobândire prevăzut de lege, dreptul
de proprietate privată are 2 sau mai mulţi titulari.
Formele proprietăţii comune
Art. 632.
-
(1)
Formele proprietăţii comune sunt următoarele:
a)
proprietatea pe cote-părţi (coproprietatea);
b)
proprietatea în devălmăşie (devălmăşia).
(2)
Coproprietatea poate fi obişnuită sau forţată.
(3)
Coproprietatea forţată nu poate înceta prin partaj judiciar.
Prezumţia de coproprietate
Art. 633.
-
Dacă bunul este stăpânit în comun, coproprietatea se prezumă, până la proba contrară.
SECŢIUNEA a 2-a
Coproprietatea obişnuită
Întinderea cotelor-părţi
Art. 634.
-
(1)
Fiecare coproprietar este titularul exclusiv al unei cote-părţi din
dreptul de proprietate şi poate dispune în mod liber de aceasta în lipsă
de stipulaţie contrară.
(2)
Cotele-părţi sunt prezumate a fi egale, până la proba contrară. Dacă
bunul a fost dobândit prin act juridic, proba contrară nu se va putea
face decât prin înscrisuri.
Repartizarea beneficiilor şi a sarcinilor între coproprietari
Art. 635.
-
Coproprietarii vor împărţi beneficiile şi vor suporta sarcinile coproprietăţii, proporţional cu cota lor parte din drept.
Exercitarea în comun a dreptului de folosinţă
Art. 636.
-
(1)
Fiecare coproprietar are dreptul de a folosi bunul comun în măsura în
care nu schimbă destinaţia şi nu aduce atingere drepturilor celorlalţi
coproprietari.
(2)
Cel care, împotriva voinţei celorlalţi proprietari, exercită în mod
exclusiv folosinţa bunului comun poate fi obligat la despăgubiri.
Fructele bunului comun
Art. 637.
-
Fructele produse de bunul comun se cuvin tuturor coproprietarilor, proporţional cu cota lor parte din drept.
Dreptul la restituirea cheltuielilor
Art. 638.
-
(1)
Coproprietarul care a suportat singur cheltuielile producerii sau
culegerii fructelor are dreptul la restituirea acestor cheltuieli de
către coproprietari, în proporţie cu cotele lor părţi.
(2)
Fructele naturale sau fructele industriale ale bunului comun însuşite de
un coproprietar fac parte din masa partajabilă cât timp ele nu au fost
consumate ori înstrăinate sau nu au pierit şi pot fi identificate
distinct. În caz contrar, coproprietarul interesat are dreptul la
despăgubiri, cu excepţia cazului în care fructele au pierit în mod
fortuit. Dreptul la acţiunea în despăgubiri este supus prescripţiei,
potrivit dreptului comun.
(3)
Dreptul de a reclama fructele civile ale bunului comun însuşite de un
coproprietar este supus prescripţiei, potrivit dreptului comun.
Modul de folosire a bunului comun
Art. 639.
-
Modul de folosire a bunului comun se stabileşte prin acordul
coproprietarilor, iar în caz de neînţelegere, prin hotărâre
judecătorească.
Actele de conservare
Art. 640.
-
Fiecare coproprietar poate să facă acte de conservare cu privire la bunul comun fără acordul celorlalţi coproprietari.
Actele de administrare şi de dispoziţie
Art. 641.
-
(1)
Actele de administrare, precum încheierea sau denunţarea unor contracte
de locaţiune, cesiunile de venituri imobiliare şi altele asemenea, cu
privire la bunul comun pot fi făcute numai cu acordul coproprietarilor
ce deţin majoritatea cotelor-părţi.
(2)
Actele de administrare care limitează în mod substanţial posibilitatea
unui coproprietar de a folosi bunul comun în raport cu cota sa parte ori
care impun acestuia o sarcină excesivă prin raportare la cota sa parte
sau la cheltuielile suportate de către ceilalţi coproprietari nu vor
putea fi efectuate decât cu acordul acestuia.
(3)
Coproprietarul sau coproprietarii interesaţi pot cere instanţei să
suplinească acordul coproprietarului aflat în imposibilitate de a-şi
exprima voinţa sau care se opune în mod abuziv la efectuarea unui act de
administrare indispensabil menţinerii utilităţii sau valorii bunului.
(4)
Orice acte juridice de dispoziţie cu privire la bunul comun, actele de
folosinţă cu titlu gratuit, cesiunile de venituri imobiliare şi
locaţiunile încheiate pe termen mai mare de 3 ani, precum şi actele care
urmăresc exclusiv înfrumuseţarea bunului nu se pot încheia decât cu
acordul tuturor coproprietarilor. Orice act juridic cu titlu gratuit va
fi considerat act de dispoziţie.
Punere în aplicare Art. 641. prin Lege 71/2011 : |
Art. 62. - |
Dispoziţiile art. 641 din Codul civil se aplică numai actelor juridice încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Sancţiunile
Art. 642.
-
(1)
Actele juridice făcute cu nerespectarea regulilor prevăzute la art. 641
sunt inopozabile coproprietarului care nu a consimţit, expres ori tacit,
la încheierea actului.
(2)
Coproprietarului vătămat i se recunoaşte dreptul ca, înainte de partaj,
să exercite acţiunile posesorii împotriva terţului care ar fi intrat în
posesia bunului comun în urma încheierii actului. În acest caz,
restituirea posesiei bunului se va face în folosul tuturor
coproprietarilor, cu daune-interese, dacă este cazul, în sarcina celor
care au participat la încheierea actului.
Acţiunile în justiţie
Art. 643.
-
(1)
Fiecare coproprietar poate sta singur în justiţie, indiferent de
calitatea procesuală, în orice acţiune privitoare la coproprietate,
inclusiv în cazul acţiunii în revendicare.
(2)
Hotărârile judecătoreşti pronunţate în folosul coproprietăţii profită
tuturor coproprietarilor. Hotărârile judecătoreşti potrivnice unui
coproprietar nu sunt opozabile celorlalţi coproprietari.
(3)
Când acţiunea nu este introdusă de toţi coproprietarii, pârâtul poate
cere instanţei de judecată introducerea în cauză a celorlalţi
coproprietari în calitate de reclamanţi, în termenul şi condiţiile
prevăzute în Codul de procedură civilă pentru chemarea în judecată a
altor persoane.
Punere în aplicare Art. 643. prin Lege 71/2011 : |
Art. 63. - |
Dispoziţiile art. 643 alin. (1) şi (2) din Codul civil se aplică şi în
cazurile în care hotărârea judecătorească nu a rămas definitivă până la
data intrării în vigoare a Codului civil, iar cele ale art. 643 alin.
(3) se aplică şi în situaţiile în care pricina nu a fost soluţionată în
primă instanţă până la data intrării în vigoare a Codului civil. |
Contractele de administrare a coproprietăţii
Art. 644.
-
(1)
Se poate deroga de la dispoziţiile art. 635, 636, 641 şi art. 642 alin.
(1) printr-un contract de administrare a coproprietăţii încheiat cu
acordul tuturor coproprietarilor.
(2)
În cazul în care oricare dintre coproprietari denunţă contractul de
administrare, acesta îşi încetează existenţa, rămânând aplicabile
regulile din prezenta secţiune.
(3)
În cazul în care, printre bunurile aflate în coproprietate, se află şi
bunuri imobile, contractele de administrare a coproprietăţii şi
declaraţiile de denunţare a acestora vor fi notate în cartea funciară,
la cererea oricăruia dintre coproprietari.
Regulile aplicabile în cazul cotitularilor altor drepturi reale
Art. 645.
-
Dispoziţiile prezentei secţiuni se aplică în mod corespunzător şi în
cazul exercitării împreună, de către două sau mai multe persoane, a unui
alt drept real principal.
SECŢIUNEA a 3-a
Coproprietatea forţată
§1.
Dispoziţii comune
Cazurile de coproprietate forţată
Art. 646.
-
Se află în coproprietate forţată:
1.
bunurile prevăzute la art. 649, 660, 687 şi 1.141;
2.
bunurile comune necesare sau utile pentru folosirea a două imobile
vecine, situate pe linia de hotar între acestea, cum ar fi potecile,
fântânile, drumurile şi izvoarele;
3.
bunurile comune afectate utilizării a două sau a mai multor fonduri, cum
ar fi o centrală termică sau alte instalaţii care deservesc două sau
mai multe clădiri, un drum comun într-un cartier de locuinţe sau alte
asemenea bunuri;
4.
orice alt bun comun prevăzut de lege.
Regimul juridic general
Art. 647.
-
(1)
Fiecare coproprietar poate exercita folosinţa bunului comun, cu condiţia
să respecte destinaţia acestuia şi să permită exercitarea folosinţei de
către ceilalţi coproprietari.
(2)
Când bunul comun are caracter accesoriu în raport cu un bun principal,
fiecare coproprietar poate să dispună cu privire la cota sa parte din
dreptul de proprietate asupra bunului comun numai odată cu exercitarea
dreptului de dispoziţie asupra bunului principal.
(3)
Cheltuielile pentru întreţinerea şi conservarea bunului comun se suportă
în mod proporţional cu cota-parte din drept a fiecărui coproprietar.
Când bunul comun are caracter accesoriu, în absenţa unei convenţii
contrare, cota-parte din drept a fiecărui coproprietar se stabileşte în
funcţie de întinderea bunului principal.
§2.
Coproprietatea asupra părţilor comune din clădirile cu mai multe etaje sau apartamente
I.
Părţile comune
Noţiune
Art. 648.
-
(1)
Dacă într-o clădire sau într-un ansamblu rezidenţial există spaţii cu
destinaţie de locuinţă sau cu altă destinaţie având proprietari
diferiţi, părţile din clădire care, fiind destinate întrebuinţării
spaţiilor respective, nu pot fi folosite decât în comun sunt obiectul
unui drept de coproprietate forţată.
(2)
Părţile comune sunt bunuri accesorii în raport cu spaţiile locative, care constituie bunurile principale în sensul art. 546.
Părţile comune
Art. 649.
-
(1)
Sunt considerate părţi comune, în măsura în care prin lege ori prin act juridic nu se prevede altfel:
a)
terenul pe care se află clădirea, compus atât din suprafaţa construită,
cât şi din cea neconstruită necesară, potrivit naturii sau destinaţiei
construcţiei, pentru a asigura exploatarea normală a acesteia; pentru
eventuala suprafaţă excedentară proprietarii sunt titularii unei
coproprietăţi obişnuite;
b)
fundaţia, curtea interioară, structura, structura de rezistenţă, pereţii
perimetrali şi despărţitori dintre proprietăţi şi/sau spaţiile comune,
acoperişul, terasele, scările şi casa scărilor, holurile, pivniţele şi
subsolurile necompartimentate, rezervoarele de apă, centralele termice
proprii şi ascensoarele;
c)
instalaţiile de apă şi canalizare, electrice, de telecomunicaţii, de
încălzire şi de gaze de la branşament/racord până la punctul de
distribuţie către părţile aflate în proprietate exclusivă, canalele
pluviale, paratrăsnetele, antenele colective, precum şi alte asemenea
părţi;
d)
alte bunuri care, potrivit legii sau voinţei părţilor, sunt în folosinţă comună.
(2)
Coşurile de fum şi de aerisire, precum şi spaţiile pentru spălătorii şi
uscătorii sunt considerate părţi comune exclusiv pentru coproprietarii
care utilizează aceste utilităţi în conformitate cu proiectul clădirii.
Atribuirea în folosinţă exclusivă a părţilor comune
Art. 650.
-
(1)
Părţile comune pot fi atribuite coproprietarilor în folosinţă exclusivă
numai dacă prin aceasta nu sunt lezate drepturile celorlalţi
coproprietari.
(2)
Decizia de atribuire în folosinţă exclusivă trebuie adoptată cu o
majoritate de două treimi din numărul coproprietarilor şi al
cotelor-părţi. În clădirile unde sunt constituite asociaţii de
proprietari, decizia se adoptă de către adunarea generală, cu aceeaşi
majoritate.
Actele juridice privind cotele-părţi
Art. 651.
-
Cota-parte din dreptul de proprietate asupra părţilor comune are
caracter accesoriu în raport cu dreptul de proprietate asupra spaţiului
din clădire care constituie bunul principal; înstrăinarea sau ipotecarea
cotei-părţi nu se va putea face decât odată cu dreptul asupra spaţiului
care constituie bunul principal.
Stabilirea cotelor-părţi
Art. 652.
-
În lipsa unei stipulaţii contrare existente în titlurile de proprietate,
cotele-părţi se stabilesc prin raportarea suprafeţei utile a fiecărui
spaţiu locativ la totalul suprafeţei utile a spaţiilor locative din
clădire.
II.
Drepturile şi obligaţiile coproprietarilor
Exercitarea dreptului de folosinţă
Art. 653.
-
Fiecare coproprietar poate folosi, în condiţiile acordului de asociere,
atât spaţiul care constituie bunul principal, cât şi părţile comune,
fără a aduce atingere drepturilor celorlalţi proprietari şi fără a
schimba destinaţia clădirii. În lipsa acordului de asociere,
dispoziţiile art. 647 rămân aplicabile.
Cheltuielile legate de întreţinerea, repararea şi exploatarea părţilor comune
Art. 654.
-
(1)
În lipsa unor prevederi legale sau înţelegeri contrare, fiecare
coproprietar suportă cheltuielile legate de întreţinerea, repararea şi
exploatarea părţilor comune, în proporţie cu cota sa parte.
(2)
Cu toate acestea, cheltuielile legate de părţile comune folosite
exclusiv de către unii dintre coproprietari cad în sarcina acestora din
urmă.
Obligaţia de conservare a clădirii
Art. 655.
-
Proprietarul este obligat să asigure întreţinerea spaţiului care
constituie bunul principal, astfel încât clădirea să se păstreze în
stare bună.
Obligaţia de a permite accesul în spaţiile care constituie bunurile principale
Art. 656.
-
(1)
Coproprietarii sunt obligaţi să permită accesul în spaţiile care
constituie bunuri principale pentru efectuarea lucrărilor necesare
conservării clădirii şi întreţinerii părţilor comune.
(2)
În această situaţie, pentru prejudiciile cauzate, ei vor fi despăgubiţi
de către asociaţia de proprietari sau, după caz, de către proprietarul
în interesul căruia au fost efectuate lucrările.
Regulile aplicabile în cazul distrugerii clădirii
Art. 657.
-
(1)
În cazul în care clădirea a fost distrusă în întregime ori într-o
proporţie mai mare de jumătate din valoarea ei, orice coproprietar
poate, în lipsa unei înţelegeri contrare, să solicite vânzarea la
licitaţie publică a terenului şi a materialelor de construcţie care au
rezultat.
(2)
În caz de distrugere a unei părţi mai mici decât cea prevăzută la alin.
(1), coproprietarii vor contribui la refacerea părţilor comune,
proporţional cu cotele-părţi. Dacă unul sau mai mulţi coproprietari
refuză sau nu pot să participe la refacere, ei sunt obligaţi să cedeze
celorlalţi coproprietari cotele lor părţi din dreptul de proprietate.
Preţul se stabileşte de părţi ori, în caz de neînţelegere, de către
instanţa judecătorească.
Încetarea destinaţiei folosinţei comune
___________
Paragraful a fost modificat prin alineatul din Lege nr. 60/2012 începând cu 20.04.2012.
Art. 658. -
(1)
Încetarea destinaţiei de folosinţă comună pentru părţile comune din
clădirile cu mai multe etaje sau apartamente se poate hotărî cu acordul
tuturor coproprietarilor.
(2)
În cazul încetării destinaţiei de folosinţă comună în condiţiile alin.
(1), devin aplicabile dispoziţiile privitoare la coproprietatea
obişnuită.
(3)
Imobilul, respectiv partea din imobil care rezultă din încetarea
destinaţiei folosinţei comune se înscrie în mod corespunzător în cartea
funciară pe baza documentaţiei cadastrale întocmite în acest scop.
___________
Art. 658. - a fost modificat prin alineatul din Lege nr. 60/2012 începând cu 20.04.2012.
III.
Asociaţia de proprietari
Constituirea asociaţiilor de proprietari
Art. 659.
-
În cazul clădirilor cu mai multe etaje ori apartamente sau în cazul
ansamblurilor rezidenţiale formate din locuinţe individuale, amplasate
izolat, înşiruit sau cuplat, în care există proprietăţi comune şi
proprietăţi individuale, se constituie asociaţia de proprietari, care se
organizează şi funcţionează în condiţiile legii.
Prezumţia de coproprietate asupra despărţiturilor comune
Art. 660.
-
(1)
Zidul, şanţul, precum şi orice altă despărţitură între două fonduri sunt
prezumate a fi în proprietatea comună a vecinilor, dacă nu rezultă
contrariul din titlul de proprietate, dintr-un semn de necomunitate ori
dacă proprietatea comună nu a devenit proprietate exclusivă prin
uzucapiune, în condiţiile legii.
(2)
Dispoziţiile art. 651 sunt aplicabile în mod corespunzător.
Punere în aplicare Art. 660. prin Lege 71/2011 : |
Art. 64. - |
Dispoziţiile art. 660-666 din Codul civil se aplică situaţiilor juridice născute după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Semnele de necomunitate
Art. 661.
-
(1)
Există semn de necomunitate a zidului atunci când culmea acestuia este
dreaptă şi perpendiculară spre un fond şi înclinată spre celălalt fond.
Zidul este prezumat a fi în proprietatea exclusivă a proprietarului
fondului către care este înclinată coama zidului.
(2)
Există semn de necomunitate a şanţului atunci când pământul este aruncat
ori înălţat exclusiv pe o parte a şanţului. Şanţul este prezumat a fi
în proprietatea exclusivă a proprietarului fondului pe care este aruncat
pământul.
(3)
Vor fi considerate semne de necomunitate orice alte semne care fac să se
prezume că zidul a fost construit exclusiv de unul dintre proprietari.
Punere în aplicare Art. 661. prin Lege 71/2011 : |
Art. 64. - |
Dispoziţiile art. 660-666 din Codul civil se aplică situaţiilor juridice născute după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Obligaţia de construire a despărţiturilor comune
Art. 662.
-
(1)
Oricare dintre vecini îi poate obliga pe proprietarii fondurilor
învecinate să contribuie la construirea unei despărţituri comune.
(2)
În lipsa unor dispoziţii legale, a regulilor de urbanism sau a
obiceiului locului, înălţimea zidului comun se stabileşte de părţi, dar
fără a depăşi 2 metri, socotindu-se şi coama zidului.
Punere în aplicare Art. 662. prin Lege 71/2011 : |
Art. 64. - |
Dispoziţiile art. 660-666 din Codul civil se aplică situaţiilor juridice născute după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Cheltuielile de întreţinere şi reparare a despărţiturilor comune
Art. 663.
-
(1)
Coproprietarii sunt ţinuţi să suporte cheltuielile ocazionate de
întreţinerea şi repararea despărţiturii comune, proporţional cu dreptul
fiecăruia.
(2)
Cu toate acestea, fiecare coproprietar poate să nu participe la
cheltuielile de întreţinere şi reparare, renunţând la dreptul său de
proprietate asupra despărţiturii comune, dispoziţiile în materie de
carte funciară fiind aplicabile. Coproprietarul nu va putea fi apărat de
a participa la cheltuieli, în cazul în care are o construcţie
sprijinită de zidul comun ori în cazul în care trage un alt folos din
exploatarea despărţiturii comune.
Punere în aplicare Art. 663. prin Lege 71/2011 : |
Art. 64. - |
Dispoziţiile art. 660-666 din Codul civil se aplică situaţiilor juridice născute după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Construcţiile şi instalaţiile aflate în legătură cu zidul comun
Art. 664.
-
(1)
Oricare dintre coproprietari are dreptul să sprijine construcţii ori să
instaleze grinzi în zidul comun cu obligaţia de a lăsa 6 centimetri spre
celălalt coproprietar şi fără a afecta dreptul acestuia de a sprijini
construcţiile sale ori de a instala propriile grinzi în zidul comun.
(2)
Un coproprietar va avea dreptul de a scurta grinzile puse de vecinul său
până în jumătatea zidului, în cazul în care ar dori să instaleze el
însuşi grinzi ori să construiască un coş de fum în acelaşi loc.
Punere în aplicare Art. 664. prin Lege 71/2011 : |
Art. 64. - |
Dispoziţiile art. 660-666 din Codul civil se aplică situaţiilor juridice născute după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Înălţarea zidului comun
Art. 665.
-
(1)
Oricare dintre coproprietari poate să înalţe zidul, cu îndatorirea de a
suporta singur cheltuielile de înălţare peste limita zidului comun,
precum şi cheltuielile de reparare a părţii comune a zidului ca urmare a
înălţării acestuia.
(2)
În cazul în care zidul nu poate rezista înălţării, proprietarul care
doreşte să facă această înălţare este dator să reconstruiască zidul în
întregime luând din fondul său suprafaţa pentru a asigura grosimea
necesară zidului nou-ridicat.
(3)
Vecinul care nu a contribuit la înălţare poate dobândi coproprietatea,
plătind jumătate din valoarea actualizată a materialelor şi manoperei
folosite, precum şi, dacă este cazul, jumătate din valoarea terenului
întrebuinţat pentru îngroşarea zidului.
Punere în aplicare Art. 665. prin Lege 71/2011 : |
Art. 64. - |
Dispoziţiile art. 660-666 din Codul civil se aplică situaţiilor juridice născute după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Dobândirea coproprietăţii asupra despărţiturilor
Art. 666.
-
Vecinul care nu a contribuit la realizarea despărţiturii comune poate
dobândi un drept de coproprietate asupra despărţiturii, plătind jumătate
din valoarea actualizată a materialelor şi manoperei folosite şi, după
caz, jumătate din valoarea terenului pe care despărţitura a fost
construită. Dispoziţiile în materie de carte funciară rămân aplicabile.
Punere în aplicare Art. 666. prin Lege 71/2011 : |
Art. 64. - |
Dispoziţiile art. 660-666 din Codul civil se aplică situaţiilor juridice născute după intrarea în vigoare a Codului civil. |
SECŢIUNEA a 4-a
Proprietatea comună în devălmăşie
Proprietatea comună în devălmăşie
Art. 667.
-
Există proprietate în devălmăşie atunci când, prin efectul legii sau în
temeiul unui act juridic, dreptul de proprietate aparţine concomitent
mai multor persoane fără ca vreuna dintre acestea să fie titularul unei
cote-părţi determinate din dreptul de proprietate asupra bunului sau
bunurilor comune.
Punere în aplicare Art. 667. prin Lege 71/2011 : |
Art. 65. - |
Dispoziţiile art. 667 şi 668 din Codul civil se aplică numai actelor
juridice încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Regulile aplicabile proprietăţii devălmaşe
Art. 668.
-
(1)
Dacă se naşte prin efectul legii, proprietatea în devălmăşie este supusă
dispoziţiilor acelei legi care se completează, în mod corespunzător, cu
cele privind regimul comunităţii legale.
(2)
În cazul în care izvorul proprietăţii în devălmăşie este un act juridic,
dispoziţiile privitoare la regimul comunităţii legale se aplică în mod
corespunzător.
Punere în aplicare Art. 668. prin Lege 71/2011 : |
Art. 65. - |
Dispoziţiile art. 667 şi 668 din Codul civil se aplică numai actelor
juridice încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil. |
SECŢIUNEA a 5-a
Partajul
Imprescriptibilitatea acţiunii de partaj
Art. 669.
-
Încetarea coproprietăţii prin partaj poate fi cerută oricând, afară de
cazul în care partajul a fost suspendat prin lege, act juridic ori
hotărâre judecătorească.
Punere în aplicare Art. 669. prin Lege 71/2011 : |
Art. 66. - |
(1)
Dispoziţiile art. 669-686 din Codul civil sunt aplicabile convenţiilor
de partaj încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil. |
(2)
De asemenea, dispoziţiile art. 669-686 din Codul civil se aplică şi
partajului judiciar, atunci când cererea de chemare în judecată a fost
introdusă după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Felurile partajului
Art. 670.
-
Partajul poate fi făcut prin bună învoială sau prin hotărâre judecătorească, în condiţiile legii.
Punere în aplicare Art. 670. prin Lege 71/2011 : |
Art. 66. - |
(1)
Dispoziţiile art. 669-686 din Codul civil sunt aplicabile convenţiilor
de partaj încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil. |
(2)
De asemenea, dispoziţiile art. 669-686 din Codul civil se aplică şi
partajului judiciar, atunci când cererea de chemare în judecată a fost
introdusă după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Împărţeala părţilor comune ale clădirilor
Art. 671.
-
(1)
Partajul este inadmisibil în cazurile prevăzute de secţiunile a 3-a şi a
4-a din prezentul capitol, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.
(2)
Cu toate acestea, partajul poate fi cerut în cazul părţilor comune din
clădirile cu mai multe etaje sau apartamente atunci când aceste părţi
încetează de a mai fi destinate folosinţei comune.
(3)
În cazul proprietăţii periodice şi în celelalte cazuri de coproprietate forţată, partajul este posibil numai prin bună învoială.
Punere în aplicare Art. 671. prin Lege 71/2011 : |
Art. 66. - |
(1)
Dispoziţiile art. 669-686 din Codul civil sunt aplicabile convenţiilor
de partaj încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil. |
(2)
De asemenea, dispoziţiile art. 669-686 din Codul civil se aplică şi
partajului judiciar, atunci când cererea de chemare în judecată a fost
introdusă după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Convenţiile privitoare la suspendarea partajului
Art. 672.
-
Convenţiile privind suspendarea partajului nu pot fi încheiate pentru o
perioadă mai mare de 5 ani. În cazul imobilelor, convenţiile trebuie
încheiate în formă autentică şi supuse formalităţilor de publicitate
prevăzute de lege.
Punere în aplicare Art. 672. prin Lege 71/2011 : |
Art. 66. - |
(1)
Dispoziţiile art. 669-686 din Codul civil sunt aplicabile convenţiilor
de partaj încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil. |
(2)
De asemenea, dispoziţiile art. 669-686 din Codul civil se aplică şi
partajului judiciar, atunci când cererea de chemare în judecată a fost
introdusă după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Suspendarea pronunţării partajului prin hotărâre judecătorească
Art. 673.
-
Instanţa sesizată cu cererea de partaj poate suspenda pronunţarea
partajului, pentru cel mult un an, pentru a nu se aduce prejudicii grave
intereselor celorlalţi coproprietari. Dacă pericolul acestor prejudicii
este înlăturat înainte de împlinirea termenului, instanţa, la cererea
părţii interesate, va reveni asupra măsurii.
Punere în aplicare Art. 673. prin Lege 71/2011 : |
Art. 66. - |
(1)
Dispoziţiile art. 669-686 din Codul civil sunt aplicabile convenţiilor
de partaj încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil. |
(2)
De asemenea, dispoziţiile art. 669-686 din Codul civil se aplică şi
partajului judiciar, atunci când cererea de chemare în judecată a fost
introdusă după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Condiţiile speciale privind capacitatea de exerciţiu
Art. 674.
-
Dacă un coproprietar este lipsit de capacitate de exerciţiu ori are
capacitate de exerciţiu restrânsă, partajul va putea fi făcut prin bună
învoială numai cu autorizarea instanţei de tutelă, precum şi, dacă este
cazul, a ocrotitorului legal.
Punere în aplicare Art. 674. prin Lege 71/2011 : |
Art. 66. - |
(1)
Dispoziţiile art. 669-686 din Codul civil sunt aplicabile convenţiilor
de partaj încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil. |
(2)
De asemenea, dispoziţiile art. 669-686 din Codul civil se aplică şi
partajului judiciar, atunci când cererea de chemare în judecată a fost
introdusă după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Inadmisibilitatea partajului în cazul uzucapiunii
Art. 675.
-
Partajul poate fi cerut chiar atunci când unul dintre coproprietari a
folosit exclusiv bunul, afară de cazul când acesta l-a uzucapat, în
condiţiile legii.
Punere în aplicare Art. 675. prin Lege 71/2011 : |
Art. 66. - |
(1)
Dispoziţiile art. 669-686 din Codul civil sunt aplicabile convenţiilor
de partaj încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil. |
(2)
De asemenea, dispoziţiile art. 669-686 din Codul civil se aplică şi
partajului judiciar, atunci când cererea de chemare în judecată a fost
introdusă după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Regulile privitoare la modul de împărţire
Art. 676.
-
(1)
Partajul bunurilor comune se va face în natură, proporţional cu cota-parte a fiecărui coproprietar.
(2)
Dacă bunul este indivizibil ori nu este comod partajabil în natură, partajul se va face în unul dintre următoarele moduri:
a)
atribuirea întregului bun, în schimbul unei sulte, în favoarea unuia ori a mai multor coproprietari, la cererea acestora;
b)
vânzarea bunului în modul stabilit de coproprietari ori, în caz de
neînţelegere, la licitaţie publică, în condiţiile legii, şi distribuirea
preţului către coproprietari proporţional cu cota-parte a fiecăruia
dintre ei.
Punere în aplicare Art. 676. prin Lege 71/2011 : |
Art. 66. - |
(1)
Dispoziţiile art. 669-686 din Codul civil sunt aplicabile convenţiilor
de partaj încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil. |
(2)
De asemenea, dispoziţiile art. 669-686 din Codul civil se aplică şi
partajului judiciar, atunci când cererea de chemare în judecată a fost
introdusă după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Datoriile născute în legătură cu bunul comun
Art. 677.
-
(1)
Oricare dintre coproprietari poate cere stingerea datoriilor născute în
legătură cu coproprietatea şi care sunt scadente ori devin scadente în
cursul anului în care are loc partajul.
(2)
Suma necesară pentru stingerea acestor obligaţii va fi preluată, în
lipsa unei stipulaţii contrare, din preţul vânzării bunului comun cu
ocazia partajului şi va fi suportată de către coproprietari proporţional
cu cota-parte a fiecăruia.
Punere în aplicare Art. 677. prin Lege 71/2011 : |
Art. 66. - |
(1)
Dispoziţiile art. 669-686 din Codul civil sunt aplicabile convenţiilor
de partaj încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil. |
(2)
De asemenea, dispoziţiile art. 669-686 din Codul civil se aplică şi
partajului judiciar, atunci când cererea de chemare în judecată a fost
introdusă după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Executarea silită privitoare la bunul comun
Art. 678.
-
(1)
Creditorii unui coproprietar pot urmări silit cota lui parte din dreptul
asupra bunului comun sau pot cere instanţei împărţeala bunului, caz în
care urmărirea se va face asupra părţii de bun sau, după caz, asupra
sumei de bani cuvenite debitorului.
(2)
În cazul vânzării silite a unei cote-părţi din dreptul de proprietate
asupra unui bun, executorul judecătoresc îi va notifica pe ceilalţi
coproprietari cu cel puţin două săptămâni înainte de data stabilită
pentru vânzare, înştiinţându-i despre ziua, ora şi locul licitaţiei. La
preţ egal, coproprietarii vor fi preferaţi la adjudecarea cotei-părţi.
(3)
Creditorii care au un drept de garanţie asupra bunului comun ori cei a
căror creanţă s-a născut în legătură cu conservarea sau administrarea
acestuia au dreptul să urmărească silit bunul, în mâinile oricui s-ar
găsi, atât înainte, cât şi după partaj.
(4)
Convenţiile de suspendare a împărţelii pot fi opuse creditorilor numai
dacă, înainte de naşterea creanţelor, au dobândit dată certă în cazul
bunurilor mobile sau au fost autentificate în cazul bunurilor imobile şi
s-au îndeplinit formalităţile de publicitate prevăzute de lege, dacă
este cazul.
Punere în aplicare Art. 678. prin Lege 71/2011 : |
Art. 66. - |
(1)
Dispoziţiile art. 669-686 din Codul civil sunt aplicabile convenţiilor
de partaj încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil. |
(2)
De asemenea, dispoziţiile art. 669-686 din Codul civil se aplică şi
partajului judiciar, atunci când cererea de chemare în judecată a fost
introdusă după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Drepturile creditorilor personali ai coproprietarului
Art. 679.
-
(1)
Creditorii personali ai unui coproprietar vor putea, de asemenea, să
intervină, pe cheltuiala lor, în partajul cerut de coproprietari ori de
un alt creditor. Ei nu pot însă să atace un partaj efectuat, afară numai
dacă acesta s-a făcut în lipsa lor şi fără să se ţină seama de opoziţia
pe care au făcut-o, precum şi în cazurile când partajul a fost simulat
ori s-a făcut astfel încât creditorii nu au putut să intervină în
proces.
(2)
Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile şi în cazul creditorilor care au
un drept de garanţie asupra bunului comun ori al celor a căror creanţă
s-a născut în legătură cu conservarea sau administrarea acestuia.
Punere în aplicare Art. 679. prin Lege 71/2011 : |
Art. 66. - |
(1)
Dispoziţiile art. 669-686 din Codul civil sunt aplicabile convenţiilor
de partaj încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil. |
(2)
De asemenea, dispoziţiile art. 669-686 din Codul civil se aplică şi
partajului judiciar, atunci când cererea de chemare în judecată a fost
introdusă după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Efectele juridice ale partajului
Art. 680.
-
(1)
Fiecare coproprietar devine proprietarul exclusiv al bunurilor sau, după
caz, al sumelor de bani ce i-au fost atribuite numai cu începere de la
data stabilită în actul de partaj, dar nu mai devreme de data încheierii
actului, în cazul împărţelii voluntare, sau, după caz, de la data
rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.
(2)
În cazul imobilelor, efectele juridice ale partajului se produc numai
dacă actul de partaj încheiat în formă autentică sau hotărârea
judecătorească rămasă definitivă, după caz, au fost înscrise în cartea
funciară.
Punere în aplicare Art. 680. prin Lege 71/2011 : |
Art. 66. - |
(1)
Dispoziţiile art. 669-686 din Codul civil sunt aplicabile convenţiilor
de partaj încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil. |
(2)
De asemenea, dispoziţiile art. 669-686 din Codul civil se aplică şi
partajului judiciar, atunci când cererea de chemare în judecată a fost
introdusă după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Opozabilitatea unor acte juridice
Art. 681.
-
Actele încheiate, în condiţiile legii, de un coproprietar cu privire la
bunul comun rămân valabile şi sunt opozabile celui căruia i-a fost
atribuit bunul în urma partajului.
Punere în aplicare Art. 681. prin Lege 71/2011 : |
Art. 66. - |
(1)
Dispoziţiile art. 669-686 din Codul civil sunt aplicabile convenţiilor
de partaj încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil. |
(2)
De asemenea, dispoziţiile art. 669-686 din Codul civil se aplică şi
partajului judiciar, atunci când cererea de chemare în judecată a fost
introdusă după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Strămutarea garanţiilor
Art. 682.
-
Garanţiile constituite de un coproprietar asupra cotei sale părţi se
strămută de drept asupra bunului atribuit acestuia sau, după caz, a
sumelor de bani care i-au fost atribuite prin partaj.
Punere în aplicare Art. 682. prin Lege 71/2011 : |
Art. 66. - |
(1)
Dispoziţiile art. 669-686 din Codul civil sunt aplicabile convenţiilor
de partaj încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil. |
(2)
De asemenea, dispoziţiile art. 669-686 din Codul civil se aplică şi
partajului judiciar, atunci când cererea de chemare în judecată a fost
introdusă după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Garanţia pentru evicţiune şi vicii ascunse
Art. 683.
-
(1)
Coproprietarii îşi datorează, în limita cotelor-părţi, garanţie pentru
evicţiune şi vicii ascunse, dispoziţiile legale privitoare la obligaţia
de garanţie a vânzătorului aplicându-se în mod corespunzător.
(2)
Fiecare este obligat să îl despăgubească pe coproprietarul prejudiciat
prin efectul evicţiunii sau al viciului ascuns. Dacă unul dintre
coproprietari este insolvabil, partea datorată de acesta se va suporta,
proporţional, de către ceilalţi coproprietari, inclusiv de
coproprietarul prejudiciat.
(3)
Coproprietarii nu datorează garanţie dacă prejudiciul este urmarea
faptei săvârşite de un alt coproprietar sau dacă au fost scutiţi prin
actul de partaj.
Punere în aplicare Art. 683. prin Lege 71/2011 : |
Art. 66. - |
(1)
Dispoziţiile art. 669-686 din Codul civil sunt aplicabile convenţiilor
de partaj încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil. |
(2)
De asemenea, dispoziţiile art. 669-686 din Codul civil se aplică şi
partajului judiciar, atunci când cererea de chemare în judecată a fost
introdusă după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Desfiinţarea partajului
Art. 684.
-
(1)
Partajul prin bună învoială poate fi desfiinţat pentru aceleaşi cauze ca şi contractele.
(2)
Partajul făcut fără participarea tuturor coproprietarilor este lovit de nulitate absolută.
(3)
Partajul este însă valabil chiar dacă nu cuprinde toate bunurile comune;
pentru bunurile omise se poate face oricând un partaj suplimentar.
Punere în aplicare Art. 684. prin Lege 71/2011 : |
Art. 66. - |
(1)
Dispoziţiile art. 669-686 din Codul civil sunt aplicabile convenţiilor
de partaj încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil. |
(2)
De asemenea, dispoziţiile art. 669-686 din Codul civil se aplică şi
partajului judiciar, atunci când cererea de chemare în judecată a fost
introdusă după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Înstrăinarea bunurilor atribuite
Art. 685.
-
Nu poate invoca nulitatea relativă a partajului prin bună învoială
coproprietarul care, cunoscând cauza de nulitate, înstrăinează în tot
sau în parte bunurile atribuite.
Punere în aplicare Art. 685. prin Lege 71/2011 : |
Art. 66. - |
(1)
Dispoziţiile art. 669-686 din Codul civil sunt aplicabile convenţiilor
de partaj încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil. |
(2)
De asemenea, dispoziţiile art. 669-686 din Codul civil se aplică şi
partajului judiciar, atunci când cererea de chemare în judecată a fost
introdusă după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Regulile aplicabile bunurilor aflate în coproprietate şi în devălmăşie
Art. 686.
-
Prevederile prezentei secţiuni sunt aplicabile bunurilor aflate în
coproprietate, indiferent de izvorul său, precum şi celor aflate în
devălmăşie.
Punere în aplicare Art. 686. prin Lege 71/2011 : |
Art. 66. - |
(1)
Dispoziţiile art. 669-686 din Codul civil sunt aplicabile convenţiilor
de partaj încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil. |
(2)
De asemenea, dispoziţiile art. 669-686 din Codul civil se aplică şi
partajului judiciar, atunci când cererea de chemare în judecată a fost
introdusă după intrarea în vigoare a Codului civil. |
CAPITOLUL V
Proprietatea periodică
Proprietatea periodică
Art. 687.
-
Dispoziţiile prezentului capitol se aplică, în absenţa unei reglementări
speciale, ori de câte ori mai multe persoane exercită succesiv şi
repetitiv atributul folosinţei specific dreptului de proprietate asupra
unui bun mobil sau imobil, în intervale de timp determinate, egale sau
inegale.
Punere în aplicare Art. 687. prin Lege 71/2011 : |
Art. 67. - |
Dispoziţiile art. 687-692 din Codul civil nu aduc atingere prevederilor
cuprinse în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 14/2011 pentru
protecţia consumatorilor la încheierea şi executarea contractelor
privind dobândirea dreptului de folosinţă pe o perioadă determinată a
unuia sau a mai multor spaţii de cazare, a contractelor pe termen lung
privind dobândirea unor beneficii pentru produsele de vacanţă, a
contractelor de revânzare, precum şi a contractelor de schimb. |
Temeiul proprietăţii periodice
Art. 688.
-
Proprietatea periodică se naşte în temeiul unui act juridic,
dispoziţiile în materie de carte funciară aplicându-se în mod
corespunzător.
Punere în aplicare Art. 688. prin Lege 71/2011 : |
Art. 67. - |
Dispoziţiile art. 687-692 din Codul civil nu aduc atingere prevederilor
cuprinse în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 14/2011 pentru
protecţia consumatorilor la încheierea şi executarea contractelor
privind dobândirea dreptului de folosinţă pe o perioadă determinată a
unuia sau a mai multor spaţii de cazare, a contractelor pe termen lung
privind dobândirea unor beneficii pentru produsele de vacanţă, a
contractelor de revânzare, precum şi a contractelor de schimb. |
Valabilitatea actelor încheiate de coproprietar
Art. 689.
-
(1)
În privinţa intervalului de timp ce îi revine, orice coproprietar poate
încheia, în condiţiile legii, acte precum închirierea, vânzarea,
ipotecarea şi altele asemenea.
(2)
Actele de administrare sau de dispoziţie privind cota-parte din dreptul
de proprietate aferentă unui alt interval de timp sunt inopozabile
titularului cotei-părţi respective. Dispoziţiile art. 642 alin. (2) şi
art. 643 se aplică în mod corespunzător.
(3)
În raporturile cu terţii cocontractanţi de bună-credinţă, actele de
administrare sau de dispoziţie menţionate la alin. (2) sunt anulabile.
Punere în aplicare Art. 689. prin Lege 71/2011 : |
Art. 67. - |
Dispoziţiile art. 687-692 din Codul civil nu aduc atingere prevederilor
cuprinse în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 14/2011 pentru
protecţia consumatorilor la încheierea şi executarea contractelor
privind dobândirea dreptului de folosinţă pe o perioadă determinată a
unuia sau a mai multor spaţii de cazare, a contractelor pe termen lung
privind dobândirea unor beneficii pentru produsele de vacanţă, a
contractelor de revânzare, precum şi a contractelor de schimb. |
Drepturile şi obligaţiile coproprietarilor
Art. 690.
-
(1)
Fiecare coproprietar este obligat să facă toate actele de conservare, în
aşa fel încât să nu împiedice ori să nu îngreuneze exercitarea
drepturilor celorlalţi coproprietari. Pentru reparaţiile mari,
coproprietarul care avansează cheltuielile necesare are dreptul la
despăgubiri în raport cu valoarea drepturilor celorlalţi coproprietari.
(2)
Actele prin care se consumă în tot sau în parte substanţa bunului pot fi făcute numai cu acordul celorlalţi coproprietari.
(3)
La încetarea intervalului, coproprietarul este dator să predea bunul
coproprietarului îndreptăţit să îl folosească în următorul interval.
(4)
Coproprietarii pot încheia un contract de administrare, dispoziţiile art. 644 alin. (2) aplicându-se în mod corespunzător.
Punere în aplicare Art. 690. prin Lege 71/2011 : |
Art. 67. - |
Dispoziţiile art. 687-692 din Codul civil nu aduc atingere prevederilor
cuprinse în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 14/2011 pentru
protecţia consumatorilor la încheierea şi executarea contractelor
privind dobândirea dreptului de folosinţă pe o perioadă determinată a
unuia sau a mai multor spaţii de cazare, a contractelor pe termen lung
privind dobândirea unor beneficii pentru produsele de vacanţă, a
contractelor de revânzare, precum şi a contractelor de schimb. |
Obligaţia de despăgubire şi excluderea
Art. 691.
-
(1)
Nerespectarea obligaţiilor prevăzute în prezentul capitol atrage plata de despăgubiri.
(2)
În cazul în care unul dintre coproprietari tulbură în mod grav
exercitarea proprietăţii periodice, acesta va putea fi exclus, prin
hotărâre judecătorească, la cererea coproprietarului vătămat.
(3)
Excluderea va putea fi dispusă numai dacă unul dintre ceilalţi coproprietari sau un terţ cumpără cota-parte a celui exclus.
(4)
În acest scop, se va pronunţa, mai întâi, o încheiere de admitere în
principiu a cererii de excludere, prin care se va stabili că sunt
îndeplinite condiţiile excluderii, încheiere care va putea fi atacată cu
recurs pe cale separată.
(5)
După rămânerea definitivă a încheierii de admitere în principiu, în
absenţa înţelegerii părţilor, se va stabili preţul vânzării silite pe
bază de expertiză. După consemnarea preţului la instituţia de credit
stabilită de instanţă, se va pronunţa hotărârea care va ţine loc de
contract de vânzare-cumpărare.
(6)
După rămânerea definitivă a acestei hotărâri, dobânditorul îşi va putea
înscrie dreptul în cartea funciară, iar transmiţătorul va putea să
ridice suma consemnată la instituţia de credit stabilită de instanţă.
Punere în aplicare Art. 691. prin Lege 71/2011 : |
Art. 67. - |
Dispoziţiile art. 687-692 din Codul civil nu aduc atingere prevederilor
cuprinse în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 14/2011 pentru
protecţia consumatorilor la încheierea şi executarea contractelor
privind dobândirea dreptului de folosinţă pe o perioadă determinată a
unuia sau a mai multor spaţii de cazare, a contractelor pe termen lung
privind dobândirea unor beneficii pentru produsele de vacanţă, a
contractelor de revânzare, precum şi a contractelor de schimb. |
Încetarea proprietăţii periodice
Art. 692.
-
Proprietatea periodică încetează prin radiere din cartea funciară în
temeiul dobândirii de către o singură persoană a tuturor cotelor-părţi
din dreptul de proprietate periodică, precum şi în alte cazuri prevăzute
de lege.
Punere în aplicare Art. 692. prin Lege 71/2011 : |
Art. 67. - |
Dispoziţiile art. 687-692 din Codul civil nu aduc atingere prevederilor
cuprinse în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 14/2011 pentru
protecţia consumatorilor la încheierea şi executarea contractelor
privind dobândirea dreptului de folosinţă pe o perioadă determinată a
unuia sau a mai multor spaţii de cazare, a contractelor pe termen lung
privind dobândirea unor beneficii pentru produsele de vacanţă, a
contractelor de revânzare, precum şi a contractelor de schimb. |
TITLUL III
Dezmembrămintele dreptului de proprietate privată
CAPITOLUL I
Superficia
Noţiune
Art. 693.
-
(1)
Superficia este dreptul de a avea sau de a edifica o construcţie pe
terenul altuia, deasupra ori în subsolul acelui teren, asupra căruia
superficiarul dobândeşte un drept de folosinţă.
(2)
Dreptul de superficie se dobândeşte în temeiul unui act juridic, precum
şi prin uzucapiune sau prin alt mod prevăzut de lege. Dispoziţiile în
materie de carte funciară rămân aplicabile.
(3)
Superficia se poate înscrie şi în temeiul unui act juridic prin care
proprietarul întregului fond a transmis exclusiv construcţia ori a
transmis terenul şi construcţia, în mod separat, către două persoane,
chiar dacă nu s-a stipulat expres constituirea superficiei.
(4)
În situaţia în care s-a construit pe terenul altuia, superficia se poate
înscrie pe baza renunţării proprietarului terenului la dreptul de a
invoca accesiunea, în favoarea constructorului. De asemenea, ea se poate
înscrie în favoarea unui terţ pe baza cesiunii dreptului de a invoca
accesiunea.
Punere în aplicare Art. 693. prin Lege 71/2011 : |
Art. 68. - |
Dispoziţiile art. 693-702 din Codul civil nu se aplică drepturilor de
superficie constituite înaintea intrării în vigoare a Codului civil. |
Durata dreptului de superficie
Art. 694.
-
Dreptul de superficie se poate constitui pe o durată de cel mult 99 de
ani. La împlinirea termenului, dreptul de superficie poate fi reînnoit.
Punere în aplicare Art. 694. prin Lege 71/2011 : |
Art. 68. - |
Dispoziţiile art. 693-702 din Codul civil nu se aplică drepturilor de
superficie constituite înaintea intrării în vigoare a Codului civil. |
Întinderea şi exercitarea dreptului de superficie
Art. 695.
-
(1)
Dreptul de superficie se exercită în limitele şi în condiţiile actului
constitutiv. În lipsa unei stipulaţii contrare, exercitarea dreptului de
superficie este delimitată de suprafaţa de teren pe care urmează să se
construiască şi de cea necesară exploatării construcţiei sau, după caz,
de suprafaţa de teren aferentă şi de cea necesară exploatării
construcţiei edificate.
(2)
În cazul prevăzut la art. 693 alin. (3), în absenţa unei stipulaţii
contrare, titularul dreptului de superficie nu poate modifica structura
construcţiei. El o poate însă demola, dar cu obligaţia de a o reconstrui
în forma iniţială.
(3)
În cazul în care superficiarul modifică structura construcţiei,
proprietarul terenului poate să ceară, în termen de 3 ani, încetarea
dreptului de superficie sau repunerea în situaţia anterioară. În al
doilea caz, curgerea termenului de prescripţie de 3 ani este suspendată
până la expirarea duratei superficiei.
(4)
Titularul poate dispune în mod liber de dreptul său. Cât timp
construcţia există, dreptul de folosinţă asupra terenului se poate
înstrăina ori ipoteca numai odată cu dreptul de proprietate asupra
construcţiei.
Punere în aplicare Art. 695. prin Lege 71/2011 : |
Art. 68. - |
Dispoziţiile art. 693-702 din Codul civil nu se aplică drepturilor de
superficie constituite înaintea intrării în vigoare a Codului civil. |
Acţiunea confesorie de superficie
Art. 696.
-
(1)
Acţiunea confesorie de superficie poate fi intentată împotriva oricărei
persoane care împiedică exercitarea dreptului, chiar şi a proprietarului
terenului.
(2)
Dreptul la acţiune este imprescriptibil.
Punere în aplicare Art. 696. prin Lege 71/2011 : |
Art. 68. - |
Dispoziţiile art. 693-702 din Codul civil nu se aplică drepturilor de
superficie constituite înaintea intrării în vigoare a Codului civil. |
Evaluarea prestaţiei superficiarului
Art. 697.
-
(1)
În cazul în care superficia s-a constituit cu titlu oneros, dacă părţile
nu au prevăzut alte modalităţi de plată a prestaţiei de către
superficiar, titularul dreptului de superficie datorează, sub formă de
rate lunare, o sumă egală cu chiria stabilită pe piaţa liberă, ţinând
seama de natura terenului, de destinaţia construcţiei în cazul în care
aceasta există, de zona în care se află terenul, precum şi de orice alte
criterii de determinare a contravalorii folosinţei.
(2)
În caz de neînţelegere între părţi, suma datorată proprietarului terenului va fi stabilită pe cale judecătorească.
Punere în aplicare Art. 697. prin Lege 71/2011 : |
Art. 68. - |
Dispoziţiile art. 693-702 din Codul civil nu se aplică drepturilor de
superficie constituite înaintea intrării în vigoare a Codului civil. |
Cazurile de încetare a superficiei
Art. 698.
-
Dreptul de superficie se stinge prin radierea din cartea funciară, pentru una dintre următoarele cauze:
a)
la expirarea termenului;
b)
prin consolidare, dacă terenul şi construcţia devin proprietatea aceleiaşi persoane;
c)
prin pieirea construcţiei, dacă există stipulaţie expresă în acest sens;
d)
în alte cazuri prevăzute de lege.
Punere în aplicare Art. 698. prin Lege 71/2011 : |
Art. 68. - |
Dispoziţiile art. 693-702 din Codul civil nu se aplică drepturilor de
superficie constituite înaintea intrării în vigoare a Codului civil. |
Efectele încetării superficiei prin expirarea termenului
Art. 699.
-
(1)
În cazul prevăzut la art. 698 lit. a), în absenţa unei stipulaţii
contrare, proprietarul terenului dobândeşte dreptul de proprietate
asupra construcţiei edificate de superficiar prin accesiune, cu
obligaţia de a plăti valoarea de circulaţie a acesteia de la data
expirării termenului.
(2)
Când construcţia nu exista în momentul constituirii dreptului de
superficie, iar valoarea acesteia este egală sau mai mare decât aceea a
terenului, proprietarul terenului poate cere obligarea constructorului
să cumpere terenul la valoarea de circulaţie pe care acesta ar fi avut-o
dacă nu ar fi existat construcţia. Constructorul poate refuza să
cumpere terenul dacă ridică, pe cheltuiala sa, construcţia clădită pe
teren şi repune terenul în situaţia anterioară.
(3)
În absenţa unei înţelegeri contrare încheiate cu proprietarul terenului,
dezmembrămintele consimţite de superficiar se sting în momentul
încetării dreptului de superficie. Ipotecile care grevează dreptul de
superficie se strămută de drept asupra sumei primite de la proprietarul
terenului în cazul prevăzut la alin. (1), se extind de drept asupra
terenului în cazul prevăzut la alin. (2) teza I sau se strămută de drept
asupra materialelor în cazul prevăzut la alin. (2) teza a II-a.
(4)
Ipotecile constituite cu privire la teren pe durata existenţei
superficiei nu se extind cu privire la întregul imobil în momentul
încetării dreptului de superficie în cazul prevăzut la alin. (1). Ele se
strămută de drept asupra sumei de bani primite de proprietarul
terenului în cazul prevăzut la alin. (2) teza I sau se extind de drept
cu privire la întregul teren în cazul prevăzut la alin. (2) teza a II-a.
Punere în aplicare Art. 699. prin Lege 71/2011 : |
Art. 68. - |
Dispoziţiile art. 693-702 din Codul civil nu se aplică drepturilor de
superficie constituite înaintea intrării în vigoare a Codului civil. |
Efectele încetării superficiei prin consolidare
Art. 700.
-
(1)
În cazul în care dreptul de superficie s-a stins prin consolidare, în
absenţa unei stipulaţii contrare, dezmembrămintele consimţite de
superficiar se menţin pe durata pentru care au fost constituite, dar nu
mai târziu de împlinirea termenului iniţial al superficiei.
(2)
Ipotecile născute pe durata existenţei superficiei se menţin fiecare în funcţie de obiectul asupra căruia s-au constituit.
Punere în aplicare Art. 700. prin Lege 71/2011 : |
Art. 68. - |
Dispoziţiile art. 693-702 din Codul civil nu se aplică drepturilor de
superficie constituite înaintea intrării în vigoare a Codului civil. |
Efectele încetării superficiei prin pieirea construcţiei
Art. 701.
-
(1)
În cazul stingerii dreptului de superficie prin pieirea construcţiei,
drepturile reale care grevează dreptul de superficie se sting, dacă
legea nu prevede altfel.
(2)
Ipotecile născute cu privire la nuda proprietate asupra terenului pe
durata existenţei dreptului de superficie se menţin asupra dreptului de
proprietate reîntregit.
Punere în aplicare Art. 701. prin Lege 71/2011 : |
Art. 68. - |
Dispoziţiile art. 693-702 din Codul civil nu se aplică drepturilor de
superficie constituite înaintea intrării în vigoare a Codului civil. |
Alte dispoziţii aplicabile
Art. 702.
-
Dispoziţiile prezentului capitol sunt aplicabile şi în cazul
plantaţiilor, precum şi al altor lucrări autonome cu caracter durabil.
Punere în aplicare Art. 702. prin Lege 71/2011 : |
Art. 68. - |
Dispoziţiile art. 693-702 din Codul civil nu se aplică drepturilor de
superficie constituite înaintea intrării în vigoare a Codului civil. |
CAPITOLUL II
Uzufructul
SECŢIUNEA 1
Dispoziţii generale
Noţiune
Art. 703.
-
Uzufructul este dreptul de a folosi bunul altei persoane şi de a culege
fructele acestuia, întocmai ca proprietarul, însă cu îndatorirea de a-i
conserva substanţa.
Constituirea uzufructului
Art. 704.
-
(1)
Uzufructul se poate constitui prin act juridic, uzucapiune sau alte
moduri prevăzute de lege, dispoziţiile în materie de carte funciară
fiind aplicabile.
(2)
Uzufructul se poate constitui numai în favoarea unei persoane existente.
Acţiunea confesorie de uzufruct
Art. 705.
-
Dispoziţiile art. 696 alin. (1) se aplică uzufructului în mod corespunzător.
Obiectul uzufructului
Art. 706.
-
Pot fi date în uzufruct orice bunuri mobile sau imobile, corporale ori
incorporale, inclusiv o masă patrimonială, o universalitate de fapt ori o
cotă-parte din acestea.
Accesoriile bunurilor ce formează obiectul uzufructului
Art. 707.
-
Uzufructul poartă asupra tuturor accesoriilor bunului dat în uzufruct,
precum şi asupra a tot ce se uneşte sau se încorporează în acesta.
Durata uzufructului
Art. 708.
-
(1)
Uzufructul în favoarea unei persoane fizice este cel mult viager.
(2)
Uzufructul constituit în favoarea unei persoane juridice poate avea
durata de cel mult 30 de ani. Atunci când este constituit cu depăşirea
acestui termen, uzufructul se reduce de drept la 30 de ani.
(3)
Dacă nu s-a prevăzut durata uzufructului, se prezumă că este viager sau, după caz, că este constituit pe o durată de 30 de ani.
(4)
Uzufructul constituit până la data la care o altă persoană va ajunge la o
anumită vârstă durează până la acea dată, chiar dacă acea persoană ar
muri înainte de împlinirea vârstei stabilite.
SECŢIUNEA a 2-a
Drepturile şi obligaţiile uzufructuarului şi ale nudului proprietar
§1.
Drepturile uzufructuarului şi ale nudului proprietar
Drepturile uzufructuarului
Art. 709.
-
În lipsă de stipulaţie contrară, uzufructuarul are folosinţa exclusivă a
bunului, inclusiv dreptul de a culege fructele acestuia.
Fructele naturale şi industriale
Art. 710.
-
Fructele naturale şi industriale percepute după constituirea
uzufructului aparţin uzufructuarului, iar cele percepute după stingerea
uzufructului revin nudului proprietar, fără a putea pretinde unul altuia
despăgubiri pentru cheltuielile ocazionate de producerea lor.
Fructele civile
Art. 711.
-
Fructele civile se cuvin uzufructuarului proporţional cu durata uzufructului, dreptul de a le pretinde dobândindu-se zi cu zi.
Cvasiuzufructul
Art. 712.
-
Dacă uzufructul cuprinde, printre altele, şi bunuri consumptibile, cum
ar fi bani, grâne, băuturi, uzufructuarul are dreptul de a dispune de
ele, însă cu obligaţia de a restitui bunuri de aceeaşi cantitate,
calitate şi valoare sau, la alegerea proprietarului, contravaloarea lor
la data stingerii uzufructului.
Uzufructul asupra bunurilor neconsumptibile
Art. 713.
-
(1)
Dacă uzufructul poartă asupra unor bunuri care, fără a fi consumptibile,
se uzează ca urmare a utilizării lor, uzufructuarul are dreptul de a le
folosi ca un bun proprietar şi potrivit destinaţiei lor.
(2)
În acest caz, el nu va fi obligat să le restituie decât în starea în care se vor afla la data stingerii uzufructului.
(3)
Uzufructuarul poate să dispună, ca un bun proprietar, de bunurile care,
fără a fi consumptibile, se deteriorează rapid prin utilizare. În acest
caz, la sfârşitul uzufructului, uzufructuarul va restitui valoarea pe
care ar fi avut-o bunul la această din urmă dată.
Cesiunea uzufructului
Art. 714.
-
(1)
În absenţa unei prevederi contrare, uzufructuarul poate ceda dreptul său
unei alte persoane fără acordul nudului proprietar, dispoziţiile în
materie de carte funciară fiind aplicabile.
(2)
Uzufructuarul rămâne dator exclusiv faţă de nudul proprietar numai
pentru obligaţiile născute înainte de cesiune. Până la notificarea
cesiunii, uzufructuarul şi cesionarul răspund solidar pentru
îndeplinirea tuturor obligaţiilor faţă de nudul proprietar.
(3)
După notificarea cesiunii, cesionarul este dator faţă de nudul
proprietar pentru toate obligaţiile născute după notificarea cesiunii.
În acest caz, uzufructuarului i se aplică, în mod corespunzător,
dispoziţiile legale din materia fideiusiunii.
(4)
După cesiune, dreptul de uzufruct continuă, după caz, până la împlinirea
termenului iniţial sau până la decesul uzufructuarului iniţial.
Punere în aplicare Art. 714. prin Lege 71/2011 : |
Art. 70. - |
Dispoziţiile art. 714 din Codul civil se aplică indiferent de data
constituirii uzufructului. În cazul uzufructului constituit prin
convenţie încheiată anterior intrării în vigoare a Codului civil, acesta
este şi rămâne incesibil, mai puţin în cazul în care părţile convin
altfel. |
Contractele de locaţiune
Art. 715.
-
(1)
Uzufructuarul are dreptul de a închiria sau, după caz, de a arenda bunul primit în uzufruct.
(2)
Locaţiunile de imobile încheiate de uzufructuar, înscrise în cartea
funciară, sunt opozabile proprietarului sau moştenitorilor acestuia,
după stingerea uzufructului prin decesul sau, după caz, încetarea
existenţei juridice a uzufructuarului, până la împlinirea termenului
lor, dar nu mai mult de 3 ani de la încetarea uzufructului.
Punere în aplicare prin Lege 71/2011 : |
Art. 71. - |
Dispoziţiile art. 715 alin. (2)-(4) din Codul civil se aplică numai în
cazurile în care încheierea sau reînnoirea contractelor de locaţiune ori
de arendare are loc după intrarea în vigoare a Codului civil. |
(3)
Reînnoirile de închirieri de imobile sau de arendări făcute de
uzufructuar şi înscrise în cartea funciară înainte de expirarea
contractelor iniţiale sunt opozabile proprietarului şi moştenitorilor
săi pe o perioadă de cel mult 6 luni ori, după caz, de un an, dacă la
data stingerii uzufructului nu au fost puse în executare. În niciun caz,
locaţiunile nu pot dura mai mult de 3 ani de la data stingerii
uzufructului.
Punere în aplicare prin Lege 71/2011 : |
Art. 71. - |
Dispoziţiile art. 715 alin. (2)-(4) din Codul civil se aplică numai în
cazurile în care încheierea sau reînnoirea contractelor de locaţiune ori
de arendare are loc după intrarea în vigoare a Codului civil. |
(4)
În cazul în care uzufructul s-a stins prin expirarea termenului,
locaţiunile încetează, în toate cazurile, odată cu stingerea
uzufructului.
Punere în aplicare prin Lege 71/2011 : |
Art. 71. - |
Dispoziţiile art. 715 alin. (2)-(4) din Codul civil se aplică numai în
cazurile în care încheierea sau reînnoirea contractelor de locaţiune ori
de arendare are loc după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Lucrările şi îmbunătăţirile
Art. 716.
-
(1)
La încetarea uzufructului, uzufructuarul nu poate pretinde vreo
despăgubire pentru lucrările adăugate unui bun imobil, cu excepţia celor
necesare, sau pentru îmbunătăţirile aduse unui bun mobil, chiar atunci
când prin acestea s-a sporit valoarea bunului.
(2)
Dacă lucrările sau îmbunătăţirile au fost făcute fără încuviinţarea
proprietarului, acesta poate cere obligarea uzufructuarului la ridicarea
lor şi la readucerea bunului în starea în care i-a fost încredinţat.
(3)
Uzufructuarul va putea cere o indemnizaţie echitabilă pentru lucrările
necesare adăugate. De asemenea, el va putea cere o indemnizaţie
echitabilă şi pentru celelalte lucrări adăugate sau pentru
îmbunătăţirile făcute cu încuviinţarea proprietarului, dacă prin acestea
s-a sporit valoarea bunului.
(4)
În cazul lucrărilor autonome făcute de uzufructuar asupra unui bun
imobil, vor fi aplicabile, în mod corespunzător, în lipsă de stipulaţie
sau dispoziţie legală contrară, dispoziţiile din materia accesiunii
imobiliare artificiale.
Exploatarea pădurilor tinere
Art. 717.
-
(1)
Dacă uzufructul cuprinde păduri tinere destinate de proprietarul lor
unor tăieri periodice, uzufructuarul este dator să păstreze ordinea şi
câtimea tăierii, potrivit regulilor stabilite de proprietar în
conformitate cu dispoziţiile legale, fără ca uzufructuarul să poată
pretinde vreo despăgubire pentru părţile lăsate netăiate în timpul
uzufructului.
(2)
Arborii care se scot din pepiniere fără degradarea acestora nu fac parte
din uzufruct decât cu obligaţia uzufructuarului de a se conforma
dispoziţiilor legale în ce priveşte înlocuirea lor.
Exploatarea pădurilor înalte
Art. 718.
-
(1)
Uzufructuarul poate, conformându-se dispoziţiilor legale şi folosinţei
obişnuite a proprietarului, să exploateze părţile de păduri înalte care
au fost destinate tăierii regulate, fie că aceste tăieri se fac periodic
pe o întindere de pământ determinată, fie că se fac numai pentru un
număr de arbori aleşi pe toată suprafaţa fondului.
(2)
În celelalte cazuri, uzufructuarul nu poate tăia arborii înalţi; va
putea însă întrebuinţa, pentru a face reparaţiile la care este obligat,
arbori căzuţi accidental; în acest scop poate chiar să taie arborii
trebuincioşi, cu îndatorirea însă de a constata, în prezenţa nudului
proprietar, această trebuinţă.
Alte drepturi ale uzufructuarului asupra pădurilor ce fac obiectul uzufructului
Art. 719.
-
Uzufructuarul poate lua din păduri araci pentru vii; poate, de asemenea,
lua produsele anuale sau periodice ale arborilor, cu respectarea
folosinţei obişnuite a proprietarului, în limitele dispoziţiilor legale.
Dreptul asupra pomilor fructiferi
Art. 720.
-
Pomii fructiferi ce se usucă şi cei căzuţi accidental se cuvin uzufructuarului cu îndatorirea de a-i înlocui cu alţii.
Dreptul asupra carierelor de piatră şi de nisip aflate în exploatare
Art. 721.
-
În condiţiile legii, uzufructuarul se foloseşte întocmai ca nudul
proprietar de carierele de piatră şi de nisip ce sunt în exploatare la
constituirea dreptului de uzufruct.
Situaţia carierelor de piatră şi de nisip nedeschise şi a comorilor
Art. 722.
-
Uzufructuarul nu are niciun drept asupra carierelor nedeschise încă şi
nici asupra comorii ce s-ar putea descoperi în timpul uzufructului.
§2.
Obligaţiile uzufructuarului şi ale nudului proprietar
Inventarierea bunurilor
Art. 723.
-
(1)
Uzufructuarul preia bunurile în starea în care se află la data
constituirii uzufructului; acesta nu va putea intra însă în posesia lor
decât după inventarierea bunurilor mobile şi constatarea stării în care
se află imobilele, cu excepţia cazului în care uzufructul unui bun mobil
este dobândit prin uzucapiune.
(2)
Inventarul se întocmeşte numai în prezenţa nudului proprietar ori după notificarea acestuia.
Respectarea destinaţiei bunurilor
Art. 724.
-
În exercitarea dreptului său, uzufructuarul este ţinut să respecte
destinaţia dată bunurilor de nudul proprietar, cu excepţia cazului în
care se asigură o creştere a valorii bunului sau cel puţin nu se
prejudiciază în niciun fel interesele proprietarului.
Răspunderea uzufructuarului pentru prejudicii
Art. 725.
-
Uzufructuarul este obligat să îl despăgubească pe nudul proprietar
pentru orice prejudiciu cauzat prin folosirea necorespunzătoare a
bunurilor date în uzufruct.
Constituirea garanţiei pentru îndeplinirea obligaţiilor uzufructuarului
Art. 726.
-
(1)
În lipsa unei stipulaţii contrare, uzufructuarul este obligat să depună o garanţie pentru îndeplinirea obligaţiilor sale.
(2)
Sunt scutiţi să depună garanţie vânzătorul şi donatorul care şi-au rezervat dreptul de uzufruct.
(3)
În cazul în care uzufructuarul este scutit de garanţie, instanţa poate
dispune depunerea unei garanţii sau luarea unei măsuri conservatorii
atunci când uzufructuarul, prin fapta sa ori prin starea de
insolvabilitate în care se află, pune în pericol drepturile nudului
proprietar.
Numirea administratorului
Art. 727.
-
(1)
Dacă uzufructuarul nu poate oferi o garanţie, instanţa, la cererea
nudului proprietar, va numi un administrator al imobilelor şi va dispune
ca fructele civile încasate şi sumele ce reprezintă contravaloarea
fructelor naturale şi industriale percepute să fie depuse la o
instituţie de credit aleasă de părţi. În acest caz, uzufructuarul va
încasa numai dobânzile aferente.
(2)
Nudul proprietar poate cere vânzarea bunurilor ce se uzează prin
folosinţă şi depunerea sumelor la o instituţie de credit aleasă de
părţi. Dobânzile produse în cursul uzufructului revin uzufructuarului.
(3)
Cu toate acestea, uzufructuarul va putea cere să îi fie lăsate o parte
din bunurile mobile necesare folosinţei sale sau familiei sale, cu
obligaţia de a le restitui la stingerea uzufructului.
Întârzierea în depunerea garanţiei
Art. 728.
-
Întârzierea în depunerea garanţiei nu afectează dreptul uzufructuarului
de a percepe fructele care i se cuvin de la data constituirii
uzufructului.
Modul de suportare a reparaţiilor de către uzufructuar şi nudul proprietar
Art. 729.
-
(1)
Uzufructuarul este obligat să efectueze reparaţiile de întreţinere a bunului.
(2)
Reparaţiile mari sunt în sarcina nudului proprietar.
(3)
Sunt reparaţii mari acelea ce au ca obiect o parte importantă din bun şi
care implică o cheltuială excepţională, cum ar fi cele referitoare la
consolidarea ori reabilitarea construcţiilor privind structura de
rezistenţă, zidurile interioare şi/sau exterioare, acoperişul,
instalaţiile electrice, termice ori sanitare aferente acestora, la
înlocuirea sau repararea motorului ori caroseriei unui automobil sau a
unui sistem electronic în ansamblul său.
(4)
Reparaţiile mari sunt în sarcina uzufructuarului atunci când sunt determinate de neefectuarea reparaţiilor de întreţinere.
Efectuarea reparaţiilor mari
Art. 730.
-
(1)
Uzufructuarul este obligat să îl înştiinţeze pe nudul proprietar despre necesitatea reparaţiilor mari.
(2)
Atunci când nudul proprietar nu efectuează la timp reparaţiile mari,
uzufructuarul le poate face pe cheltuiala sa, nudul proprietar fiind
obligat să restituie contravaloarea lor până la sfârşitul anului în
curs, actualizată la data plăţii.
Distrugerile datorate vechimii ori cazului fortuit
Art. 731.
-
Uzufructuarul şi nudul proprietar nu sunt obligaţi să reconstruiască
ceea ce s-a distrus datorită vechimii ori dintr-un caz fortuit.
Uzufructul cu titlu particular
Art. 732.
-
Uzufructuarul cu titlu particular nu este obligat la plata datoriilor
pentru care fondul este ipotecat, iar dacă le va plăti, are acţiune
contra nudului proprietar.
Suportarea sarcinilor şi a cheltuielilor în caz de litigiu
Art. 733.
-
(1)
Uzufructuarul suportă toate sarcinile şi cheltuielile ocazionate de
litigiile privind folosinţa bunului, culegerea fructelor ori încasarea
veniturilor.
(2)
Dacă bunul este asigurat, pe durata uzufructului primele de asigurare sunt plătite de uzufructuar.
Înştiinţarea nudului proprietar
Art. 734.
-
Uzufructuarul este obligat să aducă de îndată la cunoştinţa nudului
proprietar orice uzurpare a fondului şi orice contestare a dreptului de
proprietate, sub sancţiunea obligării la plata de daune-interese.
Suportarea sarcinilor şi a cheltuielilor proprietăţii
Art. 735.
-
(1)
Cheltuielile şi sarcinile proprietăţii revin nudului proprietar.
(2)
Atunci când sarcinile şi cheltuielile proprietarului au fost suportate
de uzufructuar, nudul proprietar este obligat la rambursarea acestora,
iar când uzufructul este cu titlu oneros, nudul proprietar datorează
acestuia şi dobânda legală.
Obligaţiile în caz de pieire a turmei
Art. 736.
-
(1)
Dacă turma dată în uzufruct a pierit în întregime din cauze neimputabile
uzufructuarului, acesta va restitui numai pieile ori valoarea acestora.
(2)
Dacă turma nu a pierit în întregime, uzufructuarul este obligat să înlocuiască animalele pierite cu cele de prăsilă.
§3.
Dispoziţii speciale
Opozabilitatea uzufructului asupra creanţelor
Art. 737.
-
Uzufructul asupra unei creanţe este opozabil terţilor în aceleaşi
condiţii ca şi cesiunea de creanţă şi cu îndeplinirea formalităţilor de
publicitate prevăzute de lege.
Drepturile şi obligaţiile în cazul uzufructului asupra creanţelor
Art. 738.
-
(1)
Uzufructuarul are dreptul să încaseze capitalul şi să perceapă dobânzile
creanţei şi să îndeplinească toate actele necesare pentru conservarea
ori încasarea dobânzilor. Titularul dreptului de creanţă poate face
toate actele de dispoziţie care nu aduc atingere drepturilor
uzufructuarului.
(2)
După plata creanţei, uzufructul continuă asupra capitalului, cu
obligaţia uzufructuarului de a-l restitui creditorului la stingerea
uzufructului.
(3)
Uzufructuarul suportă toate cheltuielile şi sarcinile referitoare la dobânzi.
Uzufructul rentei viagere
Art. 739.
-
Uzufructuarul rentei viagere are dreptul de a percepe, pe durata
uzufructului său, veniturile dobândite zi cu zi. Acesta va fi obligat
numai la restituirea veniturilor încasate cu anticipaţie.
Dreptul de a spori capitalul
Art. 740.
-
(1)
Dreptul de a spori capitalul care face obiectul uzufructului, cum ar fi
cel de a dobândi valori mobiliare, aparţine nudului proprietar, iar
uzufructuarul are numai dreptul de a exercita uzufructul asupra
bunurilor astfel dobândite.
(2)
Dacă nudul proprietar cedează dreptul său, bunul dobândit în urma
înstrăinării este predat uzufructuarului, care va da socoteală la
sfârşitul uzufructului.
Dreptul de vot
Art. 741.
-
(1)
Dreptul de vot aferent unei acţiuni sau altei valori mobiliare, unei
părţi indivize, unei cote-părţi din dreptul de proprietate sau oricărui
alt bun aparţine uzufructuarului.
(2)
Cu toate acestea, aparţine nudului proprietar votul care are ca efect
modificarea substanţei bunului principal, cum ar fi capitalul social sau
bunul deţinut în coproprietate, ori schimbarea destinaţiei acestui bun
sau încetarea societăţii, reorganizarea ori încetarea persoanei juridice
sau, după caz, a unei întreprinderi.
(3)
Repartizarea exercitării dreptului de vot în alte condiţii decât cele
prevăzute la alin. (1) şi (2) nu este opozabilă terţilor, afară de cazul
în care aceştia au cunoscut-o în mod expres.
Dreptul la dividende
Art. 742.
-
Dividendele a căror distribuire a fost aprobată, în condiţiile legii, de
adunarea generală în timpul uzufructului se cuvin uzufructuarului de la
data stabilită prin hotărârea adunării generale.
Obligaţia nudului proprietar de a restitui sumele avansate de uzufructuar
Art. 743.
-
(1)
Dacă uzufructuarul universal ori cu titlu universal plăteşte datoriile
aferente masei patrimoniale sau părţii din masa patrimonială date în
uzufruct, nudul proprietar trebuie să restituie sumele avansate, la
stingerea uzufructului, fără nicio dobândă.
(2)
În cazul în care uzufructuarul nu plăteşte datoriile prevăzute la alin.
(1), nudul proprietar poate, la alegere, să le plătească el însuşi sau
să vândă o parte suficientă din bunurile date în uzufruct. Dacă însă
nudul proprietar plăteşte aceste datorii, uzufructuarul datorează
dobânzi pe toata durata uzufructului.
(3)
Legatarul uzufructului universal ori cu titlu universal este obligat să
achite, în proporţie cu obiectul uzufructului şi fără niciun drept de
restituire, legatele cu titlu particular având ca obiect obligaţii de
întreţinere sau, după caz, rente viagere.
Dreptul creditorilor asupra bunurilor uzufructului
Art. 744.
-
Dacă plata datoriilor nu se va face în modul prevăzut la art. 743, creditorii pot să urmărească bunurile date în uzufruct.
Uzufructul fondului de comerţ
Art. 745.
-
În lipsă de stipulaţie contrară, uzufructuarul unui fond de comerţ nu
poate să dispună de bunurile ce îl compun. În situaţia în care dispune
de aceste bunuri are obligaţia de a le înlocui cu altele similare şi de
valoare egală.
SECŢIUNEA a 3-a
Stingerea uzufructului
Cazurile de stingere a uzufructului
Art. 746.
-
(1)
Uzufructul se stinge pe cale principală prin:
a)
moartea uzufructuarului ori, după caz, încetarea personalităţii juridice;
b)
ajungerea la termen;
c)
consolidare, atunci când calitatea de uzufructuar şi de nud proprietar se întrunesc în aceeaşi persoană;
d)
renunţarea la uzufruct;
e)
neuzul timp de 10 de ani sau, după caz, timp de 2 ani în cazul uzufructului unei creanţe.
Punere în aplicare prin Lege 71/2011 : |
Art. 72. - |
Dispoziţiile art. 746 alin. (1) lit. e) din Codul civil se aplică
drepturilor de uzufruct constituite ulterior intrării în vigoare a
Codului civil. |
(2)
Uzufructul se stinge prin decesul ori, după caz, încetarea existenţei
juridice a uzufructuarului chiar dacă termenul nu s-a împlinit.
(3)
În cazul imobilelor sunt aplicabile dispoziţiile în materie de carte funciară.
Stingerea uzufructului în caz de abuz de folosinţă
Art. 747.
-
(1)
Uzufructul poate înceta la cererea nudului proprietar atunci când
uzufructuarul abuzează de folosinţa bunului, aduce stricăciuni acestuia
ori îl lasă să se degradeze.
(2)
Creditorii uzufructuarului pot interveni în proces pentru conservarea
drepturilor lor; ei se pot angaja să repare stricăciunile şi pot oferi
garanţii pentru viitor.
(3)
Instanţa poate dispune, după împrejurări, fie stingerea uzufructului,
fie preluarea folosinţei bunului de către nudul proprietar, cu obligaţia
acestuia de a plăti uzufructuarului o rentă pe durata uzufructului.
Când bunul este imobil, pentru garantarea rentei, instanţa poate dispune
înscrierea unei ipoteci în cartea funciară.
Punere în aplicare Art. 747. prin Lege 71/2011 : |
Art. 73. - |
Dispoziţiile art. 747 din Codul civil sunt aplicabile şi în cazul
uzufructului constituit anterior intrării în vigoare a Codului civil,
dacă abuzul de folosinţă este săvârşit ulterior acestei date. |
Stingerea uzufructului în caz de pieire a bunului
Art. 748.
-
(1)
Uzufructul se stinge în cazul în care bunul a fost distrus în întregime
dintr-un caz fortuit. Când bunul a fost distrus în parte, uzufructul
continuă asupra părţii rămase.
(2)
În toate cazurile, uzufructul va continua asupra despăgubirii plătite de
terţ sau, după caz, asupra indemnizaţiei de asigurare, dacă aceasta nu
este folosită pentru repararea bunului. Dispoziţiile art. 712 se aplică
în mod corespunzător.
Punere în aplicare prin Lege 71/2011 : |
Art. 74. - |
Dispoziţiile art. 748 alin. (2) din Codul civil se aplică în toate
cazurile în care bunul a fost distrus ulterior intrării în vigoare a
Codului civil. |
Punere în aplicare CAPITOLUL II prin Lege 71/2011 : |
Art. 69. - |
Drepturile de uzufruct în fiinţă şi după intrarea în vigoare a Codului
civil se exercită potrivit dispoziţiilor acestuia, dacă nu se prevede
altfel prin prezenta lege. |
CAPITOLUL III
Uzul şi abitaţia
Dreptul de uz
Art. 749.
-
Uzul este dreptul unei persoane de a folosi lucrul altuia şi de a-i
culege fructele naturale şi industriale numai pentru nevoile proprii şi
ale familiei sale.
Dreptul de abitaţie
Art. 750.
-
Titularul dreptului de abitaţie are dreptul de a locui în locuinţa
nudului proprietar împreună cu soţul şi copiii săi, chiar dacă nu a fost
căsătorit sau nu avea copii la data la care s-a constituit abitaţia,
precum şi cu părinţii ori alte persoane aflate în întreţinere.
Constituirea uzului şi a abitaţiei
Art. 751.
-
Uzul şi abitaţia se constituie în temeiul unui act juridic sau prin alte moduri prevăzute de lege.
Limitele dreptului de uz şi abitaţie
Art. 752.
-
Dreptul de uz ori de abitaţie nu poate fi cedat, iar bunul ce face
obiectul acestor drepturi nu poate fi închiriat sau, după caz, arendat.
Obligaţia uzuarului şi a titularului dreptului de abitaţie
Art. 753.
-
(1)
Dacă titularul dreptului de uz sau de abitaţie este îndreptăţit să
perceapă toate fructele naturale şi industriale produse de bun ori, după
caz, să ocupe întreaga locuinţă, este dator să plătească toate
cheltuielile de cultură şi reparaţiile de întreţinere întocmai ca şi
uzufructuarul.
(2)
Dacă titularul dreptului de uz sau de abitaţie nu este îndreptăţit să
perceapă decât o parte din fructe ori să ocupe decât o parte din
locuinţă, va suporta cheltuielile de cultură sau de întreţinere în
proporţie cu partea de care se foloseşte.
Alte dispoziţii aplicabile
Art. 754.
-
Dispoziţiile prezentului capitol se completează, în mod corespunzător, cu cele privitoare la uzufruct.
CAPITOLUL IV
Servituţile
SECŢIUNEA 1
Dispoziţii generale
Noţiune
Art. 755.
-
(1)
Servitutea este sarcina care grevează un imobil, pentru uzul sau utilitatea imobilului unui alt proprietar.
(2)
Utilitatea rezultă din destinaţia economică a fondului dominant sau constă într-o sporire a confortului acestuia.
Constituirea servituţii
Art. 756.
-
Servitutea se poate constitui în temeiul unui act juridic ori prin
uzucapiune, dispoziţiile în materie de carte funciară rămânând
aplicabile.
Acţiunea confesorie de servitute
Art. 757.
-
Dispoziţiile art. 696 alin. (1) se aplică în mod corespunzător.
Constituirea servituţii în vederea utilităţii viitoare
Art. 758.
-
Servitutea se poate constitui în vederea unei utilităţi viitoare a fondului dominant.
Obligaţiile în sarcina proprietarului fondului aservit
Art. 759.
-
(1)
Prin actul de constituire se pot impune în sarcina proprietarului
fondului aservit anumite obligaţii pentru asigurarea uzului şi
utilităţii fondului dominant.
(2)
În acest caz, sub condiţia notării în cartea funciară, obligaţia se transmite dobânditorilor subsecvenţi ai fondului aservit.
Servituţile aparente şi neaparente
Art. 760.
-
(1)
Servituţile sunt aparente sau neaparente.
(2)
Servituţile aparente sunt acelea a căror existenţă este atestată de un
semn vizibil de servitute, cum ar fi o uşă, o fereastră, un apeduct.
(3)
Servituţile neaparente sunt acelea a căror existenţă nu este atestată de
vreun semn vizibil de servitute, cum ar fi servitutea de a nu construi
ori de a nu construi peste o anumită înălţime.
Servituţile continue şi necontinue
Art. 761.
-
(1)
Servituţile sunt continue sau necontinue.
(2)
Servituţile continue sunt acelea al căror exerciţiu este sau poate fi
continuu fără a fi necesar faptul actual al omului, cum ar fi servitutea
de vedere ori servitutea de a nu construi.
(3)
Servituţile necontinue sunt acelea pentru a căror existenţă este necesar
faptul actual al omului, cum ar fi servitutea de trecere cu piciorul
ori cu mijloace de transport.
Servituţile pozitive şi negative
Art. 762.
-
(1)
Servituţile sunt pozitive sau negative.
(2)
Servituţile pozitive sunt acelea prin care proprietarul fondului
dominant exercită o parte din prerogativele dreptului de proprietate
asupra fondului aservit, cum ar fi servitutea de trecere.
(3)
Servituţile negative sunt acelea prin care proprietarul fondului aservit
este obligat să se abţină de la exercitarea unora dintre prerogativele
dreptului său de proprietate, cum ar fi servitutea de a nu construi.
Dobândirea servituţii prin uzucapiune
Art. 763.
-
Prin uzucapiune tabulară poate fi dobândită orice servitute, iar prin
uzucapiune extratabulară pot fi dobândite numai servituţile pozitive.
Alte dispoziţii aplicabile
Art. 764.
-
Modul de exerciţiu al servituţii se dobândeşte în aceleaşi condiţii ca şi dreptul de servitute.
SECŢIUNEA a 2-a
Drepturile şi obligaţiile proprietarilor
Regulile privind exercitarea şi conservarea servituţii
Art. 765.
-
(1)
În lipsa vreunei prevederi contrare, proprietarul fondului dominant
poate lua toate măsurile şi poate face, pe cheltuiala sa, toate
lucrările pentru a exercita şi conserva servitutea.
(2)
Cheltuielile legate de conservarea acestor lucrări revin celor 2
proprietari, proporţional cu avantajele pe care le obţin, în măsura în
care lucrările efectuate pentru exerciţiul servituţii sunt necesare şi
profită inclusiv fondului aservit.
Exonerarea de răspundere
Art. 766.
-
În toate cazurile în care cheltuielile lucrărilor necesare pentru
exercitarea şi conservarea servituţilor revin proprietarului fondului
aservit, acesta se va putea exonera de obligaţie renunţând la dreptul de
proprietate asupra fondului aservit în întregime sau asupra părţii din
fondul aservit necesare pentru exercitarea servituţii în favoarea
proprietarului fondului dominant. Dispoziţiile în materie de carte
funciară rămân aplicabile.
Schimbarea locului de exercitare a servituţii
Art. 767.
-
(1)
Proprietarul fondului aservit este obligat să se abţină de la orice act
care limitează ori împiedică exerciţiul servituţii. Astfel, el nu va
putea schimba starea locurilor ori strămuta exercitarea servituţii în
alt loc.
(2)
Dacă are un interes serios şi legitim, proprietarul fondului aservit va
putea schimba locul prin care se exercită servitutea în măsura în care
exercitarea servituţii rămâne la fel de comodă pentru proprietarul
fondului dominant.
Obligaţia de a nu agrava situaţia fondului aservit
Art. 768.
-
Proprietarul fondului dominant nu poate agrava situaţia fondului aservit
şi nu poate produce prejudicii proprietarului fondului aservit prin
exercitarea servituţii.
Exercitarea servituţii în caz de împărţire a fondurilor
Art. 769.
-
(1)
Dacă fondul dominant se împarte, servitutea va putea fi exercitată
pentru uzul şi utilitatea fiecărei părţi, fără ca situaţia fondului
aservit să poată fi agravată.
(2)
Dacă fondul aservit se împarte, servitutea se poate exercita, pentru
uzul şi utilitatea fondului dominant, pe toate părţile rezultate din
împărţire, sub rezerva prevederilor art. 768.
(3)
Cu toate acestea, dacă servitutea este exercitată pentru uzul şi
utilitatea exclusivă a uneia dintre părţile despărţite din fondul
dominant ori nu se poate exercita decât pe una dintre părţile despărţite
din fondul aservit, servitutea asupra celorlalte părţi se stinge.
SECŢIUNEA a 3-a
Stingerea servituţilor
Cauzele de stingere a servituţilor
Art. 770.
-
(1)
Servituţile se sting pe cale principală prin radierea lor din cartea funciară pentru una dintre următoarele cauze:
a)
consolidarea, atunci când ambele fonduri ajung să aibă acelaşi proprietar;
b)
renunţarea proprietarului fondului dominant;
c)
ajungerea la termen;
d)
răscumpărarea;
e)
imposibilitatea definitivă de exercitare;
f)
neuzul timp de 10 de ani;
Punere în aplicare prin Lege 71/2011 : |
Art. 75. - |
Dispoziţiile art. 770 alin. (1) lit. f) din Codul civil se aplică numai
drepturilor de servitute constituite ulterior intrării în vigoare a
Codului civil. |
g)
dispariţia oricărei utilităţi a acestora.
(2)
Servitutea se stinge, de asemenea, prin exproprierea fondului aservit,
dacă servitutea este contrară utilităţii publice căreia îi va fi afectat
bunul expropriat.
Stingerea servituţii prin neuz
Art. 771.
-
(1)
Termenul de 10 de ani prevăzut la art. 770 alin. (1) lit. f) curge de la
data ultimului act de exerciţiu al servituţilor necontinue ori de la
data primului act contrar servituţilor continue.
(2)
Exercitarea servituţii de către un coproprietar ori de către uzufructuar
profită şi celorlalţi coproprietari, respectiv nudului proprietar.
Răscumpărarea servituţii de trecere
Art. 772.
-
(1)
Servitutea de trecere va putea fi răscumpărată de proprietarul fondului
aservit dacă există o disproporţie vădită între utilitatea care o
procură fondului dominant şi inconvenientele sau deprecierea provocată
fondului aservit.
(2)
În caz de neînţelegere între părţi, instanţa poate suplini
consimţământul proprietarului fondului dominant. La stabilirea preţului
de răscumpărare, instanţa va ţine cont de vechimea servituţii şi de
schimbarea valorii celor două fonduri.
TITLUL IV
Fiducia
Noţiune
Art. 773.
-
Fiducia este operaţiunea juridică prin care unul sau mai mulţi
constituitori transferă drepturi reale, drepturi de creanţă, garanţii
ori alte drepturi patrimoniale sau un ansamblu de asemenea drepturi,
prezente ori viitoare, către unul sau mai mulţi fiduciari care le
exercită cu un scop determinat, în folosul unuia sau mai multor
beneficiari. Aceste drepturi alcătuiesc o masă patrimonială autonomă,
distinctă de celelalte drepturi şi obligaţii din patrimoniile
fiduciarilor.
Izvoarele fiduciei
Art. 774.
-
(1)
Fiducia este stabilită prin lege sau prin contract încheiat în formă autentică. Ea trebuie să fie expresă.
(2)
Legea în temeiul căreia este stabilită fiducia se completează cu
dispoziţiile prezentului titlu, în măsura în care nu cuprinde dispoziţii
contrare.
Interdicţia liberalităţii indirecte
Art. 775.
-
Contractul de fiducie este lovit de nulitate absolută dacă prin el se
realizează o liberalitate indirectă în folosul beneficiarului.
Părţile contractului de fiducie
Art. 776.
-
(1)
Orice persoană fizică sau juridică poate fi constituitor în contractul de fiducie.
(2)
Pot avea calitatea de fiduciari în acest contract numai instituţiile de
credit, societăţile de investiţii şi de administrare a investiţiilor,
societăţile de servicii de investiţii financiare, societăţile de
asigurare şi de reasigurare legal înfiinţate.
(3)
De asemenea, pot avea calitatea de fiduciari notarii publici şi avocaţii, indiferent de forma de exercitare a profesiei.
Beneficiarul fiduciei
Art. 777.
-
Beneficiarul fiduciei poate fi constituitorul, fiduciarul sau o terţă persoană.
Reprezentarea intereselor constituitorului
Art. 778.
-
În absenţa unei stipulaţii contrare, constituitorul poate, în orice
moment, să desemneze un terţ care să îi reprezinte interesele în
executarea contractului şi care să îi exercite drepturile născute din
contractul de fiducie.
Conţinutul contractului de fiducie
Art. 779.
-
Contractul de fiducie trebuie să menţioneze, sub sancţiunea nulităţii absolute:
a)
drepturile reale, drepturile de creanţă, garanţiile şi orice alte drepturi patrimoniale transferate;
b)
durata transferului, care nu poate depăşi 33 de ani începând de la data încheierii sale;
c)
identitatea constituitorului sau a constituitorilor;
d)
identitatea fiduciarului sau a fiduciarilor;
e)
identitatea beneficiarului sau a beneficiarilor ori cel puţin regulile care permit determinarea acestora;
f)
scopul fiduciei şi întinderea puterilor de administrare şi de dispoziţie ale fiduciarului ori ale fiduciarilor.
Înregistrarea fiscală
Art. 780.
-
(1)
Sub sancţiunea nulităţii absolute, contractul de fiducie şi modificările
sale trebuie să fie înregistrate la cererea fiduciarului, în termen de o
lună de la data încheierii acestora, la organul fiscal competent să
administreze sumele datorate de fiduciar bugetului general consolidat al
statului.
(2)
Când masa patrimonială fiduciară cuprinde drepturi reale imobiliare,
acestea sunt înregistrate, în condiţiile prevăzute de lege, sub aceeaşi
sancţiune, la compartimentul de specialitate al autorităţii
administraţiei publice locale competent pentru administrarea sumelor
datorate bugetelor locale ale unităţilor administrativ- teritoriale în
raza cărora se află imobilul, dispoziţiile de carte funciară rămânând
aplicabile.
(3)
Desemnarea ulterioară a beneficiarului, în cazul în care acesta nu este
precizat chiar în contractul de fiducie, trebuie să fie făcută, sub
aceeaşi sancţiune, printr-un act scris înregistrat în aceleaşi condiţii.
(4)
Dacă pentru transmiterea unor drepturi este necesară îndeplinirea unor
cerinţe speciale de formă, se va încheia un act separat cu respectarea
cerinţelor legale. În aceste cazuri, lipsa înregistrării fiscale atrage
aplicarea sancţiunilor administrative prevăzute de lege.
Opozabilitatea fiduciei
Art. 781.
-
(1)
Fiducia este opozabilă terţilor de la data menţionării sale în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare.
(2)
Înscrierea drepturilor reale imobiliare, inclusiv a garanţiilor reale
imobiliare, care fac obiectul contractului de fiducie se face şi în
cartea funciară, pentru fiecare drept în parte.
Precizarea calităţii fiduciarului
Art. 782.
-
(1)
Când fiduciarul acţionează în contul masei patrimoniale fiduciare, el
poate să facă menţiune expresă în acest sens, cu excepţia cazurilor în
care acest lucru este interzis prin contractul de fiducie.
(2)
De asemenea, când masa patrimonială fiduciară cuprinde drepturi a căror
transmitere este supusă publicităţii, în registrul de publicitate
fiduciarul poate solicita să se menţioneze denumirea fiduciarului şi
calitatea în care acţionează.
(3)
În toate cazurile în care constituitorul sau beneficiarul solicită acest
lucru în conformitate cu contractul de fiducie, fiduciarul va trebui să
îşi precizeze calitatea în care acţionează. În caz contrar, dacă actul
este păgubitor pentru constituitor, se va considera că actul a fost
încheiat de fiduciar în nume propriu.
Obligaţia de a da socoteală
Art. 783.
-
Contractul de fiducie trebuie să cuprindă condiţiile în care fiduciarul
dă socoteală constituitorului cu privire la îndeplinirea obligaţiilor
sale. De asemenea, fiduciarul trebuie să dea socoteală, la intervale
precizate în contractul de fiducie, beneficiarului şi reprezentantului
constituitorului, la cererea acestora.
Puterile şi remunerarea fiduciarului
Art. 784.
-
(1)
În raporturile cu terţii, se consideră că fiduciarul are puteri depline
asupra masei patrimoniale fiduciare, acţionând ca un veritabil şi unic
titular al drepturilor în cauză, cu excepţia cazului în care se
dovedeşte că terţii aveau cunoştinţă de limitarea acestor puteri.
(2)
Fiduciarul va fi remunerat potrivit înţelegerii părţilor, iar în lipsa
acesteia, potrivit regulilor care cârmuiesc administrarea bunurilor
altuia.
Insolvenţa fiduciarului
Art. 785.
-
Deschiderea procedurii insolvenţei împotriva fiduciarului nu afectează masa patrimonială fiduciară.
Limitarea răspunderii în funcţie de separaţia maselor patrimoniale
Art. 786.
-
(1)
Bunurile din masa patrimonială fiduciară pot fi urmărite, în condiţiile
legii, de titularii de creanţe născute în legătură cu aceste bunuri sau
de acei creditori ai constituitorului care au o garanţie reală asupra
bunurilor acestuia şi a cărei opozabilitate este dobândită, potrivit
legii, anterior stabilirii fiduciei. Dreptul de urmărire poate fi
exercitat şi de ceilalţi creditori ai constituitorului, însă numai în
temeiul hotărârii judecătoreşti definitive de admitere a acţiunii prin
care a fost desfiinţat sau a devenit inopozabil, în orice mod, cu efect
retroactiv, contractul de fiducie.
(2)
Titularii creanţelor născute în legătură cu bunurile din masa
patrimonială fiduciară nu pot urmări decât aceste bunuri, cu excepţia
cazului în care, prin contractul de fiducie, s-a prevăzut obligaţia
fiduciarului sau/şi a constituitorului de a răspunde pentru o parte sau
pentru tot pasivul fiduciei. În acest caz, va fi urmărit mai întâi
activul masei patrimoniale fiduciare, iar apoi, dacă este necesar,
bunurile fiduciarului sau/şi ale constituitorului, în limita şi în
ordinea prevăzute în contractul de fiducie.
Răspunderea fiduciarului pentru prejudiciile cauzate
Art. 787.
-
Pentru prejudiciile cauzate prin actele de conservare sau administrare a
masei patrimoniale fiduciare, fiduciarul răspunde numai cu celelalte
drepturi cuprinse în patrimoniul său.
Înlocuirea fiduciarului
Art. 788.
-
(1)
Dacă fiduciarul nu îşi îndeplineşte obligaţiile sau pune în pericol
interesele care i-au fost încredinţate, constituitorul, reprezentantul
său sau beneficiarul poate cere în justiţie înlocuirea fiduciarului.
(2)
Până la soluţionarea cererii de înlocuire, constituitorul,
reprezentantul său sau, în lipsa acestora, beneficiarul va numi un
administrator provizoriu al masei patrimoniale fiduciare. În cazul în
care constituitorul, reprezentantul său sau beneficiarul desemnează
concomitent un administrator provizoriu, va prevala desemnarea făcută de
constituitorul ori de reprezentantul său legal.
(3)
Mandatul administratorului provizoriu încetează în momentul înlocuirii
fiduciarului sau în momentul respingerii definitive a cererii de
înlocuire. Soluţionarea cererii de înlocuire a fiduciarului se
realizează de urgenţă şi cu precădere.
(4)
Numirea noului fiduciar şi a administratorului provizoriu poate fi dispusă de instanţa de judecată numai cu acordul acestora.
(5)
În cazul în care instanţa de judecată a numit un nou fiduciar, acesta va
avea toate drepturile şi obligaţiile prevăzute în contractul de
fiducie.
(6)
Constituitorul, reprezentatul acestuia, noul fiduciar sau
administratorul provizoriu poate să înregistreze această modificare a
fiduciei, aplicându-se în mod corespunzător dispoziţiile art. 780 şi
781. Înlocuirea fiduciarului se produce numai după această înregistrare.
Denunţarea, modificarea şi revocarea contractului de fiducie
Art. 789.
-
(1)
Cât timp nu a fost acceptat de către beneficiar, contractul de fiducie poate fi denunţat unilateral de către constituitor.
(2)
După acceptarea de către beneficiar, contractul nu poate fi modificat
sau revocat de către părţi ori denunţat unilateral de către constituitor
decât cu acordul beneficiarului sau, în absenţa acestuia, cu
autorizarea instanţei judecătoreşti.
Încetarea contractului de fiducie
Art. 790.
-
(1)
Contractul de fiducie încetează prin împlinirea termenului sau prin
realizarea scopului urmărit când aceasta intervine înainte de împlinirea
termenului.
(2)
El încetează, de asemenea, în cazul în care toţi beneficiarii renunţă la
fiducie, iar în contract nu s-a precizat cum vor continua raporturile
fiduciare într-o asemenea situaţie. Declaraţiile de renunţare sunt
supuse aceloraşi formalităţi de înregistrare ca şi contractul de
fiducie. Încetarea se produce la data finalizării formalităţilor de
înregistrare pentru ultima declaraţie de renunţare.
(3)
Contractul de fiducie încetează şi în momentul în care s-a dispus
deschiderea procedurii insolvenţei împotriva fiduciarului sau în
momentul în care se produc, potrivit legii, efectele reorganizării
persoanei juridice.
Efectele încetării contractului de fiducie
Art. 791.
-
(1)
Când contractul de fiducie încetează, masa patrimonială fiduciară
existentă în acel moment se transferă la beneficiar, iar în absenţa
acestuia, la constituitor.
(2)
Contopirea masei patrimoniale fiduciare în patrimoniul beneficiarului
sau al constituitorului se va produce numai după plata datoriilor
fiduciare.
TITLUL V
Administrarea bunurilor altuia
CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
Calitatea de administrator al bunurilor altuia
Art. 792.
-
(1)
Persoana care este împuternicită, prin legat sau convenţie, cu
administrarea unuia sau mai multor bunuri, a unei mase patrimoniale sau a
unui patrimoniu care nu îi aparţine are calitatea de administrator al
bunurilor altuia.
(2)
Împuternicirea prin legat produce efecte dacă este acceptată de administratorul desemnat.
(3)
Prevederile prezentului titlu sunt aplicabile oricărei administrări a
bunurilor altuia, cu excepţia cazului în care legea, actul constitutiv
sau împrejurările concrete impun aplicarea unui alt regim juridic de
administrare.
(4)
Administratorul persoană fizică trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu.
Remuneraţia administratorului
Art. 793.
-
(1)
Cu excepţia cazului în care, potrivit legii, actului constitutiv sau
înţelegerii ulterioare a părţilor ori împrejurărilor concrete,
administrarea se realizează cu titlu gratuit, administratorul are
dreptul la o remuneraţie stabilită prin actul constitutiv sau prin
înţelegerea ulterioară a părţilor, prin lege ori, în lipsă, prin
hotărâre judecătorească. În acest ultim caz, se va ţine seama de uzanţe
şi, în lipsa unui asemenea criteriu, de valoarea serviciilor prestate de
administrator.
(2)
Persoana care acţionează fără a avea acest drept sau fără a fi
autorizată în acest sens nu are dreptul la remuneraţie, rămânând
aplicabile, dacă este cazul, regulile de la gestiunea de afaceri.
Domeniul de aplicare
Art. 794.
-
În absenţa unor dispoziţii legale speciale, prevederile prezentului
titlu se aplică în toate cazurile de administrare a bunurilor altuia.
CAPITOLUL II
Formele de administrare
SECŢIUNEA 1
Administrarea simplă
Noţiune
Art. 795.
-
Persoana împuternicită cu administrarea simplă este ţinută să efectueze
toate actele necesare pentru conservarea bunurilor, precum şi actele
utile pentru ca acestea să poată fi folosite conform destinaţiei lor
obişnuite.
Atribuţiile administratorului
Art. 796.
-
(1)
Cel împuternicit cu administrarea simplă este ţinut să culeagă fructele
bunurilor şi să exercite drepturile aferente administrării acestora.
(2)
Administratorul încasează creanţele administrate, eliberând în mod
valabil chitanţele corespunzătoare, şi exercită drepturile aferente
valorilor mobiliare pe care le are în administrare, precum dreptul de
vot, de conversie şi de răscumpărare.
Menţinerea destinaţiei bunurilor
Art. 797.
-
Administratorul este obligat să continue modul de folosire sau de
exploatare a bunurilor frugifere fără a schimba destinaţia acestora, cu
excepţia cazului în care este autorizat de către beneficiar sau, în caz
de împiedicare a acestuia, de către instanţa judecătorească.
Investirea sumelor de bani
Art. 798.
-
(1)
Administratorul este obligat să investească sumele de bani aflate în
administrarea sa în conformitate cu dispoziţiile prezentului titlu
referitoare la plasamentele considerate sigure.
(2)
Administratorul poate, totodată, să modifice investiţiile efectuate
anterior dobândirii de către acesta a calităţii sale ori efectuate de el
însuşi în calitate de administrator.
Autorizarea actelor de dispoziţie
Art. 799.
-
(1)
Când administrarea are ca obiect un bun individual determinat,
administratorul va putea să înstrăineze cu titlu oneros bunul sau să îl
greveze cu o garanţie reală, atunci când este necesar pentru conservarea
valorii bunului, achitarea datoriilor ori menţinerea modului de
folosinţă potrivit destinaţiei obişnuite a bunului, numai cu autorizarea
beneficiarului sau, în caz de împiedicare a acestuia ori în cazul în
care acesta nu a fost încă determinat, a instanţei judecătoreşti.
(2)
Un bun supus pericolului deprecierii sau pieirii imediate poate fi înstrăinat fără această autorizare.
(3)
Când administrarea are ca obiect o masă patrimonială sau un patrimoniu,
administratorul poate să înstrăineze un bun individual determinat sau să
îl greveze cu o garanţie reală ori de câte ori este necesar pentru buna
administrare a universalităţii. În celelalte cazuri, este necesară
autorizarea prealabilă a beneficiarului sau, după caz, a instanţei
judecătoreşti.
(4)
Încheierea actului de înstrăinare în lipsa autorizării prealabile cerute
potrivit prezentului articol atrage, în cazul în care cauzează
prejudicii, obligaţia de reparare integrală şi reprezintă motiv de
înlocuire a administratorului.
SECŢIUNEA a 2-a
Administrarea deplină
Atribuţiile administratorului
Art. 800.
-
Persoana împuternicită cu administrarea deplină este ţinută să conserve
şi să exploateze în mod profitabil bunurile, să sporească patrimoniul
sau să realizeze afectaţiunea masei patrimoniale, în măsura în care
aceasta este în interesul beneficiarului.
Întinderea puterilor administratorului
Art. 801.
-
Pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiilor sale, administratorul va
putea să înstrăineze, cu titlu oneros, bunurile sau să le greveze cu un
drept real ori chiar să le schimbe destinaţia, precum şi să efectueze
orice alte acte necesare sau utile, inclusiv orice formă de investiţie.
CAPITOLUL III
Regimul juridic al administrării
SECŢIUNEA 1
Obligaţiile administratorului faţă de beneficiar
Limitele răspunderii administratorului
Art. 802.
-
(1)
Administratorul bunurilor altuia acţionează numai în limitele puterilor
ce îi sunt conferite şi este ţinut, în exercitarea atribuţiilor sale, să
respecte obligaţiile ce îi incumbă potrivit legii, actului constitutiv
sau înţelegerii ulterioare a părţilor.
(2)
Administratorul nu va fi răspunzător pentru pieirea bunurilor pricinuită
de forţa majoră, vechimea sau natura perisabilă a bunurilor ori de
folosirea obişnuită şi autorizată a acestora.
Obligaţia de diligenţă, onestitate şi loialitate
Art. 803.
-
(1)
Administratorul trebuie să acţioneze cu diligenţa pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale.
(2)
Administratorul trebuie, totodată, să acţioneze cu onestitate şi
loialitate în vederea realizării optime a intereselor beneficiarului sau
a scopului urmărit.
Evitarea conflictului de interese
Art. 804.
-
(1)
Administratorul nu îşi poate exercita atribuţiile în interesul său propriu sau al unei terţe persoane.
(2)
Administratorul este obligat să evite apariţia unui conflict între interesul său propriu şi obligaţiile sale de administrator.
(3)
În măsura în care administratorul însuşi este şi beneficiar, acesta este
ţinut să îşi exercite atribuţiile în interesul comun al tuturor
beneficiarilor, prin acordarea unui tratament egal interesului său şi
celui al celorlalţi beneficiari.
Anunţarea conflictului de interese
Art. 805.
-
Administratorul este obligat să îl anunţe de îndată pe beneficiar despre
orice interes pe care l-ar avea într-o anumită activitate şi care este
de natură să îl pună într-o situaţie de conflict de interese, precum şi
drepturile pe care le-ar putea invoca împotriva beneficiarului sau a
bunurilor administrate, indicând, după caz, natura şi valoarea
drepturilor respective, cu excepţia intereselor şi drepturilor născute
din actul constitutiv al administrării.
Interdicţia dobândirii de drepturi în legătură cu bunurile administrate
Art. 806.
-
(1)
În timpul exercitării calităţii sale, administratorul nu va putea deveni
parte la niciun contract având ca obiect bunurile administrate sau să
dobândească, altfel decât prin succesiune, orice fel de drepturi asupra
bunurilor respective sau împotriva beneficiarului.
(2)
Prin excepţie de la dispoziţiile alin. (1), administratorul va putea
încheia actele menţionate, cu împuternicirea expresă a beneficiarului
sau, în caz de împiedicare a acestuia sau în cazul în care acesta nu a
fost încă determinat, a instanţei judecătoreşti.
Separaţia bunurilor administrate
Art. 807.
-
Administratorul este obligat să ţină o evidenţă a bunurilor sale proprii
distinctă de cea a bunurilor preluate în administrare. Această
obligaţie subzistă şi în cazul în care, la preluarea bunurilor
beneficiarului administrării, nu a fost întocmit un inventar.
Interdicţia folosirii bunurilor administrate în interes propriu
Art. 808.
-
În absenţa acordului beneficiarului sau a împuternicirii conferite prin
lege, prin actul constitutiv ori prin înţelegerea ulterioară a părţilor,
administratorul este obligat a nu folosi în propriul său avantaj
bunurile administrate, precum şi datele sau informaţiile care îi parvin
în virtutea administrării.
Interdicţia actelor de dispoziţie cu titlu gratuit
Art. 809.
-
Administratorul nu va putea dispune cu titlu gratuit de bunurile sau
drepturile care îi sunt încredinţate, cu excepţia cazului în care
interesul unei bune administrări o impune.
Dreptul de a reprezenta în justiţie
Art. 810.
-
Administratorul poate sta în justiţie pentru orice cerere sau acţiune
referitoare la administrarea bunurilor şi poate interveni în orice
cerere sau acţiune având drept obiect bunurile administrate.
Imparţialitatea administratorului
Art. 811.
-
Dacă există mai mulţi beneficiari, concomitenţi sau succesivi,
administratorul este ţinut să acţioneze cu imparţialitate, ţinând cont
de drepturile şi interesele fiecăruia dintre ei.
Atenuarea răspunderii administratorului
Art. 812.
-
În aprecierea limitelor răspunderii administratorului şi a
despăgubirilor datorate de acesta, instanţa judecătorească va putea
reduce întinderea acestora, ţinând cont de circumstanţele asumării
administrării sau de caracterul gratuit al serviciului
administratorului.
SECŢIUNEA a 2-a
Obligaţiile administratorului şi ale beneficiarului în raporturile cu terţii
Răspunderea personală a administratorului
Art. 813.
-
(1)
Administratorul care, în limitele puterilor conferite, îşi asumă
obligaţii în numele beneficiarului sau al fiduciarului, pentru masa
patrimonială fiduciară, nu va fi ţinut personal răspunzător faţă de
terţii contractanţi.
(2)
Administratorul este personal răspunzător faţă de terţii cu care
contractează dacă se obligă în nume propriu, sub rezerva drepturilor
deţinute de aceştia împotriva beneficiarului sau, după caz, a
fiduciarului, pentru masa patrimonială fiduciară.
Răspunderea personală a administratorului în cazul depăşirii puterilor conferite
Art. 814.
-
Administratorul care îşi depăşeşte puterile este ţinut personal faţă de
terţii cu care a contractat, în măsura în care aceştia nu au cunoscut
faptul depăşirii puterilor ori beneficiarul nu a ratificat în mod expres
sau tacit actul încheiat de administrator cu depăşirea puterilor
conferite.
Depăşirea puterilor încredinţate mai multor persoane
Art. 815.
-
(1)
Se consideră o depăşire a puterilor conferite fapta administratorului de
a exercita în mod individual atribuţiile pe care trebuie să le exercite
împreună cu altcineva.
(2)
Prin excepţie de la prevederile alin. (1), nu constituie o încălcare a
puterilor exercitarea acestora într-un mod mai avantajos decât acela
care îi era impus prin actul de împuternicire.
Limitarea răspunderii beneficiarului faţă de terţi
Art. 816.
-
(1)
Beneficiarul răspunde faţă de terţi pentru prejudiciile pricinuite în
mod culpabil de administrator în exercitarea atribuţiilor sale numai
până la concurenţa câştigului obţinut.
(2)
Prevederile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, în cazul masei patrimoniale fiduciare.
Administratorul aparent
Art. 817.
-
Orice persoană care, având capacitate deplină de exerciţiu, creează
aparenţa despre o altă persoană că este administratorul bunurilor sale
va fi ţinută de toate contractele pe care această din urmă persoană le
încheie cu terţii de bună- credinţă.
SECŢIUNEA a 3-a
Inventar, garanţii şi asigurare
Izvorul obligaţiei privind inventarul, garanţiile şi asigurarea
Art. 818.
-
(1)
Administratorul nu este obligat să facă inventarul, să subscrie o poliţă
de asigurare sau să furnizeze o altă garanţie pentru buna executare a
îndatoririlor sale, în absenţa unei clauze a actului constitutiv, a
înţelegerii ulterioare a părţilor, a unei dispoziţii legale contrare sau
a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate la cererea beneficiarului sau a
oricărei persoane interesate.
(2)
În cazul în care o asemenea obligaţie a fost stabilită în sarcina
administratorului prin lege sau prin hotărâre judecătorească,
administratorul va putea solicita instanţei judecătoreşti, pentru motive
temeinice, să fie dispensat de îndeplinirea ei.
Criteriile pentru aprecierea motivelor temeinice
Art. 819.
-
(1)
În soluţionarea cererilor prevăzute la art. 818, instanţa judecătorească
va ţine seama de valoarea bunurilor, de situaţia părţilor, precum şi de
alte circumstanţe.
(2)
Instanţa nu va putea admite cererea de stabilire a obligaţiei
administratorului privind inventarul, garanţiile sau asigurarea, dacă pe
această cale s-ar încălca o clauză contrară din actul constitutiv sau
din înţelegerea ulterioară a părţilor.
Cuprinsul inventarului
Art. 820.
-
(1)
În cazurile în care administratorul este obligat să întocmească un
inventar, acesta trebuie să cuprindă o enumerare completă a bunurilor
încredinţate sau a conţinutului masei patrimoniale ori a patrimoniului
supus administrării.
(2)
Inventarul conţine, ori de câte ori este cazul:
a)
datele de identificare a bunurilor imobile şi descrierea bunurilor
mobile, cu indicarea valorii acestora, iar în cazul unei universalităţi
de bunuri mobile, o identificare corespunzătoare a universalităţii
respective;
b)
identificarea sumelor de bani;
c)
lista instrumentelor financiare.
(3)
De asemenea, în cazul administrării unei mase patrimoniale sau a unui
patrimoniu, inventarul cuprinde lista datoriilor şi se încheie cu o
recapitulaţie a activului şi pasivului.
(4)
Administratorul are obligaţia să notifice beneficiarului, prin scrisoare
recomandată cu confirmare de primire, data şi locul întocmirii
inventarului.
(5)
Inventarul se întocmeşte fie prin înscris autentic, fie prin înscris sub
semnătură privată cuprinzând data şi locul întocmirii şi semnat de
autor şi de beneficiar, iar în absenţa acestuia din urmă, de 2 martori.
Constatările cu privire la care beneficiarul nu a făcut obiecţiuni au
deplină forţă probantă faţă de acesta din urmă.
Bunurile de uz personal
Art. 821.
-
În măsura în care patrimoniul administrat cuprinde bunuri de uz personal
ale titularului sau, după caz, ale defunctului, în inventar se face o
menţiune de ordin general cu privire la acestea, descriindu-se doar
obiectele de îmbrăcăminte, înscrisurile personale, bijuteriile sau
obiectele de uz curent a căror valoare individuală depăşeşte
echivalentul în lei al sumei de 100 euro.
Starea bunurilor indicate în inventar
Art. 822.
-
Bunurile indicate în inventar sunt prezumate a fi în bună stare la data
întocmirii acestuia, cu excepţia cazului în care inventarul cuprinde o
menţiune contrară agreată de beneficiar sau, în absenţa acordului
beneficiarului, menţiunea este însoţită de un document doveditor.
Comunicarea şi contestarea inventarului
Art. 823.
-
(1)
O copie a inventarului va fi predată de administrator persoanei care l-a
desemnat şi beneficiarului, precum şi oricărei alte persoane interesate
despre care acesta are cunoştinţă.
(2)
Inventarul poate fi făcut public numai în cazurile şi potrivit procedurii prevăzute de lege.
(3)
Orice persoană interesată poate contesta în justiţie inventarul sau
oricare dintre menţiunile conţinute de acesta şi va putea solicita
întocmirea unui nou inventar, cu participarea unui expert judiciar.
Asigurarea facultativă
Art. 824.
-
(1)
Chiar în absenţa unei obligaţii stabilite prin lege, prin actul
constitutiv sau prin înţelegerea părţilor ori prin hotărâre
judecătorească, administratorul poate asigura bunurile încredinţate
împotriva riscurilor obişnuite, precum furtul sau incendiul, pe
cheltuiala beneficiarului sau a patrimoniului fiduciar.
(2)
Administratorul poate subscrie totodată o poliţă de asigurare profesională pentru buna executare a obligaţiilor sale.
(3)
Cheltuielile prilejuite de asigurarea prevăzută la alin. (2) sunt în
sarcina beneficiarului sau a patrimoniului fiduciar, în cazul în care
administrarea este efectuată cu titlu gratuit.
SECŢIUNEA a 4-a
Administrarea colectivă şi delegarea
Adoptarea hotărârilor
Art. 825.
-
În cazul în care sunt desemnate mai multe persoane în calitate de
administratori, dacă legea sau actul de desemnare nu prevede altfel,
hotărârile se iau prin voinţa majorităţii acestora.
Adoptarea hotărârilor în situaţii speciale
Art. 826.
-
(1)
Administratorii vor putea efectua în mod individual acte de conservare.
(2)
În cazul în care nu se pot lua hotărâri în mod valabil din cauza
opunerii constante a unora dintre administratori, celelalte acte de
administrare a bunurilor altuia vor putea fi făcute, în caz de urgenţă,
cu autorizarea instanţei judecătoreşti.
(3)
În măsura în care neînţelegerile dintre administratori persistă, iar
administrarea este serios afectată, instanţa va putea dispune, la
solicitarea oricărei persoane interesate, una sau mai multe dintre
următoarele măsuri:
a)
stabilirea unui mecanism simplificat de adoptare a hotărârilor;
b)
repartizarea atribuţiilor între administratori;
c)
conferirea votului decisiv, în caz de paritate de voturi, unuia dintre administratori;
d)
înlocuirea administratorului sau, după caz, a administratorilor cărora le este imputabilă situaţia creată.
Răspunderea solidară
Art. 827.
-
(1)
Administratorii sunt răspunzători în mod solidar pentru îndeplinirea atribuţiilor lor.
(2)
Cu toate acestea, în cazul în care atribuţiile sunt repartizate prin
lege, actul de desemnare sau hotărâre judecătorească, iar repartizarea a
fost respectată, fiecare administrator este răspunzător doar pentru
partea sa de administrare.
Prezumţia de aprobare a hotărârilor
Art. 828.
-
(1)
Se prezumă că administratorul a aprobat toate hotărârile adoptate de
ceilalţi administratori şi va răspunde pentru acestea în solidar cu ei
în măsura în care nu s-a opus în momentul adoptării hotărârii şi nu a
notificat această opoziţie beneficiarului într-un termen rezonabil.
(2)
Se prezumă că administratorul a aprobat hotărârea adoptată în absenţa sa
în măsura în care nu îşi face cunoscută opoziţia celorlalţi
administratori şi beneficiarului într-un termen rezonabil de la data la
care a luat cunoştinţă de hotărârea respectivă.
(3)
Administratorul nu va răspunde în situaţia în care nu a putut, pentru
motive temeinice, să notifice opoziţia sa în condiţiile alin. (1).
Delegarea
Art. 829.
-
(1)
Administratorul îşi poate delega parţial atribuţiile sau poate
împuternici un terţ să îl reprezinte la încheierea unui act determinat.
(2)
Administratorul nu poate delega unei terţe persoane administrarea
generală sau exerciţiul unei puteri discreţionare, cu excepţia cazului
în care delegarea se face către un coadministrator.
(3)
Administratorul răspunde pentru faptele celui substituit în măsura în
care beneficiarul nu a autorizat în mod expres substituirea, iar în
cazul în care autorizarea există, răspunde numai pentru lipsa de
diligenţă în alegerea şi îndrumarea înlocuitorului.
Răspunderea reprezentantului administratorului
Art. 830.
-
(1)
Actele prin care reprezentantul administratorului a încălcat prevederile
actului de desemnare sau uzanţele sunt inopozabile beneficiarului.
(2)
De asemenea, beneficiarul se poate îndrepta împotriva reprezentantului
administratorului pentru prejudiciile suferite, chiar dacă era autorizat
expres să încredinţeze reprezentarea.
SECŢIUNEA a 5-a
Plasamentele considerate sigure
Categoriile de plasamente considerate sigure
Art. 831.
-
Sunt prezumate a fi sigure plasamentele stabilite periodic de Banca
Naţională a României şi de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare.
___________
Pus în aplicare prin Regulament nr. 15/2011 începând cu 01.10.2011.
Limitele prudenţiale ale efectuării plasamentelor
Art. 832.
-
(1)
Administratorul hotărăşte cu privire la efectuarea plasamentelor în
funcţie de randament şi de creşterea estimată a valorii. Administratorul
va căuta să realizeze un portofoliu diversificat, care să producă
venituri fixe şi, respectiv, variabile, într-o proporţie stabilită în
funcţie de conjunctura economică.
(2)
Administratorul nu va putea achiziţiona mai mult de 5% din acţiunile
aceleiaşi societăţi comerciale şi nici nu va putea achiziţiona acţiuni,
obligaţiuni sau alte valori mobiliare ale unei persoane juridice care nu
şi-a îndeplinit obligaţia de plată a dividendelor ori dobânzilor sau
acorda împrumuturi persoanei juridice respective.
Plasarea sumelor de bani
Art. 833.
-
(1)
Administratorul va putea depozita sumele de bani care îi sunt
încredinţate la o instituţie de credit sau de asigurare ori la un
organism de plasament colectiv, în măsura în care depozitul este
rambursabil la vedere sau în urma unui aviz de maximum 30 de zile.
(2)
Administratorul va putea efectua totodată depuneri pe perioade mai lungi
în măsura în care acestea sunt garantate integral de Fondul de
garantare a depozitelor în sistemul bancar sau, după caz, de Fondul de
protejare a asiguraţilor.
(3)
În lipsa garanţiei prevăzute la alin. (2), administratorul nu va putea
efectua depuneri pe perioade mai lungi, cu excepţia cazului în care
instanţa îl autorizează în acest sens şi în conformitate cu regulile
determinate de aceasta.
Menţinerea plasamentelor anterioare
Art. 834.
-
(1)
Administratorul va putea menţine plasamentele existente la data
preluării funcţiei chiar dacă acestea nu sunt considerate sigure.
(2)
Administratorul va putea totodată să deţină valori mobiliare care le
înlocuiesc pe cele deţinute anterior ca urmare a reorganizării,
lichidării sau fuziunii persoanei juridice emitente.
Obligaţia de reparare a prejudiciului pentru plasamentele nesigure
Art. 835.
-
(1)
Se prezumă că un administrator acţionează prudent dacă îşi îndeplineşte
atribuţiile în conformitate cu prevederile prezentei secţiuni.
(2)
Administratorul care efectuează un alt plasament decât cele menţionate
la art. 831şi care nu a fost autorizat expres de către beneficiar va fi
ţinut să repare prejudiciul rezultat fără a se ţine seama de existenţa
vreunei culpe.
Obligaţia administratorului de a-şi arăta calitatea
Art. 836.
-
(1)
Administratorul trebuie să indice calitatea sa şi persoana beneficiarului pentru plasamentele făcute în cursul administrării.
(2)
În caz contrar, plasamentul şi profitul aferent vor reveni tot
beneficiarului. Dacă plasamentele sunt nerentabile, administratorul va
acoperi personal pierderile cauzate beneficiarului.
SECŢIUNEA a 6-a
Repartiţia profiturilor şi a pierderilor
Repartiţia profitului şi a pierderilor
Art. 837.
-
(1)
Repartiţia profitului şi a pierderilor între beneficiarul fructelor şi
cel al capitalului se va realiza în conformitate cu prevederile actului
constitutiv.
(2)
În lipsa unei indicaţii exprese în act, repartiţia se face echitabil,
ţinând seama de obiectul administrării, de circumstanţele care au dat
naştere la administrare, precum şi de practicile contabile general
acceptate.
Debitarea contului de venituri
Art. 838.
-
(1)
Contul de venituri se va debita cu sumele reprezentând următoarele
cheltuieli şi alte cheltuieli de natură similară, în următoarea ordine:
a)
impozitele şi taxele plătite, aferente bunurilor administrate;
b)
jumătate din remuneraţia administratorului şi din cheltuielile
rezonabile efectuate de acesta pentru administrarea comună a capitalului
şi a dobânzilor;
c)
primele de asigurare, costurile reparaţiilor minore, precum şi celelalte cheltuieli obişnuite ale administrării;
d)
cheltuielile efectuate pentru conservarea drepturilor beneficiarului
fructelor şi jumătate din costurile prilejuite de descărcarea judiciară
de gestiune, în măsura în care instanţa judecătorească nu dispune
altfel;
e)
costurile amortizării bunurilor, cu excepţia celor utilizate în scop personal de către beneficiar.
(2)
Administratorul va putea repartiza cheltuielile importante pe o perioadă
de timp rezonabilă, pentru a menţine veniturile la un nivel constant.
Debitarea contului de capital
Art. 839.
-
(1)
Contul de capital se va debita cu sumele reprezentând cheltuieli care nu
sunt trecute în debitul contului de venituri, precum cheltuielile
referitoare la investiţiile de capital, înstrăinarea de bunuri,
conservarea drepturilor beneficiarului capitalului sau a dreptului de
proprietate a bunurilor administrate.
(2)
Contul de capital se va debita totodată cu sumele reprezentând taxe şi
impozite plătite asupra câştigurilor din capital, chiar şi atunci când
legea specială le califică impozite pe venit.
Momentul naşterii dreptului beneficiarului la venitul net
Art. 840.
-
Beneficiarul fructelor este îndreptăţit la venitul net rezultat din
administrarea bunurilor începând cu data prevăzută în actul constitutiv
sau, în lipsa unei asemenea date, de la momentul începerii administrării
ori, după caz, al decesului testatorului.
Dobândirea fructelor
Art. 841.
-
(1)
Când beneficiarul este proprietarul bunului frugifer, fructele se
dobândesc potrivit regulilor prevăzute la art. 550 alin. (2) şi (3). În
cazul în care beneficiarul este o terţă persoană, se aplică în mod
corespunzător regulile prevăzute la art. 710 şi 711.
(2)
Dividendele şi distribuţiile unei persoane juridice se datorează de la
data indicată în hotărârea de distribuţie sau, în lipsa acesteia, de la
data hotărârii respective. Beneficiarul nu va avea dreptul la plata
dividendelor stabilite ulterior momentului încetării dreptului său.
SECŢIUNEA a 7-a
Darea de seamă anuală
Obligaţia privind darea de seamă
Art. 842.
-
Cel puţin o dată pe an administratorul îi va prezenta beneficiarului o dare de seamă a gestiunii sale.
Conţinutul şi auditarea dării de seamă
Art. 843.
-
(1)
Darea de seamă trebuie să cuprindă toate informaţiile necesare verificării exactităţii acesteia.
(2)
La cererea persoanei interesate, darea de seamă poate fi auditată de către un expert independent.
(3)
În cazul în care administratorul se opune auditării, persoana interesată
poate să solicite instanţei judecătoreşti desemnarea unui expert
independent pentru a verifica darea de seamă.
Darea de seamă în ipoteza în care sunt mai mulţi administratori
Art. 844.
-
Dacă sunt mai mulţi administratori, aceştia vor întocmi o singură dare
de seamă, cu excepţia cazului în care atribuţiile lor au fost
repartizate prin lege, prin actul constitutiv sau de către instanţa
judecătorească, iar această repartizare a fost respectată.
Examinarea registrelor
Art. 845.
-
Administratorul este obligat să îi permită beneficiarului, în orice
moment, examinarea registrelor şi a documentelor justificative ce au
legătură cu gestiunea sa.
CAPITOLUL IV
Încetarea administrării
SECŢIUNEA 1
Cauzele de încetare
Cazurile de încetare
Art. 846.
-
Administrarea încetează:
a)
prin stingerea dreptului beneficiarului asupra bunurilor administrate;
b)
prin expirarea termenului sau împlinirea condiţiei stipulate în actul constitutiv;
c)
prin îndeplinirea scopului administrării sau prin încetarea cauzei care a dat naştere administrării;
d)
prin denunţarea de către beneficiar a actului de desemnare, ca urmare a
solicitării comunicate administratorului, prin scrisoare recomandată cu
confirmare de primire, de a restitui bunurile de îndată;
e)
prin înlocuirea administratorului de către beneficiar sau de către
instanţa judecătorească, la cererea altei persoane interesate;
f)
prin decesul, punerea sub interdicţie judecătorească, renunţarea
administratorului ori supunerea acestuia la procedura insolvenţei;
g)
prin punerea sub interdicţie judecătorească a beneficiarului sau
supunerea acestuia la procedura insolvenţei, în măsura în care aceasta
afectează bunurile administrate.
Notificarea renunţării
Art. 847.
-
(1)
Administratorul poate renunţa la atribuţiile sale, pe baza notificării
adresate, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire,
beneficiarului şi, după caz, celorlalţi administratori sau persoanei
împuternicite să desemneze un înlocuitor.
(2)
Notificarea va cuprinde un termen de preaviz rezonabil, care să îi
permită beneficiarului să numească un alt administrator sau să preia el
însuşi administrarea bunurilor. În caz contrar, administratorul va
repara prejudiciul cauzat prin renunţarea sa intempestivă.
(3)
Renunţarea administratorului produce efecte de la data expirării termenului de preaviz.
Moartea sau punerea sub interdicţie a administratorului
Art. 848.
-
(1)
Moartea sau punerea sub interdicţie a administratorului va fi comunicată
beneficiarului şi, după caz, celorlalţi administratori, de către
moştenitorii acestuia sau executorul testamentar ori de către tutorele
administratorului.
(2)
Moştenitorii, executorul testamentar şi tutorele, după caz, sunt
obligaţi să întreprindă, în privinţa oricărei afaceri începute, orice
măsură imediată care este necesară pentru prevenirea producerii unei
pierderi, precum şi să dea socoteală şi să predea bunurile către
persoana îndreptăţită.
Obligaţiile asumate ulterior încetării administrării
Art. 849.
-
(1)
Obligaţiile asumate faţă de terţi, ulterior încetării administrării, de
un administrator de bună-credinţă sunt pe deplin valabile şi îl obligă
pe beneficiar sau, după caz, pe fiduciar.
(2)
Prevederile alin. (1) se aplică şi în cazul obligaţiilor asumate de
administrator ulterior încetării administrării, atunci când aceasta este
o consecinţă necesară sau o măsură necesară pentru prevenirea
pierderilor.
(3)
Beneficiarul sau fiduciarul este de asemenea ţinut de obligaţiile
asumate faţă de terţii care nu au cunoscut faptul încetării
administrării.
(4)
Fiduciarul răspunde numai în limitele activului masei patrimoniale fiduciare.
SECŢIUNEA a 2-a
Darea de seamă şi predarea bunurilor
Darea de seamă finală
Art. 850.
-
(1)
La încetarea raporturilor de administrare, administratorul va prezenta o
dare de seamă finală beneficiarului şi, după caz, administratorului
înlocuitor sau celorlalţi administratori. În cazul încetării simultane a
raporturilor de administrare ale mai multor administratori, aceştia vor
prezenta o singură dare de seamă, cu excepţia cazului în care
atribuţiile acestora sunt separate.
(2)
Darea de seamă va cuprinde toate datele necesare pentru a permite
verificarea exactităţii sale. Registrele şi celelalte documente
justificative vor putea fi consultate de persoanele interesate.
(3)
Acceptarea dării de seamă de către beneficiar îl descarcă pe administrator.
Descărcarea judiciară de gestiune
Art. 851.
-
(1)
În cazul în care oricare dintre beneficiari nu acceptă darea de seamă,
administratorul poate cere instanţei judecătoreşti să o încuviinţeze.
(2)
Ori de câte ori se consideră necesar, instanţa judecătorească va dispune efectuarea unei expertize de specialitate.
Locul predării bunurilor
Art. 852.
-
În lipsa unei stipulaţii contrare, administratorul predă bunurile administrate la locul unde se găsesc acestea.
Întinderea obligaţiei de restituire
Art. 853.
-
(1)
Administratorul este obligat să predea tot ce a primit în exercitarea
atribuţiilor sale, chiar dacă plata primită de la terţ este nedatorată
beneficiarului sau, după caz, fiduciarului, pentru masa patrimonială
fiduciară.
(2)
Administratorul este, de asemenea, obligat să restituie orice profit sau
orice alt avantaj patrimonial realizat în folos personal prin
utilizarea, fără permisiune, a datelor şi a informaţiilor obţinute în
virtutea calităţii sale.
(3)
Administratorul care a folosit, fără permisiune, un bun este obligat să
îl indemnizeze pe beneficiar sau, după caz, pe fiduciar, în contul masei
patrimoniale fiduciare cu echivalentul folosinţei bunului.
Suportarea cheltuielilor administrării
Art. 854.
-
(1)
Cheltuielile administrării, inclusiv cele ocazionate de prezentarea
dării de seamă şi de predarea bunurilor, sunt în sarcina beneficiarului
sau, după caz, a fiduciarului, pentru masa patrimonială fiduciară.
(2)
În cazul renunţării, denunţării actului de desemnare sau al înlocuirii
administratorului, beneficiarul ori fiduciarul, în contul masei
patrimoniale fiduciare, are în sarcină, pe lângă cheltuielile menţionate
la alin. (1), şi plata remuneraţiei cuvenite administratorului în
raport cu durata activităţii sale.
Data curgerii dobânzilor
Art. 855.
-
(1)
Administratorul datorează dobânzi asupra soldului de la data acceptării
ori a încuviinţării judiciare a dării de seamă sau, după caz, de la data
notificării prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire sau
prin orice alt mijloc prevăzut de lege.
(2)
Beneficiarul sau fiduciarul, pentru masa patrimonială fiduciară,
datorează dobânzi pentru sumele cuvenite administratorului doar de la
punerea în întârziere potrivit alin. (1).
Deducerea remuneraţiei
Art. 856.
-
(1)
Administratorul poate deduce din soldul administrării remuneraţia care
îi este datorată de beneficiar sau de fiduciar, în contul masei
patrimoniale fiduciare, pentru activitatea sa.
(2)
Administratorul are drept de retenţie asupra bunului administrat până la plata integrală a datoriei faţă de el.
Solidaritatea beneficiarilor
Art. 857.
-
În caz de pluralitate de beneficiari, aceştia sunt ţinuţi solidar la îndeplinirea obligaţiilor faţă de administrator.
TITLUL VI
Proprietatea publică
CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
Definiţia dreptului de proprietate publică
Art. 858.
-
Proprietatea publică este dreptul de proprietate ce aparţine statului
sau unei unităţi administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, prin
natura lor sau prin declaraţia legii, sunt de uz ori de interes public,
cu condiţia să fie dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de
lege.
Obiectul proprietăţii publice. Delimitarea de domeniul privat
Art. 859.
-
(1)
Constituie obiect exclusiv al proprietăţii publice bogăţiile de interes
public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic
valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială,
resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental,
precum şi alte bunuri stabilite prin lege organică.
(2)
Celelalte bunuri care aparţin statului ori unităţilor
administrativ-teritoriale fac parte, după caz, din domeniul public sau
din domeniul privat al acestora, însă numai dacă au fost, la rândul lor,
dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege.
Domeniul public naţional, judeţean şi local
Art. 860.
-
(1)
Bunurile proprietate publică fac parte din domeniul public naţional, judeţean sau, după caz, local.
(2)
Delimitarea dintre domeniul public naţional, judeţean şi local se face în condiţiile legii.
(3)
Bunurile care formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice a
statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale potrivit unei legi
organice nu pot fi trecute din domeniul public al statului în domeniul
public al unităţii administrativ-teritoriale sau invers decât ca urmare a
modificării legii organice. În celelalte cazuri, trecerea unui bun din
domeniul public al statului în domeniul public al unităţii
administrativ-teritoriale şi invers se face în condiţiile legii.
Caracterele dreptului de proprietate publică
Art. 861.
-
(1)
Bunurile proprietate publică sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile.
(2)
Proprietatea asupra acestor bunuri nu se stinge prin neuz şi nu poate fi
dobândită de terţi prin uzucapiune sau, după caz, prin posesia de
bună-credinţă asupra bunurilor mobile.
(3)
În condiţiile legii, bunurile proprietate publică pot fi date în
administrare sau în folosinţă şi pot fi concesionate ori închiriate.
Limitele exercitării dreptului de proprietate publică
Art. 862.
-
(1)
Dreptul de proprietate publică este susceptibil de orice limite
reglementate de lege sau de prezentul cod pentru dreptul de proprietate
privată, în măsura în care acestea sunt compatibile cu uzul sau
interesul public căruia îi sunt destinate bunurile afectate.
(2)
Incompatibilitatea se constată prin acordul dintre titularul
proprietăţii publice şi persoana interesată sau, în caz de divergenţă,
pe cale judecătorească.
(3)
În aceste cazuri, persoana interesată are dreptul la o justă şi promptă despăgubire din partea titularului proprietăţii publice.
Cazurile de dobândire a dreptului de proprietate publică
Art. 863.
-
Dreptul de proprietate publică se dobândeşte:
a)
prin achiziţie publică, efectuată în condiţiile legii;
b)
prin expropriere pentru cauză de utilitate publică, în condiţiile legii;
c)
prin donaţie sau legat, acceptat în condiţiile legii, dacă bunul, prin
natura lui sau prin voinţa dispunătorului, devine de uz ori de interes
public;
d)
prin convenţie cu titlu oneros, dacă bunul, prin natura lui sau prin voinţa dobânditorului, devine de uz ori de interes public;
e)
prin transferul unui bun din domeniul privat al statului în domeniul
public al acestuia sau din domeniul privat al unei unităţi
administrativ-teritoriale în domeniul public al acesteia, în condiţiile
legii;
f)
prin alte moduri stabilite de lege.
Stingerea dreptului de proprietate publică
Art. 864.
-
Dreptul de proprietate publică se stinge dacă bunul a pierit ori a fost
trecut în domeniul privat, dacă a încetat uzul sau interesul public, cu
respectarea condiţiilor prevăzute de lege.
Apărarea dreptului de proprietate publică
Art. 865.
-
(1)
Obligaţia apărării în justiţie a proprietăţii publice revine titularului.
(2)
Titularii drepturilor corespunzătoare proprietăţii publice sunt obligaţi:
a)
să îl informeze pe proprietar cu privire la orice tulburare adusă dreptului de proprietate publică;
b)
să îl introducă în proces pe titularul dreptului de proprietate publică, în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă.
(3)
Dispoziţiile art. 563 se aplică în mod corespunzător.
CAPITOLUL II
Drepturile reale corespunzătoare proprietăţii publice
SECŢIUNEA 1
Dispoziţii generale
Drepturile reale corespunzătoare proprietăţii publice
Art. 866.
-
Drepturile reale corespunzătoare proprietăţii publice sunt dreptul de
administrare, dreptul de concesiune şi dreptul de folosinţă cu titlu
gratuit.
SECŢIUNEA a 2-a
Dreptul de administrare
Constituirea dreptului de administrare
Art. 867.
-
(1)
Dreptul de administrare se constituie prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean sau, după caz, a consiliului local.
(2)
Autorităţile prevăzute la alin. (1) controlează modul de exercitare a dreptului de administrare.
Exercitarea dreptului de administrare
Art. 868.
-
(1)
Dreptul de administrare aparţine regiilor autonome sau, după caz,
autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale şi altor
instituţii publice de interes naţional, judeţean ori local.
(2)
Titularul dreptului de administrare poate folosi şi dispune de bunul dat
în administrare în condiţiile stabilite de lege şi, dacă este cazul, de
actul de constituire.
Stingerea dreptului de administrare
Art. 869.
-
Dreptul de administrare încetează odată cu încetarea dreptului de
proprietate publică sau prin actul de revocare emis, în condiţiile
legii, dacă interesul public o impune, de organul care l-a constituit.
Apărarea dreptului de administrare
Art. 870.
-
(1)
Apărarea în justiţie a dreptului de administrare revine titularului dreptului.
(2)
Dispoziţiile art. 696 alin. (1) se aplică în mod corespunzător.
SECŢIUNEA a 3-a
Dreptul de concesiune
Conţinutul dreptului de concesiune
Art. 871.
-
(1)
Concesionarul are dreptul şi, în acelaşi timp, obligaţia de exploatare a
bunului, în schimbul unei redevenţe şi pentru o durată determinată, cu
respectarea condiţiilor prevăzute de lege şi a contractului de
concesiune.
(2)
Calitatea de concesionar o poate avea orice persoană fizică sau persoană juridică.
(3)
Procedura de concesionare, precum şi încheierea, executarea şi încetarea
contractului de concesiune sunt supuse condiţiilor prevăzute de lege.
Exercitarea dreptului de concesiune
Art. 872.
-
(1)
Concesionarul poate efectua orice acte materiale sau juridice necesare
pentru a asigura exploatarea bunului. Cu toate acestea, sub sancţiunea
nulităţii absolute, concesionarul nu poate înstrăina şi nici greva bunul
dat în concesiune sau, după caz, bunurile destinate ori rezultate din
realizarea concesiunii şi care trebuie, potrivit legii sau actului
constitutiv, să fie predate concedentului la încetarea, din orice
motive, a concesiunii.
(2)
Fructele, precum şi, în limitele prevăzute de lege şi în actul de
constituire, productele bunului concesionat revin concesionarului.
(3)
În toate cazurile, exercitarea dreptului de concesiune este supusă
controlului din partea concedentului, în condiţiile legii şi ale
contractului de concesiune.
Apărarea dreptului de concesiune
Art. 873.
-
(1)
Apărarea în justiţie a dreptului de concesiune revine concesionarului.
(2)
Dispoziţiile art. 696 alin. (1) se aplică în mod corespunzător.
SECŢIUNEA a 4-a
Dreptul de folosinţă cu titlu gratuit
Conţinutul şi limitele dreptului de folosinţă cu titlu gratuit
Art. 874.
-
(1)
Dreptul de folosinţă asupra bunurilor proprietate publică se acordă, cu
titlu gratuit, pe termen limitat, în favoarea instituţiilor de utilitate
publică.
(2)
În lipsa unor dispoziţii contrare în actul de constituire, titularul nu beneficiază de fructele civile ale bunului.
(3)
Dispoziţiile privind constituirea şi încetarea dreptului de administrare se aplică în mod corespunzător.
Apărarea dreptului de folosinţă cu titlu gratuit
Art. 875.
-
(1)
Apărarea în justiţie a dreptului de folosinţă cu titlu gratuit revine titularului dreptului.
(2)
Dispoziţiile art. 696 alin. (1) se aplică în mod corespunzător.
TITLUL VII
Cartea funciară
CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
Scopul şi obiectul cărţii funciare
Art. 876.
-
(1)
Cartea funciară descrie imobilele şi arată drepturile reale ce au ca obiect aceste bunuri.
(2)
În cazurile prevăzute de lege pot fi înscrise în cartea funciară şi alte
drepturi, fapte sau raporturi juridice, dacă au legătură cu imobilele
cuprinse în cartea funciară.
(3)
Prin imobil, în sensul prezentului titlu, se înţelege una sau mai multe
parcele de teren alăturate, indiferent de categoria de folosinţă, cu sau
fără construcţii, aparţinând aceluiaşi proprietar, situate pe
teritoriul unei unităţi administrativ-teritoriale şi care sunt
identificate printr-un număr cadastral unic.
Punere în aplicare Art. 876. prin Lege 71/2011 : |
Art. 76. - |
Dispoziţiile art. 876-915 din Codul civil privitoare la cazurile,
condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară se
aplică numai actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz,
săvârşite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Drepturile tabulare
Art. 877.
-
Drepturile reale imobiliare înscrise în cartea funciară sunt drepturi
tabulare. Ele se dobândesc, se modifică şi se sting numai cu respectarea
regulilor de carte funciară.
Punere în aplicare Art. 877. prin Lege 71/2011 : |
Art. 76. - |
Dispoziţiile art. 876-915 din Codul civil privitoare la cazurile,
condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară se
aplică numai actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz,
săvârşite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Obiectul drepturilor tabulare
Art. 878.
-
(1)
Obiectul drepturilor tabulare este imobilul, definit la art. 876 alin.
(3), care după înscrierea în cartea funciară nu mai poate să fie
modificat decât cu respectarea regulilor de carte funciară.
(2)
Aceeaşi carte funciară nu poate cuprinde decât un singur imobil.
(3)
Mai mulţi proprietari nu pot fi înscrişi în aceeaşi carte funciară decât
dacă se află în coproprietate pe cote-părţi ori în devălmăşie.
Punere în aplicare Art. 878. prin Lege 71/2011 : |
Art. 76. - |
Dispoziţiile art. 876-915 din Codul civil privitoare la cazurile,
condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară se
aplică numai actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz,
săvârşite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Modificarea imobilului înscris în cartea funciară
Art. 879.
-
(1)
Imobilul înscris în cartea funciară se poate modifica prin alipiri, dacă
mai multe imobile alăturate se unesc într-un singur imobil sau dacă se
adaugă o parte dintr-un imobil la un alt imobil ori, după caz, se
măreşte întinderea acestuia.
(2)
De asemenea, imobilul înscris în cartea funciară se modifică şi prin
dezlipiri, dacă se desparte o parte din imobil sau se micşorează
întinderea acestuia.
(3)
Alipirea sau dezlipirea unui imobil grevat cu sarcini nu se poate face
decât cu consimţământul titularilor acelor sarcini. Refuzul titularilor
sarcinilor nu trebuie să fie abuziv, el putând fi cenzurat de către
instanţa judecătorească.
(4)
Dacă însă creditorii ipotecari consimt la alipirea sau, după caz, atât
la dezlipirea, cât şi la alipirea imobilului grevat la un alt imobil, în
lipsă de convenţie contrară, ipotecile vor lua rang după cele ce
grevează imobilul la care s-a făcut alipirea.
(5)
Operaţiunile de modificare a imobilului înscris în cartea funciară, prin
alipiri sau dezlipiri, au caracter material şi nu implică niciun
transfer de proprietate.
Punere în aplicare Art. 879. prin Lege 71/2011 : |
Art. 76. - |
Dispoziţiile art. 876-915 din Codul civil privitoare la cazurile,
condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară se
aplică numai actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz,
săvârşite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Înscrierile în caz de alipire sau dezlipire
Art. 880.
-
(1)
În caz de alipire sau dezlipire, imobilele rezultate se vor transcrie în
cărţi funciare noi, cu menţionarea noului număr cadastral pentru
fiecare imobil, iar cartea funciară sau, după caz, vechile cărţi
funciare se vor închide, fără a se mai putea redeschide pentru alte
înscrieri.
(2)
Dacă întregul imobil înscris în cartea funciară a fost transcris,
aceasta se va închide şi nu va mai putea fi redeschisă pentru noi
înscrieri.
Punere în aplicare Art. 880. prin Lege 71/2011 : |
Art. 76. - |
Dispoziţiile art. 876-915 din Codul civil privitoare la cazurile,
condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară se
aplică numai actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz,
săvârşite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Felurile înscrierilor
Art. 881.
-
(1)
Înscrierile sunt de 3 feluri: intabularea, înscrierea provizorie şi notarea.
(2)
Intabularea şi înscrierea provizorie au ca obiect drepturile tabulare,
iar notarea se referă la înscrierea altor drepturi, acte, fapte sau
raporturi juridice în legătură cu imobilele cuprinse în cartea funciară.
(3)
Înscrierea provizorie şi notarea se fac numai în cazurile anume prevăzute de lege.
Punere în aplicare Art. 881. prin Lege 71/2011 : |
Art. 76. - |
Dispoziţiile art. 876-915 din Codul civil privitoare la cazurile,
condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară se
aplică numai actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz,
săvârşite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Înscrierea drepturilor reale afectate de modalităţi
Art. 882.
-
(1)
Drepturile reale sub condiţie suspensivă sau rezolutorie nu se intabulează. Ele se pot însă înscrie provizoriu.
(2)
Termenul extinctiv sau sarcina liberalităţii se va putea arăta atât în cuprinsul intabulării, cât şi al înscrierii provizorii.
Punere în aplicare Art. 882. prin Lege 71/2011 : |
Art. 76. - |
Dispoziţiile art. 876-915 din Codul civil privitoare la cazurile,
condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară se
aplică numai actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz,
săvârşite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Cercetarea cărţii funciare
Art. 883.
-
(1)
Orice persoană, fără a fi ţinută să justifice vreun interes, poate
cerceta orice carte funciară, precum şi celelalte documente cu care
aceasta se întregeşte, potrivit legii. Mapa cu înscrisurile care au stat
la baza efectuării înscrierilor în cartea funciară poate fi consultată
de orice persoană interesată, cu respectarea dispoziţiilor legale cu
privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie
a acestor date.
(2)
La cerere, se vor elibera extrase sau copii certificate, conforme cu exemplarul original aflat în arhivă.
(3)
Nimeni nu va putea invoca faptul că nu a avut cunoştinţă de existenţa
vreunei înscrieri efectuate în cartea funciară sau, după caz, a unei
cereri de înscriere înregistrate la biroul de cadastru şi publicitate
imobiliară.
Punere în aplicare Art. 883. prin Lege 71/2011 : |
Art. 76. - |
Dispoziţiile art. 876-915 din Codul civil privitoare la cazurile,
condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară se
aplică numai actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz,
săvârşite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Procedura de înscriere
Art. 884.
-
Procedura de înscriere în cartea funciară se va stabili prin lege specială.
Punere în aplicare Art. 884. prin Lege 71/2011 : |
Art. 76. - |
Dispoziţiile art. 876-915 din Codul civil privitoare la cazurile,
condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară se
aplică numai actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz,
săvârşite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. |
CAPITOLUL II
Înscrierea drepturilor tabulare
Dobândirea şi stingerea drepturilor reale asupra imobilelor
Art. 885.
-
(1)
Sub rezerva unor dispoziţii legale contrare, drepturile reale asupra
imobilelor cuprinse în cartea funciară se dobândesc, atât între părţi,
cât şi faţă de terţi, numai prin înscrierea lor în cartea funciară, pe
baza actului sau faptului care a justificat înscrierea.
Punere în aplicare prin Lege 71/2011 : |
Art. 56. - |
(1)
Dispoziţiile Codului civil privitoare la dobândirea drepturilor reale
imobiliare prin efectul înscrierii acestora în cartea funciară se aplică
numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate
administrativteritorială şi deschiderea, la cerere sau din oficiu, a
cărţilor funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu
dispoziţiile Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare. |
(2)
Până la data prevăzută la alin. (1), înscrierea în cartea funciară a
dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale, pe baza actelor prin
care s-au transmis, constituit ori modificat în mod valabil, se face
numai în scop de opozabilitate faţă de terţi. |
Punere în aplicare prin Lege 71/2011 : |
(2)
Până la îndeplinirea condiţiilor prevăzute în art. 56 alin. (1), ori de
câte ori proprietarul imobilului are un drept de opţiune, el dobândeşte
dreptul de proprietate asupra lucrării începute după intrarea în
vigoare a Codului civil de la data cererii de chemare în judecată prin
care a solicitat recunoaşterea dreptului său de proprietate asupra
lucrării, dacă acţiunea a fost admisă. |
(2)
Drepturile reale se vor pierde sau stinge numai prin radierea lor din
cartea funciară, cu consimţământul titularului, dat prin înscris
autentic notarial. Acest consimţământ nu este necesar dacă dreptul se
stinge prin împlinirea termenului arătat în înscriere ori prin decesul
sau, după caz, prin încetarea existenţei juridice a titularului, dacă
acesta era o persoană juridică.
(3)
Dacă dreptul ce urmează să fie radiat este grevat în folosul unei terţe
persoane, radierea se va face cu păstrarea dreptului acestei persoane,
cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege.
(4)
Hotărârea judecătorească definitivă sau, în cazurile prevăzute de lege,
actul autorităţii administrative va înlocui acordul de voinţă sau, după
caz, consimţământul titularului.
Punere în aplicare Art. 885. prin Lege 71/2011 : |
Art. 76. - |
Dispoziţiile art. 876-915 din Codul civil privitoare la cazurile,
condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară se
aplică numai actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz,
săvârşite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Modificarea drepturilor reale asupra imobilelor
Art. 886.
-
Modificarea unui drept real imobiliar se face potrivit regulilor
stabilite pentru dobândirea sau stingerea drepturilor reale, dacă prin
lege nu se dispune altfel.
Punere în aplicare Art. 886. prin Lege 71/2011 : |
Art. 76. - |
Dispoziţiile art. 876-915 din Codul civil privitoare la cazurile,
condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară se
aplică numai actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz,
săvârşite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Punere în aplicare Art. 886. prin Lege 71/2011 : |
Art. 56. - |
(1)
Dispoziţiile Codului civil privitoare la dobândirea drepturilor reale
imobiliare prin efectul înscrierii acestora în cartea funciară se aplică
numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate
administrativteritorială şi deschiderea, la cerere sau din oficiu, a
cărţilor funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu
dispoziţiile Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare. |
(2)
Până la data prevăzută la alin. (1), înscrierea în cartea funciară a
dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale, pe baza actelor prin
care s-au transmis, constituit ori modificat în mod valabil, se face
numai în scop de opozabilitate faţă de terţi. |
(2) Până
la îndeplinirea condiţiilor prevăzute în art. 56 alin. (1), ori de câte
ori proprietarul imobilului are un drept de opţiune, el dobândeşte
dreptul de proprietate asupra lucrării începute după intrarea în vigoare
a Codului civil de la data cererii de chemare în judecată prin care a
solicitat recunoaşterea dreptului său de proprietate asupra lucrării,
dacă acţiunea a fost admisă. |
Dobândirea unor drepturi reale fără înscriere
Art. 887.
-
(1)
Drepturile reale se dobândesc fără înscriere în cartea funciară când
provin din moştenire, accesiune naturală, vânzare silită, expropriere
pentru cauză de utilitate publică, precum şi în alte cazuri expres
prevăzute de lege.
(2)
Cu toate acestea, în cazul vânzării silite, dacă urmărirea imobilului nu
a fost în prealabil notată în cartea funciară, drepturile reale astfel
dobândite nu vor putea fi opuse terţilor dobânditori de bună-credinţă.
(3)
În cazurile prevăzute la alin. (1), titularul drepturilor astfel
dobândite nu va putea însă dispune de ele prin cartea funciară decât
după ce s-a făcut înscrierea.
Punere în aplicare Art. 887. prin Lege 71/2011 : |
Art. 76. - |
Dispoziţiile art. 876-915 din Codul civil privitoare la cazurile,
condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară se
aplică numai actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz,
săvârşite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Condiţii de înscriere
Art. 888.
-
Înscrierea în cartea funciară se efectuează în baza înscrisului autentic
notarial, a hotărârii judecătoreşti rămase definitivă, a certificatului
de moştenitor sau în baza unui alt act emis de autorităţile
administrative, în cazurile în care legea prevede aceasta.
Punere în aplicare Art. 888. prin Lege 71/2011 : |
Art. 76. - |
Dispoziţiile art. 876-915 din Codul civil privitoare la cazurile,
condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară se
aplică numai actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz,
săvârşite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Renunţarea la dreptul de proprietate
Art. 889.
-
(1)
Proprietarul poate renunţa la dreptul său printr-o declaraţie autentică
notarială înregistrată la biroul de cadastru şi publicitate imobiliară
pentru a se înscrie radierea dreptului.
(2)
În acest caz, comuna, oraşul sau municipiul, după caz, poate cere
înscrierea dreptului de proprietate în folosul său, în baza hotărârii
consiliului local, cu respectarea dispoziţiilor legale privind
transferul drepturilor reale imobiliare, dacă o altă persoană nu a
solicitat înscrierea în temeiul uzucapiunii.
(3)
În situaţia bunurilor grevate de sarcini reale, unitatea
administrativ-teritorială care a preluat bunul este ţinută în limita
valorii bunului.
Punere în aplicare Art. 889. prin Lege 71/2011 : |
Art. 76. - |
Dispoziţiile art. 876-915 din Codul civil privitoare la cazurile,
condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară se
aplică numai actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz,
săvârşite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Data producerii efectelor înscrierilor
Art. 890.
-
(1)
Dacă prin lege nu se prevede altfel, înscrierile în cartea funciară îşi
vor produce efectele de la data înregistrării cererilor, ţinându-se însă
cont de data, ora şi minutul înregistrării acestora în toate cazurile
în care cererea a fost depusă personal, prin mandatar ori notar public
sau, după caz, comunicată prin telefax, poştă electronică ori prin alte
mijloace ce asigură transmiterea textului şi confirmarea primirii
cererii de înscriere cu toate documentele justificative.
(2)
În cazul drepturilor de ipotecă, ordinea înregistrării cererilor va determina şi rangul acestora.
(3)
Dacă mai multe cereri s-au primit în aceeaşi zi prin poştă sau curier,
drepturile de ipotecă vor avea acelaşi rang, iar celelalte drepturi vor
dobândi numai provizoriu rang egal, urmând ca instanţa să se pronunţe,
la cererea oricărei persoane interesate, asupra rangului şi, dacă va fi
cazul, asupra radierii înscrierii nevalabile.
(4)
În cazul în care două sau mai multe drepturi au primit provizoriu rang
egal, potrivit dispoziţiilor alin. (3), va fi preferat, indiferent de
data certă a titlurilor aflate în concurs, cel care a fost pus în
posesia bunului sau, după caz, cel faţă de care debitorul şi-a executat
cel dintâi obligaţiile ce îi incumbă, cu excepţia drepturilor de ipotecă
care vor avea acelaşi rang. În situaţia în care niciunul din
dobânditori n-a fost pus în posesia bunului sau, după caz, debitorul nu
şi-a executat obligaţiile faţă de niciunul dintre ei, va fi preferat cel
care a sesizat cel dintâi instanţa de judecată în temeiul dispoziţiilor
prezentului articol.
(5)
Dispoziţiile alin. (3) şi (4) se aplică şi atunci când, în aceeaşi zi, o
cerere de înscriere a fost depusă ori comunicată în condiţiile alin.
(1), iar alta primită prin poştă sau curier.
Punere în aplicare Art. 890. prin Lege 71/2011 : |
Art. 76. - |
Dispoziţiile art. 876-915 din Codul civil privitoare la cazurile,
condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară se
aplică numai actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz,
săvârşite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Punere în aplicare Art. 890. prin Lege 71/2011 : |
Art. 77. - |
Înscrierile în cartea funciară efectuate în temeiul unor acte ori fapte
juridice încheiate sau, după caz, săvârşite ori produse anterior
intrării în vigoare a Codului civil vor produce efectele prevăzute de
legea în vigoare la data încheierii acestor acte ori, după caz, la data
săvârşirii sau producerii acestor fapte, chiar dacă aceste înscrieri
sunt efectuate după data intrării în vigoare a Codului civil. |
Conflictul dintre terţii dobânditori de la un autor comun
Art. 891.
-
În cazul în care două sau mai multe persoane au fost îndreptăţite să
dobândească, prin acte încheiate cu acelaşi autor, drepturi asupra
aceluiaşi imobil care se exclud reciproc, cel care şi-a înscris primul
dreptul va fi socotit titularul dreptului tabular, indiferent de data
titlului în temeiul căruia s-a săvârşit înscrierea în cartea funciară.
Punere în aplicare Art. 891. prin Lege 71/2011 : |
Art. 76. - |
Dispoziţiile art. 876-915 din Codul civil privitoare la cazurile,
condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară se
aplică numai actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz,
săvârşite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Situaţia terţului dobânditor de rea-credinţă
Art. 892.
-
(1)
Cel care a fost îndreptăţit, printr-un act juridic valabil încheiat, să
înscrie un drept real în folosul său poate cere radierea din cartea
funciară a unui drept concurent sau, după caz, acordarea de rang
preferenţial faţă de înscrierea efectuată de altă persoană, însă numai
dacă sunt întrunite următoarele 3 condiţii:
a)
actul juridic în temeiul căruia se solicită radierea sau acordarea
rangului preferenţial să fie anterior aceluia în baza căruia terţul şi-a
înscris dreptul;
b)
dreptul reclamantului şi cel al terţului dobânditor să provină de la un autor comun;
c)
înscrierea dreptului în folosul reclamantului să fi fost împiedicată de terţul dobânditor prin violenţă sau viclenie, după caz.
(2)
Radierea sau acordarea rangului preferenţial poate fi cerută şi dacă
violenţa ori viclenia a provenit de la o altă persoană decât terţul
dobânditor, dar numai dacă acesta din urmă a cunoscut sau, după caz,
trebuia să cunoască această împrejurare la data încheierii contractului
în baza căruia a dobândit dreptul intabulat în folosul său.
(3)
Dreptul la acţiune se prescrie în termen de 3 ani de la data înscrierii de către terţ a dreptului în folosul său.
Punere în aplicare Art. 892. prin Lege 71/2011 : |
Art. 76. - |
Dispoziţiile art. 876-915 din Codul civil privitoare la cazurile,
condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară se
aplică numai actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz,
săvârşite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Persoanele împotriva cărora se poate face înscrierea drepturilor tabulare
Art. 893.
-
Înscrierea unui drept real se poate efectua numai:
a)
împotriva aceluia care, la data înregistrării cererii, este înscris ca
titular al dreptului asupra căruia înscrierea urmează să fie făcută;
b)
împotriva aceluia care, înainte de a fi fost înscris, şi-a grevat dreptul, dacă amândouă înscrierile se cer deodată.
Punere în aplicare Art. 893. prin Lege 71/2011 : |
Art. 76. - |
Dispoziţiile art. 876-915 din Codul civil privitoare la cazurile,
condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară se
aplică numai actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz,
săvârşite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Înscrierea drepturilor reale în cazul actelor juridice succesive
Art. 894.
-
În cazul în care un drept supus înscrierii în cartea funciară a făcut
obiectul unor cesiuni succesive fără ca înscrierile să fi fost
efectuate, cel din urmă îndreptăţit nu va putea cere înscrierea
dreptului în folosul său decât dacă solicită, odată cu înscrierea
acestuia, şi înscrierea dobândirilor succesive anterioare pe care le va
dovedi cu înscrisuri originale sau copii legalizate, după caz.
Punere în aplicare Art. 894. prin Lege 71/2011 : |
Art. 76. - |
Dispoziţiile art. 876-915 din Codul civil privitoare la cazurile,
condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară se
aplică numai actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz,
săvârşite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Înscrierile întemeiate pe obligaţiile defunctului
Art. 895.
-
Înscrierile întemeiate pe obligaţiile defunctului se vor putea săvârşi
şi după ce dreptul a fost înscris pe numele moştenitorului, însă numai
în măsura în care moştenitorul este ţinut de aceste obligaţii.
Punere în aplicare Art. 895. prin Lege 71/2011 : |
Art. 76. - |
Dispoziţiile art. 876-915 din Codul civil privitoare la cazurile,
condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară se
aplică numai actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz,
săvârşite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Acţiunea în prestaţie tabulară
Art. 896.
-
(1)
În cazurile în care cel obligat să transmită, să constituie ori să
modifice în folosul altuia un drept real asupra unui imobil nu îşi
execută obligaţiile necesare pentru înscrierea în cartea funciară, se va
putea cere instanţei judecătoreşti să dispună înscrierea; dreptul la
acţiune este prescriptibil în condiţiile legii.
(2)
Dacă acţiunea în prestaţie tabulară a fost notată în cartea funciară,
hotărârea judecătorească se va înscrie, din oficiu, şi împotriva acelora
care au dobândit vreun drept tabular după notare.
Punere în aplicare Art. 896. prin Lege 71/2011 : |
Art. 76. - |
Dispoziţiile art. 876-915 din Codul civil privitoare la cazurile,
condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară se
aplică numai actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz,
săvârşite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Efectele acţiunii în prestaţie tabulară faţă de terţul dobânditor de rea-credinţă
Art. 897.
-
(1)
Acţiunea în prestaţie tabulară se va putea îndrepta şi împotriva
terţului dobânditor înscris anterior în cartea funciară, dacă actul
juridic invocat de reclamant este anterior celui în temeiul căruia a
fost înscris dreptul terţului dobânditor, iar acesta a fost de
rea-credinţă la data încheierii actului.
(2)
Dreptul la acţiune împotriva terţului se prescrie în termen de 3 ani de
la data înscrierii de către acesta a dreptului în folosul său, cu
excepţia cazului în care dreptul la acţiune al reclamantului contra
antecesorului tabular s-a prescris mai înainte.
Punere în aplicare Art. 897. prin Lege 71/2011 : |
Art. 76. - |
Dispoziţiile art. 876-915 din Codul civil privitoare la cazurile,
condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară se
aplică numai actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz,
săvârşite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Înscrierea provizorie
Art. 898.
-
În afara altor cazuri prevăzute de lege, înscrierea provizorie în cartea funciară se va putea cere:
1.
dacă dreptul real dobândit este afectat de o condiţie suspensivă ori
rezolutorie sau dacă priveşte ori grevează o construcţie viitoare; în
cazul înscrierii provizorii având ca obiect o construcţie viitoare,
justificarea acesteia se face în condiţiile legii;
2.
dacă, în temeiul unei hotărâri care nu este încă definitivă, partea
căzută în pretenţii a fost obligată la strămutarea, constituirea sau
stingerea unui drept tabular ori cel care administrează bunurile unei
alte persoane a fost obligat să dea o garanţie ipotecară;
3.
dacă debitorul a consemnat sumele pentru care a fost înscrisă ipoteca;
4.
dacă se dobândeşte un drept tabular înscris provizoriu;
5.
dacă ambele părţi consimt doar pentru efectuarea unei înscrieri provizorii.
Punere în aplicare Art. 898. prin Lege 71/2011 : |
Art. 76. - |
Dispoziţiile art. 876-915 din Codul civil privitoare la cazurile,
condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară se
aplică numai actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz,
săvârşite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Efectele înscrierii provizorii
Art. 899.
-
(1)
Înscrierea provizorie are ca efect dobândirea, modificarea sau stingerea
unui drept tabular de la data înregistrării cererii, sub condiţia şi în
măsura justificării ei.
(2)
Justificarea unei înscrieri provizorii se face cu consimţământul celui
împotriva căruia s-a efectuat înscrierea provizorie, dat în formă
autentică, sau în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive. În
acest din urmă caz, dispoziţiile art. 896 şi 897 se aplică, în mod
corespunzător, şi acţiunii în justificare tabulară.
(3)
Justificarea radierii dreptului de ipotecă se face în temeiul hotărârii
judecătoreşti de validare rămase definitivă, al consimţământului
creditorului dat în formă autentică, al procesului-verbal întocmit de
executorul judecătoresc prin care se constată acceptarea plăţii sau,
după caz, al încheierii întocmite de acesta prin care se constată
efectuarea plăţii, rămasă definitivă.
(4)
Justificarea unei înscrieri provizorii îşi întinde efectul asupra
tuturor înscrierilor care s-au făcut condiţionat de justificarea ei;
nejustificarea unei înscrieri provizorii atrage, la cererea celui
interesat, radierea ei şi a tuturor înscrierilor care s-au făcut
condiţionat de justificarea ei.
Punere în aplicare Art. 899. prin Lege 71/2011 : |
Art. 76. - |
Dispoziţiile art. 876-915 din Codul civil privitoare la cazurile,
condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară se
aplică numai actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz,
săvârşite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Prezumţia existenţei sau inexistenţei unui drept tabular
Art. 900.
-
(1)
Dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei.
(2)
Dacă un drept real s-a radiat din cartea funciară, se prezumă că acel drept nu există.
(3)
Dovada contrară se poate face numai în cazurile prevăzute la art. 887, precum şi pe calea acţiunii în rectificare.
Punere în aplicare Art. 900. prin Lege 71/2011 : |
Art. 76. - |
Dispoziţiile art. 876-915 din Codul civil privitoare la cazurile,
condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară se
aplică numai actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz,
săvârşite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Dobândirea cu bună-credinţă a unui drept tabular
Art. 901.
-
(1)
Sub rezerva unor dispoziţii legale contrare, oricine a dobândit cu
bună-credinţă vreun drept real înscris în cartea funciară, în temeiul
unui act juridic cu titlu oneros, va fi socotit titularul dreptului
înscris în folosul său, chiar dacă, la cererea adevăratului titular,
dreptul autorului său este radiat din cartea funciară.
(2)
Terţul dobânditor este considerat de bună-credinţă numai dacă, la data
înregistrării cererii de înscriere a dreptului în folosul său, sunt
îndeplinite următoarele condiţii:
a)
nu a fost înregistrată nicio acţiune prin care se contestă cuprinsul cărţii funciare;
b)
din cuprinsul cărţii funciare nu rezultă nicio cauză care să justifice rectificarea acesteia în favoarea altei persoane; şi
c)
nu a cunoscut, pe altă cale, inexactitatea cuprinsului cărţii funciare.
(3)
Dispoziţiile prezentului articol sunt aplicabile şi terţului care a
dobândit cu bună- credinţă un drept de ipotecă în temeiul unui act
juridic încheiat cu titularul de carte funciară ori cu succesorul său în
drepturi, după caz.
(4)
Dispoziţiile prezentului articol nu pot fi însă opuse de o parte
contractantă celeilalte şi nici de succesorii lor universali sau cu
titlu universal, după caz.
Punere în aplicare Art. 901. prin Lege 71/2011 : |
Art. 76. - |
Dispoziţiile art. 876-915 din Codul civil privitoare la cazurile,
condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară se
aplică numai actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz,
săvârşite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Punere în aplicare Art. 901. prin Lege 71/2011 : |
Art. 79. - |
(1) În cazul în care, pentru prima dată, s-au înscris în cartea funciară, fără cauză legitimă, drepturi reale potrivit art. 581
din Legea nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, terţii dobânditori cu titlu oneros ai vreunui drept real
imobiliar, întemeindu-se, cu bună-credinţă, pe cuprinsul cărţii
funciare, nu se pot prevala contra adevăraţilor proprietari, străini de
cartea funciară, de dispoziţiile art. 901 din Codul civil sau ale art.
31 din Legea nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, după caz, cât timp nu s-a împlinit termenul de uzucapiune
tabulară prevăzut de Codul civil sau dacă în acest termen s-a înscris o
acţiune prin care se contestă cuprinsul cărţii funciare. |
(2)
Dispoziţiile prezentului articol nu sunt aplicabile şi înscrierilor
efectuate înainte de intrarea în vigoare a Codului civil. În acest caz,
sunt aplicabile dispoziţiile de drept comun privitoare la uzucapiune, în
vigoare la data intrării în posesia imobilului. |
Punere în aplicare Art. 901. prin Lege 71/2011 : |
Art. 80. - |
Cererile de înscriere, precum şi acţiunile în justiţie întemeiate pe
dispoziţiile Legii nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, indiferent de data introducerii lor, vor fi
soluţionate potrivit normelor materiale în vigoare la data încheierii
actului sau, după caz, la data săvârşirii ori producerii faptului
juridic generator, modificator sau extinctiv al dreptului supus
înscrierii ori rectificării, cu respectarea normelor procedurale în
vigoare în momentul introducerii lor. |
CAPITOLUL III
Notarea unor drepturi, fapte şi raporturi juridice
Actele sau faptele supuse notării
Art. 902.
-
(1)
Drepturile, faptele sau alte raporturi juridice prevăzute la art. 876
alin. (2) devin opozabile terţelor persoane exclusiv prin notare, dacă
nu se dovedeşte că au fost cunoscute pe altă cale, în afara cazului în
care din lege rezultă că simpla cunoaştere a acestora nu este suficientă
pentru a suplini lipsa de publicitate. În caz de conflict de drepturi
care provin de la un autor comun, dispoziţiile art. 890-892, 896 şi 897
se aplică în mod corespunzător.
(2)
În afara altor cazuri prevăzute de lege, sunt supuse notării în cartea funciară:
1.
punerea sub interdicţie judecătorească şi ridicarea acestei măsuri;
2.
cererea de declarare a morţii unei persoane fizice, hotărârea
judecătorească de declarare a morţii şi cererea de anulare sau de
rectificare a hotărârii judecătoreşti de declarare a morţii;
3.
calitatea de bun comun a unui imobil;
4.
convenţia matrimonială, precum şi modificarea sau, după caz, înlocuirea ei;
5.
destinaţia unui imobil de locuinţă a familiei;
6.
locaţiunea şi cesiunea de venituri;
7.
aportul de folosinţă la capitalul social al unei societăţi;
8.
interdicţia convenţională de înstrăinare sau de grevare a unui drept înscris;
9.
vânzarea făcută cu rezerva dreptului de proprietate;
10.
dreptul de a revoca sau denunţa unilateral contractul;
11.
pactul comisoriu şi declaraţia de rezoluţiune sau de reziliere unilaterală a contractului;
12.
antecontractul şi pactul de opţiune;
13.
dreptul de preempţiune născut din convenţii;
14.
intenţia de a înstrăina sau de a ipoteca;
15.
schimbarea rangului ipotecii, poprirea, gajul sau constituirea altei garanţii reale asupra creanţei ipotecare;
16.
deschiderea procedurii insolvenţei, ridicarea dreptului de administrare
al debitorului supus acestei măsuri, precum şi închiderea acestei
proceduri;
17.
sechestrul, urmărirea imobilului, a fructelor ori veniturilor sale;
18.
acţiunea în prestaţie tabulară, acţiunea în justificare şi acţiunea în rectificare;
19.
acţiunile pentru apărarea drepturilor reale înscrise în cartea funciară,
acţiunea în partaj, acţiunile în desfiinţarea actului juridic pentru
nulitate, rezoluţiune ori alte cauze de ineficacitate, acţiunea
revocatorie, precum şi orice alte acţiuni privitoare la alte drepturi,
fapte, alte raporturi juridice în legătură cu imobilele înscrise;
20.
punerea în mişcare a acţiunii penale pentru o înscriere în cartea funciară săvârşită printr-o faptă prevăzută de legea penală.
(3)
În sensul prezentului articol, prin terţi se înţelege orice persoană
care a dobândit un drept real sau un alt drept în legătură cu imobilul
înscris în cartea funciară.
Punere în aplicare Art. 902. prin Lege 71/2011 : |
Art. 76. - |
Dispoziţiile art. 876-915 din Codul civil privitoare la cazurile,
condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară se
aplică numai actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz,
săvârşite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Actele sau faptele care pot fi notate în cartea funciară
Art. 903.
-
Se vor putea nota în cartea funciară, fără însă ca opozabilitatea faţă de terţi să depindă de această înscriere:
1.
incapacitatea sau restrângerea, prin efectul legii, a capacităţii de exerciţiu ori de folosinţă;
2.
declaraţia de utilitate publică în vederea exproprierii unui imobil;
3.
orice alte fapte sau raporturi juridice care au legătură cu imobilul şi care sunt prevăzute în acest scop de lege.
Punere în aplicare Art. 903. prin Lege 71/2011 : |
Art. 76. - |
Dispoziţiile art. 876-915 din Codul civil privitoare la cazurile,
condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară se
aplică numai actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz,
săvârşite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Notarea intenţiei de a înstrăina sau de a ipoteca
Art. 904.
-
(1)
Proprietarul unui imobil poate cere ca intenţia sa de a înstrăina sau de
a ipoteca în folosul unei anumite persoane să fie notată, arătând în
acest din urmă caz şi suma ce corespunde obligaţiei garantate.
(2)
Dacă înstrăinarea sau ipotecarea se realizează în termen de 3 luni de la
notarea intenţiei de a înstrăina sau de a ipoteca, dreptul înscris va
avea rangul notării.
Punere în aplicare Art. 904. prin Lege 71/2011 : |
Art. 76. - |
Dispoziţiile art. 876-915 din Codul civil privitoare la cazurile,
condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară se
aplică numai actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz,
săvârşite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Pierderea efectului notării
Art. 905.
-
(1)
Notarea intenţiei de a înstrăina sau de a ipoteca îşi pierde efectul
prin trecerea unui termen de 3 luni de la data înregistrării cererii.
(2)
Anul, luna şi ziua în care notarea îşi pierde efectul vor fi menţionate atât în notare, cât şi în încheierea ce a dispus-o.
Punere în aplicare Art. 905. prin Lege 71/2011 : |
Art. 76. - |
Dispoziţiile art. 876-915 din Codul civil privitoare la cazurile,
condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară se
aplică numai actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz,
săvârşite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Notarea antecontractelor şi a pactelor de opţiune
Art. 906.
-
(1)
Promisiunea de a încheia un contract având ca obiect dreptul de
proprietate asupra imobilului sau un alt drept în legătură cu acesta se
poate nota în cartea funciară, dacă promitentul este înscris în cartea
funciară ca titularul dreptului care face obiectul promisiunii, iar
antecontractul, sub sancţiunea respingerii cererii de notare, prevede
termenul în care urmează a fi încheiat contractul. Notarea se poate
efectua oricând în termenul stipulat în antecontract pentru executarea
sa, dar nu mai târziu de 6 luni de la expirarea lui.
(2)
Promisiunea se va putea radia, dacă cel îndreptăţit nu a cerut instanţei
pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract, în termen de 6
luni de la trecerea termenului fixat pentru încheierea lui sau dacă,
între timp, imobilul a fost definitiv adjudecat în cadrul vânzării
silite de către un terţ care nu este ţinut să răspundă de obligaţiile
promitentului.
(3)
Radierea se va dispune din oficiu, dacă, până la expirarea termenului de
6 luni prevăzut la alin. (2), n-a fost cerută înscrierea dreptului care
a făcut obiectul promisiunii, cu excepţia cazului când cel îndreptăţit a
cerut notarea în cartea funciară a acţiunii prevăzute la alin. (2). De
asemenea, promisiunea se va radia din oficiu în toate cazurile când,
până la încheierea contractului amintit mai sus ori până la soluţionarea
definitivă a acţiunii prevăzute la alin. (2), imobilul a fost definitiv
adjudecat în cadrul vânzării silite de către un terţ care nu este ţinut
să răspundă de obligaţiile promitentului.
(4)
Dispoziţiile prezentului articol se aplică prin asemănare şi pactelor de
opţiune notate în cartea funciară. În aceste cazuri, dacă, până la
expirarea termenului stipulat în contract pentru exercitarea opţiunii,
beneficiarul pactului nu solicită, în baza declaraţiei de opţiune şi a
dovezii comunicării sale către cealaltă parte, intabularea dreptului ce
urmează a fi dobândit, se va dispune din oficiu radierea pactului
înscris în folosul său.
Punere în aplicare Art. 906. prin Lege 71/2011 : |
Art. 76. - |
Dispoziţiile art. 876-915 din Codul civil privitoare la cazurile,
condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară se
aplică numai actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz,
săvârşite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. |
CAPITOLUL IV
Rectificarea înscrierilor de carte funciară
Noţiune
Art. 907.
-
(1)
Când o înscriere făcută în cartea funciară nu corespunde cu situaţia juridică reală, se poate cere rectificarea acesteia.
(2)
Prin rectificare se înţelege radierea, îndreptarea sau corectarea oricărei înscrieri inexacte efectuate în cartea funciară.
(3)
Situaţia juridică reală trebuie să rezulte dintr-o recunoaştere făcută
de titularul înscrierii a cărei rectificare se solicită, prin declaraţie
dată în formă autentică notarială, ori dintr-o hotărâre judecătorească
definitivă pronunţată împotriva acestuia, prin care s-a admis acţiunea
de fond. Acţiunea de fond poate fi, după caz, o acţiune în anulare,
rezoluţiune, reducţiune sau orice altă acţiune întemeiată pe o cauză de
ineficacitate a actului juridic.
Punere în aplicare Art. 907. prin Lege 71/2011 : |
Art. 76. - |
Dispoziţiile art. 876-915 din Codul civil privitoare la cazurile,
condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară se
aplică numai actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz,
săvârşite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Rectificarea intabulării sau înscrierii provizorii
Art. 908.
-
(1)
Orice persoană interesată poate cere rectificarea unei intabulări sau înscrieri provizorii, dacă:
1.
înscrierea sau încheierea nu este valabilă ori actul în temeiul căruia a
fost efectuată înscrierea a fost desfiinţat, în condiţiile legii,
pentru cauze ori motive anterioare sau concomitente încheierii ori, după
caz, emiterii lui;
2.
dreptul înscris a fost greşit calificat;
3.
nu mai sunt întrunite condiţiile de existenţă a dreptului înscris sau au
încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut
înscrierea;
4.
înscrierea în cartea funciară nu mai este, din orice alte motive, în concordanţă cu situaţia juridică reală a imobilului.
(2)
Rectificarea înscrierilor în cartea funciară se poate face fie pe cale
amiabilă, prin declaraţia autentică notarială a titularului dreptului ce
urmează a fi radiat sau modificat, fie, în caz de litigiu, prin
hotărâre judecătorească definitivă.
(3)
Când dreptul înscris în cartea funciară urmează a fi rectificat,
titularul lui este obligat să predea celui îndreptăţit, odată cu
consimţământul dat în formă autentică notarială pentru efectuarea
rectificării, şi înscrisurile necesare, iar în caz contrar, persoana
interesată va putea solicita instanţei să dispună înscrierea în cartea
funciară. În acest din urmă caz, hotărârea instanţei de judecată va
suplini consimţământul la înscriere al părţii care are obligaţia de a
preda înscrisurile necesare rectificării.
(4)
Acţiunea în rectificare poate fi introdusă concomitent sau separat, după
ce a fost admisă acţiunea de fond, când este cazul. Ea poate fi
formulată atât împotriva dobânditorului nemijlocit, cât şi împotriva
terţilor dobânditori, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, în
condiţiile prevăzute la art. 909, cu excepţia acţiunii întemeiate pe
dispoziţiile alin. (1) pct. 3 şi 4, care nu poate fi pornită împotriva
terţilor care şi-au înscris vreun drept real, dobândit cu bună-credinţă
şi printr-un act juridic cu titlu oneros sau, după caz, în temeiul unui
contract de ipotecă, întemeindu-se pe cuprinsul cărţii funciare.
Punere în aplicare Art. 908. prin Lege 71/2011 : |
Art. 76. - |
Dispoziţiile art. 876-915 din Codul civil privitoare la cazurile,
condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară se
aplică numai actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz,
săvârşite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Termenele de exercitare a acţiunii în rectificare
Art. 909.
-
(1)
Sub rezerva prescripţiei dreptului la acţiunea în fond, acţiunea în
rectificare este imprescriptibilă faţă de dobânditorul nemijlocit,
precum şi faţă de terţul care a dobândit cu rea-credinţă dreptul înscris
în folosul său. Dacă acţiunea de fond introdusă pe cale separată a fost
admisă, acţiunea în rectificare este, de asemenea, imprescriptibilă
atât împotriva celor care au fost chemaţi în judecată, cât şi împotriva
terţilor care au dobândit un drept real după ce acţiunea de fond a fost
notată în cartea funciară.
(2)
Faţă de terţele persoane care au dobândit cu bună-credinţă un drept real
prin donaţie sau legat cu titlu particular, acţiunea în rectificare,
sub rezerva prescripţiei dreptului la acţiunea de fond, nu se va putea
introduce decât în termen de 5 ani, socotiţi de la înregistrarea cererii
lor de înscriere.
(3)
De asemenea, sub rezerva prescripţiei dreptului la acţiunea în fond,
acţiunea în rectificare, întemeiată exclusiv pe dispoziţiile art. 908
alin. (1) pct. 1 şi 2, se va putea îndrepta şi împotriva terţelor
persoane care şi-au înscris vreun drept real, dobândit cu bună-credinţă
şi printr-un act juridic cu titlu oneros sau, după caz, în temeiul unui
contract de ipotecă, întemeindu-se pe cuprinsul cărţii funciare. În
aceste cazuri, termenul va fi de 3 ani, socotiţi de la data
înregistrării cererii de înscriere formulate de către dobânditorul
nemijlocit al dreptului a cărui rectificare se cere, cu excepţia cazului
când încheierea, prin care s-a ordonat înscrierea care face obiectul
acţiunii în rectificare, a fost comunicată celui îndreptăţit, caz în
care termenul va fi de un an de la comunicarea acesteia.
(4)
Termenele prevăzute la alin. (2) şi (3) sunt termene de decădere.
Punere în aplicare Art. 909. prin Lege 71/2011 : |
Art. 76. - |
Dispoziţiile art. 876-915 din Codul civil privitoare la cazurile,
condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară se
aplică numai actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz,
săvârşite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Efectele admiterii acţiunii în rectificare
Art. 910.
-
(1)
Hotărârea prin care se admite rectificarea unei înscrieri nu va aduce
atingere drepturilor înscrise în folosul celor care nu au fost părţi în
cauză.
(2)
Dacă însă acţiunea în rectificare a fost notată în cartea funciară,
hotărârea judecătorească de admitere se va înscrie, din oficiu, şi
împotriva acelora care au dobândit vreun drept tabular după notare, care
se va radia odată cu dreptul autorului lor.
Punere în aplicare Art. 910. prin Lege 71/2011 : |
Art. 76. - |
Dispoziţiile art. 876-915 din Codul civil privitoare la cazurile,
condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară se
aplică numai actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz,
săvârşite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Rectificarea notării în cartea funciară
Art. 911.
-
(1)
În lipsa consimţământul titularului, orice persoană interesată va putea
cere rectificarea unei notări în cazurile prevăzute la art. 908, precum
şi ori de câte ori, din alte cauze, notarea nu este sau a încetat să fie
exactă.
(2)
Rectificarea se va încuviinţa în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive; dreptul la acţiune este imprescriptibil.
(3)
Dispoziţiile art. 910 rămân aplicabile.
Punere în aplicare Art. 911. prin Lege 71/2011 : |
Art. 76. - |
Dispoziţiile art. 876-915 din Codul civil privitoare la cazurile,
condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară se
aplică numai actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz,
săvârşite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Radierea drepturilor condiţionale
Art. 912.
-
(1)
Dreptul afectat de o condiţie suspensivă se va radia din oficiu, dacă nu
se dovedeşte îndeplinirea condiţiei care afectează dreptul, în termen
de 5 ani de la înscriere.
(2)
Tot astfel se va radia condiţia rezolutorie, dacă nu s-a cerut, în
temeiul ei, radierea dreptului înscris sub o asemenea modalitate, timp
de 10 ani de la înscriere.
Punere în aplicare Art. 912. prin Lege 71/2011 : |
Art. 76. - |
Dispoziţiile art. 876-915 din Codul civil privitoare la cazurile,
condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară se
aplică numai actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz,
săvârşite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Îndreptarea erorilor materiale
Art. 913.
-
Erorile materiale săvârşite cu prilejul înscrierilor efectuate în cartea
funciară, altele decât cele care constituie cazuri de rectificare, se
pot îndrepta la cerere sau din oficiu. Dispoziţiile art. 909-911 sunt
aplicabile în mod corespunzător.
Punere în aplicare Art. 913. prin Lege 71/2011 : |
Art. 76. - |
Dispoziţiile art. 876-915 din Codul civil privitoare la cazurile,
condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară se
aplică numai actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz,
săvârşite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Modificarea descrierii imobilului
Art. 914.
-
Proprietarul imobilului înscris în cartea funciară va putea cere oricând
modificarea menţiunilor din cartea funciară privitoare la descrierea,
destinaţia sau suprafaţa acestuia, în condiţiile legii.
Punere în aplicare Art. 914. prin Lege 71/2011 : |
Art. 76. - |
Dispoziţiile art. 876-915 din Codul civil privitoare la cazurile,
condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară se
aplică numai actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz,
săvârşite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Răspunderea pentru ţinerea defectuoasă a cărţii funciare
Art. 915.
-
(1)
Cel prejudiciat printr-o faptă săvârşită, chiar din culpă, în păstrarea
şi administrarea cărţii funciare va putea cere obligarea, în solidar, la
plata de despăgubiri a oficiului teritorial de cadastru şi publicitate
imobiliară de la locul situării imobilului şi a persoanei răspunzătoare
de prejudiciul astfel cauzat, dacă prejudiciul nu a putut fi înlăturat,
în tot sau în parte, prin exercitarea acţiunilor şi căilor de atac
prevăzute de lege.
(2)
Dreptul la acţiune se prescrie într-un termen de un an, socotit din ziua
în care cel vătămat a cunoscut faptul păgubitor, însă nu mai târziu de 3
ani de la data când s-a săvârşit fapta prin care s-a cauzat
prejudiciul. Prescripţia este suspendată prin exercitarea acţiunilor şi
căilor de atac prevăzute de lege pentru înlăturarea efectelor faptei
păgubitoare.
Punere în aplicare Art. 915. prin Lege 71/2011 : |
Art. 76. - |
Dispoziţiile art. 876-915 din Codul civil privitoare la cazurile,
condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară se
aplică numai actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz,
săvârşite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. |
TITLUL VIII
Posesia
CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
Noţiune
Art. 916.
-
(1)
Posesia este exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului de
proprietate asupra unui bun de către persoana care îl stăpâneşte şi care
se comportă ca un proprietar.
(2)
Dispoziţiile prezentului titlu se aplică, în mod corespunzător, şi în
privinţa posesorului care se comportă ca un titular al altui drept real,
cu excepţia drepturilor reale de garanţie.
Exercitarea posesiei
Art. 917.
-
(1)
Posesorul poate exercita prerogativele dreptului de proprietate asupra
bunului fie în mod nemijlocit, prin putere proprie, fie prin intermediul
unei alte persoane.
(2)
Persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu şi persoanele juridice exercită posesia prin reprezentantul lor legal.
Cazurile care nu constituie posesie
Art. 918.
-
(1)
Nu constituie posesie stăpânirea unui bun de către un detentor precar, precum:
a)
locatarul, comodatarul, depozitarul, creditorul gajist;
b)
titularul dreptului de superficie, uzufruct, uz, abitaţie sau servitute, faţă de nuda proprietate;
c)
fiecare coproprietar, în proporţie cu cotele-părţi ce revin celorlalţi coproprietari;
d)
orice altă persoană care, deţinând temporar un bun al altuia, este
obligată să îl restituie sau care îl stăpâneşte cu îngăduinţa acestuia.
(2)
Detentorul precar poate invoca efectele recunoscute posesiei numai în cazurile şi limitele prevăzute de lege.
Prezumţia de posesie şi prezumţia de proprietate
Art. 919.
-
(1)
Până la proba contrară, acela care stăpâneşte bunul este prezumat posesor.
(2)
Detenţia precară, odată dovedită, este prezumată că se menţine până la proba intervertirii sale.
(3)
Până la proba contrară, posesorul este considerat proprietar, cu excepţia imobilelor înscrise în cartea funciară.
Intervertirea precarităţii în posesie
Art. 920.
-
(1)
Intervertirea detenţiei precare în posesie nu se poate face decât în următoarele cazuri:
a)
dacă detentorul precar încheie cu bună-credinţă un act translativ de
proprietate cu titlu particular cu altă persoană decât cu proprietarul
bunului;
b)
dacă detentorul precar săvârşeşte împotriva posesorului acte de
rezistenţă neechivoce în privinţa intenţiei sale de a începe să se
comporte ca un proprietar; în acest caz, intervertirea nu se va produce
însă mai înainte de împlinirea termenului prevăzut pentru restituirea
bunului;
c)
dacă detentorul precar înstrăinează bunul, printr-un act translativ de
proprietate cu titlu particular, cu condiţia ca dobânditorul să fie de
bună-credinţă.
(2)
În cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dobânditorul este de
bunăcredinţă dacă înscrie dreptul în folosul său întemeindu-se pe
cuprinsul cărţii funciare. În celelalte cazuri, este de bună-credinţă
dobânditorul care nu cunoştea şi nici nu trebuia, după împrejurări, să
cunoască lipsa calităţii de proprietar a celui de la care a dobândit
bunul.
Punere în aplicare Art. 920. prin Lege 71/2011 : |
Art. 81. - |
Dispoziţiile art. 920 din Codul civil se aplică numai cazurilor de
intervertire apărute ulterior intrării în vigoare a Codului civil. |
Încetarea posesiei
Art. 921.
-
Posesia încetează prin:
a)
transformarea sa în detenţie precară;
b)
înstrăinarea bunului;
c)
abandonarea bunului mobil sau înscrierea în cartea funciară a
declaraţiei de renunţare la dreptul de proprietate asupra unui bun
imobil;
d)
pieirea bunului;
e)
trecerea bunului în proprietate publică;
f)
înscrierea dreptului de proprietate al comunei, oraşului sau municipiului, după caz, conform art. 889 alin. (2);
g)
deposedare, dacă posesorul rămâne lipsit de posesia bunului mai mult de un an.
CAPITOLUL II
Viciile posesiei
Viciile posesiei
Art. 922.
-
(1)
În afara situaţiilor prevăzute de lege, nu poate produce efecte juridice decât posesia utilă.
(2)
Nu este utilă posesia discontinuă, tulburată sau clandestină. Până la proba contrară, posesia este prezumată a fi utilă.
Discontinuitatea
Art. 923.
-
Posesia este discontinuă atât timp cât posesorul o exercită cu intermitenţe anormale în raport cu natura bunului.
Violenţa
Art. 924.
-
Posesia este tulburată atât timp cât este dobândită sau conservată prin
acte de violenţă, fizică sau morală, care nu au fost provocate de o altă
persoană.
Clandestinitatea
Art. 925.
-
Posesia este clandestină, dacă se exercită astfel încât nu poate fi cunoscută.
Invocarea viciilor posesiei
Art. 926.
-
(1)
Discontinuitatea poate fi opusă posesorului de către orice persoană interesată.
(2)
Numai persoana faţă de care posesia este tulburată sau clandestină poate invoca aceste vicii.
Încetarea viciilor posesiei
Art. 927.
-
Posesia viciată devine utilă îndată ce viciul încetează.
CAPITOLUL III
Efectele posesiei
SECŢIUNEA 1
Dispoziţii generale
Uzucapiunea şi dobândirea fructelor
Art. 928.
-
În condiţiile prezentului capitol, posesorul poate dobândi proprietatea
asupra bunului posedat sau, după caz, asupra fructelor produse de
acesta.
Bunurile care nu pot fi uzucapate
Art. 929.
-
Nu pot fi uzucapate bunurile care, înainte sau după intrarea în posesie, au fost declarate prin lege inalienabile.
SECŢIUNEA a 2-a
Uzucapiunea imobiliară
Uzucapiunea extratabulară
Art. 930.
-
(1)
Dreptul de proprietate asupra unui imobil şi dezmembrămintele sale pot
fi înscrise în cartea funciară, în temeiul uzucapiunii, în folosul celui
care l-a posedat timp de 10 ani, dacă:
a)
proprietarul înscris în cartea funciară a decedat ori, după caz, şi-a încetat existenţa;
b)
a fost înscrisă în cartea funciară declaraţia de renunţare la proprietate;
c)
imobilul nu era înscris în nicio carte funciară.
(2)
În toate cazurile, uzucapantul poate dobândi dreptul numai dacă şi-a
înregistrat cererea de înscriere în cartea funciară înainte ca o terţă
persoană să îşi fi înregistrat propria cerere de înscriere a dreptului
în folosul său, pe baza unei cauze legitime, în cursul sau chiar după
împlinirea termenului de uzucapiune.
Punere în aplicare Art. 930. prin Lege 71/2011 : |
Art. 82. - |
(1)
Dispoziţiile art. 930-934 din Codul civil referitoare la uzucapiunea
imobiliară se aplică numai în cazurile în care posesia a început după
data intrării în vigoare a acestuia. Pentru cazurile în care posesia a
început înainte de această dată sunt aplicabile dispoziţiile referitoare
la uzucapiune în vigoare la data începerii posesiei. Cu privire la
imobilele pentru care, la data începerii posesiei, înainte de intrarea
în vigoare a Codului civil, nu erau deschise cărţi funciare, rămân
aplicabile dispoziţiile în materie de uzucapiune din Codul civil din
1864. |
(2) În cazul posesiilor începute după intrarea în
vigoare a Codului civil, dacă erau deschise cărţi funciare, până la
îndeplinirea condiţiilor prevăzute în art. 56 alin. (1), uzucapiunea
extratabulară prevăzută în art. 930 din Codul civil îşi produce efectele
de la data introducerii cererii de chemare în judecată prin care s-a
solicitat constatarea îndeplinirii cerinţelor legale ale acestui mod de
dobândire, dacă acţiunea a fost admisă, respectiv de la data invocării
excepţiei uzucapiunii, dacă această excepţie a fost admisă. |
Uzucapiunea tabulară
Art. 931.
-
(1)
Drepturile celui care a fost înscris, fără cauză legitimă, în cartea
funciară, ca proprietar al unui imobil sau titular al unui alt drept
real, nu mai pot fi contestate când cel înscris cu bună-credinţă a
posedat imobilul timp de 5 ani după momentul înregistrării cererii de
înscriere, dacă posesia sa a fost neviciată.
(2)
Este suficient ca buna-credinţă să existe în momentul înregistrării cererii de înscriere şi în momentul intrării în posesie.
Punere în aplicare Art. 931. prin Lege 71/2011 : |
Art. 82. - |
(1)
Dispoziţiile art. 930-934 din Codul civil referitoare la uzucapiunea
imobiliară se aplică numai în cazurile în care posesia a început după
data intrării în vigoare a acestuia. Pentru cazurile în care posesia a
început înainte de această dată sunt aplicabile dispoziţiile referitoare
la uzucapiune în vigoare la data începerii posesiei. Cu privire la
imobilele pentru care, la data începerii posesiei, înainte de intrarea
în vigoare a Codului civil, nu erau deschise cărţi funciare, rămân
aplicabile dispoziţiile în materie de uzucapiune din Codul civil din
1864. |
(2) În cazul posesiilor începute după intrarea în
vigoare a Codului civil, dacă erau deschise cărţi funciare, până la
îndeplinirea condiţiilor prevăzute în art. 56 alin. (1), uzucapiunea
extratabulară prevăzută în art. 930 din Codul civil îşi produce efectele
de la data introducerii cererii de chemare în judecată prin care s-a
solicitat constatarea îndeplinirii cerinţelor legale ale acestui mod de
dobândire, dacă acţiunea a fost admisă, respectiv de la data invocării
excepţiei uzucapiunii, dacă această excepţie a fost admisă. |
Curgerea termenului uzucapiunii
Art. 932.
-
(1)
În cazurile prevăzute la art. 930 alin. (1) lit. a) şi b), termenul
uzucapiunii nu începe să curgă înainte de data decesului sau, după caz, a
încetării existenţei juridice a proprietarului, respectiv înainte de
data înscrierii declaraţiei de renunţare la proprietate, chiar dacă
intrarea în posesie s-a produs la o dată anterioară.
(2)
Viciile posesiei suspendă cursul uzucapiunii.
Punere în aplicare Art. 932. prin Lege 71/2011 : |
Art. 82. - |
(1)
Dispoziţiile art. 930-934 din Codul civil referitoare la uzucapiunea
imobiliară se aplică numai în cazurile în care posesia a început după
data intrării în vigoare a acestuia. Pentru cazurile în care posesia a
început înainte de această dată sunt aplicabile dispoziţiile referitoare
la uzucapiune în vigoare la data începerii posesiei. Cu privire la
imobilele pentru care, la data începerii posesiei, înainte de intrarea
în vigoare a Codului civil, nu erau deschise cărţi funciare, rămân
aplicabile dispoziţiile în materie de uzucapiune din Codul civil din
1864. |
(2) În cazul posesiilor începute după intrarea în
vigoare a Codului civil, dacă erau deschise cărţi funciare, până la
îndeplinirea condiţiilor prevăzute în art. 56 alin. (1), uzucapiunea
extratabulară prevăzută în art. 930 din Codul civil îşi produce efectele
de la data introducerii cererii de chemare în judecată prin care s-a
solicitat constatarea îndeplinirii cerinţelor legale ale acestui mod de
dobândire, dacă acţiunea a fost admisă, respectiv de la data invocării
excepţiei uzucapiunii, dacă această excepţie a fost admisă. |
Joncţiunea posesiilor
Art. 933.
-
(1)
Fiecare posesor este considerat că începe în persoana sa o nouă posesie,
indiferent dacă bunul a fost transmis cu titlu universal sau
particular.
(2)
Cu toate acestea, pentru a invoca uzucapiunea, posesorul actual poate să unească propria posesie cu aceea a autorului său.
Punere în aplicare Art. 933. prin Lege 71/2011 : |
Art. 82. - |
(1)
Dispoziţiile art. 930-934 din Codul civil referitoare la uzucapiunea
imobiliară se aplică numai în cazurile în care posesia a început după
data intrării în vigoare a acestuia. Pentru cazurile în care posesia a
început înainte de această dată sunt aplicabile dispoziţiile referitoare
la uzucapiune în vigoare la data începerii posesiei. Cu privire la
imobilele pentru care, la data începerii posesiei, înainte de intrarea
în vigoare a Codului civil, nu erau deschise cărţi funciare, rămân
aplicabile dispoziţiile în materie de uzucapiune din Codul civil din
1864. |
(2) În cazul posesiilor începute după intrarea în
vigoare a Codului civil, dacă erau deschise cărţi funciare, până la
îndeplinirea condiţiilor prevăzute în art. 56 alin. (1), uzucapiunea
extratabulară prevăzută în art. 930 din Codul civil îşi produce efectele
de la data introducerii cererii de chemare în judecată prin care s-a
solicitat constatarea îndeplinirii cerinţelor legale ale acestui mod de
dobândire, dacă acţiunea a fost admisă, respectiv de la data invocării
excepţiei uzucapiunii, dacă această excepţie a fost admisă. |
Alte dispoziţii aplicabile
Art. 934.
-
Dispoziţiile prezentei secţiuni se completează, în mod corespunzător, cu cele privitoare la prescripţia extinctivă.
Punere în aplicare Art. 934. prin Lege 71/2011 : |
Art. 82. - |
(1)
Dispoziţiile art. 930-934 din Codul civil referitoare la uzucapiunea
imobiliară se aplică numai în cazurile în care posesia a început după
data intrării în vigoare a acestuia. Pentru cazurile în care posesia a
început înainte de această dată sunt aplicabile dispoziţiile referitoare
la uzucapiune în vigoare la data începerii posesiei. Cu privire la
imobilele pentru care, la data începerii posesiei, înainte de intrarea
în vigoare a Codului civil, nu erau deschise cărţi funciare, rămân
aplicabile dispoziţiile în materie de uzucapiune din Codul civil din
1864. |
(2) În cazul posesiilor începute după intrarea în
vigoare a Codului civil, dacă erau deschise cărţi funciare, până la
îndeplinirea condiţiilor prevăzute în art. 56 alin. (1), uzucapiunea
extratabulară prevăzută în art. 930 din Codul civil îşi produce efectele
de la data introducerii cererii de chemare în judecată prin care s-a
solicitat constatarea îndeplinirii cerinţelor legale ale acestui mod de
dobândire, dacă acţiunea a fost admisă, respectiv de la data invocării
excepţiei uzucapiunii, dacă această excepţie a fost admisă. |
SECŢIUNEA a 3-a
Dobândirea proprietăţii mobiliare prin posesia de bună-credinţă
Prezumţia de titlu de proprietate
Art. 935.
-
Oricine se află la un moment dat în posesia unui bun mobil este prezumat
că are un titlu de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunului.
Opozabilitatea faţă de terţi
Art. 936.
-
Cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, posesia de bună-credinţă a
bunului mobil asigură opozabilitatea faţă de terţi a actelor juridice
constitutive sau translative de drepturi reale.
Dobândirea proprietăţii mobiliare prin posesia de bună-credinţă
Art. 937.
-
(1)
Persoana care, cu bună-credinţă, încheie cu un neproprietar un act
translativ de proprietate cu titlu oneros având ca obiect un bun mobil
devine proprietarul acelui bun din momentul luării sale în posesie
efectivă.
(2)
Cu toate acestea, bunul pierdut sau furat poate fi revendicat de la
posesorul de bună-credinţă, dacă acţiunea este intentată, sub sancţiunea
decăderii, în termen de 3 ani de la data la care proprietarul a pierdut
stăpânirea materială a bunului.
(3)
Dacă bunul pierdut sau furat a fost cumpărat dintr-un loc ori de la o
persoană care vinde în mod obişnuit bunuri de acelaşi fel ori dacă a
fost adjudecat la o licitaţie publică, iar acţiunea în revendicare a
fost introdusă înăuntrul termenului de 3 ani, posesorul de bună-credinţă
poate reţine bunul până la indemnizarea sa integrală pentru preţul
plătit vânzătorului.
(4)
Dispoziţiile prezentului articol nu se aplică bunurilor mobile care sunt accesorii unui imobil.
(5)
Dispoziţiile prezentului articol se aplică în mod corespunzător şi în
legătură cu dobândirea dreptului de uzufruct şi a dreptului de uz asupra
unui bun mobil.
Buna-credinţă
Art. 938.
-
(1)
Este de bună-credinţă posesorul care nu cunoştea şi nici nu trebuia,
după împrejurări, să cunoască lipsa calităţii de proprietar a
înstrăinătorului.
(2)
Buna-credinţă trebuie să existe la data intrării în posesia efectivă a bunului.
Dobândirea bunului mobil în temeiul uzucapiunii
Art. 939.
-
Acela care posedă bunul altuia timp de 10 ani, în alte condiţii decât
cele prevăzute în prezenta secţiune, poate dobândi dreptul de
proprietate, în temeiul uzucapiunii. Dispoziţiile art. 932 alin. (2),
art. 933 şi 934 se aplică în mod corespunzător.
Posesia titlurilor la purtător
Art. 940.
-
Dispoziţiile prezentei secţiuni se aplică şi titlurilor la purtător, în măsura în care prin legi speciale nu se dispune altfel.
SECŢIUNEA a 4-a
Ocupaţiunea
Dobândirea bunului prin ocupaţiune
Art. 941.
-
(1)
Posesorul unui lucru mobil care nu aparţine nimănui devine proprietarul
acestuia, prin ocupaţiune, de la data intrării în posesie, însă numai
dacă aceasta se face în condiţiile legii.
(2)
Sunt lucruri fără stăpân bunurile mobile abandonate, precum şi bunurile
care, prin natura lor, nu au un proprietar, cum sunt animalele
sălbatice, peştele şi resursele acvatice vii din bazinele piscicole
naturale, fructele de pădure, ciupercile comestibile din flora spontană,
plantele medicinale şi aromatice şi altele asemenea.
(3)
Lucrurile mobile de valoare foarte mică sau foarte deteriorate care sunt
lăsate într-un loc public, inclusiv pe un drum public sau într-un
mijloc de transport în comun, sunt considerate lucruri abandonate.
Proprietatea bunului găsit
Art. 942.
-
(1)
Bunul mobil pierdut continuă să aparţină proprietarului său.
(2)
Găsitorul bunului este obligat ca, în termen de 10 zile, să îl restituie
proprietarului ori, dacă acesta nu poate fi cunoscut, să îl predea
organului de poliţie din localitatea în care a fost găsit. Acesta are
obligaţia de a păstra bunul timp de 6 luni, fiind aplicabile în acest
sens dispoziţiile privitoare la depozitul necesar.
(3)
Organul de poliţie va afişa la sediul său şi pe pagina de internet un
anunţ privitor la pierderea bunului, cu menţionarea tuturor elementelor
de descriere a acestuia.
Proprietatea asupra bunului găsit în loc public
Art. 943.
-
Dacă bunul a fost găsit într-un loc public, el va fi predat, pe bază de
proces-verbal, persoanei care deţine un titlu, altul decât titlul de
proprietate publică, asupra locului respectiv. În termen de 3 zile de la
data preluării bunului pierdut, această persoană este obligată să îl
predea, pe bază de proces-verbal, organelor de poliţie din localitate.
În acelaşi termen, anunţul menţionat la art. 942 alin. (3) se va afişa
la locul unde a fost găsit bunul.
Vânzarea bunului găsit
Art. 944.
-
Dacă, datorită împrejurărilor sau naturii bunului, păstrarea sa tinde să
îi diminueze valoarea ori devine prea costisitoare, el va fi vândut
prin licitaţie publică, conform legii. În acest caz, drepturile şi
obligaţiile legate de bun se vor exercita în legătură cu preţul obţinut
în urma vânzării.
Restituirea bunului găsit către proprietar
Art. 945.
-
(1)
Bunul sau preţul obţinut din valorificarea lui se va remite
proprietarului, dacă acesta îl pretinde, sub sancţiunea decăderii, în
termenul prevăzut la art. 942 alin. (2) teza a II-a, însă nu mai înainte
de a se achita cheltuielile legate de păstrarea bunului.
(2)
De asemenea, în cazul bunurilor cu valoare comercială, proprietarul este
obligat să plătească găsitorului o recompensă reprezentând a zecea
parte din preţ sau din valoarea actuală a bunului. Obligaţia de plată a
recompensei nu există în cazul prevăzut la art. 943, dacă găsitorul este
persoana care deţine spaţiul ori un reprezentant sau un angajat al
acesteia.
(3)
În cazul în care proprietarul a făcut o ofertă publică de recompensă,
găsitorul are dreptul de a opta între suma la care s-a obligat
proprietarul prin această ofertă şi recompensa fixată de lege ori
stabilită de către instanţa judecătorească.
(4)
Dacă bunul ori preţul nu este pretins de proprietarul originar, el va fi
considerat lucru fără stăpân şi remis găsitorului pe bază de
proces-verbal. În acest caz, găsitorul dobândeşte dreptul de proprietate
prin ocupaţiune. Dovada ocupaţiunii se poate face prin procesul-verbal
menţionat sau prin orice alt mijloc de probă.
(5)
Dacă găsitorul refuză să preia bunul sau preţul, acesta revine comunei,
oraşului sau municipiului pe teritoriul căruia a fost găsit şi intră în
domeniul privat al acestuia.
Drepturile asupra tezaurului găsit
Art. 946.
-
(1)
Tezaurul este orice bun mobil ascuns sau îngropat, chiar involuntar, în
privinţa căruia nimeni nu poate dovedi că este proprietar.
(2)
Dreptul de proprietate asupra tezaurului descoperit într-un bun imobil
sau într-un bun mobil aparţine, în cote egale, proprietarului bunului
imobil sau al bunului mobil în care a fost descoperit şi
descoperitorului.
(3)
Dispoziţiile prezentului articol nu se aplică bunurilor mobile
culturale, calificate astfel potrivit legii, care sunt descoperite
fortuit sau ca urmare a unor cercetări arheologice sistematice, şi nici
acelor bunuri care, potrivit legii, fac obiectul proprietăţii publice.
Alte dispoziţii aplicabile
Art. 947.
-
Dispoziţiile prezentei secţiuni se aplică în mod corespunzător şi
persoanelor care, pe un alt temei, au dreptul la restituirea bunului
pierdut.
SECŢIUNEA a 5-a
Dobândirea fructelor prin posesia de bună-credinţă
Condiţiile dobândirii fructelor bunului posedat
Art. 948.
-
(1)
Posesorul de bună-credinţă dobândeşte dreptul de proprietate asupra fructelor bunului posedat.
(2)
Posesorul trebuie să fie de bună-credinţă la data perceperii fructelor.
Fructele civile percepute anticipat revin posesorului în măsura în care
buna sa credinţă se menţine la data scadenţei acestora.
(3)
În cazul fructelor produse de imobile înscrise în cartea funciară,
buna-credinţă se apreciază în raport cu condiţiile cerute terţilor
dobânditori pentru a respinge acţiunea în rectificare.
(4)
În celelalte cazuri, posesorul este de bună-credinţă atunci când are
convingerea că este proprietarul bunului în temeiul unui act translativ
de proprietate ale cărui cauze de ineficacitate nu le cunoaşte şi nici
nu ar trebui, după împrejurări, să le cunoască. Buna-credinţă încetează
din momentul în care cauzele de ineficacitate îi sunt cunoscute.
(5)
Posesorul de rea-credinţă trebuie să restituie fructele percepute,
precum şi contravaloarea acelora pe care a omis să le perceapă.
CAPITOLUL IV
Acţiunile posesorii
Acţiunile posesorii
Art. 949.
-
(1)
Cel care a posedat un bun cel puţin un an poate solicita instanţei de
judecată prevenirea ori înlăturarea oricărei tulburări a posesiei sale
sau, după caz, restituirea bunului. De asemenea, posesorul este
îndreptăţit să pretindă despăgubiri pentru prejudiciile cauzate.
(2)
Exerciţiul acţiunilor posesorii este recunoscut şi detentorului precar.
Persoanele împotriva cărora se pot introduce acţiunile posesorii
Art. 950.
-
(1)
Acţiunile posesorii pot fi introduse şi împotriva proprietarului.
(2)
Acţiunea posesorie nu poate fi însă introdusă împotriva persoanei faţă de care există obligaţia de restituire a bunului.
Termenul de exercitare a acţiunii posesorii
Art. 951.
-
(1)
În caz de tulburare ori de deposedare, paşnică sau violentă, acţiunea se
introduce în termenul de prescripţie de un an de la data tulburării sau
deposedării.
(2)
Dacă tulburarea ori deposedarea este violentă, acţiunea poate fi
introdusă şi de cel care exercită o posesie viciată, indiferent de
durata posesiei sale.
Luarea măsurilor pentru conservarea bunului posedat
Art. 952.
-
(1)
Dacă există motive temeinice să se considere că bunul posedat poate fi
distrus ori deteriorat de un lucru aflat în posesia unei alte persoane
sau ca urmare a unor lucrări, precum ridicarea unei construcţii, tăierea
unor arbori ori efectuarea unor săpături pe fondul învecinat, posesorul
poate să ceară luarea măsurilor necesare pentru evitarea pericolului
sau, dacă este cazul, încetarea lucrărilor.
(2)
Până la soluţionarea cererii, posesorul ori, după caz, cealaltă persoană
poate fi obligată la plata unei cauţiuni, lăsate la aprecierea
instanţei, numai în următoarele situaţii:
a)
dacă instanţa dispune, în mod provizoriu, deplasarea lucrului ori
încetarea lucrărilor, cauţiunea se stabileşte în sarcina posesorului,
astfel încât să se poată repara prejudiciul ce s-ar cauza pârâtului prin
această măsură;
b)
dacă instanţa încuviinţează menţinerea lucrului în starea sa actuală ori
continuarea lucrărilor, cauţiunea se stabileşte în sarcina pârâtului
astfel încât să se asigure posesorului sumele necesare pentru
restabilirea situaţiei anterioare.
CARTEA a IV-a
Despre moştenire şi liberalităţi*)
___________
*)
Dispoziţiile tranzitorii şi de punere în aplicare a cărţii a IV-a sunt cuprinse în art. 91-98 din Legea nr. 71/2011.
TITLUL I
Dispoziţii referitoare la moştenire în general
CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
Noţiune
Art. 953.
-
Moştenirea este transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în fiinţă.
Deschiderea moştenirii
Art. 954.
-
(1)
Moştenirea unei persoane se deschide în momentul decesului acesteia.
Punere în aplicare prin Lege 71/2011 : |
Art. 91. - |
Moştenirile deschise înainte de intrarea în vigoare a Codului civil
sunt supuse legii în vigoare la data deschiderii moştenirii. |
(2)
Moştenirea se deschide la ultimul domiciliu al defunctului. Dovada
ultimului domiciliu se face cu certificatul de deces sau, după caz, cu
hotărârea judecătorească declarativă de moarte rămasă definitivă.
(3)
Dacă ultimul domiciliu al defunctului nu este cunoscut sau nu se află pe
teritoriul României, moştenirea se deschide la locul din ţară aflat în
circumscripţia notarului public celui dintâi sesizat, cu condiţia ca în
această circumscripţie să existe cel puţin un bun imobil al celui care
lasă moştenirea. În cazul în care în patrimoniul succesoral nu există
bunuri imobile, locul deschiderii moştenirii este în circumscripţia
notarului public celui dintâi sesizat, cu condiţia ca în această
circumscripţie să se afle bunuri mobile ale celui ce lasă moştenirea.
Atunci când în patrimoniul succesoral nu există bunuri situate în
România, locul deschiderii moştenirii este în circumscripţia notarului
public celui dintâi sesizat.
Punere în aplicare prin Lege 71/2011 : |
Art. 92. - |
Dispoziţiile art. 954 alin. (3) şi (4) din Codul civil se aplică numai
procedurilor succesorale notariale sau judiciare începute după intrarea
în vigoare a Codului civil. |
(4)
Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător atunci când primul
organ sesizat în vederea desfăşurării procedurii succesorale este
instanţa judecătorească.
Punere în aplicare prin Lege 71/2011 : |
Art. 92. - |
Dispoziţiile art. 954 alin. (3) şi (4) din Codul civil se aplică numai
procedurilor succesorale notariale sau judiciare începute după intrarea
în vigoare a Codului civil. |
Felurile moştenirii
Art. 955.
-
(1)
Patrimoniul defunctului se transmite prin moştenire legală, în măsura în
care cel care lasă moştenirea nu a dispus altfel prin testament.
(2)
O parte din patrimoniul defunctului se poate transmite prin moştenire testamentară, iar cealaltă parte prin moştenire legală.
Actele juridice asupra moştenirii nedeschise
Art. 956.
-
Dacă prin lege nu se prevede altfel, sunt lovite de nulitate absolută
actele juridice având ca obiect drepturi eventuale asupra unei moşteniri
nedeschise încă, precum actele prin care se acceptă moştenirea sau se
renunţă la aceasta, înainte de deschiderea ei, ori actele prin care se
înstrăinează sau se promite înstrăinarea unor drepturi care s-ar putea
dobândi la deschiderea moştenirii.
CAPITOLUL II
Condiţiile generale ale dreptului de a moşteni
Capacitatea de a moşteni
Art. 957.
-
(1)
O persoană poate moşteni dacă există la momentul deschiderii moştenirii. Dispoziţiile art. 36, 53 şi 208 sunt aplicabile.
(2)
Dacă, în cazul morţii mai multor persoane, nu se poate stabili că una a
supravieţuit alteia, acestea nu au capacitatea de a se moşteni una pe
alta.
Nedemnitatea de drept
Art. 958.
-
(1)
Este de drept nedemnă de a moşteni:
a)
persoana condamnată penal pentru săvârşirea unei infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe cel care lasă moştenirea;
b)
persoana condamnată penal pentru săvârşirea, înainte de deschiderea
moştenirii, a unei infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe un alt
succesibil care, dacă moştenirea ar fi fost deschisă la data săvârşirii
faptei, ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocaţia la moştenire a
făptuitorului.
(2)
În cazul în care condamnarea pentru faptele menţionate la alin. (1) este
împiedicată prin decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin
prescripţia răspunderii penale, nedemnitatea operează dacă acele fapte
au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă.
(3)
Nedemnitatea de drept poate fi constatată oricând, la cererea oricărei
persoane interesate sau din oficiu de către instanţa de judecată ori de
către notarul public, pe baza hotărârii judecătoreşti din care rezultă
nedemnitatea.
Punere în aplicare Art. 958. prin Lege 71/2011 : |
Art. 93. - |
Prevederile art. 958 şi 959 din Codul civil se aplică numai faptelor săvârşite după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Nedemnitatea judiciară
Art. 959.
-
(1)
Poate fi declarată nedemnă de a moşteni:
a)
persoana condamnată penal pentru săvârşirea, cu intenţie, împotriva
celui care lasă moştenirea a unor fapte grave de violenţă, fizică sau
morală, ori, după caz, a unor fapte care au avut ca urmare moartea
victimei;
b)
persoana care, cu rea-credinţă, a ascuns, a alterat, a distrus sau a falsificat testamentul defunctului;
c)
persoana care, prin dol sau violenţă, l-a împiedicat pe cel care lasă
moştenirea să întocmească, să modifice sau să revoce testamentul.
(2)
Sub sancţiunea decăderii, orice succesibil poate cere instanţei
judecătoreşti să declare nedemnitatea în termen de un an de la data
deschiderii moştenirii. Introducerea acţiunii constituie un act de
acceptare tacită a moştenirii de către succesibilul reclamant.
(3)
Dacă hotărârea de condamnare pentru faptele prevăzute la alin. (1) lit.
a) se pronunţă ulterior datei deschiderii moştenirii, termenul de un an
se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
(4)
Atunci când condamnarea pentru faptele menţionate la alin. (1) lit. a)
este împiedicată prin decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin
prescripţia răspunderii penale, nedemnitatea se poate declara dacă acele
fapte au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă
definitivă. În acest caz, termenul de un an curge de la apariţia cauzei
de împiedicare a condamnării, dacă aceasta a intervenit după deschiderea
moştenirii.
(5)
În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b) şi c), termenul de un an
curge de la data când succesibilul a cunoscut motivul de nedemnitate,
dacă această dată este ulterioară deschiderii moştenirii.
(6)
Comuna, oraşul sau, după caz, municipiul în a cărui rază teritorială se
aflau bunurile la data deschiderii moştenirii poate introduce acţiunea
prevăzută la alin. (2), în cazul în care, cu excepţia autorului uneia
dintre faptele prevăzute la alin. (1), nu mai există alţi succesibili.
Dispoziţiile alin. (2)-(5) se aplică în mod corespunzător.
Punere în aplicare Art. 959. prin Lege 71/2011 : |
Art. 93. - |
Prevederile art. 958 şi 959 din Codul civil se aplică numai faptelor săvârşite după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Efectele nedemnităţii
Art. 960.
-
(1)
Nedemnul este înlăturat atât de la moştenirea legală, cât şi de la cea testamentară.
(2)
Posesia exercitată de nedemn asupra bunurilor moştenirii este considerată posesie de rea-credinţă.
(3)
Actele de conservare, precum şi actele de administrare, în măsura în
care profită moştenitorilor, încheiate între nedemn şi terţi, sunt
valabile. De asemenea, se menţin şi actele de dispoziţie cu titlu oneros
încheiate între nedemn şi terţii dobânditori de bună-credinţă, regulile
din materia cărţii funciare fiind însă aplicabile.
Înlăturarea efectelor nedemnităţii
Art. 961.
-
(1)
Efectele nedemnităţii de drept sau judiciare pot fi înlăturate expres
prin testament sau printr-un act autentic notarial de către cel care
lasă moştenirea. Fără o declaraţie expresă, nu constituie înlăturare a
efectelor nedemnităţii legatul lăsat nedemnului după săvârşirea faptei
care atrage nedemnitatea.
(2)
Efectele nedemnităţii nu pot fi înlăturate prin reabilitarea nedemnului,
amnistie intervenită după condamnare, graţiere sau prin prescripţia
executării pedepsei penale.
Vocaţia la moştenire
Art. 962.
-
Pentru a putea moşteni, o persoană trebuie să aibă calitatea cerută de
lege sau să fi fost desemnată de către defunct prin testament.
TITLUL II
Moştenirea legală
CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
Moştenitorii legali
Art. 963.
-
(1)
Moştenirea se cuvine, în ordinea şi după regulile stabilite în prezentul
titlu, soţului supravieţuitor şi rudelor defunctului, şi anume
descendenţilor, ascendenţilor şi colateralilor acestuia, după caz.
(2)
Descendenţii şi ascendenţii au vocaţie la moştenire indiferent de gradul
de rudenie cu defunctul, iar colateralii numai până la gradul al
patrulea inclusiv.
(3)
În lipsa moştenitorilor legali sau testamentari, patrimoniul defunctului
se transmite comunei, oraşului sau, după caz, municipiului în a cărui
rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moştenirii.
Principiile generale ale devoluţiunii legale a moştenirii
Art. 964.
-
(1)
Rudele defunctului vin la moştenire în următoarea ordine:
a)
clasa întâi: descendenţii;
b)
clasa a doua: ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi;
c)
clasa a treia: ascendenţii ordinari;
d)
clasa a patra: colateralii ordinari.
(2)
Dacă în urma dezmoştenirii rudele defunctului din clasa cea mai
apropiată nu pot culege întreaga moştenire, atunci partea rămasă se
atribuie rudelor din clasa subsecventă care îndeplinesc condiţiile
pentru a moşteni.
(3)
Înăuntrul fiecărei clase, rudele de gradul cel mai apropiat cu defunctul
înlătură de la moştenire rudele de grad mai îndepărtat, cu excepţia
cazurilor pentru care legea dispune altfel.
(4)
Între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad, moştenirea se împarte în mod egal, dacă legea nu prevede altfel.
CAPITOLUL II
Reprezentarea succesorală
Noţiune
Art. 965.
-
Prin reprezentare succesorală, un moştenitor legal de un grad mai
îndepărtat, numit reprezentant, urcă, în virtutea legii, în drepturile
ascendentului său, numit reprezentat, pentru a culege partea din
moştenire ce i s-ar fi cuvenit acestuia dacă nu ar fi fost nedemn faţă
de defunct sau decedat la data deschiderii moştenirii.
Domeniul de aplicare
Art. 966.
-
(1)
Pot veni la moştenire prin reprezentare succesorală numai descendenţii
copiilor defunctului şi descendenţii fraţilor sau surorilor defunctului.
(2)
În limitele prevăzute la alin. (1) şi dacă sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute la art. 967, reprezentarea operează în toate cazurile, fără a
deosebi după cum reprezentanţii sunt rude de acelaşi grad ori de grade
diferite în raport cu defunctul.
Condiţii
Art. 967.
-
(1)
Poate fi reprezentată persoana lipsită de capacitatea de a moşteni,
precum şi nedemnul, chiar aflat în viaţă la data deschiderii moştenirii.
(2)
Pentru a veni prin reprezentare succesorală la moştenirea defunctului,
reprezentantul trebuie să îndeplinească toate condiţiile generale pentru
a-l moşteni pe acesta.
(3)
Reprezentarea operează chiar dacă reprezentantul este nedemn faţă de
reprezentat sau a renunţat la moştenirea lăsată de acesta ori a fost
dezmoştenit de el.
Efectul general al reprezentării succesorale
Art. 968.
-
(1)
În cazurile în care operează reprezentarea succesorală, moştenirea se împarte pe tulpină.
(2)
Prin tulpină se înţelege:
-
înăuntrul clasei întâi, descendentul de gradul întâi care culege moştenirea sau este reprezentat la moştenire;
-
înăuntrul clasei a doua, colateralul privilegiat de gradul al doilea care culege moştenirea sau este reprezentat la moştenire.
(3)
Dacă aceeaşi tulpină a produs mai multe ramuri, în cadrul fiecărei
ramuri subdivizarea se face tot pe tulpină, partea cuvenită
descendenţilor de acelaşi grad din aceeaşi ramură împărţindu-se între ei
în mod egal.
Efectul particular al reprezentării succesorale
Art. 969.
-
(1)
Copiii nedemnului concepuţi înainte de deschiderea moştenirii de la care
nedemnul a fost exclus vor raporta la moştenirea acestuia din urmă
bunurile pe care le-au moştenit prin reprezentarea nedemnului, dacă vin
la moştenirea lui în concurs cu alţi copii ai săi, concepuţi după
deschiderea moştenirii de la care a fost înlăturat nedemnul. Raportul se
face numai în cazul şi în măsura în care valoarea bunurilor primite
prin reprezentarea nedemnului a depăşit valoarea pasivului succesoral pe
care reprezentantul a trebuit să îl suporte ca urmare a reprezentării.
(2)
Raportul se face potrivit dispoziţiilor prevăzute în secţiunea a 2-a a cap. IV din titlul IV al prezentei cărţi.
CAPITOLUL III
Moştenitorii legali
SECŢIUNEA 1
Soţul supravieţuitor
Condiţii
Art. 970.
-
Soţul supravieţuitor îl moşteneşte pe soţul decedat dacă, la data
deschiderii moştenirii, nu există o hotărâre de divorţ definitivă.
Vocaţia la moştenire a soţului supravieţuitor
Art. 971.
-
(1)
Soţul supravieţuitor este chemat la moştenire în concurs cu oricare dintre clasele de moştenitori legali.
(2)
În absenţa persoanelor prevăzute la alin. (1) sau dacă niciuna dintre
ele nu vrea ori nu poate să vină la moştenire, soţul supravieţuitor
culege întreaga moştenire.
Cota succesorală a soţului supravieţuitor
Art. 972.
-
(1)
Cota soţului supravieţuitor este de:
a)
un sfert din moştenire, dacă vine în concurs cu descendenţii defunctului;
b)
o treime din moştenire, dacă vine în concurs atât cu ascendenţi privilegiaţi, cât şi cu colaterali privilegiaţi ai defunctului;
c)
o jumătate din moştenire, dacă vine în concurs fie numai cu ascendenţi
privilegiaţi, fie numai cu colaterali privilegiaţi ai defunctului;
d)
trei sferturi din moştenire, dacă vine în concurs fie cu ascendenţi ordinari, fie cu colaterali ordinari ai defunctului.
(2)
Cota soţului supravieţuitor în concurs cu moştenitori legali aparţinând
unor clase diferite se stabileşte ca şi când acesta ar fi venit în
concurs numai cu cea mai apropiată dintre ele.
(3)
Dacă, în urma căsătoriei putative, două sau mai multe persoane au
situaţia unui soţ supravieţuitor, cota stabilită potrivit alin. (1) şi
(2) se împarte în mod egal între acestea.
Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor
Art. 973.
-
(1)
Soţul supravieţuitor care nu este titular al niciunui drept real de a
folosi o altă locuinţă corespunzătoare nevoilor sale beneficiază de un
drept de abitaţie asupra casei în care a locuit până la data deschiderii
moştenirii, dacă această casă face parte din bunurile moştenirii.
(2)
Dreptul de abitaţie este gratuit, inalienabil şi insesizabil.
(3)
Oricare dintre moştenitori poate cere fie restrângerea dreptului de
abitaţie, dacă locuinţa nu este necesară în întregime soţului
supravieţuitor, fie schimbarea obiectului abitaţiei, dacă pune la
dispoziţia soţului supravieţuitor o altă locuinţă corespunzătoare.
(4)
Dreptul de abitaţie se stinge la partaj, dar nu mai devreme de un an de
la data deschiderii moştenirii. Acest drept încetează, chiar înainte de
împlinirea termenului de un an, în caz de recăsătorire a soţului
supravieţuitor.
(5)
Toate litigiile cu privire la dreptul de abitaţie reglementat prin
prezentul articol se soluţionează de către instanţa competentă să judece
partajul moştenirii, care va hotărî de urgenţă, în camera de consiliu.
Dreptul special de moştenire al soţului supravieţuitor
Art. 974.
-
Când nu vine în concurs cu descendenţii defunctului, soţul
supravieţuitor moşteneşte, pe lângă cota stabilită potrivit art. 972,
mobilierul şi obiectele de uz casnic care au fost afectate folosinţei
comune a soţilor.
SECŢIUNEA a 2-a
Descendenţii defunctului
Dreptul de moştenire al descendenţilor
Art. 975.
-
(1)
Descendenţii sunt copiii defunctului şi urmaşii lor în linie dreaptă la nesfârşit.
(2)
Descendenţii defunctului înlătură moştenitorii din celelalte clase şi
vin la moştenire în ordinea proximităţii gradului de rudenie.
Dispoziţiile art. 964 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.
(3)
În concurs cu soţul supravieţuitor, descendenţii defunctului, indiferent
de numărul lor, culeg împreună trei sferturi din moştenire.
(4)
Moştenirea sau partea din moştenire care li se cuvine descendenţilor se
împarte între aceştia în mod egal, când vin la moştenire în nume
propriu, ori pe tulpină, când vin la moştenire prin reprezentare
succesorală.
SECŢIUNEA a 3-a
Ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi
Vocaţia la moştenire a ascendenţilor privilegiaţi şi a colateralilor privilegiaţi
Art. 976.
-
(1)
Ascendenţii privilegiaţi sunt tatăl şi mama defunctului.
(2)
Colateralii privilegiaţi sunt fraţii şi surorile defunctului, precum şi
descendenţii acestora, până la al patrulea grad inclusiv cu defunctul.
(3)
Ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi vin la moştenire
dacă descendenţii nu îndeplinesc condiţiile necesare pentru a moşteni.
Dispoziţiile art. 963 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.
Împărţirea moştenirii între soţul supravieţuitor, ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi
Art. 977.
-
(1)
Dacă soţul supravieţuitor vine la moştenire în concurs atât cu
ascendenţi privilegiaţi, cât şi cu colaterali privilegiaţi ai
defunctului, partea cuvenită clasei a doua este de două treimi din
moştenire.
(2)
Dacă soţul supravieţuitor vine la moştenire în concurs fie numai cu
ascendenţi privilegiaţi, fie numai cu colaterali privilegiaţi ai
defunctului, partea cuvenită clasei a doua este de o jumătate din
moştenire.
Împărţirea moştenirii între ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi
Art. 978.
-
Moştenirea sau partea din moştenire cuvenită ascendenţilor privilegiaţi
şi colateralilor privilegiaţi se împarte între aceştia în funcţie de
numărul ascendenţilor privilegiaţi care vin la moştenire, după cum
urmează:
a)
în cazul în care la moştenire vine un singur părinte, acesta va culege
un sfert, iar colateralii privilegiaţi, indiferent de numărul lor, vor
culege trei sferturi;
b)
în cazul în care la moştenire vin 2 părinţi, aceştia vor culege împreună
o jumătate, iar colateralii privilegiaţi, indiferent de numărul lor,
vor culege cealaltă jumătate.
Absenţa ascendenţilor privilegiaţi sau a colateralilor privilegiaţi
Art. 979.
-
(1)
În cazul în care colateralii privilegiaţi nu îndeplinesc condiţiile
necesare pentru a moşteni, ascendenţii privilegiaţi vor culege
moştenirea sau partea din moştenire cuvenită clasei a doua.
(2)
În cazul în care ascendenţii privilegiaţi nu îndeplinesc condiţiile
necesare pentru a moşteni, colateralii privilegiaţi vor culege
moştenirea sau partea din moştenire cuvenită clasei a doua.
Împărţirea moştenirii între ascendenţii privilegiaţi
Art. 980.
-
Moştenirea sau partea din moştenire cuvenită ascendenţilor privilegiaţi se împarte între aceştia în mod egal.
Împărţirea moştenirii între colateralii privilegiaţi
Art. 981.
-
(1)
Moştenirea sau partea din moştenire cuvenită colateralilor privilegiaţi se împarte între aceştia în mod egal.
(2)
În cazul în care colateralii privilegiaţi vin la moştenire prin
reprezentare succesorală, moştenirea sau partea din moştenire ce li se
cuvine se împarte între ei pe tulpină.
(3)
În cazul în care colateralii privilegiaţi sunt rude cu defunctul pe
linii colaterale diferite, moştenirea sau partea din moştenire ce li se
cuvine se împarte, în mod egal, între linia maternă şi cea paternă. În
cadrul fiecărei linii, sunt aplicabile dispoziţiile alin. (1) şi (2).
(4)
În ipoteza prevăzută la alin. (3), colateralii privilegiaţi care sunt
rude cu defunctul pe ambele linii vor culege, pe fiecare dintre acestea,
partea din moştenire ce li se cuvine.
SECŢIUNEA a 4-a
Ascendenţii ordinari
Dreptul de moştenire al ascendenţilor ordinari
Art. 982.
-
(1)
Ascendenţii ordinari sunt rudele în linie dreaptă ascendentă ale defunctului, cu excepţia părinţilor acestuia.
(2)
Ascendenţii ordinari vin la moştenire dacă descendenţii, ascendenţii
privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi nu îndeplinesc condiţiile
necesare pentru a moşteni. Dispoziţiile art. 964 alin. (2) se aplică în
mod corespunzător.
(3)
Ascendenţii ordinari vin la moştenire în ordinea gradelor de rudenie cu defunctul.
(4)
În concurs cu soţul supravieţuitor, ascendenţii ordinari ai defunctului,
indiferent de numărul lor, culeg împreună un sfert din moştenire.
(5)
Moştenirea sau partea din moştenire cuvenită ascendenţilor ordinari de acelaşi grad se împarte între aceştia în mod egal.
SECŢIUNEA a 5-a
Colateralii ordinari
Dreptul de moştenire al colateralilor ordinari
Art. 983.
-
(1)
Colateralii ordinari sunt rudele colaterale ale defunctului până la
gradul al patrulea inclusiv, cu excepţia colateralilor privilegiaţi.
(2)
Colateralii ordinari vin la moştenire dacă descendenţii, ascendenţii
privilegiaţi, colateralii privilegiaţi şi ascendenţii ordinari nu
îndeplinesc condiţiile necesare pentru a moşteni. Dispoziţiile art. 964
alin. (2) se aplică în mod corespunzător.
(3)
Colateralii ordinari vin la moştenire în ordinea gradelor de rudenie cu defunctul.
(4)
În concurs cu soţul supravieţuitor, colateralii ordinari ai defunctului,
indiferent de numărul lor, culeg împreună un sfert din moştenire.
(5)
Moştenirea sau partea din moştenire cuvenită colateralilor ordinari de acelaşi grad se împarte între aceştia în mod egal.
TITLUL III
Liberalităţile
CAPITOLUL I
Dispoziţii comune
SECŢIUNEA 1
Dispoziţii preliminare
Noţiune şi categorii
Art. 984.
-
(1)
Liberalitatea este actul juridic prin care o persoană dispune cu titlu
gratuit de bunurile sale, în tot sau în parte, în favoarea unei alte
persoane.
(2)
Nu se pot face liberalităţi decât prin donaţie sau prin legat cuprins în testament.
Donaţia
Art. 985.
-
Donaţia este contractul prin care, cu intenţia de a gratifica, o parte,
numită donator, dispune în mod irevocabil de un bun în favoarea
celeilalte părţi, numită donatar.
Legatul
Art. 986.
-
Legatul este dispoziţia testamentară prin care testatorul stipulează ca,
la decesul său, unul sau mai mulţi legatari să dobândească întregul său
patrimoniu, o fracţiune din acesta sau anumite bunuri determinate.
SECŢIUNEA a 2-a
Capacitatea în materie de liberalităţi
Capacitatea de folosinţă
Art. 987.
-
(1)
Orice persoană poate face şi primi liberalităţi, cu respectarea regulilor privind capacitatea.
(2)
Condiţia capacităţii de a dispune prin liberalităţi trebuie îndeplinită la data la care dispunătorul îşi exprimă consimţământul.
(3)
Condiţia capacităţii de a primi o donaţie trebuie îndeplinită la data la care donatarul acceptă donaţia.
(4)
Condiţia capacităţii de a primi un legat trebuie îndeplinită la data deschiderii moştenirii testatorului.
Lipsa capacităţii depline de exerciţiu a dispunătorului
Art. 988.
-
(1)
Cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu
restrânsă nu poate dispune de bunurile sale prin liberalităţi, cu
excepţia cazurilor prevăzute de lege.
(2)
Sub sancţiunea nulităţii relative, nici chiar după dobândirea
capacităţii depline de exerciţiu persoana nu poate dispune prin
liberalităţi în folosul celui care a avut calitatea de reprezentant ori
ocrotitor legal al său, înainte ca acesta să fi primit de la instanţa de
tutelă descărcare pentru gestiunea sa. Se exceptează situaţia în care
reprezentantul ori, după caz, ocrotitorul legal este ascendentul
dispunătorului.
Desemnarea beneficiarului liberalităţii
Art. 989.
-
(1)
Sub sancţiunea nulităţii absolute, dispunătorul trebuie să îl determine
pe beneficiarul liberalităţii ori cel puţin să prevadă criteriile pe
baza cărora acest beneficiar să poată fi determinat la data la care
liberalitatea produce efecte juridice.
(2)
Persoana care nu există la data întocmirii liberalităţii poate beneficia
de o liberalitate dacă aceasta este făcută în favoarea unei persoane
capabile, cu sarcina pentru aceasta din urmă de a transmite
beneficiarului obiectul liberalităţii îndată ce va fi posibil.
(3)
Sub sancţiunea nulităţii absolute, dispunătorul nu poate lăsa unui terţ
dreptul de a-l desemna pe beneficiarul liberalităţii sau de a stabili
obiectul acesteia. Cu toate acestea, repartizarea bunurilor transmise
prin legat unor persoane desemnate de testator poate fi lăsată la
aprecierea unui terţ.
(4)
Este valabilă liberalitatea făcută unei persoane desemnate de
dispunător, cu o sarcină în favoarea unei persoane alese fie de
gratificat, fie de un terţ desemnat, la rândul său, tot de către
dispunător.
Incapacităţile speciale
Art. 990.
-
(1)
Sunt anulabile liberalităţile făcute medicilor, farmaciştilor sau altor
persoane, în perioada în care, în mod direct sau indirect, îi acordau
îngrijiri de specialitate dispunătorului pentru boala care este cauză a
decesului.
(2)
Sunt exceptate de la prevederile alin. (1):
a)
liberalităţile făcute soţului, rudelor în linie dreaptă sau colateralilor privilegiaţi;
b)
liberalităţile făcute altor rude până la al patrulea grad inclusiv,
dacă, la data liberalităţii, dispunătorul nu are soţ şi nici rude în
linie dreaptă sau colaterali privilegiaţi.
(3)
Dispoziţiile alin. (1) şi (2) sunt aplicabile şi în privinţa preoţilor
sau a altor persoane care acordau asistenţă religioasă în timpul bolii
care este cauză a decesului.
(4)
Dacă dispunătorul a decedat din cauza bolii, termenul de prescripţie a
dreptului la acţiunea în anulare curge de la data la care moştenitorii
au luat cunoştinţă de existenţa liberalităţii.
(5)
În cazul în care dispunătorul s-a restabilit, legatul devine valabil,
iar acţiunea în anularea donaţiei poate fi introdusă în termen de 3 ani
de la data la care dispunătorul s-a restabilit.
Incapacităţile speciale în materia legatelor
Art. 991.
-
Sunt anulabile legatele în favoarea:
a)
notarului public care a autentificat testamentul;
b)
interpretului care a participat la procedura de autentificare a testamentului;
c)
martorilor, în cazurile prevăzute la art. 1.043 alin. (2) şi art. 1.047 alin. (3);
d)
agenţilor instrumentatori, în cazurile prevăzute la art. 1.047;
e)
persoanelor care au acordat, în mod legal, asistenţă juridică la redactarea testamentului.
Simulaţia
Art. 992.
-
(1)
Sancţiunea nulităţii relative prevăzute la art. 988 alin. (2), art. 990
şi 991 se aplică şi liberalităţilor deghizate sub forma unui contract cu
titlu oneros sau făcute unei persoane interpuse.
(2)
Sunt prezumate până la proba contrară ca fiind persoane interpuse
ascendenţii, descendenţii şi soţul persoanei incapabile de a primi
liberalităţi, precum şi ascendenţii şi descendenţii soţului acestei
persoane.
SECŢIUNEA a 3-a
Substituţiile fideicomisare
Noţiune
Art. 993.
-
Dispoziţia prin care o persoană, denumită instituit, este însărcinată să
administreze bunul sau bunurile care constituie obiectul liberalităţii
şi să le transmită unui terţ, denumit substituit, desemnat de
dispunător, nu produce efecte decât în cazul în care este permisă de
lege.
Substituţia fideicomisară
Art. 994.
-
(1)
O liberalitate poate fi grevată de o sarcină care constă în obligaţia
instituitului, donatar sau legatar, de a administra bunurile care
constituie obiectul liberalităţii şi de a le transmite, la decesul său,
substituitului desemnat de dispunător.
(2)
Instituitului i se aplică în mod corespunzător dispoziţiile din prezentul cod referitoare la fiduciar.
(3)
Incapacităţile de a dispune se apreciază în raport cu dispunătorul, iar
cele de a primi, în raport cu instituitul şi cu substituitul.
Efectele cu privire la bunuri
Art. 995.
-
(1)
Sarcina prevăzută la art. 994 produce efecte numai cu privire la
bunurile care au constituit obiectul liberalităţii şi care la data
decesului instituitului pot fi identificate şi se află în patrimoniul
său.
(2)
Atunci când liberalitatea are ca obiect valori mobiliare, sarcina
produce efecte şi asupra valorilor mobiliare care le înlocuiesc.
(3)
Dacă liberalitatea are ca obiect drepturi supuse formalităţilor de
publicitate, sarcina trebuie să respecte aceleaşi formalităţi. În cazul
imobilelor, sarcina este supusă notării în cartea funciară.
Drepturile substituitului
Art. 996.
-
(1)
Drepturile substituitului se nasc la moartea instituitului.
(2)
Substituitul dobândeşte bunurile care constituie obiectul liberalităţii ca efect al voinţei dispunătorului.
(3)
Substituitul nu poate fi, la rândul său, supus obligaţiei de administrare şi de transmitere a bunurilor.
Garanţiile şi asigurările
Art. 997.
-
În vederea executării sarcinii, dispunătorul poate impune instituitului
constituirea de garanţii şi încheierea unor contracte de asigurare.
Imputarea sarcinii asupra cotităţii disponibile
Art. 998.
-
Dacă instituitul este moştenitor rezervatar al dispunătorului, sarcina nu poate încălca rezerva sa succesorală.
Acceptarea donaţiei după decesul dispunătorului
Art. 999.
-
Oferta de donaţie făcută substituitului poate fi acceptată de acesta şi după decesul dispunătorului.
Ineficacitatea substituţiei
Art. 1. 000. -
Atunci când substituitul predecedează instituitului sau renunţă la
beneficiul liberalităţii, bunul revine instituitului, cu excepţia
cazului în care s-a prevăzut că bunul va fi cules de moştenitorii
substituitului ori a fost desemnat un al doilea substituit.
SECŢIUNEA a 4-a
Liberalităţile reziduale
Noţiune
Art. 1.001. -
Dispunătorul poate stipula ca substituitul să fie gratificat cu ceea ce
rămâne, la data decesului instituitului, din donaţiile sau legatele
făcute în favoarea acestuia din urmă.
Dreptul de dispoziţie al instituitului
Art. 1.002. -
Liberalitatea reziduală nu îl împiedică pe instituit să încheie acte cu
titlu oneros şi nici să reţină bunurile ori sumele obţinute în urma
încheierii acestora.
Interdicţia de a dispune cu titlu gratuit
Art. 1.003. -
(1)
Instituitul nu poate dispune prin testament de bunurile care au constituit obiectul unei liberalităţi reziduale.
(2)
Dispunătorul poate interzice instituitului să dispună de bunuri prin
donaţie. Cu toate acestea, atunci când este moştenitor rezervatar al
dispunătorului, instituitul păstrează posibilitatea de a dispune prin
acte între vii sau pentru cauză de moarte de bunurile care au constituit
obiectul donaţiilor imputate asupra rezervei sale succesorale.
Independenţa patrimonială a instituitului
Art. 1. 004. -
Instituitul nu este ţinut să dea socoteală dispunătorului ori moştenitorilor acestuia.
Aplicarea regulilor substituţiei fideicomisare
Art. 1.005. -
Dispoziţiile prevăzute la art. 995, art. 996 alin. (2), art. 997, 999 şi 1.000 sunt aplicabile liberalităţilor reziduale.
SECŢIUNEA a 5-a
Revizuirea condiţiilor şi sarcinilor
Domeniul de aplicare
Art. 1.006. -
Dacă, din cauza unor situaţii imprevizibile şi neimputabile
beneficiarului, survenite acceptării liberalităţii, îndeplinirea
condiţiilor sau executarea sarcinilor care afectează liberalitatea a
devenit extrem de dificilă ori excesiv de oneroasă pentru beneficiar,
acesta poate cere revizuirea sarcinilor sau a condiţiilor.
Soluţionarea cererii de revizuire
Art. 1.007. -
(1)
Cu respectarea, pe cât posibil, a voinţei dispunătorului, instanţa de
judecată sesizată cu cererea de revizuire poate să dispună modificări
cantitative sau calitative ale condiţiilor sau ale sarcinilor care
afectează liberalitatea ori să le grupeze cu acelea similare provenind
din alte liberalităţi.
(2)
Instanţa de judecată poate autoriza înstrăinarea parţială sau totală a
obiectului liberalităţii, stabilind ca preţul să fie folosit în scopuri
conforme cu voinţa dispunătorului, precum şi orice alte măsuri care să
menţină pe cât posibil destinaţia urmărită de acesta.
Înlăturarea efectelor revizuirii
Art. 1.008. -
Dacă motivele care au determinat revizuirea condiţiilor sau a sarcinilor
nu mai subzistă, persoana interesată poate cere înlăturarea pentru
viitor a efectelor revizuirii.
SECŢIUNEA a 6-a
Dispoziţii speciale
Clauzele considerate nescrise
Art. 1.009. -
(1)
Este considerată nescrisă clauza prin care, sub sancţiunea desfiinţării
liberalităţii sau restituirii obiectului acesteia, beneficiarul este
obligat să nu conteste validitatea unei clauze de inalienabilitate ori
să nu solicite revizuirea condiţiilor sau a sarcinilor.
(2)
De asemenea, este considerată nescrisă dispoziţia testamentară prin care
se prevede dezmoştenirea ca sancţiune pentru încălcarea obligaţiilor
prevăzute la alin. (1) sau pentru contestarea dispoziţiilor din
testament care aduc atingere drepturilor moştenitorilor rezervatari ori
sunt contrare ordinii publice sau bunelor moravuri.
Confirmarea liberalităţilor
Art. 1.010. -
Confirmarea unei liberalităţi de către moştenitorii universali ori cu
titlu universal ai dispunătorului atrage renunţarea la dreptul de a
opune viciile de formă sau orice alte motive de nulitate, fără ca prin
această renunţare să se prejudicieze drepturile terţilor.
CAPITOLUL II
Donaţia
SECŢIUNEA 1
Încheierea contractului
Forma donaţiei
Art. 1.011. -
(1)
Donaţia se încheie prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute.
(2)
Nu sunt supuse dispoziţiei alin. (1) donaţiile indirecte, cele deghizate şi darurile manuale.
(3)
Bunurile mobile care constituie obiectul donaţiei trebuie enumerate şi
evaluate într-un înscris, chiar sub semnătură privată, sub sancţiunea
nulităţii absolute a donaţiei.
(4)
Bunurile mobile corporale cu o valoare de până la 25.000 lei pot face
obiectul unui dar manual, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Darul
manual se încheie valabil prin acordul de voinţe al părţilor, însoţit
de tradiţiunea bunului.
Punere în aplicare prin Lege 71/2011 : |
Art. 94. - |
Plafonul valoric al bunurilor mobile corporale prevăzut la art. 1.011
alin. (4) din Codul civil va fi actualizat periodic, prin hotărâre a
Guvernului. |
Înregistrarea donaţiei autentice
Art. 1.012. -
În scop de informare a persoanelor care justifică existenţa unui interes
legitim, notarul care autentifică un contract de donaţie are obligaţia
să înscrie de îndată acest contract în registrul naţional notarial,
ţinut în format electronic, potrivit legii. Dispoziţiile în materie de
carte funciară rămân aplicabile.
Formarea contractului
Art. 1.013. -
(1)
Oferta de donaţie poate fi revocată cât timp ofertantul nu a luat
cunoştinţă de acceptarea destinatarului. Incapacitatea sau decesul
ofertantului atrage caducitatea acceptării.
(2)
Oferta nu mai poate fi acceptată după decesul destinatarului ei.
Moştenitorii destinatarului pot însă comunica acceptarea făcută de
acesta.
(3)
Oferta de donaţie făcută unei persoane lipsite de capacitate de exerciţiu se acceptă de către reprezentantul legal.
(4)
Oferta de donaţie făcută unei persoane cu capacitate de exerciţiu
restrânsă poate fi acceptată de către aceasta, cu încuviinţarea
ocrotitorului legal.
Promisiunea de donaţie
Art. 1.014. -
(1)
Sub sancţiunea nulităţii absolute, promisiunea de donaţie este supusă formei autentice.
(2)
În caz de neexecutare din partea promitentului, promisiunea de donaţie
nu conferă beneficiarului decât dreptul de a pretinde daune-interese
echivalente cu cheltuielile pe care le-a făcut şi avantajele pe care
le-a acordat terţilor în considerarea promisiunii.
Principiul irevocabilităţii
Art. 1.015. -
(1)
Donaţia nu este valabilă atunci când cuprinde clauze ce permit donatorului să o revoce prin voinţa sa.
(2)
Astfel, este lovită de nulitate absolută donaţia care:
a)
este afectată de o condiţie a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa donatorului;
b)
impune donatarului plata datoriilor pe care donatorul le-ar contracta în
viitor, dacă valoarea maximă a acestora nu este determinată în
contractul de donaţie;
c)
conferă donatorului dreptul de a denunţa unilateral contractul;
d)
permite donatorului să dispună în viitor de bunul donat, chiar dacă
donatorul moare fără să fi dispus de acel bun. Dacă dreptul de a dispune
vizează doar o parte din bunurile donate, nulitatea operează numai în
privinţa acestei părţi.
Întoarcerea convenţională
Art. 1.016. -
(1)
Contractul poate să prevadă întoarcerea bunurilor dăruite, fie pentru
cazul când donatarul ar predeceda donatorului, fie pentru cazul când
atât donatarul, cât şi descendenţii săi ar predeceda donatorului.
(2)
În cazul în care donaţia are ca obiect bunuri supuse unor formalităţi de
publicitate, atât dreptul donatarului, cât şi dreptul de întoarcere
sunt supuse acestor formalităţi.
SECŢIUNEA a 2-a
Efectele donaţiei
Răspunderea donatorului
Art. 1.017. -
În executarea donaţiei, dispunătorul răspunde numai pentru dol şi culpă gravă.
Garanţia contra evicţiunii
Art. 1.018. -
(1)
Donatorul nu răspunde pentru evicţiune decât dacă a promis expres
garanţia sau dacă evicţiunea decurge din fapta sa ori dintr-o
împrejurare care afectează dreptul transmis, pe care a cunoscut-o şi nu a
comunicat-o donatarului la încheierea contractului.
(2)
În cazul donaţiei cu sarcini, în limita valorii acestora, donatorul răspunde pentru evicţiune ca şi vânzătorul.
Garanţia contra viciilor ascunse
Art. 1.019. -
(1)
Donatorul nu răspunde pentru viciile ascunse ale bunului donat.
(2)
Totuşi, dacă a cunoscut viciile ascunse şi nu le-a adus la cunoştinţa
donatarului la încheierea contractului, donatorul este ţinut să repare
prejudiciul cauzat donatarului prin aceste vicii.
(3)
În cazul donaţiei cu sarcini, în limita valorii acestora, donatorul răspunde pentru viciile ascunse ca şi vânzătorul.
SECŢIUNEA a 3-a
Revocarea donaţiei
§1.
Dispoziţii comune
Cauzele de revocare
Art. 1.020. -
Donaţia poate fi revocată pentru ingratitudine şi pentru neexecutarea
fără justificare a sarcinilor la care s-a obligat donatarul.
Modul de operare
Art. 1.021. -
Revocarea pentru ingratitudine şi pentru neîndeplinirea sarcinilor nu operează de drept.
Revocarea promisiunii de donaţie
Art. 1.022. -
(1)
Promisiunea de donaţie se revocă de drept dacă anterior executării sale
se iveşte unul dintre cazurile de revocare pentru ingratitudine
prevăzute la art. 1023.
(2)
De asemenea, promisiunea de donaţie se revocă de drept şi atunci când,
anterior executării sale, situaţia materială a promitentului s-a
deteriorat într-o asemenea măsură încât executarea promisiunii a devenit
excesiv de oneroasă pentru acesta ori promitentul a devenit insolvabil.
§2.
Revocarea pentru ingratitudine
Cazuri
Art. 1.023. -
Donaţia se revocă pentru ingratitudine în următoarele cazuri:
a)
dacă donatarul a atentat la viaţa donatorului, a unei persoane apropiate
lui sau, ştiind că alţii intenţionează să atenteze, nu l-a înştiinţat;
b)
dacă donatarul se face vinovat de fapte penale, cruzimi sau injurii grave faţă de donator;
c)
dacă donatarul refuză în mod nejustificat să asigure alimente
donatorului ajuns în nevoie, în limita valorii actuale a bunului donat,
ţinându-se însă seama de starea în care se afla bunul la momentul
donaţiei.
Cererea de revocare
Art. 1.024. -
(1)
Dreptul la acţiunea prin care se solicită revocarea pentru ingratitudine
se prescrie în termen de un an din ziua în care donatorul a ştiut că
donatarul a săvârşit fapta de ingratitudine.
(2)
Acţiunea în revocare pentru ingratitudine poate fi exercitată numai
împotriva donatarului. Dacă donatarul moare după introducerea acţiunii,
aceasta poate fi continuată împotriva moştenitorilor.
(3)
Cererea de revocare nu poate fi introdusă de moştenitorii donatorului,
cu excepţia cazului în care donatorul a decedat în termenul prevăzut la
alin. (1) fără să îl fi iertat pe donatar. De asemenea, moştenitorii pot
introduce acţiunea în revocare în termen de un an de la data morţii
donatorului, dacă acesta a decedat fără să fi cunoscut cauza de
revocare.
(4)
Acţiunea pornită de donator poate fi continuată de moştenitorii acestuia.
Efectele generale ale revocării
Art. 1.025. -
(1)
În caz de revocare pentru ingratitudine, dacă restituirea în natură a
bunului donat nu este posibilă, donatarul va fi obligat să plătească
valoarea acestuia, socotită la data soluţionării cauzei.
(2)
În urma revocării donaţiei pentru ingratitudine, donatarul va fi obligat
să restituie fructele pe care le-a perceput începând cu data
introducerii cererii de revocare a donaţiei.
Efectele speciale ale revocării
Art. 1.026. -
Revocarea pentru ingratitudine nu are niciun efect în privinţa
drepturilor reale asupra bunului donat dobândite de la donatar, cu titlu
oneros, de către terţii de bună-credinţă şi nici asupra garanţiilor
constituite în favoarea acestora. În cazul bunurilor supuse unor
formalităţi de publicitate, dreptul terţului trebuie să fi fost înscris
anterior înregistrării cererii de revocare în registrele de publicitate
aferente.
§3.
Revocarea pentru neexecutarea sarcinii
Acţiunile în caz de neexecutare a sarcinii
Art. 1.027. -
(1)
Dacă donatarul nu îndeplineşte sarcina la care s-a obligat, donatorul
sau succesorii săi în drepturi pot cere fie executarea sarcinii, fie
revocarea donaţiei.
(2)
În cazul în care sarcina a fost stipulată în favoarea unui terţ, acesta poate cere numai executarea sarcinii.
(3)
Dreptul la acţiunea prin care se solicită executarea sarcinii sau
revocarea donaţiei se prescrie în termen de 3 ani de la data la care
sarcina trebuia executată.
Întinderea obligaţiei de executare
Art. 1.028. -
Donatarul este ţinut să îndeplinească sarcina numai în limita valorii
bunului donat, actualizată la data la care sarcina trebuia îndeplinită.
Efecte
Art. 1.029. -
Când donaţia este revocată pentru neîndeplinirea sarcinilor, bunul
reintră în patrimoniul donatorului liber de orice drepturi constituite
între timp asupra lui, sub rezerva dispoziţiilor art. 1.648.
SECŢIUNEA a 4-a
Donaţiile făcute viitorilor soţi în vederea căsătoriei şi donaţiile între soţi
Caducitatea donaţiilor
Art. 1.030. -
Donaţiile făcute viitorilor soţi sau unuia dintre ei, sub condiţia
încheierii căsătoriei, nu produc efecte în cazul în care căsătoria nu se
încheie.
Revocabilitatea donaţiei între soţi
Art. 1.031. -
Orice donaţie încheiată între soţi este revocabilă numai în timpul căsătoriei.
Nulitatea donaţiei între soţi
Art. 1.032. -
Nulitatea căsătoriei atrage nulitatea relativă a donaţiei făcute soţului de rea-credinţă.
Donaţiile simulate
Art. 1.033. -
(1)
Este lovită de nulitate orice simulaţie în care donaţia reprezintă
contractul secret în scopul de a eluda revocabilitatea donaţiilor între
soţi.
(2)
Este prezumată persoană interpusă, până la proba contrară, orice rudă a
donatarului la a cărei moştenire acesta ar avea vocaţie în momentul
donaţiei şi care nu a rezultat din căsătoria cu donatorul.
CAPITOLUL III
Testamentul
SECŢIUNEA 1
Dispoziţii generale
Noţiune
Art. 1.034. -
Testamentul este actul unilateral, personal şi revocabil prin care o
persoană, numită testator, dispune, în una dintre formele cerute de
lege, pentru timpul când nu va mai fi în viaţă.
Conţinutul testamentului
Art. 1.035. -
Testamentul conţine dispoziţii referitoare la patrimoniul succesoral sau
la bunurile ce fac parte din acesta, precum şi la desemnarea directă
sau indirectă a legatarului. Alături de aceste dispoziţii sau chiar şi
în lipsa unor asemenea dispoziţii, testamentul poate să conţină
dispoziţii referitoare la partaj, revocarea dispoziţiilor testamentare
anterioare, dezmoştenire, numirea de executori testamentari, sarcini
impuse legatarilor sau moştenitorilor legali şi alte dispoziţii care
produc efecte după decesul testatorului.
Testamentul reciproc
Art. 1.036. -
Sub sancţiunea nulităţii absolute a testamentului, două sau mai multe
persoane nu pot dispune, prin acelaşi testament, una în favoarea
celeilalte sau în favoarea unui terţ.
Proba testamentului
Art. 1.037. -
(1)
Orice persoană care pretinde un drept ce se întemeiază pe un testament
trebuie să dovedească existenţa şi conţinutul lui în una dintre formele
prevăzute de lege.
(2)
Dacă testamentul a dispărut printr-un caz fortuit sau de forţă majoră
ori prin fapta unui terţ, fie după moartea testatorului, fie în timpul
vieţii sale, însă fără ca acesta să îi fi cunoscut dispariţia,
valabilitatea formei şi cuprinsul testamentului vor putea fi dovedite
prin orice mijloc de probă.
Consimţământul testatorului
Art. 1.038. -
(1)
Testamentul este valabil numai dacă testatorul a avut discernământ şi consimţământul său nu a fost viciat.
(2)
Dolul poate atrage anularea testamentului chiar dacă manoperele dolosive
nu au fost săvârşite de beneficiarul dispoziţiilor testamentare şi nici
nu au fost cunoscute de către acesta.
Interpretarea testamentului
Art. 1.039. -
(1)
Regulile de interpretare a contractelor sunt aplicabile şi
testamentului, în măsura în care sunt compatibile cu caracterele
juridice ale acestuia.
(2)
Elementele extrinseci înscrisului testamentar pot fi folosite numai în măsura în care se sprijină pe cele intrinseci.
(3)
Legatul în favoarea creditorului nu este prezumat a fi făcut în compensaţia creanţei sale.
SECŢIUNEA a 2-a
Formele testamentului
Formele testamentului ordinar
Art. 1.040.
-
Testamentul ordinar poate fi olograf sau autentic.
Testamentul olograf
Art. 1.041.
-
Sub sancţiunea nulităţii absolute, testamentul olograf trebuie scris în întregime, datat şi semnat de mâna testatorului.
Deschiderea testamentului olograf
Art. 1.042. -
(1)
Înainte de a fi executat, testamentul olograf se va prezenta unui notar public pentru a fi vizat spre neschimbare.
(2)
În cadrul procedurii succesorale, notarul public procedează, în
condiţiile legii speciale, la deschiderea şi validarea testamentului
olograf şi îl depune în dosarul succesoral. Deschiderea testamentului şi
starea în care se găseşte se constată prin proces-verbal.
(3)
Cei interesaţi pot primi, după vizarea spre neschimbare, pe cheltuiala lor, copii legalizate ale testamentului olograf.
(4)
După finalizarea procedurii succesorale, originalul testamentului se
predă legatarilor, potrivit înţelegerii dintre ei, iar în lipsa
acesteia, persoanei desemnate prin hotărâre judecătorească.
Testamentul autentic
Art. 1.043. -
(1)
Testamentul este autentic dacă a fost autentificat de un notar public
sau de o altă persoană învestită cu autoritate publică de către stat,
potrivit legii.
(2)
Cu ocazia autentificării, testatorul poate fi asistat de unul sau de 2 martori.
Întocmirea testamentului autentic
Art. 1.044. -
(1)
Testatorul îşi dictează dispoziţiile în faţa notarului, care se
îngrijeşte de scrierea actului şi apoi i-l citeşte sau, după caz, i-l dă
să îl citească, menţionându-se expres îndeplinirea acestor formalităţi.
Dacă dispunătorul îşi redactase deja actul de ultimă voinţă,
testamentul autentic îi va fi citit de către notar.
(2)
După citire, dispunătorul trebuie să declare că actul exprimă ultima sa voinţă.
(3)
Testamentul este apoi semnat de către testator, iar încheierea de autentificare de către notar.
Autentificarea în situaţii particulare
Art. 1.045. -
(1)
În cazul acelora care, din pricina infirmităţii, a bolii sau din orice
alte cauze, nu pot semna, notarul public, îndeplinind actul, va face
menţiune despre această împrejurare în încheierea pe care o întocmeşte,
menţiunea astfel făcută ţinând loc de semnătură. Menţiunea va fi citită
testatorului de către notar, în prezenţa a 2 martori, această
formalitate suplinind absenţa semnăturii testatorului.
(2)
Declaraţia de voinţă a surdului, mutului sau surdomutului, ştiutori de
carte, se va da în scris în faţa notarului public, prin înscrierea de
către parte, înaintea semnăturii, a menţiunii "consimt la prezentul act,
pe care l-am citit".
(3)
Dacă surdul, mutul sau surdomutul este, din orice motiv, în
imposibilitate de a scrie, declaraţia de voinţă se va lua prin
interpret, dispoziţiile alin. (1) aplicându-se în mod corespunzător.
(4)
Pentru a lua consimţământul unui nevăzător, notarul public va întreba
dacă a auzit bine când i s-a citit cuprinsul testamentului, consemnând
aceasta în încheierea de autentificare.
Înregistrarea testamentului autentic
Art. 1.046. -
În scop de informare a persoanelor care justifică existenţa unui interes
legitim, notarul care autentifică testamentul are obligaţia să îl
înscrie, de îndată, în Registrul naţional notarial ţinut în format
electronic, potrivit legii. Informaţii cu privire la existenţa unui
testament se pot da numai după decesul testatorului.
Punere în aplicare Art. 1.046. - prin Lege 71/2011 : |
Art. 95. - |
Înlăturarea efectelor nedemnităţii prin testament autentic sau
printr-un act autentic notarial este supusă înscrierii în Registrul
naţional notarial prevăzut la art. 1.046 din Codul civil. |
Testamentele privilegiate
Art. 1.047. -
(1)
Se poate întocmi în mod valabil un testament în următoarele situaţii speciale:
a)
în faţa unui funcţionar competent al autorităţii civile locale, în caz
de epidemii, catastrofe, războaie sau alte asemenea împrejurări
excepţionale;
b)
în faţa comandantului vasului sau a celui care îl înlocuieşte, dacă
testatorul se află la bordul unui vas sub pavilionul României, în cursul
unei călătorii maritime sau fluviale. Testamentul întocmit la bordul
unei aeronave este supus aceloraşi condiţii;
c)
în faţa comandantului unităţii militare ori a celui care îl înlocuieşte,
dacă testatorul este militar sau, fără a avea această calitate, este
salariat ori prestează servicii în cadrul forţelor armate ale României
şi nu se poate adresa unui notar public;
d)
în faţa directorului, medicului şef al instituţiei sanitare sau a
medicului şef al serviciului ori, în lipsa acestora, în faţa medicului
de gardă, cât timp dispunătorul este internat într-o instituţie sanitară
în care notarul public nu are acces.
(2)
În toate cazurile prevăzute la alin. (1) este obligatoriu ca testamentul să se întocmească în prezenţa a 2 martori.
(3)
Testamentul privilegiat se semnează de testator, de agentul
instrumentator şi de cei 2 martori. Dacă testatorul sau unul dintre
martori nu poate semna, se va face menţiune despre cauza care l-a
împiedicat să semneze.
(4)
Dispoziţiile alin. (3) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute.
(5)
Prevederile art. 1.042 se aplică în mod corespunzător şi în privinţa testamentului privilegiat.
Caducitatea testamentelor privilegiate
Art. 1.048. -
(1)
Testamentul privilegiat devine caduc la 15 zile de la data când
dispunătorul ar fi putut să testeze în vreuna dintre formele ordinare.
Termenul se suspendă dacă testatorul a ajuns într-o stare în care nu îi
este cu putinţă să testeze.
(2)
Prevederile alin. (1) nu se aplică dispoziţiei testamentare prin care se recunoaşte un copil.
Testamentul sumelor şi valorilor depozitate
Art. 1.049. -
(1)
Dispoziţiile testamentare privind sumele de bani, valorile sau titlurile
de valoare depuse la instituţii specializate sunt valabile cu
respectarea condiţiilor de formă prevăzute de legile speciale aplicabile
acestor instituţii.
(2)
Instituţiile specializate nu vor putea proceda la predarea legatului
având ca obiect sume de bani, valori sau titluri de valoare decât în
baza hotărârii judecătoreşti ori a certificatului de moştenitor care
constată valabilitatea dispoziţiei testamentare şi calitatea de legatar,
prevederile referitoare la raport şi reducţiune fiind aplicabile.
(3)
Instituţiile de credit au obligaţia ca, la instituirea de către clienţii
acestora a unei dispoziţii testamentare, să comunice, de îndată,
menţiunea acesteia în registrul prevăzut la art. 1.046.
Conversiunea formei testamentare
Art. 1.050. -
Un testament nul din cauza unui viciu de formă produce efecte dacă
îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru altă formă
testamentară.
SECŢIUNEA a 3-a
Revocarea voluntară a testamentului
Revocarea voluntară expresă
Art. 1.051. -
(1)
Un testament nu poate fi revocat expres, în tot sau în parte, decât
printr-un act autentic notarial sau printr-un testament ulterior.
(2)
Testamentul care revocă un testament anterior poate fi întocmit într-o formă diferită de aceea a testamentului revocat.
(3)
Revocarea expresă a testamentului făcută printr-un act autentic notarial
sau printr-un testament autentic se va înscrie de îndată de către notar
în registrul naţional notarial prevăzut la art. 1.046.
Revocarea voluntară tacită
Art. 1.052. -
(1)
Testatorul poate revoca testamentul olograf şi prin distrugerea, ruperea
sau ştergerea sa. Ştergerea unei dispoziţii a testamentului olograf de
către testator implică revocarea acelei dispoziţii. Modificările
realizate prin ştergere se semnează de către testator.
(2)
Distrugerea, ruperea sau ştergerea testamentului olograf, cunoscută de
testator, atrage de asemenea revocarea, cu condiţia ca acesta să fi fost
în măsură să îl refacă.
(3)
Testamentul ulterior nu îl revocă pe cel anterior decât în măsura în
care conţine dispoziţii contrare sau incompatibile cu acesta. Efectele
revocării nu sunt înlăturate în caz de caducitate sau revocare a
testamentului ulterior.
Retractarea revocării
Art. 1.053. -
(1)
Dispoziţia revocatorie poate fi retractată în mod expres prin act autentic notarial sau prin testament.
(2)
Retractarea unei dispoziţii revocatorii înlătură efectele revocării, cu
excepţia cazului în care testatorul şi-a manifestat voinţa în sens
contrar sau dacă această intenţie a testatorului rezultă din
împrejurările concrete. Dispoziţiile art. 1.051 alin. (3) rămân
aplicabile.
(3)
Retractarea unei dispoziţii revocatorii făcută printr-un act autentic
notarial sau printr-un testament autentic se va înscrie de îndată de
către notar în registrul naţional notarial prevăzut la art. 1.046.
SECŢIUNEA a 4-a
Legatul
§1.
Categorii de legate
Clasificarea legatelor
Art. 1.054. -
(1)
Legatele sunt universale, cu titlu universal sau cu titlu particular.
(2)
Legatul poate fi pur şi simplu, cu termen, sub condiţie sau cu sarcină.
Legatul universal
Art. 1.055. -
Legatul universal este dispoziţia testamentară care conferă uneia sau mai multor persoane vocaţie la întreaga moştenire.
Legatul cu titlu universal
Art. 1.056. -
(1)
Legatul cu titlu universal este dispoziţia testamentară care conferă
uneia sau mai multor persoane vocaţie la o fracţiune a moştenirii.
(2)
Prin fracţiune a moştenirii se înţelege:
a)
fie proprietatea unei cote-părţi din aceasta;
b)
fie un dezmembrământ al proprietăţii asupra totalităţii sau a unei cote-părţi din moştenire;
c)
fie proprietatea sau un dezmembrământ asupra totalităţii ori asupra unei
cotepărţi din universalitatea bunurilor determinate după natura sau
provenienţa lor.
Legatul cu titlu particular
Art. 1.057. -
Orice legat care nu este universal sau cu titlu universal este un legat cu titlu particular.
§2.
Efectele legatelor
Fructele bunurilor ce constituie obiectul legatului
Art. 1.058. -
Legatarul are dreptul la fructele bunurilor moştenirii care i se cuvin
din ziua deschiderii moştenirii sau din ziua în care legatul produce
efecte în privinţa sa, cu excepţia cazului în care cel care a posedat
bunurile ce constituie obiectul legatului a fost de bună-credinţă.
Drepturile legatarului cu titlu particular
Art. 1.059. -
(1)
Legatarul cu titlu particular al unui bun individual determinat
dobândeşte proprietatea acestuia de la data deschiderii moştenirii.
(2)
Legatarul cu titlu particular al unor bunuri de gen este titularul unei
creanţe asupra moştenirii. Dacă testatorul nu a prevăzut altfel, cel
însărcinat cu executarea acestui legat este obligat a preda bunuri de
calitate medie.
Sarcina excesivă a legatului cu titlu particular
Art. 1.060. -
(1)
Dacă legatarul nu poate îndeplini sarcina cu care este grevat legatul
său fără a depăşi valoarea bunurilor primite în temeiul acestuia, se va
putea libera predând beneficiarului sarcinii bunurile ce i-au fost
lăsate prin legat sau valoarea lor.
(2)
Valoarea bunurilor lăsate prin legat şi a sarcinilor va fi aceea de la data deschiderii moştenirii.
Accesoriile bunului care constituie obiectul unui legat cu titlu particular
Art. 1.061. -
(1)
Bunul care constituie obiectul unui legat cu titlu particular se predă
cu accesoriile sale, în starea în care se găseşte la data deschiderii
moştenirii.
(2)
Legatul cuprinde şi dreptul la acţiunea în despăgubire pentru
prejudiciul adus bunului de către un terţ după întocmirea testamentului.
(3)
Legatul unui bun care, după întocmirea testamentului, a cunoscut
creşteri cantitative, calitative sau valorice prin alipire, lucrări
autonome, lucrări adăugate sau achiziţionarea altor bunuri în cadrul
unei universalităţi se prezumă, până la proba contrară, a viza întreg
bunul ori universalitatea rezultată.
Legatul rentei viagere sau al unei creanţe de întreţinere
Art. 1.062. -
Când obiectul legatului cuprinde o rentă viageră sau o creanţă de
întreţinere, executarea acestuia este datorată din ziua deschiderii
moştenirii.
Legatul alternativ
Art. 1.063. -
În cazul în care legatarului cu titlu particular i-a fost lăsat fie un
bun, fie altul, dreptul de alegere revine celui ţinut să execute
legatul, dacă testatorul nu a conferit acest drept legatarului sau unui
terţ.
Legatul bunului altuia
Art. 1.064. -
(1)
Când bunul individual determinat care a făcut obiectul unui legat cu
titlu particular aparţine unei alte persoane decât testatorul şi nu este
cuprins în patrimoniul acestuia la data deschiderii moştenirii, atunci
se aplică dispoziţiile prezentului articol.
(2)
Dacă, la data întocmirii testamentului, testatorul nu a ştiut că bunul nu este al său, legatul este anulabil.
(3)
În cazul în care testatorul a ştiut că bunul nu este al său, cel
însărcinat cu executarea legatului este obligat, la alegerea sa, să dea
fie bunul în natură, fie valoarea acestuia de la data deschiderii
moştenirii.
Legatul conjunctiv
Art. 1.065. -
(1)
Legatul cu titlu particular este prezumat a fi conjunctiv atunci când
testatorul a lăsat, prin acelaşi testament, un bun determinat individual
sau generic mai multor legatari cu titlu particular, fără a preciza
partea fiecăruia.
(2)
În cazul legatului conjunctiv, dacă unul dintre legatari nu vrea sau nu
poate să primească legatul, partea lui va profita celorlalţi legatari.
(3)
Prevederile alin. (2) se aplică şi atunci când obiectul legatului
conjunctiv îl constituie un dezmembrământ al dreptului de proprietate.
Cheltuielile predării legatului
Art. 1.066. -
În lipsa unei dispoziţii testamentare sau legale contrare, cheltuielile
predării legatului sunt în sarcina moştenirii, fără ca prin aceasta să
se aducă atingere rezervei succesorale.
Dreptul de preferinţă al creditorilor moştenirii faţă de legatari
Art. 1.067. -
(1)
Creditorii moştenirii au dreptul să fie plătiţi cu prioritate faţă de legatari.
(2)
Dacă legatele cu titlu particular depăşesc activul net al moştenirii,
ele vor fi reduse în măsura depăşirii, la cererea creditorilor
moştenirii sau a celui care este obligat să le execute.
(3)
În cazul în care, fără a se cunoaşte anumite datorii sau sarcini ale
moştenirii, a fost executat un legat, moştenitorul legal sau
testamentar, creditorii sau orice persoană interesată poate solicita
restituirea de la legatarul plătit, în măsura în care legatul urmează a
fi redus.
§3.
Ineficacitatea legatelor
Revocarea voluntară a legatului
Art. 1.068. -
(1)
Legatele sunt supuse dispoziţiilor privind revocarea voluntară a testamentului.
(2)
Orice înstrăinare a bunului ce constituie obiectul unui legat cu titlu
particular, consimţită de către testator, chiar dacă este afectată de
modalităţi, revocă implicit legatul pentru tot ceea ce s-a înstrăinat.
(3)
Ineficacitatea înstrăinării nu afectează revocarea decât dacă:
a)
este determinată de incapacitatea sau vicierea voinţei testatorului; ori
b)
înstrăinarea reprezintă o donaţie în favoarea beneficiarului legatului
şi nu s-a făcut sub condiţii sau cu sarcini substanţial diferite de
acelea care afectează legatul.
(4)
Distrugerea voluntară de către testator a bunului ce constituie obiectul legatului cu titlu particular revocă implicit legatul.
Revocarea judecătorească
Art. 1.069. -
(1)
Revocarea judecătorească a legatului poate fi cerută în cazul
neîndeplinirii, fără justificare, a sarcinii instituite de testator.
Neîndeplinirea fortuită a sarcinii poate atrage revocarea numai dacă,
potrivit voinţei testatorului, eficacitatea legatului este condiţionată
de executarea sarcinii.
(2)
Revocarea judecătorească a legatului poate fi solicitată şi pentru ingratitudine în următoarele cazuri:
a)
dacă legatarul a atentat la viaţa testatorului, a unei persoane
apropiate lui sau, ştiind că alţii intenţionează să atenteze, nu l-a
înştiinţat;
b)
dacă legatarul se face vinovat de fapte penale, cruzimi sau injurii
grave faţă de testator ori de injurii grave la adresa memoriei
testatorului.
Termenul de prescripţie
Art. 1.070. -
Dreptul la acţiunea în revocarea judecătorească a legatului se prescrie
în termen de un an de la data la care moştenitorul a cunoscut fapta de
ingratitudine sau, după caz, de la data la care sarcina trebuia
executată.
Caducitatea legatului
Art. 1.071. -
Orice legat devine caduc atunci când:
a)
legatarul nu mai este în viaţă la data deschiderii moştenirii;
b)
legatarul este incapabil de a primi legatul la data deschiderii moştenirii;
c)
legatarul este nedemn;
d)
legatarul renunţă la legat;
e)
legatarul decedează înaintea împlinirii condiţiei suspensive ce afectează legatul, dacă aceasta avea un caracter pur personal;
f)
bunul ce formează obiectul legatului cu titlu particular a pierit în
totalitate din motive care nu ţin de voinţa testatorului, în timpul
vieţii testatorului sau înaintea împlinirii condiţiei suspensive ce
afectează legatul.
Destinaţia bunurilor constituind obiectul unui legat ineficace
Art. 1.072. -
Ineficacitatea legatului din cauza nulităţii, revocării, caducităţii sau
desfiinţării pentru nerealizarea condiţiei suspensive ori pentru
îndeplinirea condiţiei rezolutorii profită moştenitorilor ale căror
drepturi succesorale ar fi fost micşorate sau, după caz, înlăturate prin
existenţa legatului sau care aveau obligaţia să execute legatul.
Regimul legatului-sarcină
Art. 1.073. -
Cu excepţia cazului prevăzut la art. 1.071 lit. f), caducitatea sau
revocarea judecătorească a unui legat grevat cu un legat-sarcină în
favoarea unui terţ nu atrage ineficacitatea acestui din urmă legat.
Moştenitorii care beneficiază de ineficacitatea legatului sunt obligaţi
să execute legatul-sarcină.
SECŢIUNEA a 5-a
Dezmoştenirea
Noţiune
Art. 1.074. -
(1)
Dezmoştenirea este dispoziţia testamentară prin care testatorul îi
înlătură de la moştenire, în tot sau în parte, pe unul sau mai mulţi
dintre moştenitorii săi legali.
(2)
Dezmoştenirea este directă atunci când testatorul dispune prin testament
înlăturarea de la moştenire a unuia sau mai multor moştenitori legali
şi indirectă atunci când testatorul instituie unul sau mai mulţi
legatari.
Efectele
Art. 1.075. -
(1)
În cazul dezmoştenirii soţului supravieţuitor, moştenitorii din clasa cu
care acesta vine în concurs culeg partea din moştenire rămasă după
atribuirea cotei cuvenite soţului supravieţuitor ca urmare a
dezmoştenirii.
(2)
Dacă, în urma dezmoştenirii, pe lângă soţul supravieţuitor, vin la
moştenire atât cel dezmoştenit, cât şi acela care beneficiază de
dezmoştenire, acesta din urmă culege partea rămasă după atribuirea cotei
soţului supravieţuitor şi a cotei celui dezmoştenit.
(3)
Atunci când, în urma dezmoştenirii, un moştenitor primeşte o cotă
inferioară cotei sale legale, moştenitorul cu care vine în concurs
culege partea care ar fi revenit celui dezmoştenit.
(4)
Dacă, în urma dezmoştenirii, o persoană este înlăturată total de la
moştenire, cota ce i s-ar fi cuvenit se atribuie moştenitorilor cu care
ar fi venit în concurs sau, în lipsa acestora, moştenitorilor
subsecvenţi.
(5)
Dispoziţiile prevăzute la alin. (1)-(4) nu pot profita persoanelor incapabile de a primi legate.
Nulitatea
Art. 1.076. -
(1)
Dispoziţia testamentară prin care moştenitorii legali au fost
dezmoşteniţi este supusă cauzelor de nulitate, absolută sau relativă,
prevăzute de lege.
(2)
Termenul de prescripţie a dreptului la acţiunea în anulare curge de la
data la care cei dezmoşteniţi au luat cunoştinţă de dispoziţia
testamentară prin care au fost înlăturaţi de la moştenire, dar nu mai
devreme de data deschiderii moştenirii.
SECŢIUNEA a 6-a
Execuţiunea testamentară
Desemnarea şi misiunea executorului
Art. 1.077. -
(1)
Testatorul poate numi una sau mai multe persoane, conferindu-le
împuternicirea necesară executării dispoziţiilor testamentare.
Executorul testamentar poate fi desemnat şi de către un terţ determinat
prin testament.
(2)
Dacă au fost desemnaţi mai mulţi executori testamentari, oricare dintre
ei poate acţiona fără concursul celorlalţi, cu excepţia cazului în care
testatorul a dispus altfel sau le-a împărţit atribuţiile.
(3)
Puterile executorului testamentar pot fi exercitate de la data acceptării misiunii prin declaraţie autentică notarială.
Capacitatea executorului
Art. 1.078. -
Persoana lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu poate fi executor testamentar.
Dreptul de administrare
Art. 1.079. -
(1)
Executorul testamentar are dreptul să administreze patrimoniul
succesoral pe o perioadă de cel mult 2 ani de la data deschiderii
moştenirii, chiar dacă testatorul nu i-a conferit în mod expres acest
drept.
(2)
Prin testament, dreptul de administrare poate fi restrâns doar la o parte din patrimoniul succesoral sau la un termen mai scurt.
(3)
Termenul de 2 ani poate fi prelungit de instanţa de judecată, pentru
motive temeinice, prin acordarea unor termene succesive de câte un an.
Punere în aplicare prin Lege 71/2011 : |
Art. 97. - |
Execuţiunile testamentare începute înainte de data intrării în vigoare a
Codului civil nu pot dura mai mult de 2 ani calculaţi de la această
dată, cu posibilitatea de prelungire în condiţiile art. 1.079 alin. (3)
din Codul civil. |
Puterile executorului
Art. 1.080. -
(1)
Executorul testamentar:
a)
va cere, în condiţiile legii, punerea sigiliilor, dacă printre
moştenitori sunt şi minori, persoane puse sub interdicţie judecătorească
sau dispărute;
b)
va stărui a se face inventarul bunurilor moştenirii în prezenţa sau cu citarea moştenitorilor;
c)
va cere instanţei să încuviinţeze vânzarea bunurilor, în lipsă de sume
suficiente pentru executarea legatelor. Instanţa va putea încuviinţa
vânzarea imobilelor succesorale numai dacă nu există moştenitori
rezervatari;
d)
va depune diligenţe pentru executarea testamentului, iar în caz de contestaţie, pentru a apăra validitatea sa;
e)
va plăti datoriile moştenirii dacă a fost împuternicit în acest sens
prin testament. În lipsa unei asemenea împuterniciri, executorul
testamentar va putea achita datoriile numai cu încuviinţarea instanţei;
f)
va încasa creanţele moştenirii.
(2)
Testatorul poate dispune ca executorul testamentar să procedeze la
partajarea bunurilor moştenirii. Partajul produce efecte numai dacă
proiectul prezentat de către executor a fost aprobat de toţi
moştenitorii.
Punere în aplicare Art. 1.080. - prin Lege 71/2011 : |
Art. 98. - |
În cazul moştenirilor care se deschid după data intrării în vigoare a
Codului civil, executorii cu sau fără sezină, instituiţi prin testamente
anterioare acestei date, au atribuţiile prevăzute la art. 1.080 din
Codul civil, cu excepţia cazului în care atribuţiile au fost limitate
expres de testator. |
Transmiterea execuţiunii
Art. 1.081. -
(1)
Puterile executorului testamentar nu pot fi transmise.
(2)
Misiunea executorului testamentar numit în considerarea unei funcţii
determinate poate fi continuată de către persoana care preia acea
funcţie.
Obligaţia de a da socoteală şi răspunderea executorului
Art. 1.082. -
(1)
La sfârşitul fiecărui an şi la încetarea misiunii sale, executorul
testamentar este obligat să dea socoteală pentru gestiunea sa, chiar
dacă nu există moştenitori rezervatari. Această obligaţie se transmite
moştenitorilor executorului.
(2)
Executorul testamentar răspunde ca un mandatar în legătură cu executarea dispoziţiilor testamentare.
(3)
Dacă au fost desemnaţi mai mulţi executori testamentari, răspunderea
acestora este solidară, cu excepţia cazului în care testatorul le-a
împărţit atribuţiile şi fiecare dintre ei s-a limitat la misiunea
încredinţată.
Remuneraţia executorului
Art. 1.083. -
Misiunea executorului testamentar este gratuită, dacă testatorul nu a stabilit o remuneraţie în sarcina moştenirii.
Suportarea cheltuielilor
Art. 1.084. -
Cheltuielile făcute de executorul testamentar în exercitarea puterilor sale sunt în sarcina moştenirii.
Încetarea execuţiunii
Art. 1.085. -
Execuţiunea testamentară poate înceta:
a)
prin îndeplinirea sau imposibilitatea aducerii la îndeplinire a misiunii primite;
b)
prin renunţare în forma unei declaraţii autentice notariale;
c)
prin decesul executorului testamentar;
d)
prin punerea sub interdicţie judecătorească a executorului testamentar;
e)
prin revocarea de către instanţă a executorului testamentar care nu îşi
îndeplineşte misiunea ori o îndeplineşte în mod necorespunzător;
f)
prin expirarea termenului în care se exercită dreptul de administrare,
afară de cazul în care instanţa decide prelungirea termenului.
CAPITOLUL IV
Rezerva succesorală, cotitatea disponibilă şi reducţiunea liberalităţilor excesive
SECŢIUNEA 1
Rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă
Noţiunea de rezervă succesorală
Art. 1.086. -
Rezerva succesorală este partea din bunurile moştenirii la care
moştenitorii rezervatari au dreptul în virtutea legii, chiar împotriva
voinţei defunctului, manifestată prin liberalităţi ori dezmoşteniri.
Moştenitorii rezervatari
Art. 1.087. -
Sunt moştenitori rezervatari soţul supravieţuitor, descendenţii şi ascendenţii privilegiaţi ai defunctului.
Întinderea rezervei succesorale
Art. 1.088. -
Rezerva succesorală a fiecărui moştenitor rezervatar este de jumătate
din cota succesorală care, în absenţa liberalităţilor sau
dezmoştenirilor, i s-ar fi cuvenit ca moştenitor legal.
Noţiunea de cotitate disponibilă
Art. 1.089. -
Cotitatea disponibilă este partea din bunurile moştenirii care nu este
rezervată prin lege şi de care defunctul putea dispune în mod neîngrădit
prin liberalităţi.
Cotitatea disponibilă specială a soţului supravieţuitor
Art. 1.090. -
(1)
Liberalităţile neraportabile făcute soţului supravieţuitor, care vine la
moştenire în concurs cu alţi descendenţi decât cei comuni lor, nu pot
depăşi un sfert din moştenire şi nici partea descendentului care a
primit cel mai puţin.
(2)
Dacă defunctul nu a dispus prin liberalităţi de diferenţa dintre
cotitatea disponibilă stabilită potrivit art. 1.089 şi cotitatea
disponibilă specială, atunci această diferenţă revine descendenţilor.
(3)
Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător atunci când
descendentul menţionat la alin. (1) a fost dezmoştenit direct, iar de
această dezmoştenire ar beneficia soţul supravieţuitor.
SECŢIUNEA a 2-a
Reducţiunea liberalităţilor excesive
Stabilirea rezervei succesorale şi a cotităţii disponibile
Art. 1.091. -
(1)
Valoarea masei succesorale, în funcţie de care se determină rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă, se stabileşte astfel:
a)
determinarea activului brut al moştenirii, prin însumarea valorii
bunurilor existente în patrimoniul succesoral la data deschiderii
moştenirii;
b)
determinarea activului net al moştenirii, prin scăderea pasivului succesoral din activul brut;
c)
reunirea fictivă, doar pentru calcul, la activul net, a valorii donaţiilor făcute de cel care lasă moştenirea.
(2)
În vederea aplicării alin. (1) lit. c), se ia în considerare valoarea la
data deschiderii moştenirii a bunurilor donate, ţinându-se însă cont de
starea lor în momentul donaţiei, din care se scade valoarea sarcinilor
asumate prin contractele de donaţie. Dacă bunurile au fost înstrăinate
de donatar, se ţine seama de valoarea lor la data înstrăinării. Dacă
bunurile donate au fost înlocuite cu altele, se ţine cont de valoarea,
la data deschiderii moştenirii, a bunurilor intrate în patrimoniu şi de
starea lor la momentul dobândirii. Totuşi, dacă devalorizarea bunurilor
intrate în patrimoniu era inevitabilă la data dobândirii, în virtutea
naturii lor, înlocuirea bunurilor nu este luată în considerare. În
măsura în care bunul donat sau cel care l-a înlocuit pe acesta a pierit
fortuit, indiferent de data pieirii, donaţia nu se va supune reunirii
fictive. Sumele de bani sunt supuse indexării în raport cu indicele
inflaţiei, corespunzător perioadei cuprinse între data intrării lor în
patrimoniul donatarului şi data deschiderii moştenirii.
(3)
Nu se va ţine seama în stabilirea rezervei de darurile obişnuite, de
donaţiile remuneratorii şi, în măsura în care nu sunt excesive, nici de
sumele cheltuite pentru întreţinerea sau, dacă este cazul, pentru
formarea profesională a descendenţilor, a părinţilor sau a soţului şi
nici de cheltuielile de nuntă.
(4)
Până la dovada contrară, înstrăinarea cu titlu oneros către un
descendent ori un ascendent privilegiat sau către soţul supravieţuitor
este prezumată a fi donaţie dacă înstrăinarea s-a făcut cu rezerva
uzufructului, uzului ori abitaţiei sau în schimbul întreţinerii pe viaţă
ori a unei rente viagere. Prezumţia operează numai în favoarea
descendenţilor, ascendenţilor privilegiaţi şi a soţului supravieţuitor
ai defunctului, dacă aceştia nu au consimţit la înstrăinare.
(5)
Rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă se calculează în funcţie de
valoarea stabilită potrivit alin. (1). La stabilirea rezervei nu se
ţine seama de cei care au renunţat la moştenire, cu excepţia celor
obligaţi la raport, potrivit art. 1.147 alin. (2).
Modul de operare
Art. 1.092. -
După deschiderea moştenirii, liberalităţile care încalcă rezerva succesorală sunt supuse reducţiunii, la cerere.
Persoanele care pot cere reducţiunea
Art. 1.093. -
Reducţiunea liberalităţilor excesive poate fi cerută numai de către
moştenitorii rezervatari, de succesorii lor, precum şi de către
creditorii chirografari ai moştenitorilor rezervatari.
Căile de realizare a reducţiunii
Art. 1.094. -
(1)
Reducţiunea liberalităţilor excesive se poate realiza prin buna învoială a celor interesaţi.
(2)
În lipsa unei asemenea învoieli, reducţiunea poate fi invocată în faţa
instanţei de judecată pe cale de excepţie sau pe cale de acţiune, după
caz.
(3)
În cazul pluralităţii de moştenitori rezervatari, reducţiunea operează
numai în limita cotei de rezervă cuvenite celui care a cerut-o şi
profită numai acestuia.
Termenul de prescripţie
Art. 1.095.
-
(1)
Dreptul la acţiunea în reducţiune a liberalităţilor excesive se prescrie
în termen de 3 ani de la data deschiderii moştenirii sau, după caz, de
la data la care moştenitorii rezervatari au pierdut posesia bunurilor
care formează obiectul liberalităţilor.
(2)
În cazul liberalităţilor excesive a căror existenţă nu a fost cunoscută
de moştenitorii rezervatari, termenul de prescripţie începe să curgă de
la data când au cunoscut existenţa acestora şi caracterul lor excesiv.
(3)
Excepţia de reducţiune este imprescriptibilă extinctiv.
Ordinea reducţiunii
Art. 1.096. -
(1)
Legatele se reduc înaintea donaţiilor.
(2)
Legatele se reduc toate deodată şi proporţional, afară dacă testatorul a
dispus că anumite legate vor avea preferinţă, caz în care vor fi reduse
mai întâi celelalte legate.
(3)
Donaţiile se reduc succesiv, în ordinea inversă a datei lor, începând cu cea mai nouă.
(4)
Donaţiile concomitente se reduc toate deodată şi proporţional, afară
dacă donatorul a dispus că anumite donaţii vor avea preferinţă, caz în
care vor fi reduse mai întâi celelalte donaţii.
(5)
Dacă beneficiarul donaţiei care ar trebui redusă este insolvabil, se va proceda la reducţiunea donaţiei anterioare.
Efectele reducţiunii
Art. 1.097. -
(1)
Reducţiunea are ca efect ineficacitatea legatelor sau, după caz,
desfiinţarea donaţiilor în măsura necesară întregirii rezervei
succesorale.
(2)
Întregirea rezervei, ca urmare a reducţiunii, se realizează în natură.
(3)
Reducţiunea se realizează prin echivalent în cazul în care, înainte de
deschiderea moştenirii, donatarul a înstrăinat bunul ori a constituit
asupra lui drepturi reale, precum şi atunci când bunul a pierit dintr-o
cauză imputabilă donatarului.
(4)
Când donaţia supusă reducţiunii a fost făcută unui moştenitor rezervatar
care nu este obligat la raportul donaţiei, acesta va putea păstra în
contul rezervei sale partea care depăşeşte cotitatea disponibilă.
(5)
Dacă donatarul este un succesibil obligat la raport, iar partea supusă
reducţiunii reprezintă mai puţin de jumătate din valoarea bunului donat,
donatarul rezervatar poate păstra bunul, iar reducţiunea necesară
întregirii rezervei celorlalţi moştenitori rezervatari se va face prin
luare mai puţin sau prin echivalent bănesc.
(6)
În cazul întregirii rezervei în natură, gratificatul păstrează fructele
părţii din bun care depăşeşte cotitatea disponibilă, percepute până la
data la care cei îndreptăţiţi au cerut reducţiunea.
Reducţiunea unor liberalităţi speciale
Art. 1.098. -
(1)
Dacă donaţia sau legatul are ca obiect un uzufruct, uz ori abitaţie sau o
rentă ori întreţinere viageră, moştenitorii rezervatari au facultatea
fie de a executa liberalitatea astfel cum a fost stipulată, fie de a
abandona proprietatea cotităţii disponibile în favoarea beneficiarului
liberalităţii, fie de a solicita reducţiunea potrivit dreptului comun.
(2)
Dacă moştenitorii rezervatari nu se înţeleg asupra opţiunii, reducţiunea se va face potrivit dreptului comun.
Imputarea liberalităţilor
Art. 1.099. -
(1)
Dacă beneficiarul liberalităţii nu este moştenitor rezervatar,
liberalitatea primită se impută asupra cotităţii disponibile, iar dacă o
depăşeşte, este supusă reducţiunii.
(2)
Dacă gratificatul este moştenitor rezervatar şi liberalitatea nu este
supusă raportului, ea se impută asupra cotităţii disponibile. Dacă este
cazul, excedentul se impută asupra cotei de rezervă la care are dreptul
gratificatul şi, dacă o depăşeşte, este supus reducţiunii.
(3)
Dacă gratificatul este moştenitor rezervatar şi liberalitatea este
supusă raportului, ea se impută asupra rezervei celui gratificat, iar
dacă există, excedentul se impută asupra cotităţii disponibile, afară de
cazul în care dispunătorul a stipulat imputarea sa asupra rezervei
globale. În acest ultim caz, numai partea care excedează rezervei
globale se impută asupra cotităţii disponibile. În toate cazurile, dacă
se depăşeşte cotitatea disponibilă, liberalitatea este supusă
reducţiunii.
(4)
Dacă există mai multe liberalităţi, imputarea se face potrivit alin.
(1)-(3), ţinând seama şi de ordinea reducţiunii liberalităţilor
excesive.
TITLUL IV
Transmisiunea şi partajul moştenirii
CAPITOLUL I
Transmisiunea moştenirii
SECŢIUNEA 1
Dispoziţii generale
Noţiunile de opţiune succesorală şi de succesibil
Art. 1.100. -
(1)
Cel chemat la moştenire în temeiul legii sau al voinţei defunctului poate accepta moştenirea sau poate renunţa la ea.
(2)
Prin succesibil se înţelege persoana care îndeplineşte condiţiile
prevăzute de lege pentru a putea moşteni, dar care nu şi-a exercitat
încă dreptul de opţiune succesorală.
Caracterele juridice ale opţiunii
Art. 1.101. -
Sub sancţiunea nulităţii absolute, opţiunea succesorală este indivizibilă şi nu poate fi afectată de nicio modalitate.
Vocaţia multiplă la moştenire
Art. 1.102. -
(1)
Moştenitorul care, în baza legii sau a testamentului, cumulează mai
multe vocaţii la moştenire are, pentru fiecare dintre ele, un drept de
opţiune distinct.
(2)
Legatarul chemat la moştenire şi ca moştenitor legal îşi va putea
exercita opţiunea în oricare dintre aceste calităţi. Dacă, deşi nu a
fost încălcată rezerva, din testament rezultă că defunctul a dorit să
diminueze cota ce i s-ar fi cuvenit legatarului ca moştenitor legal,
acesta din urmă poate opta doar ca legatar.
Termenul de opţiune succesorală
Art. 1.103. -
(1)
Dreptul de opţiune succesorală se exercită în termen de un an de la data deschiderii moştenirii.
(2)
Termenul de opţiune curge:
a)
de la data naşterii celui chemat la moştenire, dacă naşterea s-a produs după deschiderea moştenirii;
b)
de la data înregistrării morţii în registrul de stare civilă, dacă
înregistrarea se face în temeiul unei hotărâri judecătoreşti de
declarare a morţii celui care lasă moştenirea, afară numai dacă
succesibilul a cunoscut faptul morţii sau hotărârea de declarare a
morţii la o dată anterioară, caz în care termenul curge de la această
din urmă dată;
c)
de la data la care legatarul a cunoscut sau trebuia să cunoască legatul
său, dacă testamentul cuprinzând acest legat este descoperit după
deschiderea moştenirii;
d)
de la data la care succesibilul a cunoscut sau trebuia să cunoască
legătura de rudenie pe care se întemeiază vocaţia sa la moştenire, dacă
această dată este ulterioară deschiderii moştenirii.
(3)
Termenului prevăzut la alin. (1) i se aplică prevederile cuprinse în
cartea a VI-a referitoare la suspendarea şi repunerea în termenul de
prescripţie extinctivă.
Prorogarea termenului
Art. 1.104. -
(1)
În cazul în care succesibilul a cerut întocmirea inventarului anterior
exercitării dreptului de opţiune succesorală, termenul de opţiune nu se
va împlini mai devreme de două luni de la data la care i se comunică
procesul-verbal de inventariere.
(2)
Pe durata efectuării inventarului, succesibilul nu poate fi considerat
moştenitor, cu excepţia cazului în care a acceptat moştenirea.
Retransmiterea dreptului de opţiune
Art. 1.105. -
(1)
Moştenitorii celui care a decedat fără a fi exercitat dreptul de opţiune
succesorală îl exercită separat, fiecare pentru partea sa, în termenul
aplicabil dreptului de opţiune privind moştenirea autorului lor.
(2)
În cazul prevăzut la alin. (1), partea succesibilului care renunţă profită celorlalţi moştenitori ai autorului său.
SECŢIUNEA a 2-a
Acceptarea moştenirii
Libertatea acceptării moştenirii
Art. 1.106. -
Nimeni nu poate fi obligat să accepte o moştenire ce i se cuvine.
Acceptarea moştenirii de către creditori
Art. 1.107. -
Creditorii succesibilului pot accepta moştenirea, pe cale oblică, în limita îndestulării creanţei lor.
Felurile acceptării
Art. 1.108. -
(1)
Acceptarea poate fi expresă sau tacită.
(2)
Acceptarea este expresă când succesibilul îşi însuşeşte explicit titlul
sau calitatea de moştenitor printr-un înscris autentic sau sub semnătură
privată.
(3)
Acceptarea este tacită când succesibilul face un act sau fapt pe care nu ar putea să îl facă decât în calitate de moştenitor.
Înregistrarea actelor de acceptare
Art. 1.109. -
În situaţia în care acceptarea este făcută printr-un înscris autentic,
declaraţia de acceptare se va înscrie în registrul naţional notarial,
ţinut în format electronic, potrivit legii.
Actele cu valoare de acceptare tacită
Art. 1.110. -
(1)
Actele de dispoziţie juridică privind o parte sau totalitatea
drepturilor asupra moştenirii atrag acceptarea tacită a acesteia. Sunt
astfel de acte:
a)
înstrăinarea, cu titlu gratuit sau oneros, de către succesibil a drepturilor asupra moştenirii;
b)
renunţarea, chiar gratuită, în folosul unuia sau mai multor moştenitori determinaţi;
c)
renunţarea la moştenire, cu titlu oneros, chiar în favoarea tuturor comoştenitorilor sau moştenitorilor subsecvenţi.
(2)
De asemenea, pot avea valoare de acceptare tacită a moştenirii actele de
dispoziţie, administrare definitivă ori folosinţă a unor bunuri din
moştenire.
(3)
Actele de conservare, supraveghere şi de administrare provizorie nu
valorează acceptare, dacă din împrejurările în care acestea s-au
efectuat nu rezultă că succesibilul şi-a însuşit prin ele calitatea de
moştenitor.
(4)
Sunt considerate a fi de administrare provizorie actele de natură
urgentă a căror îndeplinire este necesară pentru normala punere în
valoare, pe termen scurt, a bunurilor moştenirii.
Declaraţia de neacceptare
Art. 1.111. -
Succesibilul care intenţionează să îndeplinească un act ce poate avea
semnificaţia acceptării moştenirii, dar care doreşte ca prin aceasta să
nu fie considerat acceptant, trebuie să dea în acest sens, anterior
îndeplinirii actului, o declaraţie autentică notarială.
Prezumţia de renunţare
Art. 1.112. -
(1)
Este prezumat, până la proba contrară, că a renunţat la moştenire
succesibilul care, deşi cunoştea deschiderea moştenirii şi calitatea lui
de succesibil, ca urmare a citării sale în condiţiile legii, nu acceptă
moştenirea în termenul prevăzut la art. 1.103. Citaţia trebuie să
cuprindă, sub sancţiunea nulităţii acesteia, pe lângă elementele
prevăzute de Codul de procedură civilă, şi precizarea că, dacă
succesibilul nu îşi exercită dreptul de a accepta moştenirea în termenul
prevăzut la art. 1.103, va fi prezumat că renunţă la moştenire.
(2)
Prezumţia de renunţare operează numai dacă citaţia i-a fost comunicată
succesibilului cu cel puţin 30 de zile înainte de expirarea termenului
de opţiune succesorală.
Reducerea termenului de opţiune
Art. 1.113. -
(1)
Pentru motive temeinice, la cererea oricărei persoane interesate, un
succesibil poate fi obligat, cu aplicarea procedurii prevăzute de lege
pentru ordonanţa preşedinţială, să îşi exercite dreptul de opţiune
succesorală înăuntrul unui termen stabilit de instanţa judecătorească,
mai scurt decât cel prevăzut la art. 1.103.
(2)
Succesibilul care nu optează în termenul stabilit de instanţa judecătorească este considerat că a renunţat la moştenire.
Efectele acceptării
Art. 1.114. -
(1)
Acceptarea consolidează transmisiunea moştenirii realizată de plin drept la data decesului.
(2)
Moştenitorii legali şi legatarii universali sau cu titlu universal
răspund pentru datoriile şi sarcinile moştenirii numai cu bunurile din
patrimoniul succesoral, proporţional cu cota fiecăruia.
(3)
Legatarul cu titlu particular nu este obligat să suporte datoriile şi
sarcinile moştenirii. Prin excepţie, el răspunde pentru pasivul
moştenirii, însă numai cu bunul sau bunurile ce formează obiectul
legatului, dacă:
a)
testatorul a dispus în mod expres în acest sens;
b)
dreptul lăsat prin legat are ca obiect o universalitate, cum ar fi o
moştenire culeasă de către testator şi nelichidată încă; în acest caz,
legatarul răspunde pentru pasivul acelei universalităţi;
c)
celelalte bunuri ale moştenirii sunt insuficiente pentru plata datoriilor şi sarcinilor moştenirii.
(4)
În cazul înstrăinării bunurilor moştenirii după deschiderea acesteia,
bunurile intrate în patrimoniul succesoral prin efectul subrogaţiei pot
fi afectate stingerii datoriilor şi sarcinilor moştenirii.
Întocmirea inventarului
Art. 1.115. -
(1)
Succesibilii, creditorii moştenirii şi orice persoană interesată pot
cere notarului competent să dispună efectuarea unui inventar al
bunurilor din patrimoniul succesoral, toate cheltuielile care se vor
face în acest scop fiind în sarcina moştenirii.
(2)
Dacă succesibilii sau persoanele care deţin bunuri din patrimoniul
succesoral se opun, efectuarea inventarului este dispusă de către
instanţa judecătorească de la locul deschiderii moştenirii.
(3)
Inventarul se efectuează de către persoana desemnată prin acordul
succesibililor şi al creditorilor sau, în lipsa unui asemenea acord, de
către persoana desemnată fie de notar, fie, după caz, de instanţa de
judecată competentă.
Procesul-verbal de inventariere
Art. 1.116. -
(1)
Procesul-verbal de inventariere cuprinde enumerarea, descrierea şi
evaluarea provizorie a bunurilor ce se aflau în posesia defunctului la
data deschiderii moştenirii.
(2)
Bunurile a căror proprietate este contestată se vor menţiona separat.
(3)
În inventar se cuprind menţiuni privind pasivul succesoral.
(4)
Bunurile moştenirii care se găsesc în posesia altei persoane vor fi
inventariate cu precizarea locului unde se află şi a motivului pentru
care se găsesc acolo.
(5)
În cazul în care, cu ocazia inventarierii, se va găsi vreun testament
lăsat de defunct, acesta va fi vizat spre neschimbare şi va fi depus în
depozit la biroul notarului public.
(6)
Inventarul se semnează de cel care l-a întocmit, de succesibilii aflaţi
la locul inventarului, iar în lipsa acestora sau în cazul refuzului lor
de a semna, inventarul va fi semnat de 2 martori.
Măsurile speciale de conservare a bunurilor
Art. 1.117. -
(1)
Dacă există pericol de înstrăinare, pierdere, înlocuire sau distrugere a
bunurilor, notarul va putea pune bunurile sub sigiliu sau le va preda
unui custode.
(2)
Poate fi numit custode, cu acordul tuturor celor interesaţi, unul dintre
succesibili, iar în caz contrar, o altă persoană aleasă de către notar.
(3)
În cazul în care conservarea bunurilor moştenirii necesită anumite
cheltuieli, acestea vor fi făcute, cu încuviinţarea notarului, de către
custodele prevăzut la alin. (1) sau, în lipsa custodelui, de un curator
special, numit de notar pentru administrarea bunurilor.
(4)
Bunurile date în custodie sau în administrare se predau pe bază de
procesverbal semnat de notar şi de custode sau curator. Dacă predarea
are loc concomitent cu inventarierea, se va face menţiune în
procesul-verbal, un exemplar al acestuia predându-se custodelui sau
curatorului.
(5)
Custodele sau curatorul este obligat să restituie bunurile şi să dea
socoteală notarului asupra cheltuielilor de conservare sau administrare a
acestor bunuri la finalizarea procedurii succesorale sau atunci când
notarul consideră necesar.
(6)
Oricine se consideră vătămat prin inventarul întocmit sau prin măsurile
de conservare şi administrare luate de notarul public poate face
plângere la instanţa judecătorească competentă.
Măsurile speciale privind sumele de bani şi alte valori
Art. 1.118. -
(1)
Dacă în timpul efectuării inventarului se vor găsi sume de bani, hârtii
de valoare, cecuri sau alte valori, se vor depune în depozitul notarial
sau la o instituţie specializată, făcându-se menţiune despre aceasta şi
în procesul-verbal de inventariere.
(2)
Din sumele de bani găsite la inventariere se vor lăsa moştenitorilor sau
celor care locuiau cu defunctul şi gospodăreau împreună cu acesta
sumele necesare pentru:
a)
întreţinerea persoanelor ce erau în sarcina celui decedat, pentru maximum 6 luni;
b)
plata sumelor datorate în baza contractelor individuale de muncă sau pentru plata asigurărilor sociale;
c)
acoperirea cheltuielilor pentru conservarea şi administrarea bunurilor moştenirii.
Acceptarea forţată
Art. 1.119. -
(1)
Succesibilul care, cu rea-credinţă, a sustras ori a ascuns bunuri din
patrimoniul succesoral sau a ascuns o donaţie supusă raportului ori
reducţiunii este considerat că a acceptat moştenirea, chiar dacă
anterior renunţase la ea. El nu va avea însă niciun drept cu privire la
bunurile sustrase sau ascunse şi, după caz, va fi obligat să raporteze
ori să reducă donaţia ascunsă fără a participa la distribuirea bunului
donat.
(2)
Moştenitorul aflat în situaţia prevăzută la alin. (1) este ţinut să
plătească datoriile şi sarcinile moştenirii proporţional cu cota sa din
moştenire, inclusiv cu propriile sale bunuri.
SECŢIUNEA a 3-a
Renunţarea la moştenire
Forma renunţării
Art. 1.120. -
(1)
Renunţarea la moştenire nu se presupune, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 1.112 şi art. 1.113 alin. (2).
(2)
Declaraţia de renunţare se face în formă autentică la orice notar public
sau, după caz, la misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale
României, în condiţiile şi limitele prevăzute de lege.
(3)
Pentru informarea terţilor, declaraţia de renunţare se va înscrie, pe
cheltuiala renunţătorului, în registrul naţional notarial, ţinut în
format electronic, potrivit legii.
Efectele renunţării
Art. 1.121. -
(1)
Succesibilul care renunţă este considerat că nu a fost niciodată moştenitor.
(2)
Partea renunţătorului profită moştenitorilor pe care i-ar fi înlăturat
de la moştenire sau celor a căror parte ar fi diminuat-o dacă ar fi
acceptat moştenirea.
Renunţarea frauduloasă
Art. 1.122. -
(1)
Creditorii succesibilului care a renunţat la moştenire în frauda lor pot
cere instanţei revocarea renunţării în ceea ce îi priveşte, însă numai
în termen de 3 luni de la data la care au cunoscut renunţarea.
(2)
Admiterea acţiunii în revocare produce efectele acceptării moştenirii de
către succesibilul debitor numai în privinţa creditorului reclamant şi
în limita creanţei acestuia.
Revocarea renunţării
Art. 1.123. -
(1)
În tot cursul termenului de opţiune, renunţătorul poate revoca
renunţarea, dacă moştenirea nu a fost deja acceptată de alţi succesibili
care au vocaţie la partea care i-ar reveni, dispoziţiile art. 1.120
aplicându-se în mod corespunzător.
(2)
Revocarea renunţării valorează acceptare, bunurile moştenirii fiind
preluate în starea în care se găsesc şi sub rezerva drepturilor
dobândite de terţi asupra acelor bunuri.
Termenul de prescripţie
Art. 1.124.
-
Dreptul la acţiunea în anularea acceptării sau renunţării se prescrie în
termen de 6 luni, calculat în caz de violenţă de la încetarea acesteia,
iar în celelalte cazuri din momentul în care titularul dreptului la
acţiune a cunoscut cauza de nulitate relativă.
SECŢIUNEA a 4-a
Sezina
Noţiune
Art. 1.125. -
Pe lângă stăpânirea de fapt exercitată asupra patrimoniului succesoral,
sezina le conferă moştenitorilor sezinari şi dreptul de a administra
acest patrimoniu şi de a exercita drepturile şi acţiunile defunctului.
Moştenitorii sezinari
Art. 1.126. -
Sunt moştenitori sezinari soţul supravieţuitor, descendenţii şi ascendenţii privilegiaţi.
Dobândirea sezinei de către moştenitorii legali nesezinari
Art. 1.127.
-
(1)
Moştenitorii legali nesezinari dobândesc sezina numai prin eliberarea
certificatului de moştenitor, dar cu efect retroactiv din ziua
deschiderii moştenirii.
(2)
Până la intrarea în stăpânirea de fapt a moştenirii, moştenitorul legal nesezinar nu poate fi urmărit în calitate de moştenitor.
Intrarea legatarului universal sau cu titlu universal în stăpânirea moştenirii
Art. 1.128. -
(1)
Legatarul universal poate cere intrarea în stăpânirea de fapt a
moştenirii de la moştenitorii rezervatari. Dacă asemenea moştenitori nu
există sau refuză, legatarul universal intră în stăpânirea moştenirii
prin eliberarea certificatului de moştenitor.
(2)
Legatarul cu titlu universal poate cere intrarea în stăpânirea de fapt a
moştenirii de la moştenitorii rezervatari sau, după caz, de la
legatarul universal intrat în stăpânirea moştenirii ori de la
moştenitorii legali nerezervatari care au intrat în stăpânirea
moştenirii, fie de drept, fie prin eliberarea certificatului de
moştenitor. Dacă asemenea moştenitori nu există sau refuză, legatarul cu
titlu universal intră în stăpânirea moştenirii prin eliberarea
certificatului de moştenitor.
Predarea legatului cu titlu particular
Art. 1.129. -
Legatarul cu titlu particular intră în posesia obiectului legatului din
ziua în care acesta i-a fost predat de bunăvoie sau, în lipsă, din ziua
depunerii la instanţă a cererii de predare.
SECŢIUNEA a 5-a
Petiţia de ereditate
Persoanele care pot obţine recunoaşterea calităţii de moştenitor
Art. 1.130. -
Moştenitorul cu vocaţie universală sau cu titlu universal poate obţine
oricând recunoaşterea calităţii sale de moştenitor contra oricărei
persoane care, pretinzând că se întemeiază pe titlul de moştenitor,
posedă toate sau o parte din bunurile din patrimoniul succesoral.
Efectele recunoaşterii calităţii de moştenitor
Art. 1.131. -
(1)
Recunoaşterea calităţii de moştenitor îl obligă pe deţinătorul fără
titlu al bunurilor din patrimoniul succesoral la restituirea acestor
bunuri cu aplicarea regulilor prevăzute la art. 1.635-1.649.
(2)
În privinţa actelor juridice încheiate între deţinătorul fără titlu al
bunurilor succesorale şi terţi, dispoziţiile art. 960 alin. (3) se
aplică în mod corespunzător.
SECŢIUNEA a 6-a
Certificatul de moştenitor
Noţiune
Art. 1.132.
-
Certificatul de moştenitor se eliberează de către notarul public şi
cuprinde constatări referitoare la patrimoniul succesoral, numărul şi
calitatea moştenitorilor şi cotele ce le revin din acest patrimoniu,
precum şi alte menţiuni prevăzute de lege.
Efecte
Art. 1.133. -
(1)
Certificatul de moştenitor face dovada calităţii de moştenitor, legal
sau testamentar, precum şi dovada dreptului de proprietate al
moştenitorilor acceptanţi asupra bunurilor din masa succesorală, în cota
care se cuvine fiecăruia.
(2)
În vederea stabilirii componenţei patrimoniului succesoral, notarul
public procedează, mai întâi, la lichidarea regimului matrimonial.
Nulitatea
Art. 1.134. -
Cei care se consideră vătămaţi în drepturile lor prin eliberarea
certificatului de moştenitor pot cere instanţei judecătoreşti
constatarea sau, după caz, declararea nulităţii acestuia şi stabilirea
drepturilor lor, conform legii.
CAPITOLUL II
Moştenirea vacantă
Noţiune
Art. 1.135. -
(1)
Dacă nu sunt moştenitori legali sau testamentari, moştenirea este vacantă.
(2)
Dacă prin legat s-a atribuit numai o parte a moştenirii şi nu există
moştenitori legali ori vocaţia acestora a fost restrânsă ca efect al
testamentului lăsat de defunct, partea din moştenire rămasă neatribuită
este vacantă.
Administrarea provizorie a bunurilor moştenirii
Art. 1.136. -
(1)
Cât timp moştenirea nu a fost acceptată sau dacă succesibilul nu este
cunoscut, notarul public competent poate să numească un curator special
al moştenirii, pentru apărarea drepturilor moştenitorului eventual,
având drepturile şi îndatoririle de administrare prevăzute la art. 1.117
alin. (3)-(5).
(2)
În cazurile prevăzute la alin. (1), acţiunile împotriva moştenirii se
vor îndrepta împotriva unui curator special, numit de notarul public
competent, la cererea reclamantului.
(3)
Dacă există indicii că moştenirea urmează a fi declarată vacantă,
notarul public competent încunoştinţează şi organul care reprezintă
comuna, oraşul sau, după caz, municipiul.
Somarea succesibililor
Art. 1.137. -
(1)
Dacă în termen de un an şi 6 luni de la deschiderea moştenirii nu s-a
înfăţişat niciun succesibil, notarul, la cererea oricărei persoane
interesate, îi va soma pe toţi succesibilii, printr-o publicaţie făcută
la locul deschiderii moştenirii, la locul unde se află imobilele din
patrimoniul succesoral, precum şi într-un ziar de largă circulaţie, pe
cheltuiala moştenirii, să se înfăţişeze la biroul său în termen de cel
mult două luni de la publicare.
(2)
Dacă niciun succesibil nu se prezintă în termenul fixat în publicaţie, notarul va constata că moştenirea este vacantă.
Dreptul de a culege moştenirea vacantă
Art. 1.138. -
Moştenirile vacante revin comunei, oraşului sau, după caz, municipiului
în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii
moştenirii şi intră în domeniul lor privat. Este considerată nescrisă
orice dispoziţie testamentară care, fără a stipula transmiterea
bunurilor moştenirii, urmăreşte să înlăture această regulă.
Intrarea în stăpânirea moştenirii vacante şi răspunderea pentru pasiv
Art. 1.139. -
(1)
Comuna, oraşul sau, după caz, municipiul intră în stăpânirea de fapt a
moştenirii de îndată ce toţi succesibilii cunoscuţi au renunţat la
moştenire ori, la împlinirea termenului prevăzut la art. 1.137, dacă
niciun moştenitor nu este cunoscut. Moştenirea se dobândeşte retroactiv
de la data deschiderii sale.
(2)
Comuna, oraşul sau, după caz, municipiul suportă pasivul moştenirii
vacante numai în limita valorii bunurilor din patrimoniul succesoral.
Desfiinţarea vacanţei moştenirii
Art. 1.140. -
Dacă, deşi s-a constatat vacanţa moştenirii, există moştenitori, atunci
aceştia pot exercita petiţia de ereditate împotriva comunei, oraşului
sau, după caz, municipiului.
CAPITOLUL III
Amintirile de familie
Bunurile care constituie amintiri de familie
Art. 1.141. -
(1)
Constituie amintiri de familie bunurile ce au aparţinut membrilor familiei şi stau mărturie istoriei acesteia.
(2)
Sunt incluse în această categorie bunuri precum corespondenţa purtată de
membrii familiei, arhivele familiale, decoraţiile, armele de colecţie,
portretele de familie, documentele, precum şi orice alte bunuri cu
semnificaţie morală deosebită pentru respectiva familie.
Regimul juridic al amintirilor de familie
Art. 1.142. -
(1)
Moştenitorii pot ieşi din indiviziune cu privire la bunurile care constituie amintiri de familie numai prin partaj voluntar.
(2)
În cazul în care nu se realizează partajul voluntar, bunurile care constituie amintiri de familie rămân în indiviziune.
(3)
Pe durata indiviziunii, prin acordul moştenitorilor sau, în lipsa
acestuia, prin hotărârea instanţei, amintirile de familie sunt
depozitate în interesul familiei la unul ori mai mulţi dintre
moştenitori sau în locul convenit de ei.
(4)
Moştenitorul desemnat ca depozitar poate revendica bunurile care
constituie amintiri de familie de la cel care le deţine pe nedrept, dar
nu le poate înstrăina, împrumuta sau da în locaţiune fără acordul unanim
al coindivizarilor.
CAPITOLUL IV
Partajul succesoral şi raportul
SECŢIUNEA 1
Dispoziţii generale referitoare la partajul succesoral
Starea de indiviziune
Art. 1.143. -
(1)
Nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune. Moştenitorul poate
cere oricând ieşirea din indiviziune, chiar şi atunci când există
convenţii sau clauze testamentare care prevăd altfel.
(2)
Dispoziţiile art. 669-686 se aplică şi partajului succesoral în măsura în care nu sunt incompatibile cu acesta.
Partajul voluntar
Art. 1.144. -
(1)
Dacă toţi moştenitorii sunt prezenţi şi au capacitate de exerciţiu
deplină, partajul se poate realiza prin bună învoială, în forma şi prin
actul pe care părţile le convin. Dacă printre bunurile succesorale se
află imobile, convenţia de partaj trebuie încheiată în formă autentică,
sub sancţiunea nulităţii absolute.
(2)
Dacă nu sunt prezenţi toţi moştenitorii ori dacă printre ei se află
minori sau persoane puse sub interdicţie judecătorească ori persoane
dispărute, atunci se vor pune sigilii pe bunurile moştenirii în cel mai
scurt termen, iar partajul voluntar se va realiza cu respectarea
regulilor referitoare la protecţia persoanelor lipsite de capacitate de
exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă ori privitoare la
persoanele dispărute.
Măsuri conservatorii
Art. 1.145. -
Bunurile moştenirii pot să facă obiectul unor măsuri conservatorii, în
tot sau în parte, la cererea persoanelor interesate, în condiţiile
legii.
SECŢIUNEA a 2-a
Raportul donaţiilor
Noţiune
Art. 1.146. -
(1)
Raportul donaţiilor este obligaţia pe care o au între ei soţul
supravieţuitor şi descendenţii defunctului care vin efectiv şi împreună
la moştenirea legală de a readuce la moştenire bunurile care le-au fost
donate fără scutire de raport de către cel ce lasă moştenirea.
(2)
În lipsă de stipulaţie contrară din partea donatorului, cei menţionaţi
la alin. (1) sunt obligaţi la raport numai dacă ar fi avut vocaţie
concretă la moştenirea defunctului în cazul în care aceasta s-ar fi
deschis la data donaţiei.
Scutirea de raport a renunţătorului la moştenirea legală
Art. 1.147. -
(1)
În caz de renunţare la moştenirea legală, descendentul sau soţul
supravieţuitor nu mai are obligaţia de raport, putând păstra
liberalitatea primită în limitele cotităţii disponibile.
(2)
Prin stipulaţie expresă în contractul de donaţie, donatarul poate fi
obligat la raportul donaţiei şi în cazul renunţării la moştenire. În
acest caz, donatarul va readuce la moştenire numai valoarea bunului
donat care depăşeşte partea din bunurile defunctului la care ar fi avut
dreptul ca moştenitor legal.
Persoanele care pot cere raportul donaţiei
Art. 1.148. -
Dreptul de a cere raportul îl au numai descendenţii şi soţul
supravieţuitor, precum şi, pe cale oblică, creditorii personali ai
acestora.
Caracterul personal al obligaţiei de raport
Art. 1.149. -
(1)
Moştenitorul datorează raportul numai pentru donaţiile pe care le-a primit personal de la donator.
(2)
Dacă descendentul donatarului vine în nume propriu la moştenirea
donatorului, nu este obligat să raporteze donaţia făcută ascendentului
său, chiar dacă a acceptat moştenirea acestuia din urmă.
(3)
Descendentul care vine la moştenire prin reprezentare succesorală este
obligat să raporteze donaţia primită de la defunct de către ascendentul
său pe care îl reprezintă, chiar dacă nu l-a moştenit pe acesta din
urmă.
Excepţiile de la obligaţia de raport
Art. 1.150. -
(1)
Nu sunt supuse raportului:
a)
donaţiile pe care defunctul le-a făcut cu scutire de raport. Scutirea
poate fi făcută prin chiar actul de donaţie sau printr-un act ulterior,
întocmit în una dintre formele prevăzute pentru liberalităţi;
b)
donaţiile deghizate sub forma unor înstrăinări cu titlu oneros sau
efectuate prin persoane interpuse, cu excepţia cazului în care se
dovedeşte că cel care a lăsat moştenirea a urmărit un alt scop decât
scutirea de raport;
c)
darurile obişnuite, donaţiile remuneratorii şi, în măsura în care nu
sunt excesive, sumele cheltuite pentru întreţinerea sau, dacă este
cazul, pentru formarea profesională a descendenţilor, a părinţilor sau a
soţului şi nici cheltuielile de nuntă, în măsura în care cel care lasă
moştenirea nu a dispus altfel;
d)
fructele culese, veniturile scadente până în ziua deschiderii moştenirii
şi echivalentul bănesc al folosinţei exercitate de donatar asupra
bunului donat.
(2)
De asemenea, raportul nu este datorat nici în cazul în care bunul donat a
pierit fără culpa donatarului. Cu toate acestea, dacă bunul a fost
reconstituit prin folosirea unei indemnizaţii încasate ca urmare a
pieirii sale, donatarul este ţinut să facă raportul bunului în măsura în
care indemnizaţia a servit la reconstituirea acelui bun. În cazul în
care indemnizaţia nu a fost utilizată în acest scop, ea însăşi este
supusă raportului. Dacă indemnizaţia rezultă dintr-un contract de
asigurare, aceasta se raportează numai în măsura în care depăşeşte
cuantumul total al primelor plătite de donatar.
Modul de efectuare a raportului
Art. 1.151. -
(1)
Raportul se face prin echivalent. Este considerată ca nescrisă dispoziţia care impune donatarului raportul în natură.
(2)
Cu toate acestea, donatarul poate efectua raportul în natură dacă la
data cererii de raport este încă proprietarul bunului şi nu l-a grevat
cu o sarcină reală şi nici nu l-a dat în locaţiune pentru o perioadă mai
mare de 3 ani.
(3)
Raportul prin echivalent se poate realiza prin preluare, prin imputaţie sau în bani.
(4)
Raportul prin preluare se realizează prin luarea din masa succesorală de
către moştenitorii îndreptăţiţi la raport a unor bunuri, pe cât posibil
de aceeaşi natură şi calitate cu cele care au format obiectul donaţiei,
ţinând seama de cotele succesorale ale fiecăruia.
(5)
În cazul raportului prin imputaţie, valoarea donaţiei se scade din partea moştenitorului obligat la raport.
(6)
În cazul raportului în bani, cel obligat la raport va depune la
dispoziţia celorlalţi moştenitori o sumă de bani care reprezintă
diferenţa dintre valoarea bunului donat şi partea din această valoare ce
corespunde cotei sale succesorale.
Căile de realizare a raportului
Art. 1.152. -
(1)
Raportul se realizează în cadrul partajului, prin bună învoială sau pe cale judecătorească.
(2)
Raportul cerut de unul dintre moştenitori profită şi celorlalţi
moştenitori îndreptăţiţi să solicite raportul, cu excepţia celor care au
renunţat în mod expres la raport.
Evaluarea bunului în cazul raportului prin echivalent
Art. 1.153. -
(1)
În vederea efectuării raportului prin echivalent, se ia în considerare
valoarea bunului donat la momentul judecăţii, ţinându-se însă cont de
starea lui în momentul donaţiei, din care se scade valoarea, la momentul
judecăţii, a sarcinilor asumate prin contractul de donaţie.
(2)
Dacă bunul a fost înstrăinat de donatar anterior cererii de raport, se
ţine seama de valoarea lui la data înstrăinării. Dacă bunul donat a fost
înlocuit cu altul, se ţine cont de valoarea, la data raportului, a
bunului intrat în patrimoniu şi de starea lui la momentul dobândirii.
Totuşi, dacă devalorizarea bunului intrat în patrimoniu era inevitabilă
la data dobândirii, în virtutea naturii sale, înlocuirea bunului nu este
luată în considerare.
(3)
Sumele de bani sunt supuse indexării în raport cu indicele inflaţiei,
corespunzător perioadei cuprinse între data intrării lor în patrimoniul
donatarului şi data realizării raportului.
Ameliorările şi degradările bunului donat în cazul raportului în natură
Art. 1.154. -
(1)
Donatarul are dreptul să recupereze, proporţional cu cotele succesorale,
cheltuielile rezonabile pe care le-a făcut cu lucrările adăugate,
precum şi cu lucrările autonome necesare şi utile până la data
raportului.
(2)
Totodată, donatarul este răspunzător de toate degradările şi
deteriorările care au micşorat valoarea bunului ca urmare a faptei sale
culpabile.
(3)
Donatarul poate reţine bunul până la plata efectivă a sumelor ce îi sunt
datorate pentru cheltuielile prevăzute la alin. (1), afară de cazul în
care creanţa lui se compensează cu despăgubirile pe care le datorează
potrivit alin. (2).
SECŢIUNEA a 3-a
Plata datoriilor
Plata pasivului. Excepţiile de la divizarea de drept a pasivului moştenirii
Art. 1.155. -
(1)
Moştenitorii universali şi cu titlu universal contribuie la plata
datoriilor şi sarcinilor moştenirii proporţional cu cota succesorală ce
îi revine fiecăruia.
(2)
Înainte de partajul succesoral, creditorii ale căror creanţe provin din
conservarea sau din administrarea bunurilor moştenirii ori s-au născut
înainte de deschiderea moştenirii pot cere să fie plătiţi din bunurile
aflate în indiviziune. De asemenea, ei pot solicita executarea silită
asupra acestor bunuri.
(3)
Regula divizării de drept a pasivului succesoral nu se aplică dacă:
a)
obligaţia este indivizibilă;
b)
obligaţia are ca obiect un bun individual determinat ori o prestaţie determinată asupra unui astfel de bun;
c)
obligaţia este garantată cu o ipotecă sau o altă garanţie reală, caz în
care moştenitorul care primeşte bunul afectat garanţiei va fi obligat
pentru tot, însă numai în limita valorii acelui bun, iar participarea sa
la restul pasivului moştenirii se reduce corespunzător;
d)
unul dintre moştenitori este însărcinat, prin titlu, să execute singur
obligaţia. În acest caz, dacă titlul îl reprezintă testamentul, scutirea
celorlalţi moştenitori constituie o liberalitate, supusă reducţiunii
dacă este cazul.
Situaţia creditorilor personali ai moştenitorilor
Art. 1.156. -
(1)
Înainte de partajul succesoral, creditorii personali ai unui moştenitor nu pot urmări partea acestuia din bunurile moştenirii.
(2)
Creditorii personali ai moştenitorilor şi orice persoană ce justifică un
interes legitim pot să ceară partajul în numele debitorului lor, pot
pretinde să fie prezenţi la partajul prin bună învoială sau pot să
intervină în procesul de partaj.
(3)
Ceilalţi moştenitori pot obţine respingerea acţiunii de partaj introduse
de către creditor, plătind datoria în numele şi pe seama moştenitorului
debitor.
(4)
Creditorii pot solicita revocarea partajului fără a fi obligaţi să
dovedească frauda copărtaşilor numai dacă, deşi au cerut să fie
prezenţi, partajul s-a realizat în lipsa lor şi fără să fi fost
convocaţi. În toate celelalte cazuri, acţiunea în revocarea partajului
rămâne supusă dispoziţiilor art. 1.562.
(5)
Din bunurile moştenirii atribuite la partaj, precum şi din cele care le
iau locul în patrimoniul moştenitorului, creditorii moştenirii vor fi
plătiţi cu preferinţă faţă de creditorii personali ai moştenitorului.
(6)
Dispoziţiile alin. (5) sunt aplicabile şi legatarilor cu titlu
particular ori de câte ori obiectul legatului nu constă într-un bun
individual determinat.
Regresul între moştenitori. Insolvabilitatea unuia dintre moştenitori
Art. 1.157. -
(1)
Moştenitorul universal sau cu titlu universal care, din cauza garanţiei
reale sau din orice altă cauză, a plătit din datoria comună mai mult
decât partea sa are drept de regres împotriva celorlalţi moştenitori,
însă numai pentru partea din datoria comună ce revenea fiecăruia, chiar
şi atunci când moştenitorul care a plătit datoria ar fi fost subrogat în
drepturile creditorilor.
(2)
Când unul dintre moştenitorii universali sau cu titlu universal este
insolvabil, partea lui din pasivul moştenirii se împarte între toţi
ceilalţi în proporţie cu cotele succesorale ale fiecăruia.
(3)
Moştenitorul are dreptul de a cere plata creanţelor pe care le are faţă
de moştenire de la ceilalţi moştenitori, ca orice alt creditor al
moştenirii. În privinţa părţii din datorie care îi revine ca moştenitor,
dispoziţiile art. 1.620-1.624 sunt aplicabile.
Raportul datoriilor
Art. 1.158. -
(1)
Dacă, la data partajului succesoral, un moştenitor are o datorie certă
şi lichidă faţă de moştenire, aceasta se lichidează prin luare mai
puţin.
(2)
Dacă moştenitorul are mai multe datorii faţă de moştenire care nu sunt
acoperite cu partea sa din bunurile moştenirii, aceste datorii se sting
proporţional prin raport în limita părţii respective.
(3)
Raportul nu operează în privinţa creanţei pe care un moştenitor o are
faţă de moştenire. Însă moştenitorul care este atât creditor, cât şi
debitor al moştenirii se poate prevala de compensaţia legală, chiar dacă
nu ar fi întrunite condiţiile acesteia.
(4)
Prin acordul tuturor moştenitorilor, raportul datoriilor se poate realiza şi înainte de partajul succesoral.
Titlurile executorii obţinute împotriva defunctului
Art. 1.159. -
Titlurile executorii obţinute împotriva defunctului pot fi executate şi
împotriva moştenitorilor săi, în condiţiile prevăzute de Codul de
procedură civilă.
SECŢIUNEA a 4-a
Partajul de ascendent
Subiecte
Art. 1.160. -
Ascendenţii pot face partajul bunurilor lor între descendenţi.
Forme
Art. 1.161. -
(1)
Partajul de ascendent se poate realiza prin donaţie sau prin testament,
cu respectarea formelor, condiţiilor şi regulilor prevăzute de lege
pentru aceste acte juridice.
(2)
Partajul realizat prin donaţie nu poate avea ca obiect decât bunurile prezente.
Cuprins
Art. 1.162. -
Dacă în partajul de ascendent nu au fost cuprinse toate bunurile moştenirii, bunurile necuprinse se vor partaja conform legii.
Ineficacitate
Art. 1.163. -
(1)
Este lovit de nulitate absolută partajul în care nu s-au cuprins toţi
descendenţii care îndeplinesc condiţiile pentru a veni la moştenire, fie
în nume propriu, fie prin reprezentare succesorală.
(2)
Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică partajului în care nu a fost inclus
un descendent care vine la moştenire prin reprezentare succesorală, însă
a fost cuprins acela pe care îl reprezintă.
(3)
Dacă prin partajul de ascendent se încalcă rezerva succesorală a vreunui
descendent sau a soţului supravieţuitor, sunt aplicabile dispoziţiile
privitoare la reducţiunea liberalităţilor excesive.
CARTEA a V-a
Despre obligaţii*)
___________
*)
Dispoziţiile tranzitorii şi de punere în aplicare a cărţii a V-a sunt cuprinse în art. 102-189 din Legea nr. 71/2011.
TITLUL I
Dispoziţii generale
Conţinutul raportului obligaţional
Art. 1.164. -
Obligaţia este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este
ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să
obţină prestaţia datorată.
Izvoarele obligaţiilor
Art. 1.165. -
Obligaţiile izvorăsc din contract, act unilateral, gestiunea de afaceri,
îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum
şi din orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei
obligaţii.
Punere în aplicare Art. 1.165. - prin Lege 71/2011 : |
Art. 103. - |
Obligaţiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse
dispoziţiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a
săvârşirii lor. |
TITLUL II
Izvoarele obligaţiilor
CAPITOLUL I
Contractul
SECŢIUNEA 1
Dispoziţii generale
Noţiune
Art. 1.166. -
Contractul este acordul de voinţe dintre două sau mai multe persoane cu
intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic.
Regulile aplicabile contractelor
Art. 1.167. -
(1)
Toate contractele se supun regulilor generale din prezentul capitol.
(2)
Regulile particulare privitoare la anumite contracte sunt prevăzute în prezentul cod sau în legi speciale.
Regulile aplicabile contractelor nenumite
Art. 1.168. -
Contractelor nereglementate de lege li se aplică prevederile prezentului
capitol, iar dacă acestea nu sunt îndestulătoare, regulile speciale
privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult.
Libertatea de a contracta
Art. 1.169. -
Părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine
conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi
de bunele moravuri.
Buna-credinţă
Art. 1.170. -
Părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea şi
încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executării sale. Ele nu
pot înlătura sau limita această obligaţie.
SECŢIUNEA a 2-a
Diferite categorii de contracte
Contractul sinalagmatic şi contractul unilateral
Art. 1.171. -
Contractul este sinalagmatic atunci când obligaţiile născute din acesta
sunt reciproce şi interdependente. În caz contrar, contractul este
unilateral chiar dacă executarea lui presupune obligaţii în sarcina
ambelor părţi.
Contractul cu titlu oneros şi contractul cu titlu gratuit
Art. 1.172. -
(1)
Contractul prin care fiecare parte urmăreşte să îşi procure un avantaj în schimbul obligaţiilor asumate este cu titlu oneros.
(2)
Contractul prin care una dintre părţi urmăreşte să procure celeilalte
părţi un beneficiu, fără a obţine în schimb vreun avantaj, este cu titlu
gratuit.
Contractul comutativ şi contractul aleatoriu
Art. 1.173. -
(1)
Este comutativ contractul în care, la momentul încheierii sale,
existenţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor este certă, iar
întinderea acestora este determinată sau determinabilă.
(2)
Este aleatoriu contractul care, prin natura lui sau prin voinţa
părţilor, oferă cel puţin uneia dintre părţi şansa unui câştig şi o
expune totodată la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment
viitor şi incert.
Contractul consensual, solemn sau real
Art. 1.174. -
(1)
Contractul poate fi consensual, solemn sau real.
(2)
Contractul este consensual atunci când se formează prin simplul acord de voinţă al părţilor.
(3)
Contractul este solemn atunci când validitatea sa este supusă îndeplinirii unor formalităţi prevăzute de lege.
(4)
Contractul este real atunci când, pentru validitatea sa, este necesară remiterea bunului.
Contractul de adeziune
Art. 1.175. -
Contractul este de adeziune atunci când clauzele sale esenţiale sunt
impuse ori sunt redactate de una dintre părţi, pentru aceasta sau ca
urmare a instrucţiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le
accepte ca atare.
Contractul-cadru
Art. 1.176. -
(1)
Contractul-cadru este acordul prin care părţile convin să negocieze, să
încheie sau să menţină raporturi contractuale ale căror elemente
esenţiale sunt determinate de acesta.
(2)
Modalitatea de executare a contractului-cadru, în special termenul şi
volumul prestaţiilor, precum şi, dacă este cazul, preţul acestora sunt
precizate prin convenţii ulterioare.
Contractul încheiat cu consumatorii
Art. 1.177. -
Contractul încheiat cu consumatorii este supus legilor speciale şi, în completare, dispoziţiilor prezentului cod.
SECŢIUNEA a 3-a
Încheierea contractului
§1.
Dispoziţii preliminare
Libertatea formei
Art. 1.178. -
Contractul se încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor dacă
legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă.
Condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului
Art. 1.179. -
(1)
Condiţiile esenţiale pentru validitatea unui contract sunt:
1.
capacitatea de a contracta;
2.
consimţământul părţilor;
3.
un obiect determinat şi licit;
4.
o cauză licită şi morală.
(2)
În măsura în care legea prevede o anumită formă a contractului, aceasta
trebuie respectată, sub sancţiunea prevăzută de dispoziţiile legale
aplicabile.
§2.
Capacitatea părţilor
Capacitatea părţilor
Art. 1.180. -
Poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege şi nici oprită să încheie anumite contracte.
Reguli aplicabile
Art. 1.181. -
Regulile privitoare la capacitatea de a contracta sunt reglementate în principal în cartea I.
§3.
Consimţământul
I.
Formarea contractului
Încheierea contractului
Art. 1.182. -
(1)
Contractul se încheie prin negocierea lui de către părţi sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta.
(2)
Este suficient ca părţile să se pună de acord asupra elementelor
esenţiale ale contractului, chiar dacă lasă unele elemente secundare
spre a fi convenite ulterior ori încredinţează determinarea acestora
unei alte persoane.
Punere în aplicare prin Lege 71/2011 : |
Art. 105. - |
Dispoziţiile art. 1.182 alin. (2) şi (3) din Codul civil nu sunt
aplicabile contractelor a căror negociere a început înainte de intrarea
în vigoare a Codului civil. |
(3)
În condiţiile prevăzute la alin. (2), dacă părţile nu ajung la un acord
asupra elementelor secundare ori persoana căreia i-a fost încredinţată
determinarea lor nu ia o decizie, instanţa va dispune, la cererea
oricăreia dintre părţi, completarea contractului, ţinând seama, după
împrejurări, de natura acestuia şi de intenţia părţilor.
Punere în aplicare prin Lege 71/2011 : |
Art. 105. - |
Dispoziţiile art. 1.182 alin. (2) şi (3) din Codul civil nu sunt
aplicabile contractelor a căror negociere a început înainte de intrarea
în vigoare a Codului civil. |
Buna-credinţă în negocieri
Art. 1.183. -
(1)
Părţile au libertatea iniţierii, desfăşurării şi ruperii negocierilor şi nu pot fi ţinute răspunzătoare pentru eşecul acestora.
(2)
Partea care se angajează într-o negociere este ţinută să respecte
exigenţele bunei-credinţe. Părţile nu pot conveni limitarea sau
excluderea acestei obligaţii.
(3)
Este contrară exigenţelor bunei-credinţe, între altele, conduita părţii
care iniţiază sau continuă negocieri fără intenţia de a încheia
contractul.
(4)
Partea care iniţiază, continuă sau rupe negocierile contrar
bunei-credinţe răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte părţi.
Pentru stabilirea acestui prejudiciu se va ţine seama de cheltuielile
angajate în vederea negocierilor, de renunţarea de către cealaltă parte
la alte oferte şi de orice împrejurări asemănătoare.
Obligaţia de confidenţialitate în negocierile precontractuale
Art. 1.184. -
Când o informaţie confidenţială este comunicată de către o parte în
cursul negocierilor, cealaltă parte este ţinută să nu o divulge şi să nu
o folosească în interes propriu, indiferent dacă se încheie sau nu
contractul. Încălcarea acestei obligaţii atrage răspunderea părţii în
culpă.
Elementele de care depinde încheierea contractului
Art. 1.185.
-
Atunci când, în timpul negocierilor, o parte insistă să se ajungă la un
acord asupra unui anumit element sau asupra unei anumite forme,
contractul nu se încheie până nu se ajunge la un acord cu privire la
acestea.
Momentul şi locul încheierii contractului
Art. 1.186. -
(1)
Contractul se încheie în momentul şi în locul în care acceptarea ajunge
la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ea din motive care nu
îi sunt imputabile.
Punere în aplicare prin Lege 71/2011 : |
Art. 106. - |
Dispoziţiile art. 1.186 alin. (1) şi ale art. 1.193 alin. (2) din Codul
civil nu sunt aplicabile contractelor în cazul în care oferta de a
contracta a fost expediată înainte de intrarea în vigoare a Codului
civil. |
(2)
De asemenea, contractul se consideră încheiat în momentul în care
destinatarul ofertei săvârşeşte un act sau un fapt concludent, fără a-l
înştiinţa pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al practicilor
statornicite între părţi, al uzanţelor sau potrivit naturii afacerii,
acceptarea se poate face în acest mod.
Forma ofertei şi a acceptării
Art. 1.187. -
Oferta şi acceptarea trebuie emise în forma cerută de lege pentru încheierea valabilă a contractului.
Oferta de a contracta
Art. 1.188. -
(1)
O propunere constituie ofertă de a contracta dacă aceasta conţine
suficiente elemente pentru formarea contractului şi exprimă intenţia
ofertantului de a se obliga în cazul acceptării ei de către destinatar.
(2)
Oferta poate proveni de la persoana care are iniţiativa încheierii
contractului, care îi determină conţinutul sau, după împrejurări, care
propune ultimul element esenţial al contractului.
(3)
Dispoziţiile art. 1.182-1.203 se aplică în mod corespunzător şi atunci
când împrejurările în care se încheie contractul nu permit identificarea
ofertei sau a acceptării.
Propunerea adresată unor persoane nedeterminate
Art. 1.189. -
(1)
Propunerea adresată unor persoane nedeterminate, chiar dacă este
precisă, nu valorează ofertă, ci, după împrejurări, solicitare de ofertă
sau intenţie de negociere.
(2)
Cu toate acestea, propunerea valorează ofertă dacă aceasta rezultă
astfel din lege, din uzanţe ori, în mod neîndoielnic, din împrejurări.
În aceste cazuri, revocarea ofertei adresate unor persoane nedeterminate
produce efecte numai dacă este făcută în aceeaşi formă cu oferta însăşi
sau într-o modalitate care permite să fie cunoscută în aceeaşi măsură
cu aceasta.
Solicitarea de oferte
Art. 1.190. -
Solicitarea de a formula oferte, adresată uneia sau mai multor persoane
determinate, nu constituie, prin ea însăşi, ofertă de a contracta.
Oferta irevocabilă
Art. 1.191. -
(1)
Oferta este irevocabilă de îndată ce autorul ei se obligă să o menţină
un anumit termen. Oferta este, de asemenea, irevocabilă atunci când
poate fi considerată astfel în temeiul acordului părţilor, al
practicilor statornicite între acestea, al negocierilor, al conţinutului
ofertei ori al uzanţelor.
(2)
Declaraţia de revocare a unei oferte irevocabile nu produce niciun efect.
Termenul de acceptare
Art. 1.192. -
Termenul de acceptare curge din momentul în care oferta ajunge la destinatar.
Oferta fără termen adresată unei persoane absente
Art. 1.193. -
(1)
Oferta fără termen de acceptare, adresată unei persoane care nu este
prezentă, trebuie menţinută un termen rezonabil, după împrejurări,
pentru ca destinatarul să o primească, să o analizeze şi să expedieze
acceptarea.
(2)
Revocarea ofertei nu împiedică încheierea contractului decât dacă ajunge
la destinatar înainte ca ofertantul să primească acceptarea sau, după
caz, înaintea săvârşirii actului ori faptului care, potrivit
prevederilor art. 1.186 alin. (2), determină încheierea contractului.
Punere în aplicare prin Lege 71/2011 : |
Art. 106. - |
Dispoziţiile art. 1.186 alin. (1) şi ale art. 1.193 alin. (2) din Codul
civil nu sunt aplicabile contractelor în cazul în care oferta de a
contracta a fost expediată înainte de intrarea în vigoare a Codului
civil. |
(3)
Ofertantul răspunde pentru prejudiciul cauzat prin revocarea ofertei înaintea expirării termenului prevăzut la alin. (1).
Oferta fără termen adresată unei persoane prezente
Art. 1.194. -
(1)
Oferta fără termen de acceptare, adresată unei persoane prezente rămâne fără efecte dacă nu este acceptată de îndată.
(2)
Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul ofertei transmise prin
telefon sau prin alte asemenea mijloace de comunicare la distanţă.
Caducitatea ofertei
Art. 1.195. -
(1)
Oferta devine caducă dacă:
a)
acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit sau, în lipsă, în termenul prevăzut la art. 1.193 alin. (1);
b)
destinatarul o refuză.
(2)
Decesul sau incapacitatea ofertantului atrage caducitatea ofertei
irevocabile numai atunci când natura afacerii sau împrejurările o impun.
Acceptarea ofertei
Art. 1.196. -
(1)
Orice act sau fapt al destinatarului constituie acceptare dacă indică în
mod neîndoielnic acordul său cu privire la ofertă, astfel cum aceasta a
fost formulată, şi ajunge în termen la autorul ofertei. Dispoziţiile
art. 1.186 rămân aplicabile.
(2)
Tăcerea sau inacţiunea destinatarului nu valorează acceptare decât
atunci când aceasta rezultă din lege, din acordul părţilor, din
practicile statornicite între acestea, din uzanţe sau din alte
împrejurări.
Acceptarea necorespunzătoare a ofertei
Art. 1.197.
-
(1)
Răspunsul destinatarului nu constituie acceptare atunci când:
a)
cuprinde modificări sau completări care nu corespund ofertei primite;
b)
nu respectă forma cerută anume de ofertant;
c)
ajunge la ofertant după ce oferta a devenit caducă.
(2)
Răspunsul destinatarului, exprimat potrivit alin. (1), poate fi considerat, după împrejurări, ca o contraofertă.
Acceptarea tardivă
Art. 1.198. -
(1)
Acceptarea tardivă produce efecte numai dacă autorul ofertei îl
înştiinţează de îndată pe acceptant despre încheierea contractului.
(2)
Acceptarea făcută în termen, dar ajunsă la ofertant după expirarea
termenului, din motive neimputabile acceptantului, produce efecte dacă
ofertantul nu îl înştiinţează despre aceasta de îndată.
Retragerea ofertei sau a acceptării
Art. 1.199. -
Oferta sau acceptarea poate fi retrasă dacă retragerea ajunge la
destinatar anterior ori concomitent cu oferta sau, după caz, cu
acceptarea.
Comunicarea ofertei, acceptării şi revocării
Art. 1.200. -
(1)
Oferta, acceptarea, precum şi revocarea acestora produc efecte numai din
momentul în care ajung la destinatar, chiar dacă acesta nu ia
cunoştinţă de ele din motive care nu îi sunt imputabile.
(2)
Comunicarea acceptării trebuie făcută prin mijloace cel puţin la fel de
rapide ca cele folosite de ofertant, dacă din lege, din acordul
părţilor, din practicile statornicite între acestea sau din alte
asemenea împrejurări nu rezultă contrariul.
Clauze externe
Art. 1.201. -
Dacă prin lege nu se prevede altfel, părţile sunt ţinute de clauzele extrinseci la care contractul face trimitere.
Clauze standard
Art. 1.202. -
(1)
Sub rezerva prevederilor art. 1.203, dispoziţiile prezentei secţiuni se
aplică în mod corespunzător şi atunci când la încheierea contractului
sunt utilizate clauze standard.
(2)
Sunt clauze standard stipulaţiile stabilite în prealabil de una dintre
părţi pentru a fi utilizate în mod general şi repetat şi care sunt
incluse în contract fără să fi fost negociate cu cealaltă parte.
(3)
Clauzele negociate prevalează asupra clauzelor standard.
(4)
Atunci când ambele părţi folosesc clauze standard şi nu ajung la o
înţelegere cu privire la acestea, contractul se încheie totuşi pe baza
clauzelor convenite şi a oricăror clauze standard comune în substanţa
lor, cu excepţia cazului în care una dintre părţi notifică celeilalte
părţi, fie anterior momentului încheierii contractului, fie ulterior şi
de îndată, că nu intenţionează să fie ţinută de un astfel de contract.
Clauze neuzuale
Art. 1.203. -
Clauzele standard care prevăd în folosul celui care le propune limitarea
răspunderii, dreptul de a denunţa unilateral contractul, de a suspenda
executarea obligaţiilor sau care prevăd în detrimentul celeilalte părţi
decăderea din drepturi ori din beneficiul termenului, limitarea
dreptului de a opune excepţii, restrângerea libertăţii de a contracta cu
alte persoane, reînnoirea tacită a contractului, legea aplicabilă,
clauze compromisorii sau prin care se derogă de la normele privitoare la
competenţa instanţelor judecătoreşti nu produc efecte decât dacă sunt
acceptate, în mod expres, în scris, de cealaltă parte.
II.
Valabilitatea consimţământului
Condiţii
Art. 1.204. -
Consimţământul părţilor trebuie să fie serios, liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză.
Lipsa discernământului
Art. 1.205. -
(1)
Este anulabil contractul încheiat de o persoană care, la momentul
încheierii acestuia, se afla, fie şi numai vremelnic, într-o stare care o
punea în neputinţă de a-şi da seama de urmările faptei sale.
(2)
Contractul încheiat de o persoană pusă ulterior sub interdicţie poate fi
anulat dacă, la momentul când actul a fost făcut, cauzele punerii sub
interdicţie existau şi erau îndeobşte cunoscute.
III.
Viciile consimţământului
Cazuri
Art. 1.206. -
(1)
Consimţământul este viciat când este dat din eroare, surprins prin dol sau smuls prin violenţă.
(2)
De asemenea, consimţământul este viciat în caz de leziune.
Eroarea
Art. 1.207. -
(1)
Partea care, la momentul încheierii contractului, se afla într-o eroare
esenţială poate cere anularea acestuia, dacă cealaltă parte ştia sau,
după caz, trebuia să ştie că faptul asupra căruia a purtat eroarea era
esenţial pentru încheierea contractului.
(2)
Eroarea este esenţială:
1.
când poartă asupra naturii sau obiectului contractului;
2.
când poartă asupra identităţii obiectului prestaţiei sau asupra unei
calităţi a acestuia ori asupra unei alte împrejurări considerate
esenţiale de către părţi în absenţa căreia contractul nu s-ar fi
încheiat;
3.
când poartă asupra identităţii persoanei sau asupra unei calităţi a acesteia în absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat.
(3)
Eroarea de drept este esenţială atunci când priveşte o normă juridică
determinantă, potrivit voinţei părţilor, pentru încheierea contractului.
(4)
Eroarea care priveşte simplele motive ale contractului nu este
esenţială, cu excepţia cazului în care prin voinţa părţilor asemenea
motive au fost considerate hotărâtoare.
Eroarea nescuzabilă
Art. 1.208. -
(1)
Contractul nu poate fi anulat dacă faptul asupra căruia a purtat eroarea
putea fi, după împrejurări, cunoscut cu diligenţe rezonabile.
(2)
Eroarea de drept nu poate fi invocată în cazul dispoziţiilor legale accesibile şi previzibile.
Eroarea asumată
Art. 1.209. -
Nu atrage anularea contractului eroarea care poartă asupra unui element
cu privire la care riscul de eroare a fost asumat de cel care o invocă
sau, după împrejurări, trebuia să fie asumat de acesta.
Eroarea de calcul
Art. 1.210. -
Simpla eroare de calcul nu atrage anularea contractului, ci numai
rectificarea, afară de cazul în care, concretizându-se într-o eroare
asupra cantităţii, a fost esenţială pentru încheierea contractului.
Eroarea de calcul trebuie corectată la cererea oricăreia dintre părţi.
Eroarea de comunicare sau de transmitere
Art. 1.211. -
Dispoziţiile privitoare la eroare se aplică în mod corespunzător şi
atunci când eroarea poartă asupra declaraţiei de voinţă ori când
declaraţia a fost transmisă inexact prin intermediul unei alte persoane
sau prin mijloace de comunicare la distanţă.
Invocarea erorii cu bună-credinţă
Art. 1.212. -
Partea care este victima unei erori nu se poate prevala de aceasta contrar exigenţelor bunei-credinţe.
Adaptarea contractului
Art. 1.213. -
(1)
Dacă o parte este îndreptăţită să invoce anulabilitatea contractului
pentru eroare, dar cealaltă parte declară că doreşte să execute ori
execută contractul aşa cum acesta fusese înţeles de partea îndreptăţită
să invoce anulabilitatea, contractul se consideră că a fost încheiat aşa
cum l-a înţeles această din urmă parte.
(2)
În acest caz, după ce a fost informată asupra felului în care partea
îndreptăţită să invoce anulabilitatea a înţeles contractul şi înainte ca
aceasta să fi obţinut anularea, cealaltă parte trebuie, în termen de
cel mult 3 luni de la data când a fost notificată ori de la data când i
s-a comunicat cererea de chemare în judecată, să declare că este de
acord cu executarea sau să execute fără întârziere contractul, astfel
cum a fost înţeles de partea aflată în eroare.
(3)
Dacă declaraţia a fost făcută şi comunicată părţii aflate în eroare în
termenul prevăzut la alin. (2) sau contractul a fost executat, dreptul
de a obţine anularea este stins şi notificarea prevăzută la alin. (2)
este considerată lipsită de efecte.
Dolul
Art. 1.214. -
(1)
Consimţământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o
eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părţi ori când
aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe
contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le
dezvăluie.
(2)
Partea al cărei consimţământ a fost viciat prin dol poate cere anularea
contractului, chiar dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost esenţială.
(3)
Contractul este anulabil şi atunci când dolul provine de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părţi.
(4)
Dolul nu se presupune.
Dolul comis de un terţ
Art. 1.215. -
(1)
Partea care este victima dolului unui terţ nu poate cere anularea decât
dacă cealaltă parte a cunoscut sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască
dolul la încheierea contractului.
(2)
Independent de anularea contractului, autorul dolului răspunde pentru prejudiciile ce ar rezulta.
Violenţa
Art. 1.216. -
(1)
Poate cere anularea contractului partea care a contractat sub imperiul
unei temeri justificate induse, fără drept, de cealaltă parte sau de un
terţ.
(2)
Există violenţă când temerea insuflată este de aşa natură încât partea
ameninţată putea să creadă, după împrejurări, că, în lipsa
consimţământului său, viaţa, persoana, onoarea sau bunurile sale ar fi
expuse unui pericol grav şi iminent.
(3)
Violenţa poate atrage anularea contractului şi atunci când este
îndreptată împotriva unei persoane apropiate, precum soţul, soţia,
ascendenţii ori descendenţii părţii al cărei consimţământ a fost viciat.
(4)
În toate cazurile, existenţa violenţei se apreciază ţinând seama de
vârsta, starea socială, sănătatea şi caracterul celui asupra căruia s-a
exercitat violenţa, precum şi de orice altă împrejurare ce a putut
influenţa starea acestuia la momentul încheierii contractului.
Ameninţarea cu exerciţiul unui drept
Art. 1.217. -
Constituie violenţă şi temerea insuflată prin ameninţarea cu exerciţiul
unui drept făcută cu scopul de a obţine avantaje injuste.
Starea de necesitate
Art. 1.218. -
Contractul încheiat de o parte aflată în stare de necesitate nu poate fi
anulat decât dacă cealaltă parte a profitat de această împrejurare.
Temerea reverenţiară
Art. 1.219. -
Simpla temere izvorâtă din respect, fără să fi fost violenţă, nu atrage anularea contractului.
Violenţa săvârşită de un terţ
Art. 1.220. -
(1)
Violenţa atrage anularea contractului şi atunci când este exercitată de
un terţ, însă numai dacă partea al cărei consimţământ nu a fost viciat
cunoştea sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască violenţa săvârşită de
către terţ.
(2)
Independent de anularea contractului, autorul violenţei răspunde pentru prejudiciile ce ar rezulta.
Leziunea
Art. 1.221.
-
(1)
Există leziune atunci când una dintre părţi, profitând de starea de
nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte
părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestaţie de
o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât
valoarea propriei prestaţii.
(2)
Existenţa leziunii se apreciază şi în funcţie de natura şi scopul contractului.
(3)
Leziunea poate exista şi atunci când minorul îşi asumă o obligaţie
excesivă prin raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care
le obţine din contract ori la ansamblul circumstanţelor.
Sancţiune
Art. 1.222. -
(1)
Partea al cărei consimţământ a fost viciat prin leziune poate cere, la
alegerea sa, anularea contractului sau reducerea obligaţiilor sale cu
valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţită.
(2)
Cu excepţia cazului prevăzut de art. 1.221 alin. (3), acţiunea în
anulare este admisibilă numai dacă leziunea depăşeşte jumătate din
valoarea pe care o avea, la momentul încheierii contractului, prestaţia
promisă sau executată de partea lezată. Disproporţia trebuie să subziste
până la data cererii de anulare.
(3)
În toate cazurile, instanţa poate să menţină contractul dacă cealaltă
parte oferă, în mod echitabil, o reducere a propriei creanţe sau, după
caz, o majorare a propriei obligaţii. Dispoziţiile art. 1.213 privitoare
la adaptarea contractului se aplică în mod corespunzător.
Termenul de prescripţie
Art. 1.223. -
(1)
Dreptul la acţiunea în anulare sau în reducerea obligaţiilor pentru
leziune se prescrie în termen de un an de la data încheierii
contractului.
(2)
Anulabilitatea contractului nu poate să fie opusă pe cale de excepţie când dreptul la acţiune este prescris.
Inadmisibilitatea leziunii
Art. 1.224. -
Nu pot fi atacate pentru leziune contractele aleatorii, tranzacţia, precum şi alte contracte anume prevăzute de lege.
§4.
Obiectul contractului
Obiectul contractului
Art. 1.225. -
(1)
Obiectul contractului îl reprezintă operaţiunea juridică, precum
vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele asemenea, convenită de părţi,
astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor
contractuale.
(2)
Obiectul contractului trebuie să fie determinat şi licit, sub sancţiunea nulităţii absolute.
(3)
Obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori bunelor moravuri.
Obiectul obligaţiei
Art. 1.226. -
(1)
Obiectul obligaţiei este prestaţia la care se angajează debitorul.
(2)
Sub sancţiunea nulităţii absolute, el trebuie să fie determinat sau cel puţin determinabil şi licit.
Imposibilitatea iniţială a obiectului obligaţiei
Art. 1.227. -
Contractul este valabil chiar dacă, la momentul încheierii sale, una
dintre părţi se află în imposibilitate de a-şi executa obligaţia, afară
de cazul în care prin lege se prevede altfel.
Bunurile viitoare
Art. 1.228. -
În lipsa unei prevederi legale contrare, contractele pot purta şi asupra bunurilor viitoare.
Bunurile care nu sunt în circuitul civil
Art. 1.229. -
Numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestaţii contractuale.
Bunurile care aparţin altuia
Art. 1.230. -
Dacă prin lege nu se prevede altfel, bunurile unui terţ pot face
obiectul unei prestaţii, debitorul fiind obligat să le procure şi să le
transmită creditorului sau, după caz, să obţină acordul terţului. În
cazul neexecutării obligaţiei, debitorul răspunde pentru prejudiciile
cauzate.
Determinarea calităţii obiectului
Art. 1.231. -
Atunci când nu poate fi stabilită potrivit contractului, calitatea
prestaţiei sau a obiectului acesteia trebuie să fie rezonabilă sau, după
împrejurări, cel puţin de nivel mediu.
Determinarea obiectului de către un terţ
Art. 1.232. -
(1)
Atunci când preţul sau orice alt element al contractului urmează să fie
determinat de un terţ, acesta trebuie să acţioneze în mod corect,
diligent şi echidistant.
(2)
Dacă terţul nu poate sau nu doreşte să acţioneze ori aprecierea sa este
în mod manifest nerezonabilă, instanţa, la cererea părţii interesate, va
stabili, după caz, preţul sau elementul nedeterminat de către părţi.
Determinarea preţului între profesionişti
Art. 1.233. -
Dacă un contract încheiat între profesionişti nu stabileşte preţul şi
nici nu indică o modalitate pentru a-l determina, se presupune că
părţile au avut în vedere preţul practicat în mod obişnuit în domeniul
respectiv pentru aceleaşi prestaţii realizate în condiţii comparabile
sau, în lipsa unui asemenea preţ, un preţ rezonabil.
Raportarea la un factor de referinţă
Art. 1.234. -
Atunci când, potrivit contractului, preţul se determină prin raportare
la un factor de referinţă, iar acest factor nu există, a încetat să mai
existe ori nu mai este accesibil, el se înlocuieşte, în absenţa unei
convenţii contrare, cu factorul de referinţă cel mai apropiat.
§5.
Cauza
Noţiune
Art. 1.235. -
Cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul.
Condiţii
Art. 1.236. -
(1)
Cauza trebuie să existe, să fie licită şi morală.
(2)
Cauza este ilicită când este contrară legii şi ordinii publice.
(3)
Cauza este imorală când este contrară bunelor moravuri.
Frauda la lege
Art. 1.237. -
Cauza este ilicită şi atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative.
Sancţiune
Art. 1.238. -
(1)
Lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului, cu excepţia cazului în
care contractul a fost greşit calificat şi poate produce alte efecte
juridice.
(2)
Cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă
este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau,
după împrejurări, trebuia s-o cunoască.
Proba cauzei
Art. 1.239. -
(1)
Contractul este valabil chiar atunci când cauza nu este expres prevăzută.
(2)
Existenţa unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară.
§6.
Forma contractului
Formele de exprimare a consimţământului
Art. 1.240. -
(1)
Voinţa de a contracta poate fi exprimată verbal sau în scris.
(2)
Voinţa poate fi manifestată şi printr-un comportament care, potrivit
legii, convenţiei părţilor, practicilor statornicite între acestea sau
uzanţelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de a produce efectele
juridice corespunzătoare.
Forma scrisă
Art. 1.241. -
Înscrisul care constată încheierea contractului poate fi sub semnătură
privată sau autentic, având forţa probantă prevăzută de lege.
Sancţiune
Art. 1.242. -
(1)
Este lovit de nulitate absolută contractul încheiat în lipsa formei pe
care, în chip neîndoielnic, legea o cere pentru încheierea sa valabilă.
(2)
Dacă părţile s-au învoit ca un contract să fie încheiat într-o anumită
formă, pe care legea nu o cere, contractul se socoteşte valabil chiar
dacă forma nu a fost respectată.
Modificarea contractului
Art. 1.243. -
Dacă prin lege nu se prevede altfel, orice modificare a contractului
este supusă condiţiilor de formă cerute de lege pentru încheierea sa.
Forma cerută pentru înscrierea în cartea funciară
Art. 1.244. -
În afara altor cazuri prevăzute de lege, trebuie să fie încheiate prin
înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute, convenţiile care
strămută sau constituie drepturi reale care urmează a fi înscrise în
cartea funciară.
Forma contractelor electronice
Art. 1.245. -
Contractele care se încheie prin mijloace electronice sunt supuse condiţiilor de formă prevăzute de legea specială.
SECŢIUNEA a 4-a
Nulitatea contractului
§1.
Dispoziţii generale
Nulitatea
Art. 1.246. -
(1)
Orice contract încheiat cu încălcarea condiţiilor cerute de lege pentru
încheierea sa valabilă este supus nulităţii, dacă prin lege nu se
prevede o altă sancţiune.
(2)
Nulitatea poate fi absolută sau relativă.
(3)
Dacă prin lege nu se prevede altfel, nulitatea contractului poate fi constatată sau declarată prin acordul părţilor.
(4)
Prin acordul părţilor nu pot fi instituite şi nici suprimate cauze de
nulitate. Orice convenţie sau clauză contrară este considerată nescrisă.
Nulitatea absolută
Art. 1.247. -
(1)
Este nul contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes general.
(2)
Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, pe cale de acţiune sau de excepţie.
(3)
Instanţa este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută.
(4)
Contractul lovit de nulitate absolută nu este susceptibil de confirmare decât în cazurile prevăzute de lege.
Nulitatea relativă
Art. 1.248. -
(1)
Contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes particular este anulabil.
(2)
Nulitatea relativă poate fi invocată numai de cel al cărui interes este ocrotit prin dispoziţia legală încălcată.
(3)
Nulitatea relativă nu poate fi invocată din oficiu de instanţa judecătorească.
(4)
Contractul anulabil este susceptibil de confirmare.
Prescripţia
Art. 1.249. -
(1)
Dacă prin lege nu se prevede altfel, nulitatea absolută poate fi
invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie.
(2)
Nulitatea relativă poate fi invocată pe cale acţiune numai în termenul
de prescripţie stabilit de lege. Cu toate acestea, partea căreia i se
cere executarea contractului poate opune oricând nulitatea relativă a
contractului, chiar şi după împlinirea termenului de prescripţie a
dreptului la acţiunea în anulare.
§2.
Cauzele de nulitate
Cauzele de nulitate absolută
Art. 1.250. -
Contractul este lovit de nulitate absolută în cazurile anume prevăzute
de lege, precum şi atunci când rezultă neîndoielnic din lege că
interesul ocrotit este unul general.
Cauzele de nulitate relativă
Art. 1.251. -
Contractul este anulabil când au fost nesocotite dispoziţiile legale
privitoare la capacitatea de exerciţiu, când consimţământul uneia dintre
părţi a fost viciat, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege.
Prezumţia de nulitate relativă
Art. 1.252. -
În cazurile în care natura nulităţii nu este determinată ori nu reiese în chip neîndoielnic din lege, contractul este anulabil.
Nulitatea virtuală
Art. 1.253. -
În afara cazurilor în care legea prevede sancţiunea nulităţii,
contractul se desfiinţează şi atunci când sancţiunea nulităţii absolute
sau, după caz, relative trebuie aplicată pentru ca scopul dispoziţiei
legale încălcate să fie atins.
§3.
Efectele nulităţii
Desfiinţarea contractului şi a actelor subsecvente
Art. 1.254. -
(1)
Contractul lovit de nulitate absolută sau anulat este considerat a nu fi fost niciodată încheiat.
(2)
Desfiinţarea contractului atrage, în condiţiile legii, şi desfiinţarea actelor subsecvente încheiate în baza lui.
(3)
În cazul în care contractul este desfiinţat, fiecare parte trebuie să
restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent, prestaţiile
primite, potrivit prevederilor art. 1.639-1.647, chiar dacă acestea au
fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu.
Nulitatea parţială
Art. 1.255. -
(1)
Clauzele contrare legii, ordinii publice sau bunelor moravuri şi care nu
sunt considerate nescrise atrag nulitatea contractului în întregul său
numai dacă sunt, prin natura lor, esenţiale sau dacă, în lipsa acestora,
contractul nu s-ar fi încheiat.
(2)
În cazul în care contractul este menţinut în parte, clauzele nule sunt înlocuite de drept cu dispoziţiile legale aplicabile.
(3)
Dispoziţiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător şi clauzelor care
contravin unor dispoziţii legale imperative şi sunt considerate de lege
nescrise.
Nulitatea contractului plurilateral
Art. 1.256. -
În cazul contractelor cu mai multe părţi în care prestaţia fiecărei
părţi este făcută în considerarea unui scop comun, nulitatea
contractului în privinţa uneia dintre părţi nu atrage desfiinţarea în
întregime a contractului, afară de cazul în care participarea acesteia
este esenţială pentru existenţa contractului.
Daunele-interese. Reducerea prestaţiilor
Art. 1.257. -
În caz de violenţă sau dol, cel al cărui consimţământ este viciat are
dreptul de a pretinde, în afară de anulare, şi daune-interese sau, dacă
preferă menţinerea contractului, de a solicita numai reducerea
prestaţiei sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţit.
Repararea prejudiciului în cazul nulităţii contractului încheiat în formă autentică
Art. 1.258. -
În cazul anulării sau constatării nulităţii contractului încheiat în
formă autentică pentru o cauză de nulitate a cărei existenţă rezultă din
însuşi textul contractului, partea prejudiciată poate cere obligarea
notarului public la repararea prejudiciilor suferite, în condiţiile
răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.
Punere în aplicare Art. 1.258. - prin Lege 71/2011 : |
Art. 1061. - |
Răspunderea prevăzută de art. 1.258 din Codul civil poate fi angajată
numai în limita prejudiciului nereparat prin anularea sau constatarea
nulităţii contractului ce a fost dispusă prin hotărâre judecătorească
definitivă. Angajarea acestei răspunderi nu înlătură angajarea
răspunderii şi a altor persoane, în condiţiile legii. |
Refacerea contractului nul
Art. 1.259. -
Contractul nul poate fi refăcut, în tot sau în parte, cu respectarea
tuturor condiţiilor prevăzute de lege la data refacerii lui. În toate
cazurile, contractul refăcut nu va produce efecte decât pentru viitor,
iar nu şi pentru trecut.
Conversiunea contractului nul
Art. 1.260. -
(1)
Un contract lovit de nulitate absolută va produce totuşi efectele
actului juridic pentru care sunt îndeplinite condiţiile de fond şi de
formă prevăzute de lege.
(2)
Cu toate acestea, dispoziţiile alin. (1) nu se aplică dacă intenţia de a
exclude aplicarea conversiunii este stipulată în contractul lovit de
nulitate sau reiese, în chip neîndoielnic, din scopurile urmărite de
părţi la data încheierii contractului.
§4.
Validarea contractului
Cauzele de validare
Art. 1.261. -
(1)
Contractul afectat de o cauză de nulitate este validat atunci când nulitatea este acoperită.
(2)
Nulitatea poate fi acoperită prin confirmare sau prin alte moduri anume prevăzute de lege.
Confirmarea contractului
Art. 1.262. -
(1)
Confirmarea unui contract anulabil rezultă din voinţa, expresă sau tacită, de a renunţa la dreptul de a invoca nulitatea.
(2)
Voinţa de a renunţa trebuie să fie certă.
Condiţiile confirmării
Art. 1.263. -
(1)
Un contract anulabil poate fi confirmat dacă în momentul confirmării condiţiile sale de validitate sunt întrunite.
(2)
Persoana care poate invoca nulitatea poate confirma contractul numai
cunoscând cauza de nulitate şi, în caz de violenţă, numai după încetarea
acesteia.
(3)
Persoana chemată de lege să încuviinţeze actele minorului poate, în
numele şi în interesul acestuia, cere anularea contractului făcut fără
încuviinţarea sa ori să confirme contractul atunci când această
încuviinţare era suficientă pentru încheierea valabilă a acestuia.
(4)
Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător şi în cazul actelor încheiate fără autorizarea instanţei de tutelă.
(5)
În lipsa confirmării exprese, este suficient ca obligaţia să fie
executată în mod voluntar la data la care ea putea fi valabil confirmată
de către partea interesată.
(6)
Cel care trebuie să confirme poate să fie pus în întârziere printr-o
notificare prin care partea interesată să îi solicite fie să confirme
contractul anulabil, fie să exercite acţiunea în anulare, în termen de 6
luni de la notificare, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a cere
anularea contractului.
Cuprinsul actului confirmativ
Art. 1.264. -
Pentru a fi valabil, actul confirmativ trebuie să cuprindă obiectul,
cauza şi natura obligaţiei şi să facă menţiune despre motivul acţiunii
în anulare, precum şi despre intenţia de a repara viciul pe care se
întemeiază acea acţiune.
Efectele confirmării
Art. 1.265. -
(1)
Confirmarea îşi produce efectele din momentul încheierii contractului şi
atrage renunţarea la mijloacele şi excepţiile ce puteau fi opuse, sub
rezerva însă a drepturilor dobândite şi conservate de terţii de
bună-credinţă.
(2)
Când fiecare dintre părţi poate invoca nulitatea contractului sau mai
multe părţi o pot invoca împotriva alteia, confirmarea făcută de una
dintre acestea nu împiedică invocarea nulităţii de către celelalte
părţi.
(3)
Confirmarea unui contract anulabil pentru vicierea consimţământului prin
dol sau violenţă nu implică prin ea însăşi renunţarea la dreptul de a
cere daune-interese.
SECŢIUNEA a 5-a
Interpretarea contractului
Interpretarea după voinţa concordantă a părţilor
Art. 1.266. -
(1)
Contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor.
(2)
La stabilirea voinţei concordante se va ţine seama, între altele, de
scopul contractului, de negocierile purtate de părţi, de practicile
statornicite între acestea şi de comportamentul lor ulterior încheierii
contractului.
Interpretarea sistematică
Art. 1.267. -
Clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului.
Interpretarea clauzelor îndoielnice
Art. 1.268. -
(1)
Clauzele susceptibile de mai multe înţelesuri se interpretează în sensul
ce se potriveşte cel mai bine naturii şi obiectului contractului.
(2)
Clauzele îndoielnice se interpretează ţinând seama, între altele, de
natura contractului, de împrejurările în care a fost încheiat, de
interpretarea dată anterior de părţi, de sensul atribuit în general
clauzelor şi expresiilor în domeniu şi de uzanţe.
(3)
Clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul.
(4)
Contractul nu cuprinde decât lucrul asupra căruia părţile şi-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii folosiţi.
(5)
Clauzele destinate să exemplifice sau să înlăture orice îndoială asupra
aplicării contractului la un caz particular nu îi restrâng aplicarea în
alte cazuri care nu au fost expres prevăzute.
Regulile subsidiare de interpretare
Art. 1.269. -
(1)
Dacă, după aplicarea regulilor de interpretare, contractul rămâne
neclar, acesta se interpretează în favoarea celui care se obligă.
(2)
Stipulaţiile înscrise în contractele de adeziune se interpretează împotriva celui care le-a propus.
SECŢIUNEA a 6-a
Efectele contractului
§1.
Efectele între părţi
Forţa obligatorie
Art. 1.270. -
(1)
Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante.
(2)
Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege.
Impreviziunea
Art. 1.271. -
(1)
Părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă executarea
lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creşterii costurilor executării
propriei obligaţii, fie datorită scăderii valorii contraprestaţiei.
(2)
Cu toate acestea, dacă executarea contractului a devenit excesiv de
oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar
face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei,
instanţa poate să dispună:
a)
adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părţi
pierderile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor;
b)
încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte.
(3)
Dispoziţiile alin. (2) sunt aplicabile numai dacă:
a)
schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului;
b)
schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acesteia nu au fost şi
nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în
momentul încheierii contractului;
c)
debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu
putea fi în mod rezonabil considerat că şi-ar fi asumat acest risc;
d)
debitorul a încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă,
negocierea adaptării rezonabile şi echitabile a contractului.
Punere în aplicare Art. 1.271. - prin Lege 71/2011 : |
Art. 107. - |
Dispoziţiile art. 1.271 din Codul civil privitoare la impreviziune se
aplică numai contractelor încheiate după intrarea în vigoare a Codului
civil. |
Conţinutul contractului
Art. 1.272. -
(1)
Contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres
stipulat, dar şi la toate urmările pe care practicile statornicite între
părţi, uzanţele, legea sau echitatea le dau contractului, după natura
lui.
(2)
Clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, deşi nu sunt stipulate în mod expres.
Constituirea şi transferul drepturilor reale
Art. 1.273. -
(1)
Drepturile reale se constituie şi se transmit prin acordul de voinţă al
părţilor, chiar dacă bunurile nu au fost predate, dacă acest acord
poartă asupra unor bunuri determinate, ori prin individualizarea
bunurilor, dacă acordul poartă asupra unor bunuri de gen.
(2)
Fructele bunului sau dreptului transmis se cuvin dobânditorului de la
data transferului proprietăţii bunului ori, după caz, a cesiunii
dreptului, afară de cazul în care prin lege sau prin voinţa părţilor se
dispune altfel.
(3)
Dispoziţiile în materie de carte funciară, precum şi dispoziţiile
speciale referitoare la transferul anumitor categorii de bunuri mobile
rămân aplicabile.
Riscul în contractul translativ de proprietate
Art. 1.274. -
(1)
În lipsă de stipulaţie contrară, cât timp bunul nu este predat, riscul
contractului rămâne în sarcina debitorului obligaţiei de predare, chiar
dacă proprietatea a fost transferată dobânditorului. În cazul pieirii
fortuite a bunului, debitorul obligaţiei de predare pierde dreptul la
contraprestaţie, iar dacă a primit-o, este obligat să o restituie.
(2)
Cu toate acestea, creditorul pus în întârziere preia riscul pieirii
fortuite a bunului. El nu se poate libera chiar dacă ar dovedi că bunul
ar fi pierit şi dacă obligaţia de predare ar fi fost executată la timp.
Punere în aplicare Art. 1.274. - prin Lege 71/2011 : |
Art. 108. - |
Dispoziţiile art. 1.274 din Codul civil privitoare la transferul
riscurilor în contractele translative de proprietate se aplică numai
contractelor încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Transmiterea succesivă a unui bun mobil
Art. 1.275. -
(1)
Dacă cineva a transmis succesiv către mai multe persoane proprietatea
unui bun mobil corporal, cel care a dobândit cu bună-credinţă posesia
efectivă a bunului este titular al dreptului, chiar dacă titlul său are
dată ulterioară.
(2)
Este de bună-credinţă dobânditorul care, la data intrării în posesie, nu
a cunoscut şi nici nu putea să cunoască obligaţia asumată anterior de
înstrăinător.
(3)
Dacă niciunul dintre dobânditori nu a obţinut posesia efectivă a bunului
mobil corporal şi creanţa fiecăruia de predare a bunului este
exigibilă, va fi preferat cel care a sesizat cel dintâi instanţa de
judecată.
Denunţarea unilaterală
Art. 1.276. -
(1)
Dacă dreptul de a denunţa contractul este recunoscut uneia dintre părţi,
acesta poate fi exercitat atât timp cât executarea contractului nu a
început.
(2)
În contractele cu executare succesivă sau continuă, acest drept poate fi
exercitat cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz, chiar şi
după începerea executării contractului, însă denunţarea nu produce
efecte în privinţa prestaţiilor executate sau care se află în curs de
executare.
(3)
Dacă s-a stipulat o prestaţie în schimbul denunţării, aceasta produce efecte numai atunci când prestaţia este executată.
(4)
Dispoziţiile prezentului articol se aplică în lipsă de convenţie contrară.
Contractul pe durată nedeterminată
Art. 1.277. -
Contractul încheiat pe durată nedeterminată poate fi denunţat unilateral
de oricare dintre părţi cu respectarea unui termen rezonabil de
preaviz. Orice clauză contrară sau stipularea unei prestaţii în schimbul
denunţării contractului se consideră nescrisă.
Pactul de opţiune
Art. 1.278. -
(1)
Atunci când părţile convin ca una dintre ele să rămână legată de propria
declaraţie de voinţă, iar cealaltă să o poată accepta sau refuza, acea
declaraţie se consideră o ofertă irevocabilă şi produce efectele
prevăzute la art. 1.191.
(2)
Dacă părţile nu au convenit un termen pentru acceptare, acesta poate fi
stabilit de instanţă prin ordonanţă preşedinţială, cu citarea părţilor.
(3)
Pactul de opţiune trebuie să conţină toate elementele contractului pe
care părţile urmăresc să îl încheie, astfel încât acesta să se poată
încheia prin simpla acceptare a beneficiarului opţiunii.
(4)
Contractul se încheie prin exercitarea opţiunii în sensul acceptării de
către beneficiar a declaraţiei de voinţă a celeilalte părţi, în
condiţiile convenite prin pact.
(5)
Atât pactul de opţiune, cât şi declaraţia de acceptare trebuie încheiate
în forma prevăzută de lege pentru contractul pe care părţile urmăresc
să îl încheie.
Promisiunea de a contracta
Art. 1.279.
-
(1)
Promisiunea de a contracta trebuie să conţină toate acele clauze ale
contractului promis, în lipsa cărora părţile nu ar putea executa
promisiunea.
(2)
În caz de neexecutare a promisiunii, beneficiarul are dreptul la daune-interese.
(3)
De asemenea, dacă promitentul refuză să încheie contractul promis,
instanţa, la cererea părţii care şi-a îndeplinit propriile obligaţii,
poate să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract, atunci când
natura contractului o permite, iar cerinţele legii pentru validitatea
acestuia sunt îndeplinite. Prevederile prezentului alineat nu sunt
aplicabile în cazul promisiunii de a încheia un contract real, dacă prin
lege nu se prevede altfel.
(4)
Convenţia prin care părţile se obligă să negocieze în vederea încheierii
sau modificării unui contract nu constituie promisiune de a contracta.
§2.
Efectele faţă de terţi
I.
Dispoziţii generale
Relativitatea efectelor contractului
Art. 1.280.
-
Contractul produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Opozabilitatea efectelor contractului
Art. 1.281.
-
Contractul este opozabil terţilor, care nu pot aduce atingere
drepturilor şi obligaţiilor născute din contract. Terţii se pot prevala
de efectele contractului, însă fără a avea dreptul de a cere executarea
lui, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.
Transmisiunea drepturilor şi obligaţiilor către succesori
Art. 1.282.
-
(1)
La moartea unei părţi, drepturile şi obligaţiile contractuale ale
acesteia se transmit succesorilor săi universali sau cu titlu universal,
dacă din lege, din stipulaţia părţilor ori din natura contractului nu
rezultă contrariul.
(2)
Drepturile, precum şi, în cazurile prevăzute de lege, obligaţiile
contractuale în strânsă legătură cu un bun se transmit, odată cu acesta,
succesorilor cu titlu particular ai părţilor.
II.
Promisiunea faptei altuia
Efecte
Art. 1.283.
-
(1)
Cel care se angajează la a determina un terţ să încheie sau să ratifice
un act este ţinut să repare prejudiciul cauzat dacă terţul refuză să se
oblige sau, atunci când s-a obligat şi ca fideiusor, dacă terţul nu
execută prestaţia promisă.
(2)
Cu toate acestea, promitentul nu răspunde dacă asigură executarea
obligaţiei terţului, fără a se produce vreun prejudiciu creditorului.
(3)
Intenţia promitentului de a se angaja personal nu se prezumă, ci trebuie
să reiasă neîndoielnic din contract sau din împrejurările în care
acesta a fost încheiat.
III.
Stipulaţia pentru altul
Efecte
Art. 1.284.
-
(1)
Oricine poate stipula în numele său, însă în beneficiul unui terţ.
(2)
Prin efectul stipulaţiei, beneficiarul dobândeşte dreptul de a cere direct promitentului executarea prestaţiei.
Condiţiile privind terţul beneficiar
Art. 1.285.
-
Beneficiarul trebuie să fie determinat sau, cel puţin, determinabil la
data încheierii stipulaţiei şi să existe în momentul în care promitentul
trebuie să îşi execute obligaţia. În caz contrar, stipulaţia profită
stipulantului, fără a agrava însă sarcina promitentului.
Acceptarea stipulaţiei
Art. 1.286.
-
(1)
Dacă terţul beneficiar nu acceptă stipulaţia, dreptul său se consideră a nu fi existat niciodată.
(2)
Stipulaţia poate fi revocată cât timp acceptarea beneficiarului nu a
ajuns la stipulant sau la promitent. Stipulaţia poate fi acceptată şi
după decesul stipulantului sau al promitentului.
Revocarea stipulaţiei
Art. 1.287.
-
(1)
Stipulantul este singurul îndreptăţit să revoce stipulaţia, creditorii
sau moştenitorii săi neputând să o facă. Stipulantul nu poate însă
revoca stipulaţia fără acordul promitentului dacă acesta din urmă are
interesul să o execute.
(2)
Revocarea stipulaţiei produce efecte din momentul în care ajunge la
promitent. Dacă nu a fost desemnat un alt beneficiar, revocarea profită
stipulantului sau moştenitorilor acestuia, fără a agrava însă sarcina
promitentului.
Mijloacele de apărare ale promitentului
Art. 1.288.
-
Promitentul poate opune beneficiarului numai apărările întemeiate pe contractul care cuprinde stipulaţia.
IV.
Simulaţia
Efecte între părţi
Art. 1.289.
-
(1)
Contractul secret produce efecte numai între părţi şi, dacă din natura
contractului ori din stipulaţia părţilor nu rezultă contrariul, între
succesorii lor universali sau cu titlu universal.
(2)
Cu toate acestea, contractul secret nu produce efecte nici între părţi
dacă nu îndeplineşte condiţiile de fond cerute de lege pentru încheierea
sa valabilă.
Punere în aplicare Art. 1.289. prin Lege 71/2011 : |
Art. 109. - |
Dispoziţiile art. 1.289-1.294 din Codul civil se aplică numai în cazul
în care contractul secret este încheiat după intrarea în vigoare a
Codului civil. |
Efecte faţă de terţi
Art. 1.290.
-
(1)
Contractul secret nu poate fi invocat de părţi, de către succesorii lor
universali, cu titlu universal sau cu titlu particular şi nici de către
creditorii înstrăinătorului aparent împotriva terţilor care,
întemeindu-se cu bună-credinţă pe contractul public, au dobândit
drepturi de la achizitorul aparent.
(2)
Terţii pot invoca împotriva părţilor existenţa contractului secret, atunci când acesta le vatămă drepturile.
Punere în aplicare Art. 1.290. prin Lege 71/2011 : |
Art. 109. - |
Dispoziţiile art. 1.289-1.294 din Codul civil se aplică numai în cazul
în care contractul secret este încheiat după intrarea în vigoare a
Codului civil. |
Raporturile cu creditorii
Art. 1.291.
-
(1)
Existenţa contractului secret nu poate fi opusă de părţi creditorilor
dobânditorului aparent care, cu bună-credinţă, au notat începerea
urmăririi silite în cartea funciară sau au obţinut sechestru asupra
bunurilor care au făcut obiectul simulaţiei.
(2)
Dacă există un conflict între creditorii înstrăinătorului aparent şi
creditorii dobânditorului aparent, sunt preferaţi cei dintâi, în cazul
în care creanţa lor este anterioară contractului secret.
Punere în aplicare Art. 1.291. prin Lege 71/2011 : |
Art. 109. - |
Dispoziţiile art. 1.289-1.294 din Codul civil se aplică numai în cazul
în care contractul secret este încheiat după intrarea în vigoare a
Codului civil. |
Proba simulaţiei
Art. 1.292.
-
Dovada simulaţiei poate fi făcută de terţi sau de creditori cu orice
mijloc de probă. Părţile pot dovedi şi ele simulaţia cu orice mijloc de
probă, atunci când pretind că aceasta are caracter ilicit.
Punere în aplicare Art. 1.292. prin Lege 71/2011 : |
Art. 109. - |
Dispoziţiile art. 1.289-1.294 din Codul civil se aplică numai în cazul
în care contractul secret este încheiat după intrarea în vigoare a
Codului civil. |
Actele unilaterale
Art. 1.293.
-
Dispoziţiile referitoare la simulaţie se aplică în mod corespunzător şi
actelor juridice unilaterale destinate unei persoane determinate, care
au fost simulate prin acordul dintre autorul actului şi destinatarul
său.
Punere în aplicare Art. 1.293. prin Lege 71/2011 : |
Art. 109. - |
Dispoziţiile art. 1.289-1.294 din Codul civil se aplică numai în cazul
în care contractul secret este încheiat după intrarea în vigoare a
Codului civil. |
Actele nepatrimoniale
Art. 1.294.
-
Dispoziţiile referitoare la simulaţie nu se aplică actelor juridice nepatrimoniale.
Punere în aplicare Art. 1.294. prin Lege 71/2011 : |
Art. 109. - |
Dispoziţiile art. 1.289-1.294 din Codul civil se aplică numai în cazul
în care contractul secret este încheiat după intrarea în vigoare a
Codului civil. |
SECŢIUNEA a 7-a
Reprezentarea
Temeiul reprezentării
Art. 1.295.
-
Puterea de a reprezenta poate rezulta fie din lege, fie dintr-un act juridic ori dintr-o hotărâre judecătorească, după caz.
Efecte
Art. 1.296.
-
Contractul încheiat de reprezentant, în limitele împuternicirii, în
numele reprezentatului produce efecte direct între reprezentat şi
cealaltă parte.
Nearătarea calităţii de reprezentant
Art. 1.297.
-
(1)
Contractul încheiat de reprezentant în limita puterilor conferite,
atunci când terţul contractant nu cunoştea şi nici nu ar fi trebuit sa
cunoască faptul că reprezentantul acţiona în această calitate, îi obligă
numai pe reprezentant şi pe terţ, dacă prin lege nu se prevede altfel.
(2)
Cu toate acestea, dacă reprezentantul, atunci când contractează cu
terţul în limita puterilor conferite, pe seama unei întreprinderi,
pretinde că este titularul acesteia, terţul care descoperă ulterior
identitatea adevăratului titular poate să exercite şi împotriva acestuia
din urmă drepturile pe care le are împotriva reprezentantului.
Capacitatea părţilor
Art. 1.298.
-
În cazul reprezentării convenţionale, atât reprezentatul, cât şi
reprezentantul trebuie să aibă capacitatea de a încheia actul pentru
care reprezentarea a fost dată.
Viciile de consimţământ
Art. 1.299.
-
Contractul este anulabil atunci când consimţământul reprezentantului
este viciat. Dacă însă viciul de consimţământ priveşte elemente
stabilite de reprezentat, contractul este anulabil numai dacă voinţa
acestuia din urmă a fost viciată.
Buna-credinţă
Art. 1.300.
-
(1)
Afară de cazul în care sunt relevante pentru elementele stabilite de
reprezentat, buna sau reaua-credinţă, cunoaşterea sau necunoaşterea unei
anumite împrejurări se apreciază în persoana reprezentantului.
(2)
Reprezentatul de rea-credinţă nu poate invoca niciodată buna-credinţă a reprezentantului.
Forma împuternicirii
Art. 1.301.
-
Împuternicirea nu produce efecte decât dacă este dată cu respectarea
formelor cerute de lege pentru încheierea valabilă a contractului pe
care reprezentantul urmează să îl încheie.
Justificarea puterii de a reprezenta
Art. 1.302.
-
Contractantul poate întotdeauna cere reprezentantului să facă dovada
puterilor încredinţate de reprezentat şi, dacă reprezentarea este
cuprinsă într-un înscris, să îi remită o copie a înscrisului, semnată
pentru conformitate.
Conflictul de interese
Art. 1.303.
-
Contractul încheiat de un reprezentant aflat în conflict de interese cu
reprezentatul poate fi anulat la cererea reprezentatului, atunci când
conflictul era cunoscut sau trebuia să fie cunoscut de contractant la
data încheierii contractului.
Contractul cu sine însuşi şi dubla reprezentare
Art. 1.304.
-
(1)
Contractul încheiat de reprezentant cu sine însuşi, în nume propriu,
este anulabil numai la cererea reprezentatului, cu excepţia cazului în
care reprezentantul a fost împuternicit în mod expres în acest sens sau
cuprinsul contractului a fost determinat în asemenea mod încât să
excludă posibilitatea unui conflict de interese.
(2)
Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul dublei reprezentări.
Încetarea împuternicirii
Art. 1.305.
-
Puterea de reprezentare încetează prin renunţarea de către reprezentant
la împuternicire sau prin revocarea acesteia de către reprezentat.
Modificarea şi revocarea împuternicirii
Art. 1.306.
-
Modificarea şi revocarea împuternicirii trebuie aduse la cunoştinţa
terţilor prin mijloace corespunzătoare. În caz contrar, acestea nu sunt
opozabile terţilor decât dacă se dovedeşte că aceştia le cunoşteau ori
puteau să le cunoască în momentul încheierii contractului.
Alte cauze de încetare a puterii de a reprezenta
Art. 1.307.
-
(1)
Puterea de a reprezenta încetează prin decesul sau incapacitatea
reprezentantului ori a reprezentatului, dacă din convenţie ori din
natura afacerii nu rezultă contrariul.
(2)
Dacă reprezentantul sau reprezentatul este persoană juridică, puterea de
a reprezenta încetează la data la care persoana juridică îşi încetează
existenţa.
(3)
În cazul deschiderii procedurii insolvenţei asupra reprezentantului sau
reprezentatului, puterea de a reprezenta încetează în condiţiile
prevăzute de lege.
(4)
Încetarea puterii de a reprezenta nu produce efecte în privinţa terţilor
care, în momentul încheierii contractului, nu cunoşteau şi nici nu
trebuiau să cunoască această împrejurare.
Obligaţiile reprezentantului la încetarea împuternicirii
Art. 1.308.
-
(1)
La încetarea puterilor încredinţate, reprezentantul este obligat să
restituie reprezentatului înscrisul care constată aceste puteri.
(2)
Reprezentantul nu poate reţine acest înscris drept garanţie a creanţelor
sale asupra reprezentatului, dar poate să ceară o copie a înscrisului,
certificată de reprezentat, cu menţiunea că puterea de reprezentare a
încetat.
Lipsa sau depăşirea puterii de reprezentare
Art. 1.309.
-
(1)
Contractul încheiat de persoana care acţionează în calitate de
reprezentant, însă fără a avea împuternicire sau cu depăşirea puterilor
conferite, nu produce efecte între reprezentat şi terţ.
(2)
Dacă însă, prin comportamentul său, reprezentatul l-a determinat pe
terţul contractant să creadă în mod rezonabil că reprezentantul are
puterea de a-l reprezenta şi că acţionează în limita puterilor
conferite, reprezentatul nu se poate prevala faţă de terţul contractant
de lipsa puterii de a reprezenta.
Răspunderea reprezentantului
Art. 1.310.
-
Cel care încheie un contract în calitate de reprezentant, neavând
împuternicire ori depăşind limitele puterilor care i-au fost
încredinţate, răspunde pentru prejudiciile cauzate terţului contractant
care s-a încrezut, cu bună-credinţă, în încheierea valabilă a
contractului.
Ratificarea
Art. 1.311.
-
(1)
În cazurile prevăzute la art. 1.309, cel în numele căruia s-a încheiat
contractul poate să îl ratifice, respectând formele cerute de lege
pentru încheierea sa valabilă.
(2)
Terţul contractant poate, printr-o notificare, să acorde un termen
rezonabil pentru ratificare, după a cărui împlinire contractul nu mai
poate fi ratificat.
Efectele ratificării
Art. 1.312.
-
Ratificarea are efect retroactiv, fără a afecta însă drepturile dobândite de terţi între timp.
Transmisiunea facultăţii de a ratifica
Art. 1.313.
-
Facultatea de a ratifica se transmite moştenitorilor.
Desfiinţarea contractului înaintea ratificării
Art. 1.314.
-
Terţul contractant şi cel care a încheiat contractul în calitate de
reprezentant pot conveni desfiinţarea contractului cât timp acesta nu a
fost ratificat.
SECŢIUNEA a 8-a
Cesiunea contractului
Noţiune
Art. 1.315.
-
(1)
O parte poate să îşi substituie un terţ în raporturile născute dintr-un
contract numai dacă prestaţiile nu au fost încă integral executate, iar
cealaltă parte consimte la aceasta.
(2)
Sunt exceptate cazurile anume prevăzute de lege.
Forma cesiunii
Art. 1.316.
-
Cesiunea contractului şi acceptarea acesteia de către contractantul
cedat trebuie încheiate în forma cerută de lege pentru validitatea
contractului cedat.
Momentul cesiunii
Art. 1.317.
-
(1)
Dacă o parte a consimţit în mod anticipat ca partea cealaltă să îşi
poată substitui un terţ în raporturile născute din contract, cesiunea
produce efecte faţă de acea parte din momentul în care substituirea îi
este notificată ori, după caz, din momentul în care o acceptă.
(2)
În cazul în care toate elementele contractului rezultă dintr-un înscris
în care este cuprinsă clauza "la ordin" sau o altă menţiune echivalentă,
dacă prin lege nu se prevede altfel, girarea înscrisului produce
efectul substituirii giratarului în toate drepturile şi obligaţiile
girantului.
(3)
Dispoziţiile în materie de carte funciară, precum şi dispoziţiile
referitoare la transferul ori publicitatea anumitor categorii de bunuri
mobile rămân aplicabile.
Liberarea cedentului
Art. 1.318.
-
(1)
Cedentul este liberat de obligaţiile sale faţă de contractantul cedat
din momentul în care substituirea îşi produce efectele faţă de acesta.
(2)
În cazul în care a declarat că nu îl liberează pe cedent, contractantul
cedat se poate îndrepta împotriva acestuia atunci când cesionarul nu îşi
execută obligaţiile. În acest caz, contractantul cedat trebuie, sub
sancţiunea pierderii dreptului de regres împotriva cedentului, să îi
notifice neexecutarea obligaţiilor de către cesionar, în termen de 15
zile de la data neexecutării sau, după caz, de la data la care a
cunoscut faptul neexecutării.
Excepţiile contractantului cedat
Art. 1.319.
-
Contractantul cedat poate opune cesionarului toate excepţiile ce rezultă
din contract. Contractantul cedat nu poate invoca însă faţă de cesionar
vicii de consimţământ, precum şi orice apărări sau excepţii născute din
raporturile sale cu cedentul decât dacă şi-a rezervat acest drept
atunci când a consimţit la substituire.
Obligaţia de garanţie
Art. 1.320.
-
(1)
Cedentul garantează validitatea contractului.
(2)
Atunci când cedentul garantează executarea contractului, acesta va fi
ţinut ca un fideiusor pentru obligaţiile contractantului cedat.
SECŢIUNEA a 9-a
Încetarea contractului
Cauzele de încetare
Art. 1.321.
-
Contractul încetează, în condiţiile legii, prin executare, acordul de
voinţă al părţilor, denunţare unilaterală, expirarea termenului,
îndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea condiţiei, imposibilitate
fortuită de executare, precum şi din orice alte cauze prevăzute de lege.
Efectele încetării
Art. 1.322.
-
La încetarea contractului părţile sunt liberate de obligaţiile asumate.
Ele pot fi însă ţinute la repararea prejudiciilor cauzate şi, după caz,
la restituirea, în natură sau prin echivalent, a prestaţiilor primite în
urma încheierii contractului.
Restituirea prestaţiilor
Art. 1.323.
-
Restituirea prestaţiilor primite se face potrivit dispoziţiilor art. 1.635-1.649.
Punere în aplicare CAPITOLUL I prin Lege 71/2011 : |
Art. 102. - |
(1)
Contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a
fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea,
efectele, executarea şi încetarea sa. |
(2) Modificarea
contractului se face cu respectarea tuturor condiţiilor prevăzute de
legea în vigoare la data modificării. În privinţa elementelor ce nu fac
obiectul modificării, sunt aplicabile dispoziţiile alin. (1). |
CAPITOLUL II
Actul juridic unilateral
SECŢIUNEA 1
Dispoziţii generale
Noţiune
Art. 1.324.
-
Este unilateral actul juridic care presupune numai manifestarea de voinţă a autorului său.
Regimul juridic
Art. 1.325.
-
Dacă prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile legale privitoare la
contracte se aplică în mod corespunzător actelor unilaterale.
Actele unilaterale supuse comunicării
Art. 1.326.
-
(1)
Actul unilateral este supus comunicării atunci când constituie, modifică
sau stinge un drept al destinatarului şi ori de câte ori informarea
destinatarului este necesară potrivit naturii actului.
(2)
Dacă prin lege nu se prevede altfel, comunicarea se poate face în orice modalitate adecvată, după împrejurări.
(3)
Actul unilateral produce efecte din momentul în care comunicarea ajunge
la destinatar, chiar dacă acesta nu a luat cunoştinţă de aceasta din
motive care nu îi sunt imputabile.
SECŢIUNEA a 2-a
Actul unilateral ca izvor de obligaţii
Promisiunea unilaterală
Art. 1.327.
-
(1)
Promisiunea unilaterală făcută cu intenţia de a se obliga independent de acceptare îl leagă numai pe autor.
(2)
Destinatarul actului poate să refuze dreptul astfel născut.
(3)
Dacă autorul actului nu a stipulat expres un termen, promisiunea se
consideră făcută pentru o anumită durată, potrivit cu natura obligaţiei
şi cu împrejurările în care a fost asumată.
Promisiunea publică de recompensă
Art. 1.328.
-
(1)
Cel care promite în mod public o recompensă în schimbul executării unei
prestaţii este obligat să facă plata, chiar dacă prestaţia a fost
executată fără a se cunoaşte promisiunea.
(2)
Dacă prestaţia a fost executată de mai multe persoane împreună,
recompensa se împarte între ele, potrivit contribuţiei fiecăreia la
obţinerea rezultatului, iar dacă aceasta nu se poate stabili, recompensa
se împarte în mod egal.
(3)
Atunci când prestaţia a fost executată separat de mai multe persoane,
recompensa se cuvine aceleia care a comunicat cea dintâi rezultatul.
Revocarea promisiunii publice de recompensă
Art. 1.329.
-
(1)
Promisiunea poate fi revocată în aceeaşi formă în care a fost făcută publică sau într-o formă echivalentă.
(2)
Revocarea nu produce efecte faţă de cel care, mai înainte de publicarea ei, a executat prestaţia.
(3)
Dacă revocarea a fost făcută fără justă cauză, autorul promisiunii
datorează o despăgubire echitabilă, care nu va putea depăşi recompensa
promisă, celor care înainte de publicarea revocării au făcut cheltuieli
în vederea executării prestaţiei. Cu toate acestea, promitentul nu
datorează despăgubiri, dacă dovedeşte că rezultatul cerut nu putea fi
obţinut.
(4)
Dreptul la acţiunea în despăgubire se prescrie în termen de un an de la data publicării revocării.
CAPITOLUL III
Faptul juridic licit
SECŢIUNEA 1
Gestiunea de afaceri
Condiţii
Art. 1.330.
-
(1)
Există gestiune de afaceri atunci când, fără să fie obligată, o
persoană, numită gerant, gestionează în mod voluntar şi oportun
afacerile altei persoane, numită gerat, care nu cunoaşte existenţa
gestiunii sau, cunoscând gestiunea, nu este în măsură să desemneze un
mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale.
(2)
Cel care, fără să ştie, lucrează în interesul altuia nu este ţinut de
obligaţiile ce îi revin, potrivit legii, gerantului. El este îndreptăţit
la restituire potrivit regulilor aplicabile îmbogăţirii fără justă
cauză.
(3)
Nu există gestiune de afaceri atunci când cel care administrează
afacerile unei alte persoane acţionează cu intenţia de a o gratifica.
Punere în aplicare Art. 1.330. prin Lege 71/2011 : |
Art. 110. - |
Dispoziţiile art. 1.330-1.340 din Codul civil nu sunt aplicabile
gestiunii de afaceri începute înainte de data intrării în vigoare a
acestuia. |
Obligaţia de înştiinţare
Art. 1.331.
-
Gerantul trebuie să îl înştiinţeze pe gerat despre gestiunea începută de îndată ce acest lucru este posibil.
Punere în aplicare Art. 1.331. prin Lege 71/2011 : |
Art. 110. - |
Dispoziţiile art. 1.330-1.340 din Codul civil nu sunt aplicabile
gestiunii de afaceri începute înainte de data intrării în vigoare a
acestuia. |
Continuarea gestiunii
Art. 1.332.
-
Gestiunea de afaceri îl obligă pe gerant să continue gestiunea începută
până când o poate abandona fără riscul vreunei pierderi ori până când
geratul, personal sau prin reprezentant, ori, după caz, moştenitorii
acestuia sunt în măsură să o preia.
Punere în aplicare Art. 1.332. prin Lege 71/2011 : |
Art. 110. - |
Dispoziţiile art. 1.330-1.340 din Codul civil nu sunt aplicabile
gestiunii de afaceri începute înainte de data intrării în vigoare a
acestuia. |
Continuarea gestiunii de către moştenitorii gerantului
Art. 1.333.
-
Moştenitorii gerantului care cunosc gestiunea sunt ţinuţi să continue
afacerile începute de acesta din urmă, în aceleaşi condiţii ca şi
gerantul.
Punere în aplicare Art. 1.333. prin Lege 71/2011 : |
Art. 110. - |
Dispoziţiile art. 1.330-1.340 din Codul civil nu sunt aplicabile
gestiunii de afaceri începute înainte de data intrării în vigoare a
acestuia. |
Diligenţa datorată de gerant
Art. 1.334.
-
(1)
Gerantul este dator să se îngrijească de interesele geratului cu
diligenţa pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor
sale.
(2)
Când gestiunea a urmărit să îl apere pe gerat de o pagubă iminentă,
gerantul nu răspunde decât pentru prejudiciile cauzate geratului cu
intenţie sau din culpă gravă.
Punere în aplicare Art. 1.334. prin Lege 71/2011 : |
Art. 110. - |
Dispoziţiile art. 1.330-1.340 din Codul civil nu sunt aplicabile
gestiunii de afaceri începute înainte de data intrării în vigoare a
acestuia. |
Obligaţiile gerantului
Art. 1.335.
-
La încetarea gestiunii, gerantul trebuie să dea socoteală geratului şi
să îi remită acestuia toate bunurile obţinute cu ocazia gestiunii.
Punere în aplicare Art. 1.335. prin Lege 71/2011 : |
Art. 110. - |
Dispoziţiile art. 1.330-1.340 din Codul civil nu sunt aplicabile
gestiunii de afaceri începute înainte de data intrării în vigoare a
acestuia. |
Actele încheiate de gerant
Art. 1.336.
-
(1)
Gerantul care acţionează în nume propriu este ţinut faţă de terţii cu
care a contractat, fără a limita dreptul oricăruia dintre aceştia de a
se regresa împotriva geratului.
(2)
Atunci când acţionează în numele geratului, gerantul nu este ţinut faţă
de terţii cu care a contractat decât dacă geratul nu este obligat faţă
de aceştia.
Punere în aplicare Art. 1.336. prin Lege 71/2011 : |
Art. 110. - |
Dispoziţiile art. 1.330-1.340 din Codul civil nu sunt aplicabile
gestiunii de afaceri începute înainte de data intrării în vigoare a
acestuia. |
Obligaţiile geratului
Art. 1.337.
-
(1)
Atunci când condiţiile gestiunii de afaceri sunt întrunite, chiar dacă
rezultatul nu a fost atins, geratul trebuie să ramburseze gerantului
cheltuielile necesare, precum şi, în limita sporului de valoare,
cheltuielile utile făcute de gerant, împreună cu dobânzile din ziua în
care au fost efectuate, şi să îl despăgubească pentru prejudiciul pe
care, fără culpa sa, gerantul l-a suferit din cauza gestiunii.
(2)
Geratul trebuie să execute şi obligaţiile născute din actele necesare şi
utile care, în numele ori în beneficiul său, au fost încheiate de
gerant.
(3)
Caracterul necesar sau util al actelor şi cheltuielilor se apreciază la momentul la care gerantul le-a făcut.
(4)
În vederea garantării cheltuielilor necesare, gerantul are dreptul de a
cere instanţei, în urma unei expertize dispuse de aceasta cu procedura
prevăzută de lege pentru ordonanţa preşedinţială, înscrierea în cartea
funciară a unei ipoteci legale, în condiţiile legii.
Punere în aplicare Art. 1.337. prin Lege 71/2011 : |
Art. 110. - |
Dispoziţiile art. 1.330-1.340 din Codul civil nu sunt aplicabile
gestiunii de afaceri începute înainte de data intrării în vigoare a
acestuia. |
Împotrivirea beneficiarului gestiunii
Art. 1.338.
-
(1)
Cel care începe sau continuă o gestiune, cunoscând sau trebuind să
cunoască împotrivirea titularului afacerii, poate cere numai restituirea
cheltuielilor necesare. În acest caz, instanţa, la cererea titularului
afacerii, poate acorda un termen pentru executarea obligaţiei de
restituire.
(2)
Cel care ignoră împotrivirea titularului este răspunzător pentru prejudiciile cauzate chiar şi din cea mai uşoară culpă.
Punere în aplicare Art. 1.338. prin Lege 71/2011 : |
Art. 110. - |
Dispoziţiile art. 1.330-1.340 din Codul civil nu sunt aplicabile
gestiunii de afaceri începute înainte de data intrării în vigoare a
acestuia. |
Gestiunea inoportună
Art. 1.339.
-
Actele şi cheltuielile care, fără a fi necesare sau utile, au fost
efectuate pe perioada gestiunii îl obligă pe gerat la restituire numai
în măsura în care i-au procurat vreun avantaj.
Punere în aplicare Art. 1.339. prin Lege 71/2011 : |
Art. 110. - |
Dispoziţiile art. 1.330-1.340 din Codul civil nu sunt aplicabile
gestiunii de afaceri începute înainte de data intrării în vigoare a
acestuia. |
Ratificarea gestiunii
Art. 1.340.
-
În privinţa actelor juridice, gestiunea ratificată produce, de la data când a fost începută, efectele unui mandat.
Punere în aplicare Art. 1.340. prin Lege 71/2011 : |
Art. 110. - |
Dispoziţiile art. 1.330-1.340 din Codul civil nu sunt aplicabile
gestiunii de afaceri începute înainte de data intrării în vigoare a
acestuia. |
SECŢIUNEA a 2-a
Plata nedatorată
Noţiune
Art. 1.341.
-
(1)
Cel care plăteşte fără a datora are dreptul la restituire.
(2)
Nu este supus restituirii ceea ce s-a plătit cu titlu de liberalitate sau gestiune de afaceri.
(3)
Se prezumă, până la proba contrară, că plata s-a făcut cu intenţia de a stinge o datorie proprie.
Plata primită cu bună-credinţă de creditor
Art. 1.342.
-
(1)
Restituirea nu poate fi dispusă atunci când, în urma plăţii, cel care a
primit-o cu bună-credinţă a lăsat să se împlinească termenul de
prescripţie ori s-a lipsit, în orice mod, de titlul său de creanţă sau a
renunţat la garanţiile creanţei.
(2)
În acest caz, cel care a plătit are drept de regres împotriva
adevăratului debitor în temeiul subrogaţiei legale în drepturile
creditorului plătit.
Restituirea plăţii anticipate
Art. 1.343.
-
Ceea ce debitorul a plătit înainte de împlinirea termenului suspensiv nu
se poate restitui decât atunci când plata s-a făcut prin dol sau
violenţă. De asemenea, este supusă restituirii şi plata făcută înainte
de îndeplinirea condiţiei suspensive.
Reguli aplicabile restituirii
Art. 1.344.
-
Restituirea plăţii nedatorate se face potrivit dispoziţiilor art. 1.635-1.649.
SECŢIUNEA a 3-a
Îmbogăţirea fără justă cauză
Condiţii
Art. 1.345.
-
Cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit fără justă cauză în
detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii
patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ţinut dincolo
de limita propriei sale îmbogăţiri.
Îmbogăţirea justificată
Art. 1.346.
-
Îmbogăţirea este justificată atunci când rezultă:
a)
din executarea unei obligaţii valabile;
b)
din neexercitarea de către cel păgubit a unui drept contra celui îmbogăţit;
c)
dintr-un act îndeplinit de cel păgubit în interesul său personal şi
exclusiv, pe riscul său ori, după caz, cu intenţia de a gratifica.
Condiţiile şi întinderea restituirii
Art. 1.347.
-
(1)
Restituirea nu este datorată decât dacă îmbogăţirea subzistă la data sesizării instanţei.
(2)
Cel care s-a îmbogăţit este obligat la restituire, în condiţiile prevăzute la art. 1.639 şi următoarele.
Caracterul subsidiar
Art. 1.348.
-
Cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are
dreptul la o altă acţiune pentru a obţine ceea ce îi este datorat.
CAPITOLUL IV
Răspunderea civilă
SECŢIUNEA 1
Dispoziţii generale
Răspunderea delictuală
Art. 1.349.
-
(1)
Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care
legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin
acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale
altor persoane.
(2)
Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de
toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.
(3)
În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare
prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate
sub paza sa, precum şi de ruina edificiului.
(4)
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabileşte prin lege specială.
Răspunderea contractuală
Art. 1.350.
-
(1)
Orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat.
(2)
Atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire,
ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este
obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii.
(3)
Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părţi nu poate
înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în
favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile.
SECŢIUNEA a 2-a
Cauze exoneratoare de răspundere
Forţa majoră şi cazul fortuit
Art. 1.351.
-
(1)
Dacă legea nu prevede altfel sau părţile nu convin contrariul,
răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forţă
majoră sau de caz fortuit.
(2)
Forţa majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil.
(3)
Cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici
împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă
evenimentul nu s-ar fi produs.
(4)
Dacă, potrivit legii, debitorul este exonerat de răspundere contractuală
pentru un caz fortuit, el este, de asemenea, exonerat şi în caz de
forţă majoră.
Fapta victimei sau a terţului
Art. 1.352.
-
Fapta victimei înseşi şi fapta terţului înlătură răspunderea chiar dacă
nu au caracteristicile forţei majore, ci doar pe cele ale cazului
fortuit, însă numai în cazurile în care, potrivit legii sau convenţiei
părţilor, cazul fortuit este exonerator de răspundere.
Exerciţiul drepturilor
Art. 1.353.
-
Cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale
nu este obligat să îl repare, cu excepţia cazului în care dreptul este
exercitat abuziv.
Alte cauze de exonerare
Art. 1.354.
-
Victima nu poate obţine repararea prejudiciului cauzat de persoana care
i-a acordat ajutor în mod dezinteresat sau de lucrul, animalul ori
edificiul de care s-a folosit cu titlu gratuit decât dacă dovedeşte
intenţia sau culpa gravă a celui care, potrivit legii, ar fi fost chemat
să răspundă.
Clauze privind răspunderea
Art. 1.355.
-
(1)
Nu se poate exclude sau limita, prin convenţii sau acte unilaterale,
răspunderea pentru prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă
săvârşită cu intenţie sau din culpă gravă.
(2)
Sunt valabile clauzele care exclud răspunderea pentru prejudiciile
cauzate, printr-o simplă imprudenţă sau neglijenţă, bunurilor victimei.
(3)
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate integrităţii fizice sau psihice
ori sănătăţii nu poate fi înlăturată ori diminuată decât în condiţiile
legii.
(4)
Declaraţia de acceptare a riscului producerii unui prejudiciu nu
constituie, prin ea însăşi, renunţarea victimei la dreptul de a obţine
plata despăgubirilor.
Anunţuri privitoare la răspundere
Art. 1.356.
-
(1)
Un anunţ care exclude sau limitează răspunderea contractuală, indiferent
dacă este adus ori nu la cunoştinţa publicului, nu are niciun efect
decât dacă acela care îl invocă face dovada că cel prejudiciat cunoştea
existenţa anunţului la momentul încheierii contractului.
(2)
Printr-un anunţ nu poate fi exclusă sau limitată răspunderea delictuală
pentru prejudiciile cauzate victimei. Un asemenea anunţ poate avea însă
valoarea semnalării unui pericol, fiind aplicabile, după împrejurări,
dispoziţiile art. 1.371 alin. (1).
SECŢIUNEA a 3-a
Răspunderea pentru fapta proprie
Condiţiile răspunderii
Art. 1.357.
-
(1)
Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare.
(2)
Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.
Criterii particulare de apreciere a vinovăţiei
Art. 1.358.
-
Pentru aprecierea vinovăţiei se va ţine seama de împrejurările în care
s-a produs prejudiciul, străine de persoana autorului faptei, precum şi,
dacă este cazul, de faptul că prejudiciul a fost cauzat de un
profesionist în exploatarea unei întreprinderi.
Repararea prejudiciului constând în vătămarea unui interes
Art. 1.359.
-
Autorul faptei ilicite este obligat să repare prejudiciul cauzat şi când
acesta este urmare a atingerii aduse unui interes al altuia, dacă
interesul este legitim, serios şi, prin felul în care se manifestă,
creează aparenţa unui drept subiectiv.
Legitima apărare
Art. 1.360.
-
(1)
Nu datorează despăgubire cel care, fiind în legitimă apărare, a cauzat agresorului un prejudiciu.
(2)
Cu toate acestea, va putea fi obligat la plata unei indemnizaţii
adecvate şi echitabile cel care a săvârşit o infracţiune prin depăşirea
limitelor legitimei apărări.
Starea de necesitate
Art. 1.361.
-
Cel care, aflat în stare de necesitate, a distrus sau a deteriorat
bunurile altuia pentru a se apăra pe sine ori bunurile proprii de un
prejudiciu sau pericol iminent este obligat să repare prejudiciul
cauzat, potrivit regulilor aplicabile îmbogăţirii fără justă cauză.
Obligaţia terţului de reparare a prejudiciului
Art. 1.362.
-
Dacă, în cazurile prevăzute la art. 1.360 alin. (2) şi art. 1.361, fapta
păgubitoare a fost săvârşită în interesul unei terţe persoane, cel
prejudiciat se va îndrepta împotriva acesteia în temeiul îmbogăţirii
fără justă cauză.
Divulgarea secretului comercial
Art. 1.363.
-
O persoană se poate exonera de răspundere pentru prejudiciul cauzat prin
divulgarea secretului comercial dovedind că divulgarea a fost impusă de
împrejurări grave ce priveau sănătatea sau siguranţa publică.
Punere în aplicare Art. 1.363. prin Lege 71/2011 : |
Art. 1101. - |
Clauza exoneratoare de răspundere prevăzută la art. 1.363 din Codul
civil privitoare la divulgarea secretului comercial sau profesional de
care sunt ţinuţi profesioniştii se aplică atât în cazul răspunderii
delictuale pentru fapta proprie, cât şi în cazul răspunderii
contractuale. |
Îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege
Art. 1.364.
-
Îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege sau ordinul
superiorului nu îl exonerează de răspundere pe cel care putea să îşi dea
seama de caracterul ilicit al faptei sale săvârşite în asemenea
împrejurări.
Efectele hotărârii penale
Art. 1.365.
-
Instanţa civilă nu este legată de dispoziţiile legii penale şi nici de
hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în
ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului
faptei ilicite.
Răspunderea minorului şi a celui pus sub interdicţie judecătorească
Art. 1.366.
-
(1)
Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani sau persoana pusă sub
interdicţie judecătorească nu răspunde de prejudiciul cauzat, dacă nu se
dovedeşte discernământul său la data săvârşirii faptei.
(2)
Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani răspunde de prejudiciul cauzat,
în afară de cazul în care dovedeşte că a fost lipsit de discernământ la
data săvârşirii faptei.
Răspunderea altor persoane lipsite de discernământ
Art. 1.367.
-
(1)
Cel care a cauzat un prejudiciu nu este răspunzător dacă în momentul în
care a săvârşit fapta păgubitoare era într-o stare, chiar vremelnică, de
tulburare a minţii care l-a pus în neputinţă de a-şi da seama de
urmările faptei sale.
(2)
Cu toate acestea, cel care a cauzat prejudiciul este răspunzător, dacă
starea vremelnică de tulburare a minţii a fost provocată de el însuşi,
prin beţia produsă de alcool, de stupefiante sau de alte substanţe.
Obligaţia subsidiară de indemnizare a victimei
Art. 1.368.
-
(1)
Lipsa discernământului nu îl scuteşte pe autorul prejudiciului de plata
unei indemnizaţii către victimă ori de câte ori nu poate fi angajată
răspunderea persoanei care avea, potrivit legii, îndatorirea de a-l
supraveghea.
(2)
Indemnizaţia va fi stabilită într-un cuantum echitabil, ţinându-se seama de starea patrimonială a părţilor.
Răspunderea altor persoane
Art. 1.369.
-
(1)
Cel care l-a îndemnat sau l-a determinat pe altul să cauzeze un
prejudiciu, l-a ajutat în orice fel să îl pricinuiască sau, cu bună
ştiinţă, a tăinuit bunuri ce proveneau dintr-o faptă ilicită ori a tras
foloase din prejudicierea altuia răspunde solidar cu autorul faptei.
(2)
Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în privinţa celui care, în orice
fel, a împiedicat ori a întârziat chemarea în judecată a autorului
faptei ilicite.
Imposibilitatea de individualizare a autorului faptei ilicite
Art. 1.370.
-
Dacă prejudiciul a fost cauzat prin acţiunea simultană sau succesivă a
mai multor persoane, fără să se poată stabili că a fost cauzat sau, după
caz, că nu putea fi cauzat prin fapta vreuneia dintre ele, toate aceste
persoane vor răspunde solidar faţă de victimă.
Vinovăţia comună. Pluralitatea de cauze
Art. 1.371.
-
(1)
În cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la
cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în
parte, deşi putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ţinut numai
pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.
(2)
Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul în care la cauzarea
prejudiciului au contribuit atât fapta săvârşită de autor, cu intenţie
sau din culpă, cât şi forţa majoră, cazul fortuit ori fapta terţului
pentru care autorul nu este obligat să răspundă.
SECŢIUNEA a 4-a
Răspunderea pentru fapta altuia
Răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie
Art. 1.372.
-
(1)
Cel care în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri
judecătoreşti este obligat să supravegheze un minor sau o persoană pusă
sub interdicţie răspunde de prejudiciul cauzat altuia de către aceste
din urme persoane.
(2)
Răspunderea subzistă chiar în cazul când făptuitorul, fiind lipsit de discernământ, nu răspunde pentru fapta proprie.
(3)
Cel obligat la supraveghere este exonerat de răspundere numai dacă
dovedeşte că nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă. În cazul
părinţilor sau, după caz, al tutorilor, dovada se consideră a fi făcută
numai dacă ei probează că fapta copilului constituie urmarea unei alte
cauze decât modul în care şi-au îndeplinit îndatoririle decurgând din
exerciţiul autorităţii părinteşti.
Răspunderea comitenţilor pentru prepuşi
Art. 1.373.
-
(1)
Comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori
de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau
cu scopul funcţiilor încredinţate.
(2)
Este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii,
exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra celui care
îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul său ori al
altuia.
(3)
Comitentul nu răspunde dacă dovedeşte că victima cunoştea sau, după
împrejurări, putea să cunoască, la data săvârşirii faptei
prejudiciabile, că prepusul a acţionat fără nicio legătură cu
atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.
Corelaţia formelor de răspundere pentru fapta altei persoane
Art. 1.374.
-
(1)
Părinţii nu răspund dacă fac dovada că sunt îndeplinite cerinţele
răspunderii persoanei care avea obligaţia de supraveghere a minorului.
(2)
Nicio altă persoană, în afara comitentului, nu răspunde pentru fapta
prejudiciabilă săvârşită de minorul care avea calitatea de prepus. Cu
toate acestea, în cazul în care comitentul este părintele minorului care
a săvârşit fapta ilicită, victima are dreptul de a opta asupra
temeiului răspunderii.
SECŢIUNEA a 5-a
Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale sau de lucruri
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale
Art. 1.375.
-
Proprietarul unui animal sau cel care se serveşte de el răspunde,
independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă
acesta a scăpat de sub paza sa.
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri
Art. 1.376.
-
(1)
Oricine este obligat să repare, independent de orice culpă, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa.
(2)
Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile şi în cazul coliziunii unor
vehicule sau în alte cazuri similare. Cu toate acestea, în astfel de
cazuri, sarcina reparării tuturor prejudiciilor va reveni numai celui a
cărui faptă culpabilă întruneşte, faţă de ceilalţi, condiţiile forţei
majore.
Noţiunea de pază
Art. 1.377.
-
În înţelesul dispoziţiilor art. 1.375 şi 1.376, are paza animalului sau a
lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziţii legale
sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod
independent controlul şi supravegherea asupra animalului sau a lucrului
şi se serveşte de acesta în interes propriu.
Răspunderea pentru ruina edificiului
Art. 1.378.
-
Proprietarul unui edificiu sau al unei construcţii de orice fel este
obligat să repare prejudiciul cauzat prin ruina lor ori prin
desprinderea unor părţi din ele, dacă aceasta este urmarea lipsei de
întreţinere sau a unui viciu de construcţie.
Alte cazuri de răspundere
Art. 1.379.
-
(1)
Cel care ocupă un imobil, chiar fără niciun titlu, răspunde pentru
prejudiciul cauzat prin căderea sau aruncarea din imobil a unui lucru.
(2)
Dacă, în cazul prevăzut la alin. (1), sunt îndeplinite şi condiţiile
răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri, victima are un drept
de opţiune în vederea reparării prejudiciului.
Cauze de exonerare
Art. 1.380.
-
În cazurile prevăzute la art. 1.375, 1.376, 1.378 şi 1.379 nu există
obligaţie de reparare a prejudiciului, atunci când acesta este cauzat
exclusiv de fapta victimei înseşi ori a unui terţ sau este urmarea unui
caz de forţă majoră.
SECŢIUNEA a 6-a
Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale
Obiectul reparaţiei
Art. 1.381.
-
(1)
Orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie.
(2)
Dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat.
(3)
Dreptului la reparaţie îi sunt aplicabile, de la data naşterii sale,
toate dispoziţiile legale privind executarea, transmisiunea,
transformarea şi stingerea obligaţiilor.
Răspunderea solidară
Art. 1.382.
-
Cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat.
Raporturile dintre debitori
Art. 1.383.
-
Între cei care răspund solidar, sarcina reparaţiei se împarte
proporţional în măsura în care fiecare a participat la cauzarea
prejudiciului ori potrivit cu intenţia sau cu gravitatea culpei
fiecăruia, dacă această participare nu poate fi stabilită. În cazul în
care nici astfel nu se poate împărţi sarcina reparaţiei, fiecare va
contribui în mod egal la repararea prejudiciului.
Dreptul de regres
Art. 1.384.
-
(1)
Cel care răspunde pentru fapta altuia se poate întoarce împotriva
aceluia care a cauzat prejudiciul, cu excepţia cazului în care acesta
din urmă nu este răspunzător pentru prejudiciul cauzat.
(2)
Când cel care răspunde pentru fapta altuia este statul, Ministerul
Finanţelor Publice se va întoarce în mod obligatoriu, pe cale judiciară,
împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, în măsura în care acesta
din urmă este răspunzător, potrivit legii speciale, pentru producerea
acelui prejudiciu.
(3)
Dacă prejudiciul a fost cauzat de mai multe persoane, cel care, fiind
răspunzător pentru fapta uneia dintre ele, a plătit despăgubirea se
poate întoarce şi împotriva celorlalte persoane care au contribuit la
cauzarea prejudiciului sau, dacă va fi cazul, împotriva celor care
răspund pentru acestea. În toate cazurile, regresul va fi limitat la
ceea ce depăşeşte partea ce revine persoanei pentru care se răspunde şi
nu poate depăşi partea din despăgubire ce revine fiecăreia dintre
persoanele împotriva cărora se exercită regresul.
(4)
În toate cazurile, cel care exercită regresul nu poate recupera partea
din despăgubire care corespunde propriei sale contribuţii la cauzarea
prejudiciului.
Întinderea reparaţiei
Art. 1.385.
-
(1)
Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel.
(2)
Se vor putea acorda despăgubiri şi pentru un prejudiciu viitor dacă producerea lui este neîndoielnică.
(3)
Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat,
câştigul pe care în condiţii obişnuite el ar fi putut să îl realizeze şi
de care a fost lipsit, precum şi cheltuielile pe care le-a făcut pentru
evitarea sau limitarea prejudiciului.
(4)
Dacă fapta ilicită a determinat şi pierderea şansei de a obţine un
avantaj sau de a evita o pagubă, reparaţia va fi proporţională cu
probabilitatea obţinerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei,
ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a victimei.
Formele reparaţiei
Art. 1.386.
-
(1)
Repararea prejudiciului se face în natură, prin restabilirea situaţiei
anterioare, iar dacă aceasta nu este cu putinţă ori dacă victima nu este
interesată de reparaţia în natură, prin plata unei despăgubiri,
stabilite prin acordul părţilor sau, în lipsă, prin hotărâre
judecătorească.
(2)
La stabilirea despăgubirii se va avea în vedere, dacă prin lege nu se prevede altfel, data producerii prejudiciului.
(3)
Dacă prejudiciul are un caracter de continuitate, despăgubirea se acordă sub formă de prestaţii periodice.
(4)
În cazul prejudiciului viitor, despăgubirea, indiferent de forma în care
s-a acordat, va putea fi sporită, redusă sau suprimată, dacă, după
stabilirea ei, prejudiciul s-a mărit, s-a micşorat ori a încetat.
Vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii
Art. 1.387.
-
(1)
În caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii unei
persoane, despăgubirea trebuie să cuprindă, în condiţiile art. 1.388 şi
1.389, după caz, echivalentul câştigului din muncă de care cel păgubit a
fost lipsit sau pe care este împiedicat să îl dobândească, prin efectul
pierderii sau reducerii capacităţii sale de muncă. În afară de aceasta,
despăgubirea trebuie să acopere cheltuielile de îngrijire medicală şi,
dacă va fi cazul, cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viaţă
ale celui păgubit, precum şi orice alte prejudicii materiale.
(2)
Despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă se
acordă, ţinându-se seama şi de sporirea nevoilor de viaţă ale celui
prejudiciat, sub formă de prestaţii băneşti periodice. La cererea
victimei, instanţa va putea acorda despăgubirea, pentru motive
temeinice, sub forma unei sume globale.
(3)
În toate cazurile, instanţa va putea acorda celui păgubit o despăgubire provizorie pentru acoperirea nevoilor urgente.
Stabilirea pierderii şi a nerealizării câştigului din muncă
Art. 1.388.
-
(1)
Despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă se
va stabili pe baza venitului mediu lunar net din muncă al celui păgubit
din ultimul an înainte de pierderea sau reducerea capacităţii sale de
muncă ori, în lipsă, pe baza venitului lunar net pe care l-ar fi putut
realiza, ţinându-se seama de calificarea profesională pe care o avea sau
ar fi avut-o la terminarea pregătirii pe care era în curs să o
primească.
(2)
Cu toate acestea, dacă cel păgubit face dovada posibilităţii obţinerii
unui venit din muncă mai mare în baza unui contract încheiat în ultimul
an, iar acesta nu a fost pus în executare, se va ţine seama în
stabilirea despăgubirii de aceste venituri.
(3)
Dacă cel păgubit nu avea o calificare profesională şi nici nu era în
curs să o primească, despăgubirea se va stabili pe baza salariului minim
net pe economie.
Vătămarea minorului
Art. 1.389.
-
(1)
Dacă cel care a suferit vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii
este un minor, despăgubirea stabilită potrivit prevederilor art. 1.388
alin. (1) va fi datorată de la data când, în mod normal, minorul şi-ar
fi terminat pregătirea profesională pe care o primea.
(2)
Până la acea dată, dacă minorul avea un câştig la momentul vătămării,
despăgubirea se va stabili pe baza câştigului de care a fost lipsit, iar
dacă nu avea un câştig, potrivit dispoziţiilor art. 1.388, care se
aplică în mod corespunzător. Această din urmă despăgubire va fi datorată
de la data când minorul a împlinit vârsta prevăzută de lege pentru a
putea fi parte într-un raport de muncă.
Persoana îndreptăţită la despăgubire în caz de deces
Art. 1.390.
-
(1)
Despăgubirea pentru prejudiciile cauzate prin decesul unei persoane se
cuvine numai celor îndreptăţiţi, potrivit legii, la întreţinere din
partea celui decedat.
(2)
Cu toate acestea, instanţa, ţinând seama de împrejurări, poate acorda
despăgubire şi celui căruia victima, fără a fi obligată de lege, îi
presta întreţinere în mod curent.
(3)
La stabilirea despăgubirii se va ţine seama de nevoile celui păgubit,
precum şi de veniturile pe care, în mod normal, cel decedat le-ar fi
avut pe timpul pentru care s-a acordat despăgubirea. Dispoziţiile art.
1.387-1.389 se aplică în mod corespunzător.
Repararea prejudiciului nepatrimonial
Art. 1.391.
-
(1)
În caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi
acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă
familială şi socială.
(2)
Instanţa judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri
ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru
durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricărei alte
persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea
prejudiciu.
(3)
Dreptul la despăgubire pentru atingerile aduse drepturilor inerente
personalităţii oricărui subiect de drept va putea fi cedat numai în
cazul când a fost stabilit printr-o tranzacţie sau printr-o hotărâre
judecătorească definitivă.
(4)
Dreptul la despăgubire, recunoscut potrivit dispoziţiilor prezentului
articol, nu trece la moştenitori. Aceştia îl pot însă exercita, dacă
acţiunea a fost pornită de defunct.
(5)
Dispoziţiile art. 253-256 rămân aplicabile.
Cheltuieli de îngrijire a sănătăţii. Cheltuieli de înmormântare
Art. 1.392.
-
Cel care a făcut cheltuieli pentru îngrijirea sănătăţii victimei sau, în
caz de deces al acesteia, pentru înmormântare are dreptul la înapoierea
lor de la cel care răspunde pentru fapta ce a prilejuit aceste
cheltuieli.
Despăgubirea în raport cu ajutorul şi pensia
Art. 1.393.
-
(1)
Dacă în cadrul asigurărilor sociale s-a recunoscut dreptul la un ajutor
sau la o pensie, reparaţia este datorată numai în măsura în care paguba
suferită prin vătămare sau moarte depăşeşte ajutorul ori pensia.
(2)
Cât timp ajutorul sau pensia nu a fost efectiv acordată sau, după caz,
refuzată celui păgubit, instanţa nu îl poate obliga pe cel chemat să
răspundă decât la o despăgubire provizorie, în condiţiile dispoziţiilor
art. 1.387 alin. (3).
Prorogarea termenului prescripţiei
Art. 1.394.
-
În toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de
legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă, termenul de
prescripţie a răspunderii penale se aplică şi dreptului la acţiunea în
răspundere civilă.
Suspendarea prescripţiei
Art. 1.395.
-
Prescripţia dreptului la acţiune cu privire la repararea prejudiciului
cauzat prin vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii ori prin
decesul unei persoane este suspendată până la stabilirea pensiei sau a
ajutoarelor ce s-ar cuveni, în cadrul asigurărilor sociale, celui
îndreptăţit la reparaţie.
TITLUL III
Modalităţile obligaţiilor
CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
Categorii de obligaţii
Art. 1.396.
-
(1)
Obligaţiile pot fi pure şi simple, obligaţii simple sau afectate de modalităţi.
(2)
Obligaţiile pure şi simple nu sunt susceptibile de modalităţi.
Obligaţii simple
Art. 1.397.
-
(1)
Obligaţia simplă nu este afectată de termen sau condiţie şi poate fi
executată imediat, din proprie iniţiativă sau la cererea creditorului.
(2)
Obligaţia este simplă, iar nu condiţională, dacă eficacitatea sau
desfiinţarea ei depinde de un eveniment care, fără ca părţile să ştie,
avusese deja loc în momentul în care debitorul s-a obligat sub condiţie.
Obligaţii afectate de modalităţi
Art. 1.398.
-
Obligaţiile pot fi afectate de termen sau condiţie.
CAPITOLUL II
Condiţia
Obligaţia condiţională
Art. 1.399.
-
Este afectată de condiţie obligaţia a cărei eficacitate sau desfiinţare depinde de un eveniment viitor şi nesigur.
Condiţia suspensivă
Art. 1.400.
-
Condiţia este suspensivă atunci când de îndeplinirea sa depinde eficacitatea obligaţiei.
Condiţia rezolutorie
Art. 1.401.
-
(1)
Condiţia este rezolutorie atunci când îndeplinirea ei determină desfiinţarea obligaţiei.
(2)
Până la proba contrară, condiţia se prezumă a fi rezolutorie ori de câte
ori scadenţa obligaţiilor principale precedă momentul la care condiţia
s-ar putea îndeplini.
Condiţia imposibilă, ilicită sau imorală
Art. 1.402.
-
Condiţia imposibilă, contrară legii sau bunelor moravuri este
considerată nescrisă, iar dacă este însăşi cauza contractului, atrage
nulitatea absolută a acestuia.
Condiţia pur potestativă
Art. 1.403.
-
Obligaţia contractată sub o condiţie suspensivă ce depinde exclusiv de voinţa debitorului nu produce niciun efect.
Constatarea îndeplinirii condiţiei
Art. 1.404.
-
(1)
Îndeplinirea condiţiei se apreciază după criteriile stabilite de părţi
sau pe care acestea este probabil să le fi avut în vedere după
împrejurări.
(2)
Când obligaţia este contractată sub condiţia producerii unui eveniment
într-un anumit termen, condiţia este socotită neîndeplinită dacă
termenul s-a împlinit fără ca evenimentul să se producă. În lipsa unui
termen, condiţia se consideră neîndeplinită numai atunci când este sigur
că evenimentul nu se va produce.
(3)
Atunci când obligaţia este contractată sub condiţia că un eveniment nu
se va produce într-un anumit termen, condiţia se consideră îndeplinită
dacă este sigur că evenimentul nu se va produce. În lipsa unui termen,
condiţia nu se consideră îndeplinită decât atunci când este sigur că
evenimentul nu se va produce.
(4)
Partea interesată poate cere oricând instanţei să constate îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei.
Determinarea îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiei
Art. 1.405.
-
(1)
Condiţia se consideră îndeplinită dacă debitorul obligat sub această condiţie împiedică realizarea ei.
(2)
Condiţia se consideră neîndeplinită dacă partea interesată de
îndeplinirea condiţiei determină, cu rea-credinţă, realizarea
evenimentului.
Renunţarea la condiţie
Art. 1.406.
-
(1)
Partea în al cărei interes exclusiv a fost stipulată condiţia este
liberă să renunţe unilateral la aceasta atât timp cât condiţia nu s-a
îndeplinit.
(2)
Renunţarea la condiţie face ca obligaţia să fie simplă.
Efectele îndeplinirii condiţiei
Art. 1.407.
-
(1)
Condiţia îndeplinită este prezumată a produce efecte retroactiv, din
momentul încheierii contractului, dacă din voinţa părţilor, natura
contractului ori dispoziţiile legale nu rezultă contrariul.
(2)
În cazul contractelor cu executare continuă sau succesivă afectate de o
condiţie rezolutorie, îndeplinirea acesteia, în lipsa unei stipulaţii
contrare, nu are niciun efect asupra prestaţiilor deja executate.
(3)
Atunci când condiţia suspensivă produce efecte retroactive, în caz de
îndeplinire, debitorul este obligat la executare ca şi cum obligaţia ar
fi fost simplă. Actele încheiate de proprietarul sub condiţie suspensivă
sunt valabile şi, în cazul îndeplinirii condiţiei, produc efecte de la
data încheierii lor.
(4)
Atunci când condiţia rezolutorie produce efecte retroactive, în caz de
îndeplinire, fiecare dintre părţi este obligată să restituie celeilalte
prestaţiile pe care le-a primit în temeiul obligaţiei ca şi cum aceasta
nu ar fi existat niciodată. Dispoziţiile privitoare la restituirea
prestaţiilor se aplică în mod corespunzător.
Transmiterea obligaţiei condiţionale
Art. 1.408.
-
(1)
Obligaţia afectată de condiţie este transmisibilă, drepturile dobânditorului fiind însă supuse aceleiaşi condiţii.
(2)
Obligaţia afectată de condiţie se poate prelua, dispoziţiile art. 1.599-1.608 aplicându-se în mod corespunzător.
Actele conservatorii
Art. 1.409.
-
Creditorul poate, chiar înainte de îndeplinirea condiţiei, să facă orice acte de conservare a dreptului său.
Fructele culese înaintea îndeplinirii condiţiei
Art. 1.410.
-
În lipsă de stipulaţie sau prevedere legală contrară, fructele culese
ori încasate înaintea îndeplinirii condiţiei se cuvin proprietarului sub
condiţie rezolutorie.
CAPITOLUL III
Termenul
Obligaţia afectată de termen
Art. 1.411.
-
(1)
Obligaţia este afectată de termen atunci când executarea sau stingerea ei depinde de un eveniment viitor şi sigur.
(2)
Termenul poate fi stabilit de părţi sau de instanţă ori prevăzut de lege.
Categorii de termene
Art. 1.412.
-
(1)
Termenul este suspensiv atunci când, până la împlinirea lui, este amânată scadenţa obligaţiei.
(2)
Termenul este extinctiv atunci când, la împlinirea lui, obligaţia se stinge.
Beneficiul termenului
Art. 1.413.
-
(1)
Termenul profită debitorului, afară de cazul când din lege, din voinţa
părţilor sau din împrejurări rezultă că a fost stipulat în favoarea
creditorului sau a ambelor părţi.
(2)
Cel ce are beneficiul exclusiv al termenului poate renunţa oricând la acesta, fără consimţământul celeilalte părţi.
Efectul termenului suspensiv
Art. 1.414.
-
Ceea ce este datorat cu termen nu se poate cere înainte de împlinirea
acestuia, dar ceea ce s-a executat de bunăvoie şi în cunoştinţă de cauză
înainte de împlinirea termenului nu este supus restituirii.
Stabilirea judiciară a termenului
Art. 1.415.
-
(1)
Atunci când părţile convin să amâne stabilirea termenului sau lasă uneia
dintre ele sarcina de a-l stabili şi când, după o durată rezonabilă de
timp, termenul nu a fost încă stabilit, instanţa poate, la cererea uneia
dintre părţi, să fixeze termenul ţinând seama de natura obligaţiei, de
situaţia părţilor şi de orice alte împrejurări.
(2)
Instanţa poate, de asemenea, să fixeze termenul atunci când, prin natura
sa, obligaţia presupune un termen şi nu există nicio convenţie prin
care acesta să poată fi determinat.
(3)
Cererea pentru stabilirea termenului se soluţionează potrivit regulilor
aplicabile ordonanţei preşedinţiale, fiind supusă prescripţiei, care
începe să curgă de la data încheierii contractului.
Punere în aplicare Art. 1.415. prin Lege 71/2011 : |
Art. 1102. - |
Dispoziţiile art. 1.415 din Codul civil sunt aplicabile ori de câte
ori, potrivit legii sau contractului, debitorul sau, după caz, titularul
unui drept ori facultăţi trebuie să execute o obligaţie sau o
prestaţie, să accepte ori să exercite un drept sau o facultate ori, după
caz, să adere la un contract, deşi nici legea şi nici contractul nu
prevăd un termen în acest scop. |
Calculul termenelor
Art. 1.416.
-
Calculul termenelor, indiferent de durata şi izvorul lor, se face potrivit regulilor stabilite în titlul III din cartea a VI-a.
Decăderea din beneficiul termenului
Art. 1.417.
-
(1)
Debitorul decade din beneficiul termenului dacă se află în stare de
insolvabilitate sau, după caz, de insolvenţă declarată în condiţiile
legii, precum şi atunci când, cu intenţie sau dintr-o culpă gravă,
diminuează prin fapta sa garanţiile constituite în favoarea creditorului
sau nu constituie garanţiile promise.
(2)
În sensul prevederilor alin. (1), starea de insolvabilitate rezultă din
inferioritatea activului patrimonial ce poate fi supus, potrivit legii,
executării silite, faţă de valoarea totală a datoriilor exigibile. Dacă
prin lege nu se prevede altfel, această stare se constată de instanţă,
care, în acest scop, poate ţine seama de anumite împrejurări, precum
dispariţia intempestivă a debitorului, neplata unor datorii devenite
scadente, declanşarea împotriva sa a unei proceduri de executare silită
şi altele asemenea.
(3)
Decăderea din beneficiul termenului poate fi cerută şi atunci când, din
culpa sa, debitorul ajunge în situaţia de a nu mai satisface o condiţie
considerată esenţială de creditor la data încheierii contractului. În
acest caz, este necesar să se fi stipulat expres caracterul esenţial al
condiţiei şi posibilitatea sancţiunii decăderii, precum şi să fi existat
un interes legitim pentru creditor să considere condiţia respectivă
drept esenţială.
Exigibilitatea anticipată
Art. 1.418. -
Renunţarea la termen sau decăderea din beneficiul termenului face ca obligaţia să devină de îndată exigibilă.
Inopozabilitatea decăderii din termen
Art. 1.419.
-
Decăderea din beneficiul termenului a unui debitor, chiar solidar, nu este opozabilă celorlalţi codebitori.
Nerealizarea evenimentului
Art. 1.420.
-
Dacă un eveniment pe care părţile îl consideră ca fiind un termen nu se
realizează, obligaţia devine exigibilă în ziua în care evenimentul ar fi
trebuit în mod normal să se producă. În acest caz, sunt aplicabile
prevederile prezentului capitol.
Punere în aplicare Art. 1.420. prin Lege 71/2011 : |
Art. 111. - |
Dispoziţiile art. 1.420 din Codul civil sunt aplicabile şi în cazul
contractelor încheiate înainte de data intrării în vigoare a Codului
civil, dacă ziua în care evenimentul ar fi trebuit să se realizeze este
ulterioară acelei date. |
TITLUL IV
Obligaţiile complexe
CAPITOLUL I
Obligaţiile divizibile şi obligaţiile indivizibile
Categorii
Art. 1.421.
-
Obligaţiile pot fi divizibile sau indivizibile.
Obligaţia divizibilă
Art. 1.422.
-
(1)
Obligaţia este divizibilă între mai mulţi debitori atunci când aceştia
sunt obligaţi faţă de creditor la aceeaşi prestaţie, dar fiecare dintre
ei nu poate fi constrâns la executarea obligaţiei decât separat şi în
limita părţii sale din datorie.
(2)
Obligaţia este divizibilă între mai mulţi creditori atunci când fiecare
dintre aceştia nu poate să ceară de la debitorul comun decât executarea
părţii sale din creanţă.
Prezumţia de egalitate
Art. 1.423.
-
Dacă prin lege ori prin contract nu se dispune altfel, debitorii unei
obligaţii divizibile sunt ţinuţi faţă de creditor în părţi egale.
Această regulă se aplică, în mod similar, şi în privinţa creditorilor.
Prezumţia de divizibilitate. Excepţii
Art. 1.424.
-
Obligaţia este divizibilă de plin drept, cu excepţia cazului în care
indivizibilitatea a fost stipulată în mod expres ori obiectul obligaţiei
nu este, prin natura sa, susceptibil de divizare materială sau
intelectuală.
Efectele obligaţiei indivizibile
Art. 1.425.
-
(1)
Obligaţia indivizibilă nu se divide între debitori, între creditori şi nici între moştenitorii acestora.
(2)
Fiecare dintre debitori sau dintre moştenitorii acestora poate fi
constrâns separat la executarea întregii obligaţii şi, respectiv,
fiecare dintre creditori sau dintre moştenitorii acestora poate cere
executarea integrală.
Solidaritatea şi indivizibilitatea
Art. 1.426.
-
(1)
Solidaritatea debitorilor sau creditorilor nu atrage, prin ea însăşi, indivizibilitatea obligaţiilor.
(2)
În lipsă de stipulaţie contrară, creditorii şi debitorii unei obligaţii indivizibile nu sunt legaţi solidar.
Divizibilitatea obligaţiei între moştenitori
Art. 1.427.
-
Obligaţia divizibilă prin natura ei care nu are decât un singur debitor
şi un singur creditor trebuie să fie executată între aceştia ca şi cum
ar fi indivizibilă, însă ea rămâne divizibilă între moştenitorii
fiecăruia dintre ei.
Executarea în natură
Art. 1.428.
-
Când executarea obligaţiei indivizibile are loc în natură, fiecare
creditor nu poate cere şi primi prestaţia datorată decât în întregime.
Restituirea prestaţiilor
Art. 1.429.
-
Obligaţia de restituire a prestaţiilor efectuate în temeiul unei
obligaţii indivizibile este divizibilă, afară de cazul în care
indivizibilitatea obligaţiei de restituire rezultă din chiar natura ei.
Daunele-interese
Art. 1.430.
-
(1)
Obligaţia de a executa prin echivalent o obligaţie indivizibilă este divizibilă.
(2)
Daunele-interese suplimentare nu pot fi cerute decât debitorului vinovat
de neexecutarea obligaţiei. Ele se cuvin creditorilor numai în
proporţie cu partea din creanţă ce revine fiecăruia dintre ei.
Existenţa mai multor creditori
Art. 1.431.
-
(1)
Creditorii şi debitorii unei obligaţii indivizibile nu sunt prezumaţi
a-şi fi încredinţat reciproc puterea de a acţiona pentru ceilalţi în
privinţa creanţei.
(2)
Novaţia, remiterea de datorie, compensaţia ori confuziunea consimţită
sau care operează faţă de un creditor nu stinge obligaţia decât pentru
partea din creanţă ce revine acestuia. Faţă de ceilalţi creditori,
debitorul rămâne obligat pentru tot.
(3)
Debitorul care a plătit celorlalţi creditori este îndreptăţit să
primească de la aceştia echivalentul părţii din obligaţie cuvenite
creditorului care a consimţit la stingerea creanţei sau faţă de care
aceasta a operat.
Existenţa mai multor debitori
Art. 1.432.
-
(1)
Novaţia, remiterea de datorie, compensaţia ori confuziunea consimţită
sau care operează în privinţa unui debitor stinge obligaţia indivizibilă
şi îi liberează pe ceilalţi debitori, aceştia rămânând însă ţinuţi să
plătească celui dintâi echivalentul părţilor lor.
(2)
Creditorul poate să ceară oricăruia dintre debitori executarea întregii
obligaţii, oricare ar fi partea din obligaţie ce revine acestuia.
Creditorul poate, de asemenea, să ceară ca toţi debitorii să efectueze
plata în acelaşi timp.
(3)
Debitorul chemat în judecată pentru totalitatea obligaţiei poate cere un
termen pentru a-i introduce în cauză pe ceilalţi debitori, cu excepţia
cazului în care prestaţia nu poate fi realizată decât de cel chemat în
judecată, care, în acest caz, poate fi obligat să execute singur
întreaga prestaţie, având însă drept de regres împotriva celorlalţi
debitori.
(4)
Punerea în întârziere a unuia dintre debitori, de drept sau la cererea
creditorului, nu produce efecte împotriva celorlalţi debitori.
(5)
Îndată ce cauza indivizibilităţii încetează, obligaţia devine divizibilă.
Prescripţia
Art. 1.433.
-
(1)
Suspendarea prescripţiei faţă de unul dintre creditorii sau debitorii
unei obligaţii indivizibile produce efecte şi faţă de ceilalţi.
(2)
Tot astfel, întreruperea prescripţiei în privinţa unuia dintre
creditorii sau debitorii unei obligaţii indivizibile produce efecte şi
faţă de ceilalţi.
CAPITOLUL II
Obligaţiile solidare
SECŢIUNEA 1
Obligaţiile solidare între creditori
Solidaritatea dintre creditori
Art. 1.434.
-
(1)
Obligaţia solidară conferă fiecărui creditor dreptul de a cere
executarea întregii obligaţii şi de a da chitanţă liberatorie pentru
tot.
(2)
Executarea obligaţiei în beneficiul unuia dintre creditorii solidari îl
liberează pe debitor în privinţa celorlalţi creditori solidari.
Izvorul solidarităţii
Art. 1.435.
-
Solidaritatea dintre creditori nu există decât dacă este stipulată în mod expres.
Reprezentarea reciprocă a creditorilor
Art. 1.436.
-
(1)
Creditorii solidari sunt prezumaţi a-şi fi încredinţat reciproc puterea
de a acţiona pentru gestionarea şi satisfacerea interesului lor comun.
(2)
Orice acte prin care unul dintre creditorii solidari ar consimţi la
reducerea ori înlăturarea drepturilor, accesoriilor sau beneficiilor
creanţei ori ar prejudicia în orice alt mod interesele celorlalţi
creditori sunt inopozabile acestora din urmă.
(3)
Hotărârea judecătorească obţinută de unul dintre creditori împotriva debitorului comun profită şi celorlalţi creditori.
(4)
Hotărârea judecătorească pronunţată în favoarea debitorului comun nu
poate fi invocată şi împotriva creditorilor care nu au fost parte în
proces.
Alegerea debitorului
Art. 1.437.
-
Debitorul poate plăti, la alegerea sa, oricăruia dintre creditorii
solidari, liberându-se astfel faţă de toţi, însă numai atât timp cât
niciunul dintre creditori nu l-a urmărit în justiţie. În acest din urmă
caz, debitorul nu se poate libera decât plătind creditorului reclamant.
Compensaţia
Art. 1.438.
-
Debitorul poate opune unui creditor solidar compensaţia care a operat în
raport cu un alt creditor solidar, însă numai în proporţie cu partea
din creanţă ce revine acestuia din urmă.
Confuziunea
Art. 1.439.
-
Dacă unul dintre creditorii solidari dobândeşte şi calitatea de debitor,
confuziunea nu stinge creanţa solidară decât în proporţie cu partea din
creanţă ce îi revine acelui creditor. Ceilalţi creditori solidari îşi
păstrează dreptul de regres împotriva creditorului în persoana căruia a
operat confuziunea, proporţional cu partea din creanţă ce îi revine
fiecăruia dintre ei.
Remiterea de datorie
Art. 1.440.
-
Remiterea de datorie consimţită de unul dintre creditorii solidari nu îl
liberează pe debitor decât pentru partea din creanţă ce îi revine
acelui creditor.
Prescripţia
Art. 1.441.
-
(1)
Suspendarea prescripţiei în folosul unuia dintre creditorii solidari poate fi invocată şi de către ceilalţi creditori solidari.
(2)
Întreruperea prescripţiei în privinţa unuia dintre creditorii solidari profită tuturor creditorilor solidari.
Divizibilitatea obligaţiei între moştenitori
Art. 1.442.
-
Obligaţia în favoarea unui creditor solidar se împarte de drept între moştenitorii săi.
SECŢIUNEA a 2-a
Obligaţiile solidare între debitori
§1.
Dispoziţii generale
Solidaritatea dintre debitori
Art. 1.443.
-
Obligaţia este solidară între debitori atunci când toţi sunt obligaţi la
aceeaşi prestaţie, astfel încât fiecare poate să fie ţinut separat
pentru întreaga obligaţie, iar executarea acesteia de către unul dintre
codebitori îi liberează pe ceilalţi faţă de creditor.
Obligaţiile solidare afectate de modalităţi
Art. 1.444.
-
Există solidaritate chiar dacă debitorii sunt obligaţi sub modalităţi diferite.
Izvoarele solidarităţii
Art. 1.445.
-
Solidaritatea dintre debitori nu se prezumă. Ea nu există decât atunci
când este stipulată expres de părţi ori este prevăzută de lege.
Prezumţie de solidaritate
Art. 1.446.
-
Solidaritatea se prezumă între debitorii unei obligaţii contractate în
exerciţiul activităţii unei întreprinderi, dacă prin lege nu se prevede
altfel.
§2.
Efectele solidarităţii în raporturile dintre creditor şi debitorii solidari
I.
Efectele principale în raporturile dintre creditor şi debitorii solidari
Drepturile creditorului
Art. 1.447.
-
(1)
Creditorul poate cere plata oricăruia dintre debitorii solidari, fără ca acesta să îi poată opune beneficiul de diviziune.
(2)
Urmărirea pornită contra unuia dintre debitorii solidari nu îl împiedică
pe creditor să se îndrepte împotriva celorlalţi codebitori. Debitorul
urmărit poate însă cere introducerea în cauză a celorlalţi codebitori.
Excepţii şi apărări contra creditorului comun
Art. 1.448.
-
(1)
Debitorul solidar poate să opună creditorului toate mijloacele de
apărare care îi sunt personale, precum şi pe cele care sunt comune
tuturor codebitorilor. El nu poate însă folosi mijloacele de apărare
care sunt pur personale altui codebitor.
(2)
Debitorul solidar care, prin fapta creditorului, este lipsit de o
garanţie sau de un drept pe care ar fi putut să îl valorifice prin
subrogaţie este liberat de datorie până la concurenţa valorii acelor
garanţii sau drepturi.
Prescripţia
Art. 1.449.
-
(1)
Suspendarea şi întreruperea prescripţiei faţă de unul dintre debitorii solidari produc efecte şi faţă de ceilalţi codebitori.
(2)
Întreruperea prescripţiei faţă de un moştenitor al debitorului solidar
nu produce efecte faţă de ceilalţi codebitori decât pentru partea acelui
moştenitor, chiar dacă este vorba despre o creanţă ipotecară.
Compensaţia
Art. 1.450.
-
(1)
Compensaţia nu operează între creditor şi un debitor solidar decât în limita părţii din datorie ce revine acestuia din urmă.
(2)
În acest caz, ceilalţi codebitori nu sunt ţinuţi solidar decât pentru partea rămasă din datorie după ce a operat compensaţia.
Remiterea de datorie
Art. 1.451.
-
(1)
Remiterea de datorie consimţită unuia dintre debitorii solidari nu îi
liberează pe ceilalţi codebitori, cu excepţia cazului în care creditorul
declară aceasta în mod expres sau remite de bunăvoie debitorului
originalul înscrisului sub semnătură privată constatator al creanţei.
Dacă unui codebitor îi este remis originalul înscrisului autentic
constatator al creanţei, creditorul poate dovedi că nu a consimţit
remiterea de datorie decât în privinţa acelui debitor.
(2)
Dacă remiterea de datorie s-a făcut numai în favoarea unuia dintre
codebitorii solidari, ceilalţi rămân ţinuţi solidar faţă de creditor,
dar cu scăderea părţii din datorie pentru care a operat remiterea. Cu
toate acestea, ei continuă să răspundă pentru tot atunci când, la data
remiterii de datorie, creditorul şi-a rezervat în mod expres această
posibilitate, caz în care ceilalţi codebitori îşi păstrează dreptul de
regres împotriva debitorului beneficiar al remiterii de datorie.
Confuziunea
Art. 1.452.
-
Confuziunea îi liberează pe ceilalţi codebitori solidari pentru partea
aceluia care reuneşte în persoana sa calităţile de creditor şi debitor
al obligaţiei solidare.
Renunţarea la solidaritate
Art. 1.453.
-
(1)
Renunţarea la solidaritate în privinţa unuia dintre codebitorii solidari
nu afectează existenţa obligaţiei solidare în raport cu ceilalţi.
Codebitorul solidar care beneficiază de renunţarea la solidaritate
rămâne ţinut pentru partea sa atât faţă de creditor, cât şi faţă de
ceilalţi codebitori în cazul regresului acestora din urmă.
(2)
Renunţarea la solidaritate trebuie să fie expresă.
(3)
De asemenea, creditorul renunţă la solidaritate atunci când:
a)
fără a-şi rezerva beneficiul solidarităţii în raport cu debitorul
solidar care a făcut plata, menţionează în chitanţă că plata reprezintă
partea acestuia din urmă din obligaţia solidară. Dacă plata are ca
obiect numai o parte din dobânzi, renunţarea la solidaritate nu se
întinde şi asupra dobânzilor neplătite ori asupra capitalului decât dacă
plata separată a dobânzilor, astfel menţionată în chitanţă, se face
timp de 3 ani;
b)
îl cheamă în judecată pe unul dintre codebitorii solidari pentru partea acestuia, iar cererea având acest obiect este admisă.
II.
Efectele secundare în raporturile dintre creditor şi debitorii solidari
Imposibilitatea executării obligaţiei în natură
Art. 1.454.
-
(1)
Atunci când executarea în natură a unei obligaţii devine imposibilă din
fapta unuia sau mai multor debitori solidari sau după ce aceştia au fost
puşi personal în întârziere, ceilalţi codebitori nu sunt liberaţi de
obligaţia de a-i plăti creditorului prin echivalent, însă nu răspund de
daunele-interese suplimentare care i s-ar cuveni.
(2)
Creditorul nu poate cere daune-interese suplimentare decât codebitorilor
solidari din a căror culpă obligaţia a devenit imposibil de executat în
natură, precum şi celor care se aflau în întârziere atunci când
obligaţia a devenit imposibil de executat.
Efectele hotărârii judecătoreşti
Art. 1.455.
-
(1)
Hotărârea judecătorească pronunţată împotriva unuia dintre codebitorii
solidari nu are autoritate de lucru judecat faţă de ceilalţi codebitori.
(2)
Hotărârea judecătorească pronunţată în favoarea unuia dintre codebitorii
solidari profită şi celorlalţi, cu excepţia cazului în care s-a
întemeiat pe o cauză ce putea fi invocată numai de acel codebitor.
§3.
Efectele solidarităţii în raporturile dintre debitori
Regresul între codebitori
Art. 1.456.
-
(1)
Debitorul solidar care a executat obligaţia nu poate cere codebitorilor
săi decât partea din datorie ce revine fiecăruia dintre ei, chiar dacă
se subrogă în drepturile creditorului.
(2)
Părţile ce revin codebitorilor solidari sunt prezumate ca fiind egale,
dacă din convenţie, lege sau din împrejurări nu rezultă contrariul.
Insolvabilitatea codebitorilor
Art. 1.457.
-
(1)
Pierderea ocazionată de insolvabilitatea unuia dintre codebitorii
solidari se suportă de către ceilalţi codebitori în proporţie cu partea
din datorie ce revine fiecăruia dintre ei.
(2)
Cu toate acestea, creditorul care renunţă la solidaritate sau care
consimte o remitere de datorie în favoarea unuia dintre codebitori
suportă partea din datorie ce ar fi revenit acestuia.
Mijloacele de apărare ale debitorului urmărit
Art. 1.458.
-
Debitorul urmărit pentru partea sa din datoria plătită poate opune
codebitorului solidar care a făcut plata toate mijloacele de apărare
comună pe care acesta din urmă nu le-a opus creditorului. Acesta poate,
de asemenea, să opună codebitorului care a executat obligaţia mijloacele
de apărare care îi sunt personale, însă nu şi pe acelea care sunt pur
personale altui codebitor.
Solidaritatea contractată în interesul unui codebitor
Art. 1.459.
-
Dacă obligaţia solidară este contractată în interesul exclusiv al unuia
dintre codebitori sau rezultă din fapta unuia dintre ei, acesta este
ţinut singur de întreaga datorie faţă de ceilalţi codebitori, care, în
acest caz, sunt consideraţi, în raport cu acesta, fideiusori.
Divizibilitatea obligaţiei solidare între moştenitori
Art. 1.460.
-
Obligaţia unui debitor solidar se împarte de drept între moştenitorii
acestuia, afară de cazul în care obligaţia este indivizibilă.
CAPITOLUL III
Obligaţiile alternative şi facultative
SECŢIUNEA 1
Obligaţiile alternative
Obligaţia alternativă
Art. 1.461.
-
(1)
Obligaţia este alternativă atunci când are ca obiect două prestaţii
principale, iar executarea uneia dintre acestea îl liberează pe debitor
de întreaga obligaţie.
(2)
Obligaţia rămâne alternativă chiar dacă, la momentul la care se naşte, una dintre prestaţii era imposibil de executat.
Alegerea prestaţiei
Art. 1.462.
-
(1)
Alegerea prestaţiei prin care se va stinge obligaţia revine debitorului,
cu excepţia cazului în care este acordată în mod expres creditorului.
(2)
Dacă partea căreia îi aparţine alegerea prestaţiei nu îşi exprimă
opţiunea în termenul care îi este acordat în acest scop, alegerea
prestaţiei va aparţine celeilalte părţi.
Limitele alegerii
Art. 1.463.
-
Debitorul nu poate executa şi nici nu poate fi constrâns să execute o parte dintr-o prestaţie şi o parte din cealaltă.
Alegerea prestaţiei de către debitor
Art. 1.464.
-
(1)
Debitorul care are alegerea prestaţiei este obligat, atunci când una
dintre prestaţii a devenit imposibil de executat chiar din culpa sa, să
execute cealaltă prestaţie.
(2)
Dacă, în acelaşi caz, ambele prestaţii devin imposibil de executat, iar
imposibilitatea cu privire la una dintre prestaţii este cauzată de culpa
debitorului, acesta este ţinut să plătească valoarea prestaţiei care a
devenit ultima imposibil de executat.
Alegerea prestaţiei de către creditor
Art. 1.465.
-
În cazul în care alegerea prestaţiei revine creditorului:
a)
dacă una dintre prestaţii a devenit imposibil de executat, fără culpa
vreuneia dintre părţi, creditorul este obligat să o primească pe
cealaltă;
b)
dacă creditorului îi este imputabilă imposibilitatea de executare a
uneia dintre prestaţii, el poate fie să pretindă executarea celeilalte
prestaţii, despăgubindu-l pe debitor pentru prejudiciile cauzate, fie să
îl libereze pe acesta de executarea obligaţiei;
c)
dacă debitorului îi este imputabilă imposibilitatea de a executa una
dintre prestaţii, creditorul poate cere fie despăgubiri pentru prestaţia
imposibil de executat, fie cealaltă prestaţie;
d)
dacă debitorului îi este imputabilă imposibilitatea de a executa ambele
prestaţii, creditorul poate cere despăgubiri pentru oricare dintre
acestea.
Stingerea obligaţiei
Art. 1.466.
-
Obligaţia se stinge dacă toate prestaţiile devin imposibil de executat
fără culpa debitorului şi înainte ca acesta să fi fost pus în
întârziere.
Pluralitatea de prestaţii
Art. 1.467.
-
Dispoziţiile acestei secţiuni se aplică în mod corespunzător în cazul în
care obligaţia alternativă are ca obiect mai mult de două prestaţii
principale.
SECŢIUNEA a 2-a
Obligaţiile facultative
Regim juridic
Art. 1.468.
-
(1)
Obligaţia este facultativă atunci când are ca obiect o singură prestaţie
principală de care debitorul se poate însă libera executând o altă
prestaţie determinată.
(2)
Debitorul este liberat dacă, fără culpa sa, prestaţia principală devine imposibil de executat.
TITLUL V
Executarea obligaţiilor
CAPITOLUL I
Plata
SECŢIUNEA 1
Dispoziţii generale
Noţiune
Art. 1.469.
-
(1)
Obligaţia se stinge prin plată atunci când prestaţia datorată este executată de bunăvoie.
(2)
Plata constă în remiterea unei sume de bani sau, după caz, în executarea
oricărei alte prestaţii care constituie obiectul însuşi al obligaţiei.
Temeiul plăţii
Art. 1.470.
-
Orice plată presupune o datorie.
Plata obligaţiei naturale
Art. 1.471.
-
Restituirea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale care au fost executate de bunăvoie.
SECŢIUNEA a 2-a
Subiectele plăţii
Persoanele care pot face plata
Art. 1.472.
-
Plata poate să fie făcută de orice persoană, chiar dacă este un terţ în raport cu acea obligaţie.
Plata făcută de un incapabil
Art. 1.473.
-
Debitorul care a executat prestaţia datorată nu poate cere restituirea invocând incapacitatea sa la data executării.
Plata obligaţiei de către un terţ
Art. 1.474.
-
(1)
Creditorul este dator să refuze plata oferită de terţ dacă debitorul l-a
încunoştinţat în prealabil că se opune la aceasta, cu excepţia cazului
în care un asemenea refuz l-ar prejudicia pe creditor.
(2)
În celelalte cazuri, creditorul nu poate refuza plata făcută de un terţ
decât dacă natura obligaţiei sau convenţia părţilor impune ca obligaţia
să fie executată numai de debitor.
(3)
Plata făcută de un terţ stinge obligaţia dacă este făcută pe seama
debitorului. În acest caz, terţul nu se subrogă în drepturile
creditorului plătit decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.
(4)
Dispoziţiile prezentului capitol privind condiţiile plăţii se aplică în
mod corespunzător atunci când plata este făcută de un terţ.
Persoanele care pot primi plata
Art. 1.475.
-
Plata trebuie făcută creditorului, reprezentantului său, legal sau
convenţional, persoanei indicate de acesta ori persoanei autorizate de
instanţă să o primească.
Plata făcută unui incapabil
Art. 1.476.
-
Plata făcută unui creditor care este incapabil de a o primi nu liberează
pe debitor decât în măsura în care profită creditorului.
Plata făcută unui terţ
Art. 1.477.
-
(1)
Plata făcută unei alte persoane decât cele menţionate la art. 1.475 este totuşi valabilă dacă:
a)
este ratificată de creditor;
b)
cel care a primit plata devine ulterior titularul creanţei;
c)
a fost făcută celui care a pretins plata în baza unei chitanţe liberatorii semnate de creditor.
(2)
Plata făcută în alte condiţii decât cele menţionate la alin. (1) stinge obligaţia numai în măsura în care profită creditorului.
Plata făcută unui creditor aparent
Art. 1.478.
-
(1)
Plata făcută cu bună-credinţă unui creditor aparent este valabilă, chiar
dacă ulterior se stabileşte că acesta nu era adevăratul creditor.
(2)
Creditorul aparent este ţinut să restituie adevăratului creditor plata
primită, potrivit regulilor stabilite pentru restituirea prestaţiilor.
Plata bunurilor indisponibilizate
Art. 1.479.
-
Plata făcută cu nesocotirea unui sechestru, a unei popriri ori a unei
opoziţii formulate, în condiţiile legii, pentru a opri efectuarea plăţii
de către debitor nu îi împiedică pe creditorii care au obţinut luarea
unei asemenea măsuri să ceară din nou plata. În acest caz, debitorul
păstrează dreptul de regres împotriva creditorului care a primit plata
nevalabil făcută.
SECŢIUNEA a 3-a
Condiţiile plăţii
Diligenţa cerută în executarea obligaţiilor
Art. 1.480.
-
(1)
Debitorul este ţinut să îşi execute obligaţiile cu diligenţa pe care un
bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale, afară de cazul
în care prin lege sau prin contract s-ar dispune altfel.
(2)
În cazul unor obligaţii inerente unei activităţi profesionale, diligenţa
se apreciază ţinând seama de natura activităţii exercitate.
Obligaţiile de mijloace şi obligaţiile de rezultat
Art. 1.481.
-
(1)
În cazul obligaţiei de rezultat, debitorul este ţinut să procure creditorului rezultatul promis.
(2)
În cazul obligaţiilor de mijloace, debitorul este ţinut să folosească
toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis.
(3)
Pentru a stabili dacă o obligaţie este de mijloace sau de rezultat se va ţine seama îndeosebi de:
a)
modul în care obligaţia este stipulată în contract;
b)
existenţa şi natura contraprestaţiei şi celelalte elemente ale contractului;
c)
gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului;
d)
influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei.
Obligaţia de a preda bunuri individual determinate
Art. 1.482.
-
(1)
Debitorul unui bun individual determinat este liberat prin predarea
acestuia în starea în care se afla la momentul naşterii obligaţiei.
(2)
Dacă însă, la data executării, debitorul nu este titularul dreptului ce
trebuia transmis ori cedat sau, după caz, nu poate dispune de acesta în
mod liber, obligaţia debitorului nu se stinge, dispoziţiile art. 1.230
aplicându-se în mod corespunzător.
Obligaţia de a strămuta proprietatea
Art. 1.483.
-
(1)
Obligaţia de a strămuta proprietatea implică şi obligaţiile de a preda lucrul şi de a-l conserva până la predare.
(2)
În ceea ce priveşte imobilele înscrise în cartea funciară, obligaţia de a
strămuta proprietatea o cuprinde şi pe aceea de a preda înscrisurile
necesare pentru efectuarea înscrierii.
Cedarea drepturilor sau acţiunilor
Art. 1.484.
-
Dacă bunul a pierit, s-a pierdut sau a fost scos din circuitul civil,
fără culpa debitorului, acesta este dator să cedeze creditorului
drepturile sau acţiunile în despăgubire pe care le are cu privire la
bunul respectiv.
Obligaţia de a preda un bun
Art. 1.485.
-
Obligaţia de a preda un bun individual determinat o cuprinde şi pe aceea de a-l conserva până la predare.
Obligaţia de a da bunuri de gen
Art. 1.486.
-
Dacă obligaţia are ca obiect bunuri de gen, debitorul are dreptul să
aleagă bunurile ce vor fi predate. El nu este însă liberat decât prin
predarea unor bunuri de calitate cel puţin medie.
Obligaţia de a constitui o garanţie
Art. 1.487.
-
Cel care este ţinut să constituie o garanţie, fără ca modalitatea şi
forma acesteia să fie determinate, poate oferi, la alegerea sa, o
garanţie reală sau personală ori o altă garanţie suficientă.
Obligaţia de a da o sumă de bani
Art. 1.488.
-
(1)
Debitorul unei sume de bani este liberat prin remiterea către creditor a sumei nominale datorate.
(2)
Plata se poate face prin orice mijloc folosit în mod obişnuit în locul unde aceasta trebuie efectuată.
(3)
Cu toate acestea, creditorul care acceptă în condiţiile alin. (2) un cec
ori un alt instrument de plată este prezumat că o face numai cu
condiţia ca acesta să fie onorat.
Dobânzile sumelor de bani
Art. 1.489.
-
(1)
Dobânda este cea convenită de părţi sau, în lipsă, cea stabilită de lege.
(2)
Dobânzile scadente produc ele însele dobânzi numai atunci când legea sau
contractul, în limitele permise de lege, o prevede ori, în lipsă,
atunci când sunt cerute în instanţă. În acest din urmă caz, dobânzile
curg numai de la data cererii de chemare în judecată.
Plata parţială
Art. 1.490.
-
(1)
Creditorul poate refuza să primească o executare parţială, chiar dacă prestaţia ar fi divizibilă.
(2)
Cheltuielile suplimentare cauzate creditorului de faptul executării
parţiale sunt în sarcina debitorului, chiar şi atunci când creditorul
acceptă o asemenea executare.
Plata făcută cu bunul altuia
Art. 1.491.
-
(1)
Atunci când, în executarea obligaţiei sale, debitorul preda un bun care
nu îi aparţine sau de care nu poate dispune, el nu poate cere
creditorului restituirea bunului predat decât daca se angajeaza sa
execute prestaţia datorată cu un alt bun de care acesta poate dispune.
(2)
Creditorul de bună-credinţă poate însă restitui bunul primit şi
solicita, dacă este cazul, daune-interese pentru repararea prejudiciului
suferit.
Darea în plată
Art. 1.492.
-
(1)
Debitorul nu se poate libera executând o altă prestaţie decât cea
datorată, chiar dacă valoarea prestaţiei oferite ar fi egală sau mai
mare, decât dacă creditorul consimte la aceasta. În acest din urmă caz,
obligaţia se stinge atunci când noua prestaţie este efectuată.
(2)
Dacă prestaţia oferită în schimb constă în transferul proprietăţii sau
al unui alt drept, debitorul este ţinut de garanţia contra evicţiunii şi
de garanţia contra viciilor lucrului, potrivit regulilor aplicabile în
materia vânzării, cu excepţia cazului în care creditorul preferă să
ceară prestaţia iniţială şi repararea prejudiciului. În aceste cazuri,
garanţiile oferite de terţi nu renasc.
Punere în aplicare prin Lege 71/2011 : |
Art. 112. - |
Dispoziţiile art. 1.492 alin. (2) şi ale art. 1.493 din Codul civil se
aplică şi în cazul în care obligaţia s-a născut înainte de data intrării
în vigoare a acestuia, dacă darea în plată are loc ulterior acestei
date. |
Cesiunea de creanţă în locul executării
Art. 1.493.
-
(1)
Atunci când, în locul prestaţiei iniţiale, este cedată o creanţă,
obligaţia se stinge în momentul satisfacerii creanţei cedate.
Dispoziţiile art. 1.568-1.584 sunt aplicabile în mod corespunzător.
(2)
Dacă, potrivit înţelegerii părţilor, obligaţia în locul căreia debitorul
îşi cedează propria creanţă se stinge încă de la data cesiunii,
dispoziţiile art. 1.586 sunt aplicabile în mod corespunzător, cu
excepţia cazului în care creditorul preferă să ceară prestaţia iniţială.
Punere în aplicare Art. 1.493. prin Lege 71/2011 : |
Art. 112. - |
Dispoziţiile art. 1.492 alin. (2) şi ale art. 1.493 din Codul civil se
aplică şi în cazul în care obligaţia s-a născut înainte de data intrării
în vigoare a acestuia, dacă darea în plată are loc ulterior acestei
date. |
Locul plăţii
Art. 1.494.
-
(1)
În lipsa unei stipulaţii contrare ori dacă locul plăţii nu se poate
stabili potrivit naturii prestaţiei sau în temeiul contractului, al
practicilor statornicite între părţi ori al uzanţelor:
a)
obligaţiile băneşti trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de la data plăţii;
b)
obligaţia de a preda un lucru individual determinat trebuie executată în
locul în care bunul se afla la data încheierii contractului;
c)
celelalte obligaţii se execută la domiciliul sau, după caz, sediul debitorului la data încheierii contractului.
(2)
Partea care, după încheierea contractului, îşi schimbă domiciliul sau,
după caz, sediul determinat, potrivit prevederilor alin. (1), ca loc al
plăţii, suportă cheltuielile suplimentare pe care această schimbare le
cauzează.
Data plăţii
Art. 1.495.
-
(1)
În lipsa unui termen stipulat de părţi sau determinat în temeiul
contractului, al practicilor statornicite între acestea ori al
uzanţelor, obligaţia trebuie executată de îndată.
(2)
Instanţa poate stabili un termen atunci când natura prestaţiei sau locul unde urmează să se facă plata o impune.
Plata anticipată
Art. 1.496.
-
(1)
Debitorul este liber să execute obligaţia chiar înaintea scadenţei dacă
părţile nu au convenit contrariul ori dacă aceasta nu rezultă din natura
contractului sau din împrejurările în care a fost încheiat.
(2)
Cu toate acestea, creditorul poate refuza executarea anticipată dacă are un interes legitim ca plata să fie făcută la scadenţă.
(3)
În toate cazurile, cheltuielile suplimentare cauzate creditorului de
faptul executării anticipate a obligaţiei sunt în sarcina debitorului.
Data plăţii prin virament bancar
Art. 1.497.
-
Dacă plata se face prin virament bancar, data plăţii este aceea la care
contul creditorului a fost alimentat cu suma de bani care a făcut
obiectul plăţii.
Cheltuielile plăţii
Art. 1.498.
-
Cheltuielile plăţii sunt în sarcina debitorului, în lipsă de stipulaţie contrară.
SECŢIUNEA a 4-a
Dovada plăţii
Mijloace de dovadă
Art. 1.499.
-
Dacă prin lege nu se prevede altfel, dovada plăţii se face cu orice mijloc de probă.
Chitanţa liberatorie
Art. 1.500.
-
(1)
Cel care plăteşte are dreptul la o chitanţă liberatorie, precum şi, dacă
este cazul, la remiterea înscrisului original al creanţei.
(2)
Cheltuielile întocmirii chitanţei sunt în sarcina debitorului, în lipsă de stipulaţie contrară.
(3)
În cazul în care creditorul refuză, în mod nejustificat, să elibereze chitanţa, debitorul are dreptul să suspende plata.
Prezumţia executării prestaţiei accesorii
Art. 1.501.
-
Chitanţa în care se consemnează primirea prestaţiei principale face să
se prezume, până la proba contrară, executarea prestaţiilor accesorii.
Prezumţia executării prestaţiilor periodice
Art. 1.502.
-
Chitanţa dată pentru primirea uneia dintre prestaţiile periodice care
fac obiectul obligaţiei face să se prezume, până la proba contrară,
executarea prestaţiilor devenite scadente anterior.
Remiterea înscrisului original al creanţei
Art. 1.503.
-
(1)
Remiterea voluntară a înscrisului original constatator al creanţei,
făcută de creditor către debitor, unul din codebitori sau fideiusor,
naşte prezumţia stingerii obligaţiei prin plată. Proba contrară revine
celui interesat să dovedească stingerea obligaţiei pe altă cale.
(2)
Dacă înscrisul original remis voluntar este întocmit în formă autentică,
creditorul are dreptul să probeze că remiterea s-a făcut pentru un alt
motiv decât stingerea obligaţiei.
(3)
Se prezumă, până la proba contrară, că intrarea persoanelor menţionate
la alin. (1) în posesia înscrisului original al creanţei s-a făcut
printr-o remitere voluntară din partea creditorului.
Plata prin virament bancar
Art. 1.504.
-
(1)
Dacă plata se face prin virament bancar, ordinul de plată semnat de
debitor şi vizat de instituţia de credit plătitoare prezumă efectuarea
plăţii, până la proba contrară.
(2)
Debitorul are oricând dreptul să solicite instituţiei de credit a
creditorului o confirmare, în scris, a efectuării plăţii prin virament.
Această confirmare face dovada plăţii.
Liberarea garanţiilor
Art. 1.505.
-
Dacă părţile nu au convenit că garanţiile vor asigura executarea unei
alte obligaţii, creditorul care a primit plata trebuie să consimtă la
liberarea bunurilor afectate de garanţiile reale constituite pentru
satisfacerea creanţei sale, precum şi să restituie bunurile deţinute în
garanţie, dacă este cazul.
SECŢIUNEA a 5-a
Imputaţia plăţii
Imputaţia plăţii făcută prin acordul părţilor
Art. 1.506.
-
(1)
Plata efectuată de debitorul mai multor datorii faţă de acelaşi
creditor, care au acelaşi obiect, se impută asupra acestora conform
acordului părţilor.
(2)
În lipsa acordului părţilor, se aplică dispoziţiile prezentei secţiuni.
Imputaţia făcută de debitor
Art. 1.507.
-
(1)
Debitorul mai multor datorii care au ca obiect bunuri de acelaşi fel are
dreptul să indice, atunci când plăteşte, datoria pe care înţelege să o
execute. Plata se impută mai întâi asupra cheltuielilor, apoi asupra
dobânzilor şi, la urmă, asupra capitalului.
(2)
Debitorul nu poate, fără consimţământul creditorului, să impute plata
asupra unei datorii care nu este încă exigibilă cu preferinţă faţă de o
datorie scadentă, cu excepţia cazului în care s-a prevăzut că debitorul
poate plăti anticipat.
(3)
În cazul plăţii efectuate prin virament bancar, debitorul face imputaţia
prin menţiunile corespunzătoare consemnate de el pe ordinul de plată.
Imputaţia făcută de creditor
Art. 1.508.
-
(1)
În lipsa unei indicaţii din partea debitorului, creditorul poate,
într-un termen rezonabil după ce a primit plata, să indice debitorului
datoria asupra căreia aceasta se va imputa. Creditorul nu poate imputa
plata asupra unei datorii neexigibile ori litigioase.
(2)
Atunci când creditorul remite debitorului o chitanţă liberatorie, el este dator să facă imputaţia prin acea chitanţă.
Imputaţia legală
Art. 1.509.
-
(1)
Dacă niciuna dintre părţi nu face imputaţia plăţii, vor fi aplicate, în ordine, următoarele reguli:
a)
plata se impută cu prioritate asupra datoriilor ajunse la scadenţă;
b)
se vor considera stinse, în primul rând, datoriile negarantate sau cele pentru care creditorul are cele mai puţine garanţii;
c)
imputaţia se va face mai întâi asupra datoriilor mai oneroase pentru debitor;
d)
dacă toate datoriile sunt deopotrivă scadente, precum şi, în egală
măsură, garantate şi oneroase, se vor stinge datoriile mai vechi;
e)
în lipsa tuturor criteriilor menţionate la lit. a)-d), imputaţia se va face proporţional cu valoarea datoriilor.
(2)
În toate cazurile, plata se va imputa mai întâi asupra cheltuielilor de
judecată şi executare, apoi asupra ratelor, dobânzilor şi penalităţilor,
în ordinea cronologică a scadenţei acestora, şi, în final, asupra
capitalului, dacă părţile nu convin altfel.
Punere în aplicare SECŢIUNEA a 5-a prin Lege 71/2011 : |
Art. 113. - |
Imputaţia plăţii este supusă dispoziţiilor art. 1.506-1.509 din Codul
civil dacă plata se face după data intrării în vigoare a acestuia,
indiferent de data naşterii obligaţiilor. |
SECŢIUNEA a 6-a
Punerea în întârziere a creditorului
Cazuri de punere în întârziere a creditorului
Art. 1.510.
-
Creditorul poate fi pus în întârziere atunci când refuză, în mod
nejustificat, plata oferită în mod corespunzător sau când refuză să
îndeplinească actele pregătitoare fără de care debitorul nu îşi poate
executa obligaţia.
Efectele punerii în întârziere a creditorului
Art. 1.511.
-
(1)
Creditorul pus în întârziere preia riscul imposibilităţii de executare a
obligaţiei, iar debitorul nu este ţinut să restituie fructele culese
după punerea în întârziere.
(2)
Creditorul este ţinut la repararea prejudiciilor cauzate prin întârziere
şi la acoperirea cheltuielilor de conservare a bunului datorat.
Drepturile debitorului
Art. 1.512.
-
Debitorul poate consemna bunul pe cheltuiala şi riscurile creditorului, liberându-se astfel de obligaţia sa.
Procedură
Art. 1.513.
-
Procedura ofertei de plată şi a consemnaţiunii este prevăzută de Codul de procedură civilă.
Vânzarea publică
Art. 1.514.
-
(1)
Dacă natura bunului face imposibilă consemnarea, dacă bunul este
perisabil sau dacă depozitarea lui necesită costuri de întreţinere ori
cheltuieli considerabile, debitorul poate porni vânzarea publică a
bunului şi poate consemna preţul, notificând în prealabil creditorului
şi primind încuviinţarea instanţei judecătoreşti.
(2)
Dacă bunul este cotat la bursă sau pe o altă piaţă reglementată, dacă
are un preţ curent sau are o valoare prea mică faţă de cheltuielile unei
vânzări publice, instanţa poate încuviinţa vânzarea bunului fără
notificarea creditorului.
Retragerea bunului consemnat
Art. 1.515.
-
Debitorul are dreptul să retragă bunul consemnat cât timp creditorul nu a
declarat că acceptă consemnarea sau aceasta nu a fost validată de
instanţă. Creanţa renaşte cu toate garanţiile şi toate celelalte
accesorii ale sale din momentul retragerii bunului.
CAPITOLUL II
Executarea silită a obligaţiilor
SECŢIUNEA 1
Dispoziţii generale
Drepturile creditorului
Art. 1.516.
-
(1)
Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei.
(2)
Atunci când, fără justificare, debitorul nu îşi execută obligaţia şi se
află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa şi fără a pierde
dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin:
1.
să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei;
2.
să obţină, dacă obligaţia este contractuală, rezoluţiunea sau rezilierea
contractului ori, după caz, reducerea propriei obligaţii corelative;
3.
să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său.
Neexecutarea imputabilă creditorului
Art. 1.517.
-
O parte nu poate invoca neexecutarea obligaţiilor celeilalte părţi în
măsura în care neexecutarea este cauzată de propria sa acţiune sau
omisiune.
Răspunderea debitorului
Art. 1.518.
-
(1)
Dacă prin lege nu se dispune altfel, debitorul răspunde personal de îndeplinirea obligaţiilor sale.
(2)
Răspunderea debitorului poate fi limitată numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.
Răspunderea pentru fapta terţilor
Art. 1.519.
-
Dacă părţile nu convin altfel, debitorul răspunde pentru prejudiciile
cauzate din culpa persoanei de care se foloseşte pentru executarea
obligaţiilor contractuale.
Răspunderea terţilor
Art. 1.520.
-
Creditorul poate urmări şi bunurile care aparţin terţilor, dacă acestea
sunt afectate pentru plata datoriilor debitorului ori au făcut obiectul
unor acte juridice care au fost revocate ca fiind încheiate în frauda
creditorului.
SECŢIUNEA a 2-a
Punerea în întârziere a debitorului
Moduri
Art. 1.521.
-
Punerea în întârziere a debitorului poate opera de drept sau la cererea creditorului.
Punere în aplicare Art. 1.521. prin Lege 71/2011 : |
Art. 114. - |
Dispoziţiile art. 1.521-1.526 din Codul civil privitoare la punerea în
întârziere a debitorului sunt aplicabile în cazul obligaţiilor născute
după data intrării sale în vigoare. |
Punerea în întârziere de către creditor
Art. 1.522.
-
(1)
Debitorul poate fi pus în întârziere fie printr-o notificare scrisă prin
care creditorul îi solicită executarea obligaţiei, fie prin cererea de
chemare în judecată.
(2)
Dacă prin lege sau prin contract nu se prevede altfel, notificarea se
comunică debitorului prin executor judecătoresc sau prin orice alt
mijloc care asigură dovada comunicării.
(3)
Prin notificare trebuie să se acorde debitorului un termen de executare,
ţinând seama de natura obligaţiei şi de împrejurări. Dacă prin
notificare nu se acordă un asemenea termen, debitorul poate să execute
obligaţia într-un termen rezonabil, calculat din ziua comunicării
notificării.
(4)
Până la expirarea termenului prevăzut la alin. (3), creditorul poate
suspenda executarea propriei obligaţii, poate cere daune-interese, însă
nu poate exercita celelalte drepturi prevăzute la art. 1.516, dacă prin
lege nu se prevede altfel. Creditorul poate exercita aceste drepturi
dacă debitorul îl informează că nu va executa obligaţiile în termenul
stabilit sau dacă, la expirarea termenului, obligaţia nu a fost
executată.
(5)
Cererea de chemare în judecată formulată de creditor, fără ca anterior
debitorul să fi fost pus în întârziere, conferă debitorului dreptul de a
executa obligaţia într-un termen rezonabil, calculat de la data când
cererea i-a fost comunicată. Dacă obligaţia este executată în acest
termen, cheltuielile de judecată rămân în sarcina creditorului.
Punere în aplicare Art. 1.522. prin Lege 71/2011 : |
Art. 114. - |
Dispoziţiile art. 1.521-1.526 din Codul civil privitoare la punerea în
întârziere a debitorului sunt aplicabile în cazul obligaţiilor născute
după data intrării sale în vigoare. |
Întârzierea de drept în executarea obligaţiei
Art. 1.523.
-
(1)
Debitorul se află de drept în întârziere atunci când s-a stipulat că
simpla împlinire a termenului stabilit pentru executare produce un
asemenea efect.
(2)
De asemenea, debitorul se află de drept în întârziere în cazurile anume prevăzute de lege, precum şi atunci când:
a)
obligaţia nu putea fi executată în mod util decât într-un anumit timp,
pe care debitorul l-a lăsat să treacă, sau când nu a executat-o imediat,
deşi exista urgenţă;
b)
prin fapta sa, debitorul a făcut imposibilă executarea în natură a obligaţiei sau când a încălcat o obligaţie de a nu face;
c)
debitorul şi-a manifestat în mod neîndoielnic faţă de creditor intenţia
de a nu executa obligaţia sau când, fiind vorba de o obligaţie cu
executare succesivă, refuză ori neglijează să îşi execute obligaţia în
mod repetat;
d)
nu a fost executată obligaţia de a plăti o sumă de bani, asumată în exerciţiul activităţii unei întreprinderi;
e)
obligaţia se naşte din săvârşirea unei fapte ilicite extracontractuale.
(3)
În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), dacă obligaţia devine
scadentă după decesul debitorului, moştenitorii acestuia nu sunt în
întârziere decât după trecerea a 15 zile de la data la care creditorul
i-a notificat sau, după caz, de la data notificării curatorului desemnat
în condiţiile art. 1.136.
(4)
Cazurile în care debitorul se află de drept în întârziere trebuie
dovedite de creditor. Orice declaraţie sau stipulaţie contrară se
consideră nescrisă.
Punere în aplicare Art. 1.523. prin Lege 71/2011 : |
Art. 114. - |
Dispoziţiile art. 1.521-1.526 din Codul civil privitoare la punerea în
întârziere a debitorului sunt aplicabile în cazul obligaţiilor născute
după data intrării sale în vigoare. |
Oferta de executare
Art. 1.524.
-
Debitorul nu este în întârziere dacă a oferit, când se cuvenea,
prestaţia datorată, chiar fără a respecta formalităţile prevăzute la
art. 1.510-1.515, însă creditorul a refuzat, fără temei legitim, să o
primească.
Punere în aplicare Art. 1.524. prin Lege 71/2011 : |
Art. 114. - |
Dispoziţiile art. 1.521-1.526 din Codul civil privitoare la punerea în
întârziere a debitorului sunt aplicabile în cazul obligaţiilor născute
după data intrării sale în vigoare. |
Efectele întârzierii debitorului
Art. 1.525.
-
Debitorul răspunde, de la data la care se află în întârziere, pentru
orice pierdere cauzată de un caz fortuit, cu excepţia situaţiei în care
cazul fortuit îl liberează pe debitor de însăşi executarea obligaţiei.
Punere în aplicare Art. 1.525. prin Lege 71/2011 : |
Art. 114. - |
Dispoziţiile art. 1.521-1.526 din Codul civil privitoare la punerea în
întârziere a debitorului sunt aplicabile în cazul obligaţiilor născute
după data intrării sale în vigoare. |
Cazul obligaţiilor solidare
Art. 1.526.
-
(1)
Notificarea prin care creditorul pune în întârziere pe unul dintre
codebitorii solidari produce efecte şi în privinţa celorlalţi.
(2)
Notificarea făcută de unul dintre creditorii solidari produce, tot astfel, efecte şi în privinţa celorlalţi creditori.
Punere în aplicare Art. 1.526. prin Lege 71/2011 : |
Art. 114. - |
Dispoziţiile art. 1.521-1.526 din Codul civil privitoare la punerea în
întârziere a debitorului sunt aplicabile în cazul obligaţiilor născute
după data intrării sale în vigoare. |
SECŢIUNEA a 3-a
Executarea silită în natură
Dreptul la executarea în natură
Art. 1.527.
-
(1)
Creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să
execute obligaţia în natură, cu excepţia cazului în care o asemenea
executare este imposibilă.
(2)
Dreptul la executare în natură cuprinde, dacă este cazul, dreptul la
repararea sau înlocuirea bunului, precum şi orice alt mijloc pentru a
remedia o executare defectuoasă.
Executarea obligaţiei de a face
Art. 1.528.
-
(1)
În cazul neexecutării unei obligaţii de a face, creditorul poate, pe
cheltuiala debitorului, să execute el însuşi ori să facă să fie
executată obligaţia.
(2)
Cu excepţia cazului în care debitorul este de drept în întârziere,
creditorul poate să exercite acest drept numai dacă îl înştiinţează pe
debitor fie odată cu punerea în întârziere, fie ulterior acesteia.
Executarea obligaţiei de a nu face
Art. 1.529.
-
În cazul neexecutării obligaţiei de a nu face, creditorul poate cere
instanţei încuviinţarea să înlăture ori să ridice ceea ce debitorul a
făcut cu încălcarea obligaţiei, pe cheltuiala debitorului, în limita
stabilită prin hotărâre judecătorească.
SECŢIUNEA a 4-a
Executarea prin echivalent
§1.
Dispoziţii generale
Dreptul la daune-interese
Art. 1.530.
-
Creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului
pe care debitorul i l-a cauzat şi care este consecinţa directă şi
necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a
obligaţiei.
§2.
Prejudiciul
I.
Evaluarea prejudiciului
Repararea integrală
Art. 1.531.
-
(1)
Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării.
(2)
Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor şi
beneficiul de care acesta este lipsit. La stabilirea întinderii
prejudiciului se ţine seama şi de cheltuielile pe care creditorul le-a
făcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea
prejudiciului.
(3)
Creditorul are dreptul şi la repararea prejudiciului nepatrimonial.
Caracterul cert al prejudiciului
Art. 1.532.
-
(1)
La stabilirea daunelor-interese se ţine seama de prejudiciile viitoare, atunci când acestea sunt certe.
(2)
Prejudiciul ce ar fi cauzat prin pierderea unei şanse de a obţine un
avantaj poate fi reparat proporţional cu probabilitatea obţinerii
avantajului, ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a
creditorului.
(3)
Prejudiciul al cărui cuantum nu poate fi stabilit cu certitudine se determină de instanţa de judecată.
Previzibilitatea prejudiciului
Art. 1.533.
-
Debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau
pe care putea să le prevadă ca urmare a neexecutării la momentul
încheierii contractului, afară de cazul în care neexecutarea este
intenţionată ori se datorează culpei grave a acestuia. Chiar şi în acest
din urmă caz, daunele-interese nu cuprind decât ceea ce este consecinţa
directă şi necesară a neexecutării obligaţiei.
Prejudiciul imputabil creditorului
Art. 1.534.
-
(1)
Dacă, prin acţiunea sau omisiunea sa culpabilă, creditorul a contribuit
la producerea prejudiciului, despăgubirile datorate de debitor se vor
diminua în mod corespunzător. Această dispoziţie se aplică şi atunci
când prejudiciul este cauzat în parte de un eveniment al cărui risc a
fost asumat de creditor.
(2)
Debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita cu o minimă diligenţă.
Daunele moratorii în cazul obligaţiilor băneşti
Art. 1.535.
-
(1)
În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul
are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii,
în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege,
fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu
are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare
a întârzierii plăţii ar fi mai mic.
(2)
Dacă, înainte de scadenţă, debitorul datora dobânzi mai mari decât
dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil
înainte de scadenţă.
(3)
Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală,
creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese
pentru repararea integrală a prejudiciului suferit.
Daunele moratorii în cazul obligaţiilor de a face
Art. 1.536.
-
În cazul altor obligaţii decât cele având ca obiect plata unei sume de
bani, executarea cu întârziere dă întotdeauna dreptul la daune-interese
egale cu dobânda legală, calculată de la data la care debitorul este în
întârziere asupra echivalentului în bani al obligaţiei, cu excepţia
cazului în care s-a stipulat o clauză penală ori creditorul poate dovedi
un prejudiciu mai mare cauzat de întârzierea în executarea obligaţiei.
Dovada prejudiciului
Art. 1.537.
-
Dovada neexecutării obligaţiei nu îl scuteşte pe creditor de proba
prejudiciului, cu excepţia cazului în care prin lege sau prin convenţia
părţilor se prevede altfel.
II.
Clauza penală şi arvuna
Clauza penală
Art. 1.538.
-
(1)
Clauza penală este aceea prin care părţile stipulează că debitorul se
obligă la o anumită prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei
principale.
(2)
În caz de neexecutare, creditorul poate cere fie executarea silită în natură a obligaţiei principale, fie clauza penală.
(3)
Debitorul nu se poate libera oferind despăgubirea convenită.
(4)
Creditorul poate cere executarea clauzei penale fără a fi ţinut să dovedească vreun prejudiciu.
(5)
Dispoziţiile privitoare la clauza penală sunt aplicabile convenţiei prin
care creditorul este îndreptăţit ca, în cazul rezoluţiunii sau
rezilierii contractului din culpa debitorului, să păstreze plata
parţială făcută de acesta din urmă. Sunt exceptate dispoziţiile
privitoare la arvună.
Punere în aplicare Art. 1.538. prin Lege 71/2011 : |
Art. 115. - |
Clauza penală convenită după intrarea în vigoare a Codului civil
produce efectele prevăzute de acesta, indiferent de data naşterii
obligaţiei principale. |
Cumulul penalităţii cu executarea în natură
Art. 1.539.
-
Creditorul nu poate cere atât executarea în natură a obligaţiei
principale, cât şi plata penalităţii, afară de cazul în care penalitatea
a fost stipulată pentru neexecutarea obligaţiilor la timp sau în locul
stabilit. În acest din urmă caz, creditorul poate cere atât executarea
obligaţiei principale, cât şi a penalităţii, dacă nu renunţă la acest
drept sau dacă nu acceptă, fără rezerve, executarea obligaţiei.
Nulitatea clauzei penale
Art. 1.540.
-
(1)
Nulitatea obligaţiei principale o atrage pe aceea a clauzei penale.
Nulitatea clauzei penale nu o atrage pe aceea a obligaţiei principale.
(2)
Penalitatea nu poate fi cerută atunci când executarea obligaţiei a devenit imposibilă din cauze neimputabile debitorului.
Reducerea cuantumului penalităţii
Art. 1.541.
-
(1)
Instanţa nu poate reduce penalitatea decât atunci când:
a)
obligaţia principală a fost executată în parte şi această executare a profitat creditorului;
b)
penalitatea este vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului.
(2)
În cazul prevăzut la alin. (1) lit. b), penalitatea astfel redusă trebuie însă să rămână superioară obligaţiei principale.
(3)
Orice stipulaţie contrară se consideră nescrisă.
Obligaţia principală indivizibilă
Art. 1.542.
-
Atunci când obligaţia principală este indivizibilă, fără a fi solidară,
iar neexecutarea acesteia rezultă din fapta unuia dintre codebitori,
penalitatea poate fi cerută fie în totalitate celui care nu a executat,
fie celorlalţi codebitori, fiecăruia pentru partea sa. Aceştia păstrează
dreptul de regres în contra celui care a provocat neexecutarea.
Obligaţia principală divizibilă
Art. 1.543.
-
(1)
Atunci când obligaţia principală este divizibilă, penalitatea este, de
asemenea, divizibilă, fiind suportată numai de codebitorul care este
vinovat de neexecutare şi numai pentru partea de care acesta este ţinut.
(2)
Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică atunci când clauza penală a fost
stipulată pentru a împiedica o plată parţială, iar unul dintre
codebitori a împiedicat executarea obligaţiei în totalitate. În acest
caz, întreaga penalitate poate fi cerută acestuia din urmă, iar de la
ceilalţi codebitori numai proporţional cu partea fiecăruia din datorie,
fără a limita regresul acestora împotriva celui care nu a executat
obligaţia.
Arvuna confirmatorie
Art. 1.544.
-
(1)
Dacă, la momentul încheierii contractului, o parte dă celeilalte, cu
titlu de arvună, o sumă de bani sau alte bunuri fungibile, în caz de
executare arvuna trebuie imputată asupra prestaţiei datorate sau, după
caz, restituită.
(2)
Dacă partea care a dat arvuna nu execută obligaţia fără justificare,
cealaltă parte poate declara rezoluţiunea contractului, reţinând arvuna.
Atunci când neexecutarea provine de la partea care a primit arvuna,
cealaltă parte poate declara rezoluţiunea contractului şi poate cere
dublul acesteia.
(3)
Creditorul obligaţiei neexecutate poate însă opta pentru executare sau
pentru rezoluţiunea contractului şi repararea prejudiciului potrivit
dreptului comun.
Arvuna penalizatoare
Art. 1.545.
-
Dacă în contract este stipulat expres dreptul uneia dintre părţi sau
dreptul ambelor părţi de a se dezice de contract, cel care denunţă
contractul pierde arvuna dată sau, după caz, trebuie să restituie dublul
celei primite.
Restituirea arvunei
Art. 1.546.
-
Arvuna se restituie când contractul încetează din cauze ce nu atrag răspunderea vreuneia dintre părţi.
§3.
Vinovăţia debitorului
Vinovăţia debitorului
Art. 1.547.
-
Debitorul este ţinut să repare prejudiciul cauzat cu intenţie sau din culpă.
Prezumţia de culpă
Art. 1.548.
-
Culpa debitorului unei obligaţii contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării.
SECŢIUNEA a 5-a
Rezoluţiunea, rezilierea şi reducerea prestaţiilor
Dreptul la rezoluţiune sau reziliere
Art. 1.549.
-
(1)
Dacă nu cere executarea silită a obligaţiilor contractuale, creditorul
are dreptul la rezoluţiunea sau, după caz, rezilierea contractului,
precum şi la daune-interese, dacă i se cuvin.
(2)
Rezoluţiunea poate avea loc pentru o parte a contractului, numai atunci
când executarea sa este divizibilă. De asemenea, în cazul contractului
plurilateral, neîndeplinirea de către una dintre părţi a obligaţiei nu
atrage rezoluţiunea contractului faţă de celelalte părţi, cu excepţia
cazului în care prestaţia neexecutată trebuia, după circumstanţe, să fie
considerată esenţială.
(3)
Dacă nu se prevede altfel, dispoziţiile referitoare la rezoluţiune se aplică şi în cazul rezilierii.
Modul de operare
Art. 1.550.
-
(1)
Rezoluţiunea poate fi dispusă de instanţă, la cerere, sau, după caz, poate fi declarată unilateral de către partea îndreptăţită.
(2)
De asemenea, în cazurile anume prevăzute de lege sau dacă părţile au convenit astfel, rezoluţiunea poate opera de plin drept.
Reducerea prestaţiilor
Art. 1.551.
-
(1)
Creditorul nu are dreptul la rezoluţiune atunci când neexecutarea este
de mică însemnătate. În cazul contractelor cu executare succesivă,
creditorul are dreptul la reziliere, chiar dacă neexecutarea este de
mică însemnătate, însă are un caracter repetat. Orice stipulaţie
contrară este considerată nescrisă.
(2)
El are însă dreptul la reducerea proporţională a prestaţiei sale dacă, după împrejurări, aceasta este posibilă.
(3)
Dacă reducerea prestaţiilor nu poate avea loc, creditorul nu are dreptul decât la daune-interese.
Rezoluţiunea unilaterală
Art. 1.552.
-
(1)
Rezoluţiunea sau rezilierea contractului poate avea loc prin notificarea
scrisă a debitorului atunci când părţile au convenit astfel, când
debitorul se află de drept în întârziere ori când acesta nu a executat
obligaţia în termenul fixat prin punerea în întârziere.
(2)
Declaraţia de rezoluţiune sau de reziliere trebuie făcută în termenul de
prescripţie prevăzut de lege pentru acţiunea corespunzătoare acestora.
(3)
În toate cazurile, declaraţia de rezoluţiune sau de reziliere se înscrie
în cartea funciară ori, după caz, în alte registre publice, pentru a fi
opozabilă terţilor.
(4)
Declaraţia de rezoluţiune este irevocabilă de la data comunicării ei
către debitor sau, după caz, de la data expirării termenului prevăzut la
alin. (1).
Pactul comisoriu
Art. 1.553.
-
(1)
Pactul comisoriu produce efecte dacă prevede, în mod expres, obligaţiile
a căror neexecutare atrage rezoluţiunea sau rezilierea de drept a
contractului.
(2)
În cazul prevăzut la alin. (1), rezoluţiunea sau rezilierea este
subordonată punerii în întârziere a debitorului, afară de cazul în care
s-a convenit că ea va rezulta din simplul fapt al neexecutării.
(3)
Punerea în întârziere nu produce efecte decât dacă indică în mod expres condiţiile în care pactul comisoriu operează.
Efectele rezoluţiunii şi ale rezilierii
Art. 1.554.
-
(1)
Contractul desfiinţat prin rezoluţiune se consideră că nu a fost
niciodată încheiat. Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte
este ţinută, în acest caz, să restituie celeilalte părţi prestaţiile
primite.
(2)
Rezoluţiunea nu produce efecte asupra clauzelor referitoare la
soluţionarea diferendelor ori asupra celor care sunt destinate să
producă efecte chiar în caz de rezoluţiune.
(3)
Contractul reziliat încetează doar pentru viitor.
SECŢIUNEA a 6-a
Cauze justificate de neexecutare a obligaţiilor contractuale
Ordinea executării obligaţiilor
Art. 1.555.
-
(1)
Dacă din convenţia părţilor sau din împrejurări nu rezultă contrariul,
în măsura în care obligaţiile pot fi executate simultan, părţile sunt
ţinute să le execute în acest fel.
(2)
În măsura în care executarea obligaţiei unei părţi necesită o perioadă
de timp, acea parte este ţinută să execute contractul prima, dacă din
convenţia părţilor sau din împrejurări nu rezultă altfel.
Excepţia de neexecutare
Art. 1.556.
-
(1)
Atunci când obligaţiile născute dintr-un contract sinalagmatic sunt
exigibile, iar una dintre părţi nu execută sau nu oferă executarea
obligaţiei, cealaltă parte poate, într-o măsură corespunzătoare, să
refuze executarea propriei obligaţii, afară de cazul în care din lege,
din voinţa părţilor sau din uzanţe rezultă că cealaltă parte este
obligată să execute mai întâi.
(2)
Executarea nu poate fi refuzată dacă, potrivit împrejurărilor şi ţinând
seama de mica însemnătate a prestaţiei neexecutate, acest refuz ar fi
contrar bunei-credinţe.
Imposibilitatea de executare
Art. 1.557.
-
(1)
Atunci când imposibilitatea de executare este totală şi definitivă şi
priveşte o obligaţie contractuală importantă, contractul este desfiinţat
de plin drept şi fără vreo notificare, chiar din momentul producerii
evenimentului fortuit. Dispoziţiile art. 1.274 alin. (2) sunt aplicabile
în mod corespunzător.
(2)
Dacă imposibilitatea de executare a obligaţiei este temporară,
creditorul poate suspenda executarea propriilor obligaţii ori poate
obţine desfiinţarea contractului. În acest din urmă caz, regulile din
materia rezoluţiunii sunt aplicabile în mod corespunzător.
CAPITOLUL III
Mijloacele de protecţie a drepturilor creditorului
SECŢIUNEA 1
Măsurile conservatorii
Măsurile conservatorii
Art. 1.558.
-
Creditorul poate să ia toate măsurile necesare sau utile pentru
conservarea drepturilor sale, precum asigurarea dovezilor, îndeplinirea
unor formalităţi de publicitate şi informare pe contul debitorului,
exercitarea acţiunii oblice ori luarea unor măsuri asigurătorii.
Punere în aplicare Art. 1.558. prin Lege 71/2011 : |
Art. 116. - |
Dispoziţiile art. 1.558-1.565 din Codul civil se aplică şi creditorilor
ale căror creanţe s-au născut înainte de data intrării sale în vigoare,
dacă scadenţa se situează după această dată. |
Măsurile asigurătorii
Art. 1.559.
-
Principalele măsuri asigurătorii sunt sechestrul şi poprirea
asigurătorie. Măsurile asigurătorii se iau în conformitate cu
dispoziţiile Codului de procedură civilă.
Punere în aplicare Art. 1.559. prin Lege 71/2011 : |
Art. 116. - |
Dispoziţiile art. 1.558-1.565 din Codul civil se aplică şi creditorilor
ale căror creanţe s-au născut înainte de data intrării sale în vigoare,
dacă scadenţa se situează după această dată. |
SECŢIUNEA a 2-a
Acţiunea oblică
Noţiune
Art. 1.560.
-
(1)
Creditorul a cărui creanţă este certă şi exigibilă poate să exercite
drepturile şi acţiunile debitorului atunci când acesta, în prejudiciul
creditorului, refuză sau neglijează să le exercite.
(2)
Creditorul nu va putea exercita drepturile şi acţiunile care sunt strâns legate de persoana debitorului.
(3)
Cel împotriva căruia se exercită acţiunea oblică poate opune
creditorului toate mijloacele de apărare pe care le-ar fi putut opune
debitorului.
Punere în aplicare Art. 1.560. prin Lege 71/2011 : |
Art. 116. - |
Dispoziţiile art. 1.558-1.565 din Codul civil se aplică şi creditorilor
ale căror creanţe s-au născut înainte de data intrării sale în vigoare,
dacă scadenţa se situează după această dată. |
Efectele admiterii acţiunii oblice
Art. 1.561.
-
Hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii oblice profită tuturor
creditorilor, fără nicio preferinţă în favoarea creditorului care a
exercitat acţiunea.
Punere în aplicare Art. 1.561. prin Lege 71/2011 : |
Art. 116. - |
Dispoziţiile art. 1.558-1.565 din Codul civil se aplică şi creditorilor
ale căror creanţe s-au născut înainte de data intrării sale în vigoare,
dacă scadenţa se situează după această dată. |
SECŢIUNEA a 3-a
Acţiunea revocatorie
Noţiune
Art. 1.562.
-
(1)
Dacă dovedeşte un prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarate
inopozabile faţă de el actele juridice încheiate de debitor în frauda
drepturilor sale, cum sunt cele prin care debitorul îşi creează sau îşi
măreşte o stare de insolvabilitate.
(2)
Un contract cu titlu oneros sau o plată făcută în executarea unui
asemenea contract poate fi declarată inopozabilă numai atunci când
terţul contractant ori cel care a primit plata cunoştea faptul că
debitorul îşi creează sau îşi măreşte starea de insolvabilitate.
Punere în aplicare Art. 1.562. prin Lege 71/2011 : |
Art. 116. - |
Dispoziţiile art. 1.558-1.565 din Codul civil se aplică şi creditorilor
ale căror creanţe s-au născut înainte de data intrării sale în vigoare,
dacă scadenţa se situează după această dată. |
Condiţii privitoare la creanţă
Art. 1.563.
-
Creanţa trebuie să fie certă la data introducerii acţiunii.
Punere în aplicare Art. 1.563. prin Lege 71/2011 : |
Art. 116. - |
Dispoziţiile art. 1.558-1.565 din Codul civil se aplică şi creditorilor
ale căror creanţe s-au născut înainte de data intrării sale în vigoare,
dacă scadenţa se situează după această dată. |
Termen de prescripţie
Art. 1.564.
-
Dacă prin lege nu se prevede altfel, dreptul la acţiune se prescrie în
termen de un an de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să
cunoască prejudiciul ce rezultă din actul atacat.
Punere în aplicare Art. 1.564. prin Lege 71/2011 : |
Art. 116. - |
Dispoziţiile art. 1.558-1.565 din Codul civil se aplică şi creditorilor
ale căror creanţe s-au născut înainte de data intrării sale în vigoare,
dacă scadenţa se situează după această dată. |
Efectele admiterii acţiunii
Art. 1.565.
-
(1)
Actul atacat va fi declarat inopozabil atât faţă de creditorul care a
introdus acţiunea, cât şi faţă de toţi ceilalţi creditori care, putând
introduce acţiunea, au intervenit în cauză. Aceştia vor avea dreptul de a
fi plătiţi din preţul bunului urmărit, cu respectarea cauzelor de
preferinţă existente între ei.
(2)
Terţul dobânditor poate păstra bunul plătind creditorului căruia profită
admiterea acţiunii o sumă de bani egală cu prejudiciul suferit de
acesta din urmă prin încheierea actului. În caz contrar, hotărârea
judecătorească de admitere a acţiunii revocatorii indisponibilizează
bunul până la încetarea executării silite a creanţei pe care s-a
întemeiat acţiunea, dispoziţiile privitoare la publicitatea şi efectele
clauzei de inalienabilitate aplicându-se în mod corespunzător.
Punere în aplicare Art. 1.565. prin Lege 71/2011 : |
Art. 116. - |
Dispoziţiile art. 1.558-1.565 din Codul civil se aplică şi creditorilor
ale căror creanţe s-au născut înainte de data intrării sale în vigoare,
dacă scadenţa se situează după această dată. |
TITLUL VI
Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor
CAPITOLUL I
Cesiunea de creanţă
SECŢIUNEA 1
Cesiunea de creanţă în general
Noţiune
Art. 1.566.
-
(1)
Cesiunea de creanţă este convenţia prin care creditorul cedent transmite cesionarului o creanţă împotriva unui terţ.
(2)
Dispoziţiile prezentului capitol nu se aplică:
a)
transferului creanţelor în cadrul unei transmisiuni universale sau cu titlu universal;
b)
transferului titlurilor de valoare şi altor instrumente financiare, cu
excepţia dispoziţiilor secţiunii a 2-a din prezentul capitol.
Felurile cesiunii
Art. 1.567.
-
(1)
Cesiunea de creanţă poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.
(2)
Dacă cesiunea este cu titlu gratuit, dispoziţiile prezentei secţiuni se
completează în mod corespunzător cu cele din materia contractului de
donaţie.
(3)
Dacă cesiunea este cu titlu oneros, dispoziţiile prezentului capitol se
completează în mod corespunzător cu cele din materia contractului de
vânzare-cumpărare sau, după caz, cu cele care reglementează orice altă
operaţiune juridică în cadrul căreia părţile au convenit să se execute
prestaţia constând în transmiterea unei creanţe.
Transferul drepturilor
Art. 1.568.
-
(1)
Cesiunea de creanţă transferă cesionarului:
a)
toate drepturile pe care cedentul le are în legătură cu creanţa cedată;
b)
drepturile de garanţie şi toate celelalte accesorii ale creanţei cedate.
(2)
Cu toate acestea, cedentul nu poate să predea cesionarului, fără acordul
constituitorului, posesia bunului luat în gaj. În cazul în care
constituitorul se opune, bunul gajat rămâne în custodia cedentului.
Creanţe care nu pot fi cedate
Art. 1.569.
-
(1)
Nu pot face obiectul unei cesiuni creanţele care sunt declarate netransmisibile de lege.
(2)
Creanţa ce are ca obiect o altă prestaţie decât plata unei sume de bani
poate fi cedată numai dacă cesiunea nu face ca obligaţia să fie, în mod
substanţial, mai oneroasă.
Clauza de inalienabilitate
Art. 1.570.
-
(1)
Cesiunea care este interzisă sau limitată prin convenţia cedentului cu
debitorul nu produce efecte în privinţa debitorului decât dacă:
a)
debitorul a consimţit la cesiune;
b)
interdicţia nu este expres menţionată în înscrisul constatator al
creanţei, iar cesionarul nu a cunoscut şi nu trebuia să cunoască
existenţa interdicţiei la momentul cesiunii;
c)
cesiunea priveşte o creanţă ce are ca obiect o sumă de bani.
(2)
Dispoziţiile alin. (1) nu limitează răspunderea cedentului faţă de debitor pentru încălcarea interdicţiei de a ceda creanţa.
Cesiunea parţială
Art. 1.571.
-
(1)
Creanţa privitoare la o sumă de bani poate fi cedată în parte.
(2)
Creanţa ce are ca obiect o altă prestaţie nu poate fi cedată în parte
decât dacă obligaţia este divizibilă, iar cesiunea nu face ca aceasta să
devină, în mod substanţial, mai oneroasă pentru debitor.
Creanţe viitoare
Art. 1.572.
-
(1)
În caz de cesiune a unei creanţe viitoare, actul trebuie să cuprindă elementele care permit identificarea creanţei cedate.
(2)
Creanţa se consideră transferată din momentul încheierii contractului de cesiune.
Forma cesiunii
Art. 1.573.
-
(1)
Creanţa este cedată prin simpla convenţie a cedentului şi a cesionarului, fără notificarea debitorului.
(2)
Consimţământul debitorului nu este cerut decât atunci când, după
împrejurări, creanţa este legată în mod esenţial de persoana
creditorului.
Predarea înscrisului constatator al creanţei
Art. 1.574.
-
(1)
Cedentul este obligat să remită cesionarului titlul constatator al
creanţei aflat în posesia sa, precum şi orice alte înscrisuri
doveditoare ale dreptului transmis.
(2)
În caz de cesiune parţială a creanţei, cesionarul are dreptul la o copie
legalizată a înscrisului constatator al creanţei, precum şi la
menţionarea cesiunii, cu semnătura părţilor, pe înscrisul original. Dacă
cesionarul dobândeşte şi restul creanţei, devin aplicabile dispoziţiile
alin. (1).
Efectele cesiunii înainte de notificare
Art. 1.575.
-
(1)
Cesiunea de creanţă produce efecte între cedent şi cesionar, iar acesta
din urmă poate pretinde tot ceea ce primeşte cedentul de la debitor,
chiar dacă cesiunea nu a fost făcută opozabilă debitorului.
(2)
Cesionarul poate, în aceleaşi împrejurări, să facă acte de conservare cu privire la dreptul cedat.
Dobânzile scadente şi neîncasate
Art. 1.576.
-
Dacă nu s-a convenit altfel, dobânzile şi orice alte venituri aferente
creanţei, devenite scadente, dar neîncasate încă de cedent, se cuvin
cesionarului, cu începere de la data cesiunii.
Costuri suplimentare
Art. 1.577.
-
Debitorul are dreptul să fie despăgubit de cedent şi de cesionar pentru orice cheltuieli suplimentare cauzate de cesiune.
Comunicarea şi acceptarea cesiunii
Art. 1.578.
-
(1)
Debitorul este ţinut să plătească cesionarului din momentul în care:
a)
acceptă cesiunea printr-un înscris cu dată certă;
b)
primeşte o comunicare scrisă a cesiunii, pe suport hârtie sau în format
electronic, în care se arată identitatea cesionarului, se identifică în
mod rezonabil creanţa cedată şi se solicită debitorului să plătească
cesionarului. În cazul unei cesiuni parţiale, trebuie indicată şi
întinderea cesiunii.
(2)
Înainte de acceptare sau de primirea comunicării, debitorul nu se poate libera decât plătind cedentului.
(3)
Atunci când comunicarea cesiunii este făcută de cesionar, debitorul îi
poate cere acestuia să îi prezinte dovada scrisă a cesiunii.
(4)
Până la primirea unei asemenea dovezi, debitorul poate să suspende plata.
(5)
Comunicarea cesiunii nu produce efecte dacă dovada scrisă a cesiunii nu este comunicată debitorului.
Opozabilitatea cesiunii unei universalităţi de creanţe
Art. 1.579.
-
Cesiunea unei universalităţi de creanţe, actuale sau viitoare, nu este
opozabilă terţilor decât prin înscrierea cesiunii în arhivă. Cu toate
acestea, cesiunea nu este opozabilă debitorilor decât din momentul
comunicării ei.
Comunicarea odată cu cererea de chemare în judecată
Art. 1.580.
-
Atunci când cesiunea se comunică odată cu acţiunea intentată împotriva
debitorului, acesta nu poate fi obligat la cheltuieli de judecată dacă
plăteşte până la primul termen, afară de cazul în care, la momentul
comunicării cesiunii, debitorul se afla deja în întârziere.
Opozabilitatea cesiunii faţă de fideiusor
Art. 1.581.
-
Cesiunea nu este opozabilă fideiusorului decât dacă formalităţile
prevăzute pentru opozabilitatea cesiunii faţă de debitor au fost
îndeplinite şi în privinţa fideiusorului însuşi.
Efectele cesiunii între cesionar şi debitorul cedat
Art. 1.582.
-
(1)
Debitorul poate să opună cesionarului toate mijloacele de apărare pe
care le-ar fi putut invoca împotriva cedentului. Astfel, el poate să
opună plata făcută cedentului înainte ca cesiunea să îi fi devenit
opozabilă, indiferent dacă are sau nu cunoştinţă de existenţa altor
cesiuni, precum şi orice altă cauză de stingere a obligaţiilor survenită
înainte de acel moment.
(2)
Debitorul poate, de asemenea, să opună cesionarului plata pe care el
însuşi ori fideiusorul său a făcut-o cu bună-credinţă unui creditor
aparent, chiar dacă au fost îndeplinite formalităţile cerute pentru a
face opozabilă cesiunea debitorului şi terţilor.
(3)
În cazul în care cesiunea i-a devenit opozabilă prin acceptare,
debitorul cedat nu mai poate opune cesionarului compensaţia pe care o
putea invoca în raporturile cu cedentul.
Cesiuni succesive
Art. 1.583.
-
(1)
Atunci când cedentul a transmis aceeaşi creanţă mai multor cesionari
succesivi, debitorul se liberează plătind în temeiul cesiunii care i-a
fost comunicată mai întâi sau pe care a acceptat-o mai întâi printr-un
înscris cu dată certă.
(2)
În raporturile dintre cesionarii succesivi ai aceleiaşi creanţe este
preferat cel care şi-a înscris mai întâi cesiunea la arhivă, indiferent
de data cesiunii sau a comunicării acesteia către debitor.
Efectele cesiunii parţiale între cesionarii creanţei
Art. 1.584.
-
În cazul unei cesiuni parţiale, cedentul şi cesionarul sunt plătiţi
proporţional cu valoarea creanţei fiecăruia dintre ei. Această regulă se
aplică în mod corespunzător cesionarilor care dobândesc împreună
aceeaşi creanţă.
Obligaţia de garanţie
Art. 1.585.
-
(1)
Dacă cesiunea este cu titlu oneros, cedentul are, de drept, obligaţia de garanţie faţă de cesionar.
(2)
Astfel, cedentul garantează existenţa creanţei în raport cu data
cesiunii, fără a răspunde şi de solvabilitatea debitorului cedat. Dacă
cedentul s-a obligat expres să garanteze pentru solvabilitatea
debitorului cedat, se prezumă, în lipsa unei stipulaţii contrare, că s-a
avut în vedere numai solvabilitatea de la data cesiunii.
(3)
Răspunderea pentru solvabilitatea debitorului cedat se întinde până la
concurenţa preţului cesiunii, la care se adaugă cheltuielile suportate
de cesionar în legătură cu cesiunea.
(4)
De asemenea, dacă cedentul cunoştea, la data cesiunii, starea de
insolvabilitate a debitorului cedat, sunt aplicabile, în mod
corespunzător, dispoziţiile legale privind răspunderea vânzătorului de
rea-credinţă pentru viciile ascunse ale bunului vândut.
(5)
În lipsă de stipulaţie contrară, cedentul cu titlu gratuit nu garantează nici măcar existenţa creanţei la data cesiunii.
Răspunderea cedentului pentru evicţiune
Art. 1.586.
-
(1)
În toate cazurile, cedentul răspunde dacă, prin fapta sa proprie,
singură ori concurentă cu fapta unei alte persoane, cesionarul nu
dobândeşte creanţa în patrimoniul său ori nu poate să o facă opozabilă
terţilor.
(2)
Într-un asemenea caz, întinderea răspunderii cedentului se determină potrivit dispoziţiilor art. 1.585 alin. (4).
SECŢIUNEA a 2-a
Cesiunea unei creanţe constatate printr-un titlu nominativ, la ordin sau la purtător
Noţiune şi feluri
Art. 1.587.
-
(1)
Creanţele încorporate în titluri nominative, la ordin ori la purtător nu
se pot transmite prin simplul acord de voinţă al părţilor.
(2)
Regimul titlurilor menţionate la alin. (1), precum şi al altor titluri de valoare se stabileşte prin lege specială.
Modalităţi de transmitere
Art. 1.588.
-
(1)
În cazul titlurilor nominative, transmisiunea se menţionează atât pe
înscrisul respectiv, cât şi în registrul ţinut pentru evidenţa acestora.
(2)
Pentru transmiterea titlurilor la ordin este necesar girul, efectuat potrivit dispoziţiilor aplicabile în materia cambiilor.
(3)
Creanţa încorporată într-un titlu la purtător se transmite prin
remiterea materială a titlului. Orice stipulaţie contrară se consideră
nescrisă.
Mijloace de apărare
Art. 1.589.
-
(1)
Debitorul nu poate opune deţinătorului titlului alte excepţii decât cele
care privesc nulitatea titlului, cele care reies neîndoielnic din
cuprinsul acestuia, precum şi cele care pot fi invocate personal
împotriva deţinătorului.
(2)
Cu toate acestea, deţinătorul care a dobândit titlul în frauda debitorului nu se poate prevala de dispoziţiile alin. (1).
Plata creanţei
Art. 1.590.
-
Debitorul care a emis titlul la purtător este ţinut să plătească creanţa
constatată prin acel titlu oricărui deţinător care îi remite titlul, cu
excepţia cazului în care i s-a comunicat o hotărâre judecătorească prin
care este obligat să refuze plata.
Punerea în circulaţie fără voia emitentului
Art. 1.591.
-
Debitorul care a emis titlul la purtător rămâne ţinut faţă de orice
deţinător de bună-credinţă, chiar dacă demonstrează că titlul a fost pus
în circulaţie împotriva voinţei sale.
Acţiunea deţinătorului deposedat în mod nelegitim
Art. 1.592.
-
Cel care a fost deposedat în mod nelegitim de un titlu la purtător nu îl
poate împiedica pe debitor să plătească creanţa celui care îi prezintă
titlul decât prin comunicarea unei hotărâri judecătoreşti. În acest caz,
instanţa se va pronunţa pe cale de ordonanţă preşedinţială.
Punere în aplicare CAPITOLUL I prin Lege 71/2011 : |
(1)
Creanţa transmisă prin cesiune sau subrogaţie, intervenită după data
intrării în vigoare a Codului civil, îşi păstrează regimul stabilit de
normele în vigoare la data naşterii creanţei. |
CAPITOLUL II
Subrogaţia
Felurile subrogaţiei
Art. 1.593.
-
(1)
Oricine plăteşte în locul debitorului poate fi subrogat în drepturile
creditorului, fără a putea însă dobândi mai multe drepturi decât acesta.
(2)
Subrogaţia poate fi convenţională sau legală.
(3)
Subrogaţia convenţională poate fi consimţită de debitor sau de creditor.
Ea trebuie să fie expresă şi, pentru a fi opusă terţilor, trebuie
constatată prin înscris.
Subrogaţia consimţită de creditor
Art. 1.594.
-
(1)
Subrogaţia este consimţită de creditor atunci când, primind plata de la
un terţ, îi transmite acestuia, la momentul plăţii, toate drepturile pe
care le avea împotriva debitorului.
(2)
Subrogaţia operează fără consimţământul debitorului. Orice stipulaţie contrară se consideră nescrisă.
Subrogaţia consimţită de debitor
Art. 1.595.
-
(1)
Subrogaţia este consimţită de debitor atunci când acesta se împrumută
spre a-şi plăti datoria şi, pe această cale, transmite împrumutătorului
drepturile creditorului faţă de care avea datoria respectivă.
(2)
Subrogaţia este valabilă numai dacă actul de împrumut şi chitanţa de
plată a datoriei au dată certă, în actul de împrumut se declară că suma a
fost împrumutată spre a se plăti datoria, iar în chitanţă se
menţionează că plata a fost făcută cu banii împrumutaţi de noul
creditor.
(3)
Subrogaţia consimţită de debitor are loc fără consimţământul creditorului iniţial, în lipsă de stipulaţie contrară.
Subrogaţia legală
Art. 1.596.
-
În afară de alte cazuri prevăzute de lege, subrogaţia se produce de drept:
a)
în folosul creditorului, chiar chirografar, care plăteşte unui creditor care are un drept de preferinţă, potrivit legii;
b)
în folosul dobânditorului unui bun care îl plăteşte pe titularul creanţei însoţite de o garanţie asupra bunului respectiv;
c)
în folosul celui care, fiind obligat împreună cu alţii sau pentru alţii, are interes să stingă datoria;
d)
în folosul moştenitorului care plăteşte din bunurile sale datoriile succesiunii;
e)
în alte cazuri stabilite de lege.
Efectele subrogaţiei
Art. 1.597.
-
(1)
Subrogaţia îşi produce efectele din momentul plăţii pe care terţul o face în folosul creditorului.
(2)
Subrogaţia produce efecte împotriva debitorului principal şi a celor
care au garantat obligaţia. Aceştia pot opune noului creditor mijloacele
de apărare pe care le aveau împotriva creditorului iniţial.
Subrogaţia parţială
Art. 1.598.
-
(1)
În caz de subrogaţie parţială, creditorul iniţial, titular al unei
garanţii, poate exercita drepturile sale pentru partea neplătită din
creanţă cu preferinţă faţă de noul creditor.
(2)
Cu toate acestea, în cazul în care creditorul iniţial s-a obligat faţă
de noul creditor să garanteze suma pentru care a operat subrogaţia, cel
din urmă este preferat.
Punere în aplicare CAPITOLUL II prin Lege 71/2011 : |
(1)
Creanţa transmisă prin cesiune sau subrogaţie, intervenită după data
intrării în vigoare a Codului civil, îşi păstrează regimul stabilit de
normele în vigoare la data naşterii creanţei. |
CAPITOLUL III
Preluarea datoriei
SECŢIUNEA 1
Dispoziţii generale
Condiţii
Art. 1.599.
-
Obligaţia de a plăti o sumă de bani ori de a executa o altă prestaţie poate fi transmisă de debitor unei alte persoane:
a)
fie printr-un contract încheiat între debitorul iniţial şi noul debitor, sub rezerva dispoziţiilor art. 1.605;
b)
fie printr-un contract încheiat între creditor şi noul debitor, prin care acesta din urmă îşi asumă obligaţia.
Efecte
Art. 1.600.
-
Prin încheierea contractului de preluare a datoriei, noul debitor îl
înlocuieşte pe cel vechi, care, dacă nu s-a stipulat altfel şi sub
rezerva art. 1.601, este liberat.
Insolvabilitatea noului debitor
Art. 1.601.
-
Debitorul iniţial nu este liberat prin preluarea datoriei, dacă se
dovedeşte că noul debitor era insolvabil la data când a preluat datoria,
iar creditorul a consimţit la preluare, fără a cunoaşte această
împrejurare.
Accesoriile creanţei
Art. 1.602.
-
(1)
Creditorul se poate prevala în contra noului debitor de toate drepturile pe care le are în legătură cu datoria preluată.
(2)
Preluarea datoriei nu are niciun efect asupra existenţei garanţiilor
creanţei, afară de cazul când acestea nu pot fi despărţite de persoana
debitorului.
(3)
Cu toate acestea, obligaţia fideiusorului sau a terţului care a
constituit o garanţie pentru realizarea creanţei se va stinge dacă
aceste persoane nu şi-au dat acordul la preluare.
Mijloacele de apărare
Art. 1.603.
-
(1)
Dacă din contract nu rezultă altfel, noul debitor poate opune
creditorului toate mijloacele de apărare pe care le-ar fi putut opune
debitorul iniţial, în afară de compensaţie sau orice altă excepţie
personală a acestuia din urmă.
(2)
Noul debitor nu poate opune creditorului mijloacele de apărare
întemeiate pe raportul juridic dintre noul debitor şi debitorul iniţial,
chiar dacă acest raport a fost motivul determinant al preluării.
Ineficacitatea preluării datoriei
Art. 1.604.
-
(1)
Când contractul de preluare este desfiinţat, obligaţia debitorului
iniţial renaşte, cu toate accesoriile sale, sub rezerva drepturilor
dobândite de terţii de bună-credinţă.
(2)
Creditorul poate, de asemenea, cere daune-interese celui ce a preluat
datoria, afară numai dacă acesta din urmă dovedeşte că nu poartă
răspunderea desfiinţării contractului şi a prejudiciilor suferite de
creditor.
SECŢIUNEA a 2-a
Preluarea datoriei prin contract încheiat cu debitorul
Acordul creditorului
Art. 1.605.
-
Preluarea datoriei convenită cu debitorul îşi va produce efectele numai dacă creditorul îşi dă acordul.
Comunicarea preluării
Art. 1.606.
-
(1)
Oricare dintre contractanţi poate comunica creditorului contractul de preluare, cerându-i să îşi dea acordul.
(2)
Creditorului nu i se poate cere acordul cât timp nu a primit comunicarea.
(3)
Cât timp creditorul nu şi-a dat acordul, contractanţii pot modifica sau denunţa contractul.
Termenul de acceptare
Art. 1.607.
-
(1)
Contractantul care comunică preluarea datoriei creditorului îi poate stabili un termen rezonabil pentru răspuns.
(2)
Dacă ambii contractanţi au comunicat creditorului preluarea datoriei,
stabilind termene diferite, răspunsul urmează să fie dat în termenul
care se împlineşte cel din urmă.
(3)
Preluarea datoriei este considerată refuzată dacă creditorul nu a răspuns în termen.
Obligaţiile terţului
Art. 1.608.
-
(1)
Cât timp creditorul nu şi-a dat acordul sau dacă a refuzat preluarea,
cel care a preluat datoria este obligat să îl libereze pe debitor,
executând la timp obligaţia.
(2)
Creditorul nu dobândeşte un drept propriu împotriva celui obligat să îl
libereze pe debitor, cu excepţia cazului în care se face dovada că
părţile contractante au voit altfel.
Punere în aplicare CAPITOLUL III prin Lege 71/2011 : |
(2)
Obligaţia transmisă prin preluare de datorie îşi păstrează regimul
stabilit de normele în vigoare la data naşterii obligaţiei. |
CAPITOLUL IV
Novaţia
Noţiune şi feluri
Art. 1.609.
-
(1)
Novaţia are loc atunci când debitorul contractează faţă de creditor o
obligaţie nouă, care înlocuieşte şi stinge obligaţia iniţială.
(2)
De asemenea, novaţia se produce atunci când un debitor nou îl
înlocuieşte pe cel iniţial, care este liberat de creditor, stingându-se
astfel obligaţia iniţială. În acest caz, novaţia poate opera fără
consimţământul debitorului iniţial.
(3)
Novaţia are loc şi atunci când, ca efect al unui contract nou, un alt
creditor este substituit celui iniţial, faţă de care debitorul este
liberat, stingându-se astfel obligaţia veche.
Proba novaţiei
Art. 1.610.
-
Novaţia nu se prezumă. Intenţia de a nova trebuie să fie neîndoielnică.
Garanţiile creanţei novate
Art. 1.611.
-
(1)
Ipotecile care garantează creanţa iniţială nu vor însoţi noua creanţă decât dacă aceasta s-a prevăzut în mod expres.
(2)
În cazul novaţiei prin schimbarea debitorului, ipotecile legate de
creanţa iniţială nu subzistă asupra bunurilor debitorului iniţial fără
consimţământul acestuia din urmă şi nici nu se strămută asupra bunurilor
noului debitor fără acordul său.
(3)
Atunci când novaţia operează între creditor şi unul dintre debitorii
solidari, ipotecile legate de vechea creanţă nu pot fi transferate decât
asupra bunurilor codebitorului care contractează noua datorie.
Mijloacele de apărare
Art. 1.612.
-
Atunci când novaţia are loc prin schimbarea debitorului, noul debitor nu
poate opune creditorului mijloacele de apărare pe care le avea
împotriva debitorului iniţial şi nici cele pe care acesta din urmă le
avea împotriva creditorului, cu excepţia situaţiei în care, în acest
ultim caz, debitorul poate invoca nulitatea absolută a actului din care
s-a născut obligaţia iniţială.
Efectele novaţiei asupra debitorilor solidari şi fideiusorilor
Art. 1.613.
-
(1)
Novaţia care operează între creditor şi unul dintre debitorii solidari
îi liberează pe ceilalţi codebitori cu privire la creditor. Novaţia care
operează cu privire la debitorul principal îi liberează pe fideiusori.
(2)
Cu toate acestea, atunci când creditorul a cerut acordul codebitorilor
sau, după caz, al fideiusorilor ca aceştia să fie ţinuţi de noua
obligaţie, creanţa iniţială subzistă în cazul în care debitorii sau
fideiusorii nu îşi exprimă acordul.
Efectele novaţiei asupra creditorilor solidari
Art. 1.614.
-
Novaţia consimţită de un creditor solidar nu este opozabilă celorlalţi
creditori decât pentru partea din creanţă ce revine acelui creditor.
TITLUL VII
Stingerea obligaţiilor
CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
Moduri de stingere a obligaţiilor
Art. 1.615.
-
Obligaţiile se sting prin plată, compensaţie, confuziune, remitere de
datorie, imposibilitate fortuită de executare, precum şi prin alte
moduri expres prevăzute de lege.
Punere în aplicare Art. 1.615. prin Lege 71/2011 : |
Art. 118. - |
Obligaţiile extracontractuale născute înainte de intrarea în vigoare a
Codului civil sunt supuse modurilor de stingere prevăzute de acesta. |
CAPITOLUL II
Compensaţia
Noţiune
Art. 1.616.
-
Datoriile reciproce se sting prin compensaţie până la concurenţa celei mai mici dintre ele.
Condiţii
Art. 1.617.
-
(1)
Compensaţia operează de plin drept de îndată ce există două datorii
certe, lichide şi exigibile, oricare ar fi izvorul lor, şi care au ca
obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de
aceeaşi natură.
(2)
O parte poate cere lichidarea judiciară a unei datorii pentru a putea opune compensaţia.
(3)
Oricare dintre părţi poate renunţa, în mod expres ori tacit, la compensaţie.
Cazuri în care compensaţia este exclusă
Art. 1.618.
-
Compensaţia nu are loc atunci când:
a)
creanţa rezultă dintr-un act făcut cu intenţia de a păgubi;
b)
datoria are ca obiect restituirea bunului dat în depozit sau cu titlu de comodat;
c)
are ca obiect un bun insesizabil.
Termenul de graţie
Art. 1.619.
-
Termenul de graţie acordat pentru plata uneia dintre datorii nu împiedică realizarea compensaţiei.
Imputaţia
Art. 1.620.
-
Atunci când mai multe obligaţii susceptibile de compensaţie sunt
datorate de acelaşi debitor, regulile stabilite pentru imputaţia plăţii
se aplică în mod corespunzător.
Fideiusiunea
Art. 1.621.
-
(1)
Fideiusorul poate opune în compensaţie creanţa pe care debitorul
principal o dobândeşte împotriva creditorului obligaţiei garantate.
(2)
Debitorul principal nu poate, pentru a se libera faţă de creditorul său,
să opună compensaţia pentru ceea ce acesta din urmă datorează
fideiusorului.
Efectele compensaţiei faţă de terţi
Art. 1.622.
-
(1)
Compensaţia nu are loc şi nici nu se poate renunţa la ea în detrimentul drepturilor dobândite de un terţ.
(2)
Astfel, debitorul care, fiind terţ poprit, dobândeşte o creanţă asupra
creditorului popritor nu poate opune compensaţia împotriva acestuia din
urmă.
(3)
Debitorul care putea să opună compensaţia şi care a plătit datoria nu se
mai poate prevala, în detrimentul terţilor, de privilegiile sau de
ipotecile creanţei sale.
Cesiunea sau ipoteca asupra unei creanţe
Art. 1.623.
-
(1)
Debitorul care acceptă pur şi simplu cesiunea sau ipoteca asupra
creanţei consimţită de creditorul său unui terţ nu mai poate opune
acelui terţ compensaţia pe care ar fi putut să o invoce împotriva
creditorului iniţial înainte de acceptare.
(2)
Cesiunea sau ipoteca pe care debitorul nu a acceptat-o, dar care i-a
devenit opozabilă, nu împiedică decât compensaţia datoriilor
creditorului iniţial care sunt ulterioare momentului în care cesiunea
sau ipoteca i-a devenit opozabilă.
CAPITOLUL III
Confuziunea
Noţiune
Art. 1.624.
-
(1)
Atunci când, în cadrul aceluiaşi raport obligaţional, calităţile de
creditor şi debitor se întrunesc în aceeaşi persoană, obligaţia se
stinge de drept prin confuziune.
(2)
Confuziunea nu operează dacă datoria şi creanţa se găsesc în acelaşi patrimoniu, dar în mase de bunuri diferite.
Confuziunea şi ipoteca
Art. 1.625.
-
(1)
Ipoteca se stinge prin confuziunea calităţilor de creditor ipotecar şi de proprietar al bunului ipotecat.
(2)
Ea renaşte dacă creditorul este evins din orice cauză independentă de el.
Fideiusiunea
Art. 1.626.
-
Confuziunea ce operează prin reunirea calităţilor de creditor şi debitor
profită fideiusorilor. Cea care operează prin reunirea calităţilor de
fideiusor şi creditor ori de fideiusor şi debitor principal nu stinge
obligaţia principală.
Efectele confuziunii faţă de terţi
Art. 1.627.
-
Confuziunea nu aduce atingere drepturilor dobândite anterior de terţi în legătură cu creanţa stinsă pe această cale.
Desfiinţarea confuziunii
Art. 1.628.
-
Dispariţia cauzei care a determinat confuziunea face să renască obligaţia cu efect retroactiv.
CAPITOLUL IV
Remiterea de datorie
Noţiune
Art. 1.629.
-
(1)
Remiterea de datorie are loc atunci când creditorul îl liberează pe debitor de obligaţia sa.
(2)
Remiterea de datorie este totală, dacă nu se stipulează contrariul.
Feluri
Art. 1.630.
-
(1)
Remiterea de datorie poate fi expresă sau tacită.
(2)
Ea poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, potrivit naturii actului prin care aceasta se realizează.
Dovada
Art. 1.631.
-
Dovada remiterii de datorie se face în condiţiile art. 1.499.
Garanţii
Art. 1.632.
-
Renunţarea expresă la un privilegiu sau la o ipotecă făcută de creditor
nu prezumă remiterea de datorie în privinţa creanţei garantate.
Fideiusiunea
Art. 1.633.
-
(1)
Remiterea de datorie făcută debitorului principal liberează pe fideiusor, ca şi pe oricare alte persoane ţinute pentru el.
(2)
Remiterea de datorie consimţită în favoarea fideiusorului nu liberează pe debitorul principal.
(3)
Dacă remiterea de datorie este convenită cu unul dintre fideiusori,
ceilalţi rămân obligaţi să garanteze pentru tot, cu includerea părţii
garantate de acesta, numai dacă au consimţit expres la exonerarea lui.
(4)
Prestaţia pe care a primit-o creditorul de la un fideiusor pentru a-l
exonera de obligaţia de garanţie se impută asupra datoriei, profitând,
în proporţia valorii acelei prestaţii, atât debitorului principal, cât
şi celorlalţi fideiusori.
CAPITOLUL V
Imposibilitatea fortuită de executare
Noţiune. Condiţii
Art. 1.634.
-
(1)
Debitorul este liberat atunci când obligaţia sa nu mai poate fi
executată din cauza unei forţe majore, a unui caz fortuit ori a unor
alte evenimente asimilate acestora, produse înainte ca debitorul să fie
pus în întârziere.
(2)
Debitorul este, de asemenea, liberat, chiar dacă se află în întârziere,
atunci când creditorul nu ar fi putut, oricum, să beneficieze de
executarea obligaţiei din cauza împrejurărilor prevăzute la alin. (1),
afară de cazul în care debitorul a luat asupra sa riscul producerii
acestora.
(3)
Atunci când imposibilitatea este temporară, executarea obligaţiei se
suspendă pentru un termen rezonabil, apreciat în funcţie de durata şi
urmările evenimentului care a provocat imposibilitatea de executare.
(4)
Dovada imposibilităţii de executare revine debitorului.
(5)
Debitorul trebuie să notifice creditorului existenţa evenimentului care
provoacă imposibilitatea de executare a obligaţiilor. Dacă notificarea
nu ajunge la creditor într-un termen rezonabil din momentul în care
debitorul a cunoscut sau trebuia să cunoască imposibilitatea de
executare, debitorul răspunde pentru prejudiciul cauzat, prin aceasta,
creditorului.
(6)
Dacă obligaţia are ca obiect bunuri de gen, debitorul nu poate invoca imposibilitatea fortuită de executare.
TITLUL VIII
Restituirea prestaţiilor
CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
Cauzele restituirii
Art. 1.635.
-
(1)
Restituirea prestaţiilor are loc ori de câte ori cineva este ţinut, în
virtutea legii, să înapoieze bunurile primite fără drept ori din eroare
sau în temeiul unui act juridic desfiinţat ulterior cu efect retroactiv
ori ale cărui obligaţii au devenit imposibil de executat din cauza unui
eveniment de forţă majoră, a unui caz fortuit ori a unui alt eveniment
asimilat acestora.
(2)
Ceea ce a fost prestat în temeiul unei cauze viitoare, care nu s-a
înfăptuit, este, de asemenea, supus restituirii, afară numai dacă cel
care a prestat a făcut-o ştiind că înfăptuirea cauzei este cu neputinţă
sau, după caz, a împiedicat cu ştiinţă realizarea ei.
(3)
Obligaţia de restituire beneficiază de garanţiile constituite pentru plata obligaţiei iniţiale.
Persoana îndreptăţită la restituire
Art. 1.636.
-
Dreptul de restituire aparţine celui care a efectuat prestaţia supusă
restituirii sau, după caz, unei alte persoane îndreptăţite, potrivit
legii.
Formele restituirii
Art. 1.637.
-
(1)
Restituirea se face în natură sau prin echivalent.
(2)
Restituirea prestaţiilor are loc chiar dacă, potrivit legii, nu sunt datorate daune-interese.
Restituirea pentru cauză ilicită
Art. 1.638.
-
Prestaţia primită sau executată în temeiul unei cauze ilicite sau imorale rămâne întotdeauna supusă restituirii.
CAPITOLUL II
Modalităţile de restituire
Restituirea în natură
Art. 1.639.
-
Restituirea prestaţiilor se face în natură, prin înapoierea bunului primit.
Restituirea prin echivalent
Art. 1.640.
-
(1)
Dacă restituirea nu poate avea loc în natură din cauza imposibilităţii
sau a unui impediment serios ori dacă restituirea priveşte prestarea
unor servicii deja efectuate, restituirea se face prin echivalent.
(2)
În cazurile prevăzute la alin. (1), valoarea prestaţiilor se apreciază
la momentul în care debitorul a primit ceea ce trebuie să restituie.
Pieirea sau înstrăinarea bunului
Art. 1.641.
-
În cazul pieirii totale sau înstrăinării bunului supus restituirii,
debitorul obligaţiei de restituire este ţinut să plătească valoarea
bunului, considerată fie la momentul primirii sale, fie la acela al
pierderii ori al înstrăinării, în funcţie de cea mai mică dintre aceste
valori. Dacă debitorul este de rea-credinţă ori obligaţia de restituire
provine din culpa sa, atunci restituirea se face în funcţie de valoarea
cea mai mare.
Pieirea fortuită a bunului
Art. 1.642.
-
Dacă bunul supus restituirii a pierit fortuit, debitorul obligaţiei de
restituire este liberat de această obligaţie, însă el trebuie să cedeze
creditorului, după caz, fie indemnizaţia încasată pentru această pieire,
fie, atunci când nu a încasat-o încă, dreptul de a primi această
indemnizaţie. Dacă debitorul este de rea-credinţă ori obligaţia de
restituire provine din culpa sa, el nu este liberat de restituire decât
dacă dovedeşte că bunul ar fi pierit şi în cazul în care, la data
pieirii, ar fi fost deja predat creditorului.
Punere în aplicare Art. 1.642. prin Lege 71/2011 : |
Art. 1181. - |
(1)
În cazul restituirii prestaţiilor reciproce, dispuse în temeiul legii
sau al unui contract, dacă bunul piere în mod fortuit şi nu a fost
asigurat, iar debitorul obligaţiei de restituire a fost de bună-credinţă
sau obligaţia de restituire nu provine din culpa sa, obligaţia de
restituire se stinge potrivit art. 1.642 din Codul civil, caz în care şi
creditorul este liberat de propria obligaţie de restituire, însă numai
dacă a fost de bunăcredinţă sau cauza restituirii nu îi este imputabilă. |
(2)
Dacă bunul arătat la alin. (1) a pierit numai în parte, creditorul are
dreptul de a reduce propria prestaţie până la limita a ceea ce el
primeşte. |
Pierderea parţială
Art. 1.643.
-
(1)
Dacă bunul ce face obiectul restituirii a suferit o pierdere parţială,
cum este o deteriorare sau o altă scădere de valoare, cel obligat la
restituire este ţinut să îl indemnizeze pe creditor, cu excepţia cazului
în care pierderea rezultă din folosinţa normală a bunului sau dintr-o
împrejurare neimputabilă debitorului.
(2)
Atunci când cauza restituirii este imputabilă creditorului, bunul ce
face obiectul restituirii trebuie înapoiat în starea în care se găseşte
la momentul introducerii acţiunii, fără despăgubiri, afară de cazul când
această stare este cauzată din culpa debitorului restituirii.
Cheltuielile privitoare la bun
Art. 1.644.
-
Dreptul la rambursarea cheltuielilor făcute cu bunul ce face obiectul
restituirii este supus regulilor prevăzute în materia accesiunii pentru
posesorul de bună-credinţă sau, dacă cel obligat la restituire este de
rea-credinţă ori cauza restituirii îi este imputabilă, regulilor
prevăzute în materia accesiunii pentru posesorul de reacredinţă.
Restituirea fructelor şi a contravalorii folosinţei bunului
Art. 1.645.
-
(1)
Dacă a fost de bună-credinţă, cel obligat la restituire dobândeşte
fructele produse de bunul supus restituirii şi suportă cheltuielile
angajate cu producerea lor. El nu datorează nicio indemnizaţie pentru
folosinţa bunului, cu excepţia cazului în care această folosinţă a fost
obiectul principal al prestaţiei şi a cazului în care bunul era, prin
natura lui, supus unei deprecieri rapide.
(2)
Atunci când cel obligat la restituire a fost de rea-credinţă ori când
cauza restituirii îi este imputabilă, el este ţinut, după compensarea
cheltuielilor angajate cu producerea lor, să restituie fructele pe care
le-a dobândit sau putea să le dobândească şi să îl indemnizeze pe
creditor pentru folosinţa pe care bunul i-a putut-o procura.
Cheltuielile restituirii
Art. 1.646.
-
(1)
Cheltuielile restituirii sunt suportate de părţi proporţional cu valoarea prestaţiilor care se restituie.
(2)
Cheltuielile restituirii se suportă integral de cel care este de
rea-credinţă ori din a cărui culpă contractul a fost desfiinţat.
Restituirea prestaţiilor de către incapabili
Art. 1.647.
-
(1)
Persoana care nu are capacitate de exerciţiu deplină nu este ţinută la
restituirea prestaţiilor decât în limita folosului realizat, apreciat la
data cererii de restituire. Sarcina probei acestei îmbogăţiri incumbă
celui care solicită restituirea.
(2)
Ea poate fi ţinută la restituirea integrală atunci când, cu intenţie sau
din culpă gravă, a făcut ca restituirea să fie imposibilă.
CAPITOLUL III
Efectele restituirii faţă de terţi
Actele de înstrăinare
Art. 1.648.
-
(1)
Dacă bunul supus restituirii a fost înstrăinat, acţiunea în restituire
poate fi exercitată şi împotriva terţului dobânditor, sub rezerva
regulilor de carte funciară sau a efectului dobândirii cu bună-credinţă a
bunurilor mobile ori, după caz, a aplicării regulilor privitoare la
uzucapiune.
(2)
Dacă asupra bunului supus restituirii au fost constituite drepturi reale, dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător.
Situaţia altor acte juridice
Art. 1.649.
-
În afara actelor de dispoziţie prevăzute la art. 1.648, toate celelalte
acte juridice făcute în favoarea unui terţ de bună-credinţă sunt
opozabile adevăratului proprietar sau celui care are dreptul la
restituire. Contractele cu executare succesivă, sub condiţia respectării
formalităţilor de publicitate prevăzute de lege, vor continua să
producă efecte pe durata stipulată de părţi, dar nu mai mult de un an de
la data desfiinţării titlului constituitorului.
TITLUL IX
Diferite contracte speciale
CAPITOLUL I
Contractul de vânzare
SECŢIUNEA 1
Dispoziţii generale
§1.
Domeniul de aplicare
Noţiune
Art. 1.650.
-
(1)
Vânzarea este contractul prin care vânzătorul transmite sau, după caz,
se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul
unui preţ pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească.
(2)
Poate fi, de asemenea, transmis prin vânzare un dezmembrământ al dreptului de proprietate sau orice alt drept.
Aplicarea unor reguli de la vânzare
Art. 1.651.
-
Dispoziţiile prezentului capitol privind obligaţiile vânzătorului se
aplică, în mod corespunzător, obligaţiilor înstrăinătorului în cazul
oricărui alt contract având ca efect transmiterea unui drept, dacă din
reglementările aplicabile acelui contract sau din cele referitoare la
obligaţii în general nu rezultă altfel.
§2.
Cine poate cumpăra sau vinde
Principiul capacităţii
Art. 1.652.
-
Pot cumpăra sau vinde toţi cei cărora nu le este interzis prin lege.
Incapacitatea de a cumpăra drepturi litigioase
Art. 1.653.
-
(1)
Sub sancţiunea nulităţii absolute, judecătorii, procurorii, grefierii,
executorii, avocaţii, notarii publici, consilierii juridici şi
practicienii în insolvenţă nu pot cumpăra, direct sau prin persoane
interpuse, drepturi litigioase care sunt de competenţa instanţei
judecătoreşti în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea.
(2)
Sunt exceptate de la prevederile alin. (1):
a)
cumpărarea drepturilor succesorale ori a cotelor-părţi din dreptul de
proprietate de la comoştenitori sau coproprietari, după caz;
b)
cumpărarea unui drept litigios în vederea îndestulării unei creanţe care s-a născut înainte ca dreptul să fi devenit litigios;
c)
cumpărarea care s-a făcut pentru apărarea drepturilor celui ce stăpâneşte bunul în legătură cu care există dreptul litigios.
(3)
Dreptul este litigios dacă există un proces început şi neterminat cu privire la existenţa sau întinderea sa.
Punere în aplicare Art. 1.653. prin Lege 71/2011 : |
Art. 124. - |
Pentru cesiunile de drepturi litigioase încheiate înainte de intrarea
în vigoare a Codului civil îşi păstrează aplicabilitatea dispoziţiile
art. 1.402-1.404 din Codul civil din 1864. |
Alte incapacităţi de a cumpăra
Art. 1.654.
-
(1)
Sunt incapabili de a cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, chiar şi prin licitaţie publică:
a)
mandatarii, pentru bunurile pe care sunt însărcinaţi să le vândă; excepţia prevăzută la art. 1.304 alin. (1) rămâne aplicabilă;
b)
părinţii, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu, pentru bunurile persoanelor pe care le reprezintă;
c)
funcţionarii publici, judecătorii-sindici, practicienii în insolvenţă,
executorii, precum şi alte asemenea persoane, care ar putea influenţa
condiţiile vânzării făcute prin intermediul lor sau care are ca obiect
bunurile pe care le administrează ori a căror administrare o
supraveghează.
(2)
Încălcarea interdicţiilor prevăzute la alin. (1) lit. a) şi b) se
sancţionează cu nulitatea relativă, iar a celei prevăzute la lit. c) cu
nulitatea absolută.
Incapacităţi de a vinde
Art. 1.655.
-
(1)
Persoanele prevăzute la art. 1.654 alin. (1) nu pot, de asemenea, să
vândă bunurile proprii pentru un preţ care constă într-o sumă de bani
provenită din vânzarea ori exploatarea bunului sau patrimoniului pe care
îl administrează ori a cărui administrare o supraveghează, după caz.
(2)
Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi contractelor în
care, în schimbul unei prestaţii promise de persoanele prevăzute la
art. 1.654 alin. (1), cealaltă parte se obligă să plătească o sumă de
bani.
Inadmisibilitatea acţiunii în anulare
Art. 1.656.
-
Cei cărora le este interzis să cumpere ori să vândă nu pot să ceară
anularea vânzării nici în nume propriu, nici în numele persoanei
ocrotite.
§3.
Obiectul vânzării
Bunurile ce pot fi vândute
Art. 1.657.
-
Orice bun poate fi vândut în mod liber, dacă vânzarea nu este interzisă ori limitată prin lege sau prin convenţie ori testament.
Vânzarea unui bun viitor
Art. 1.658.
-
(1)
Dacă obiectul vânzării îl constituie un bun viitor, cumpărătorul
dobândeşte proprietatea în momentul în care bunul s-a realizat. În
privinţa construcţiilor, sunt aplicabile dispoziţiile corespunzătoare în
materie de carte funciară.
(2)
În cazul vânzării unor bunuri dintr-un gen limitat care nu există la
data încheierii contractului, cumpărătorul dobândeşte proprietatea la
momentul individualizării de către vânzător a bunurilor vândute. Atunci
când bunul sau, după caz, genul limitat nu se realizează, contractul nu
produce niciun efect. Cu toate acestea, dacă nerealizarea este
determinată de culpa vânzătorului, el este ţinut să plătească
daune-interese.
(3)
Când bunul se realizează numai parţial, cumpărătorul are alegerea fie de
a cere desfiinţarea vânzării, fie de a pretinde reducerea
corespunzătoare a preţului. Aceeaşi soluţie se aplică şi în cazul
prevăzut la alin. (2) atunci când genul limitat s-a realizat numai
parţial şi, din acest motiv, vânzătorul nu poate individualiza întreaga
cantitate de bunuri prevăzută în contract. Dacă nerealizarea parţială a
bunului sau, după caz, a genului limitat a fost determinată de culpa
vânzătorului, acesta este ţinut să plătească daune-interese.
(4)
Atunci când cumpărătorul şi-a asumat riscul nerealizării bunului sau
genului limitat, după caz, el rămâne obligat la plata preţului.
(5)
În sensul prezentului articol, bunul este considerat realizat la data la
care devine apt de a fi folosit potrivit destinaţiei în vederea căreia a
fost încheiat contractul.
Vânzarea bunului pierit în întregime sau în parte
Art. 1.659.
-
Dacă în momentul vânzării unui bun individual determinat acesta pierise
în întregime, contractul nu produce niciun efect. Dacă bunul pierise
numai în parte, cumpărătorul care nu cunoştea acest fapt în momentul
vânzării poate cere fie anularea vânzării, fie reducerea corespunzătoare
a preţului.
Condiţii ale preţului
Art. 1.660.
-
(1)
Preţul constă într-o sumă de bani.
(2)
Acesta trebuie să fie serios şi determinat sau cel puţin determinabil.
Preţul determinabil
Art. 1.661.
-
Vânzarea făcută pe un preţ care nu a fost determinat în contract este
valabilă dacă părţile au convenit asupra unei modalităţi prin care
preţul poate fi determinat ulterior, dar nu mai târziu de data plăţii şi
care nu necesită un nou acord de voinţă al părţilor.
Determinarea preţului de către un terţ
Art. 1.662.
-
(1)
Preţul poate fi determinat şi de către una sau mai multe persoane desemnate potrivit acordului părţilor.
(2)
Atunci când persoanele astfel desemnate nu determină preţul în termenul
stabilit de părţi sau, în lipsă, în termen de 6 luni de la încheierea
contractului, la cererea părţii interesate, preşedintele judecătoriei de
la locul încheierii contractului va desemna, de urgenţă, în camera de
consiliu, prin încheiere definitivă, un expert pentru determinarea
preţului. Remuneraţia expertului se plăteşte în cote egale de către
părţi.
(3)
Dacă preţul nu a fost determinat în termen de un an de la încheierea
contractului, vânzarea este nulă, afară de cazul în care părţile au
convenit un alt mod de determinare a preţului.
Determinarea preţului în funcţie de greutatea lucrului vândut
Art. 1.663.
-
Când preţul se determină în funcţie de greutatea lucrului vândut, la
stabilirea cuantumului său nu se ţine seama de greutatea ambalajului.
Lipsa determinării exprese a preţului
Art. 1.664.
-
(1)
Preţul vânzării este suficient determinat dacă poate fi stabilit potrivit împrejurărilor.
(2)
Când contractul are ca obiect bunuri pe care vânzătorul le vinde în mod
obişnuit, se prezumă că părţile au avut în vedere preţul practicat în
mod obişnuit de vânzător.
(3)
În lipsă de stipulaţie contrară, vânzarea unor bunuri al căror preţ este
stabilit pe pieţe organizate este presupusă a se fi încheiat pentru
preţul mediu aplicat în ziua încheierii contractului pe piaţa cea mai
apropiată de locul încheierii contractului. Dacă această zi a fost
nelucrătoare, se ţine seama de ultima zi lucrătoare.
Preţul fictiv şi preţul derizoriu
Art. 1.665. -
(1)
Vânzarea este anulabilă atunci când preţul este stabilit fără intenţia de a fi plătit.
(2)
De asemenea, dacă prin lege nu se prevede altfel, vânzarea este
anulabilă când preţul este într-atât de disproporţionat faţă de valoarea
bunului, încât este evident că părţile nu au dorit să consimtă la o
vânzare.
Cheltuielile vânzării
Art. 1.666. -
(1)
În lipsă de stipulaţie contrară, cheltuielile pentru încheierea contractului de vânzare sunt în sarcina cumpărătorului.
(2)
Măsurarea, cântărirea şi cheltuielile de predare a bunului sunt în
sarcina vânzătorului, iar cele de preluare şi transport de la locul
executării sunt în sarcina cumpărătorului, dacă nu s-a convenit altfel.
(3)
În absenţa unei clauze contrare, cheltuielile aferente operaţiunilor de plată a preţului sunt în sarcina cumpărătorului.
Cheltuielile predării
Art. 1.667. -
În lipsa uzanţelor sau a unei stipulaţii contrare, dacă bunul trebuie
transportat dintr-un loc în altul, vânzătorul trebuie să se ocupe de
expediere pe cheltuiala cumpărătorului. Vânzătorul este liberat când
predă bunul transportatorului ori expeditorului. Cheltuielile de
transport sunt în sarcina cumpărătorului.
§4.
Pactul de opţiune privind contractul de vânzare şi promisiunea de vânzare
Pactul de opţiune privind contractul de vânzare
Art. 1.668. -
(1)
În cazul pactului de opţiune privind un contract de vânzare asupra unui
bun individual determinat, între data încheierii pactului şi data
exercitării opţiunii sau, după caz, aceea a expirării termenului de
opţiune nu se poate dispune de bunul care constituie obiectul pactului.
(2)
Atunci când pactul are ca obiect drepturi tabulare, dreptul de opţiune se notează în cartea funciară.
(3)
Dreptul de opţiune se radiază din oficiu dacă până la expirarea
termenului de opţiune nu s-a înscris o declaraţie de exercitare a
opţiunii, însoţită de dovada comunicării sale către cealaltă parte.
Promisiunea de vânzare şi promisiunea de cumpărare
Art. 1.669. -
(1)
Când una dintre părţile care au încheiat o promisiune bilaterală de
vânzare refuză, nejustificat, să încheie contractul promis, cealaltă
parte poate cere pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract,
dacă toate celelalte condiţii de validitate sunt îndeplinite.
(2)
Dreptul la acţiune se prescrie în termen de 6 luni de la data la care contractul trebuia încheiat.
(3)
Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător în cazul
promisiunii unilaterale de vânzare sau de cumpărare, după caz.
(4)
În cazul promisiunii unilaterale de cumpărare a unui bun individual
determinat, dacă, mai înainte ca promisiunea să fi fost executată,
creditorul său înstrăinează bunul ori constituie un drept real asupra
acestuia, obligaţia promitentului se consideră stinsă.
Preţul promisiunii
Art. 1.670. -
În lipsă de stipulaţie contrară, sumele plătite în temeiul unei promisiuni de vânzare reprezintă un avans din preţul convenit.
§5.
Obligaţiile vânzătorului
I.
Dispoziţii generale
Interpretarea clauzelor vânzării
Art. 1.671. -
Clauzele îndoielnice în contractul de vânzare se interpretează în
favoarea cumpărătorului, sub rezerva regulilor aplicabile contractelor
încheiate cu consumatorii şi contractelor de adeziune.
Obligaţiile principale ale vânzătorului
Art. 1.672. -
Vânzătorul are următoarele obligaţii principale:
1.
să transmită proprietatea bunului sau, după caz, dreptul vândut;
2.
să predea bunul;
3.
să îl garanteze pe cumpărător contra evicţiunii şi viciilor bunului.
II.
Transmiterea proprietăţii sau a dreptului vândut
Obligaţia de a transmite dreptul vândut
Art. 1.673. -
(1)
Vânzătorul este obligat să transmită cumpărătorului proprietatea bunului vândut.
(2)
Odată cu proprietatea cumpărătorul dobândeşte toate drepturile şi acţiunile accesorii ce au aparţinut vânzătorului.
(3)
Dacă legea nu dispune altfel, dispoziţiile referitoare la transmiterea
proprietăţii se aplică în mod corespunzător şi atunci când prin vânzare
se transmite un alt drept decât dreptul de proprietate.
Transmiterea proprietăţii
Art. 1.674. -
Cu excepţia cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voinţa părţilor nu
rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din
momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori
preţul nu a fost plătit încă.
Opozabilitatea vânzării
Art. 1.675. -
În cazurile anume prevăzute de lege, vânzarea nu poate fi opusă terţilor
decât după îndeplinirea formalităţilor de publicitate respective.
Strămutarea proprietăţii imobilelor
Art. 1.676. -
În materie de vânzare de imobile, strămutarea proprietăţii de la
vânzător la cumpărător este supusă dispoziţiilor de carte funciară.
Radierea drepturilor stinse
Art. 1.677. -
Vânzătorul este obligat să radieze din cartea funciară, pe cheltuiala
sa, drepturile înscrise asupra imobilului vândut, dacă acestea sunt
stinse.
Vânzarea bunurilor de gen
Art. 1.678. -
Atunci când vânzarea are ca obiect bunuri de gen, inclusiv bunuri
dintr-un gen limitat, proprietatea se transferă cumpărătorului la data
individualizării acestora prin predare, numărare, cântărire, măsurare
ori prin orice alt mod convenit sau impus de natura bunului.
Vânzarea în bloc a bunurilor
Art. 1.679. -
Dacă însă mai multe bunuri sunt vândute în bloc şi pentru un preţ unic
şi global, proprietatea se strămută cumpărătorului îndată ce contractul
s-a încheiat, chiar dacă bunurile nu au fost individualizate.
Vânzarea după mostră sau model
Art. 1.680. -
La vânzarea după mostră sau model, proprietatea se strămută la momentul predării bunului.
Vânzarea pe încercate
Art. 1.681. -
(1)
Vânzarea este pe încercate atunci când se încheie sub condiţia
suspensivă ca, în urma încercării, bunul să corespundă criteriilor
stabilite la încheierea contractului ori, în lipsa acestora, destinaţiei
bunului, potrivit naturii sale.
(2)
Dacă durata încercării nu a fost convenită şi din uzanţe nu rezultă
altfel, condiţia se consideră îndeplinită în cazul în care cumpărătorul
nu a declarat că bunul este nesatisfăcător în termen de 30 de zile de la
predarea bunului.
(3)
În cazul în care prin contractul de vânzare părţile au prevăzut că bunul
vândut urmează să fie încercat, se prezumă că s-a încheiat o vânzare pe
încercate.
Vânzarea pe gustate
Art. 1.682. -
(1)
Vânzarea sub rezerva ca bunul să corespundă gusturilor cumpărătorului se
încheie numai dacă acesta a făcut cunoscut acordul său în termenul
convenit ori statornicit prin uzanţe. În cazul în care un asemenea
termen nu există, se aplică dispoziţiile art. 1.681 alin. (2).
(2)
Dacă bunul vândut se află la cumpărător, iar acesta nu se pronunţă în
termenul prevăzut la alin. (1), vânzarea se consideră încheiată la
expirarea termenului.
Vânzarea bunului altuia
Art. 1.683. -
(1)
Dacă, la data încheierii contractului asupra unui bun individual
determinat, acesta se află în proprietatea unui terţ, contractul este
valabil, iar vânzătorul este obligat să asigure transmiterea dreptului
de proprietate de la titularul său către cumpărător.
(2)
Obligaţia vânzătorului se consideră ca fiind executată fie prin
dobândirea de către acesta a bunului, fie prin ratificarea vânzării de
către proprietar, fie prin orice alt mijloc, direct ori indirect, care
procură cumpărătorului proprietatea asupra bunului.
(3)
Dacă din lege sau din voinţa părţilor nu rezultă contrariul,
proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul dobândirii
bunului de către vânzător sau al ratificării contractului de vânzare de
către proprietar.
(4)
În cazul în care vânzătorul nu asigură transmiterea dreptului de
proprietate către cumpărător, acesta din urmă poate cere rezoluţiunea
contractului, restituirea preţului, precum şi, dacă este cazul,
daune-interese.
(5)
Atunci când un coproprietar a vândut bunul proprietate comună şi
ulterior nu asigură transmiterea proprietăţii întregului bun către
cumpărător, acesta din urmă poate cere, pe lângă daune-interese, la
alegerea sa, fie reducerea preţului proporţional cu cota-parte pe care
nu a dobândit-o, fie rezoluţiunea contractului în cazul în care nu ar fi
cumpărat dacă ar fi ştiut că nu va dobândi proprietatea întregului bun.
(6)
În cazurile prevăzute la alin. (4) şi (5), întinderea daunelor-interese
se stabileşte, în mod corespunzător, potrivit art. 1.702 şi 1.703. Cu
toate acestea, cumpărătorul care la data încheierii contractului
cunoştea că bunul nu aparţinea în întregime vânzătorului nu poate să
solicite rambursarea cheltuielilor referitoare la lucrările autonome sau
voluptuare.
Rezerva proprietăţii
Art. 1.684. -
Stipulaţia prin care vânzătorul îşi rezervă proprietatea bunului până la
plata integrală a preţului este valabilă chiar dacă bunul a fost
predat. Această stipulaţie nu poate fi însă opusă terţilor decât după
îndeplinirea formalităţilor de publicitate cerute de lege, după natura
bunului.
Punere în aplicare Art. 1.684. - prin Lege 71/2011 : |
Art. 119. - |
Formalităţile de publicitate necesare pentru opozabilitatea rezervei
proprietăţii potrivit art. 1.684 din Codul civil se aplică şi
contractelor de vânzare cu rezerva proprietăţii încheiate înainte de
intrarea în vigoare a Codului civil, dacă rezerva proprietăţii nu
devenise opozabilă potrivit legii anterioare. |
III.
Predarea bunului
Noţiune
Art. 1.685. -
Predarea se face prin punerea bunului vândut la dispoziţia
cumpărătorului, împreună cu tot ceea ce este necesar, după împrejurări,
pentru exercitarea liberă şi neîngrădită a posesiei.
Întinderea obligaţiei de predare
Art. 1.686. -
(1)
Obligaţia de a preda bunul se întinde şi la accesoriile sale, precum şi la tot ce este destinat folosinţei sale perpetue.
(2)
Vânzătorul este, de asemenea, obligat să predea titlurile şi documentele privitoare la proprietatea sau folosinţa bunului.
(3)
În cazul bunurilor de gen, vânzătorul nu este liberat de obligaţia de
predare chiar dacă lotul din care făceau parte bunurile respective a
pierit în totalitate, afară numai dacă lotul era anume prevăzut în
convenţie.
Predarea bunului imobil
Art. 1.687. -
Predarea imobilului se face prin punerea acestuia la dispoziţia cumpărătorului, liber de orice bunuri ale vânzătorului.
Predarea bunului mobil
Art. 1.688. -
Predarea bunului mobil se poate face fie prin remiterea materială, fie
prin remiterea titlului reprezentativ ori a unui alt document sau lucru
care îi permite cumpărătorului preluarea în orice moment.
Locul predării
Art. 1.689. -
Predarea trebuie să se facă la locul unde bunul se afla în momentul
încheierii contractului, dacă nu rezultă altfel din convenţia părţilor
ori, în lipsa acesteia, din uzanţe.
Starea bunului vândut
Art. 1.690. -
(1)
Bunul trebuie să fie predat în starea în care se afla în momentul încheierii contractului.
(2)
Cumpărătorul are obligaţia ca imediat după preluare să verifice starea bunului potrivit uzanţelor.
Punere în aplicare prin Lege 71/2011 : |
Art. 120. - |
Dispoziţiile art. 1.690 alin. (2) şi (3) şi art. 1.691 din Codul civil
se aplică şi contractelor încheiate înainte de data intrării sale în
vigoare, dacă preluarea bunului are loc după această dată. |
(3)
Dacă în urma verificării se constată existenţa unor vicii aparente,
cumpărătorul trebuie să îl informeze pe vânzător despre acestea fără
întârziere. În lipsa informării, se consideră că vânzătorul şi-a
executat obligaţia prevăzută la alin. (1).
Punere în aplicare prin Lege 71/2011 : |
Art. 120. - |
Dispoziţiile art. 1.690 alin. (2) şi (3) şi art. 1.691 din Codul civil
se aplică şi contractelor încheiate înainte de data intrării sale în
vigoare, dacă preluarea bunului are loc după această dată. |
(4)
Cu toate acestea, în privinţa viciilor ascunse, dispoziţiile art. 1.707-1.714 rămân aplicabile.
Dezacordul asupra calităţii
Art. 1.691. -
(1)
În cazul în care cumpărătorul contestă calitatea sau starea bunului pe
care vânzătorul i l-a pus la dispoziţie, preşedintele judecătoriei de la
locul prevăzut pentru executarea obligaţiei de predare, la cererea
oricăreia dintre părţi, va desemna de îndată un expert în vederea
constatării.
(2)
Prin aceeaşi hotărâre se poate dispune sechestrarea sau depozitarea bunului.
(3)
Dacă păstrarea bunului ar putea aduce mari pagube sau ar ocaziona
cheltuieli însemnate, se va putea dispune chiar vânzarea pe cheltuiala
proprietarului, în condiţiile stabilite de instanţă.
(4)
Hotărârea de vânzare va trebui comunicată înainte de punerea ei în
executare celeilalte părţi sau reprezentantului său, dacă unul dintre
aceştia se află într-o localitate situată în circumscripţia judecătoriei
care a pronunţat hotărârea. În caz contrar, hotărârea va fi comunicată
în termen de 3 zile de la executarea ei.
Punere în aplicare Art. 1.691. - prin Lege 71/2011 : |
Art. 120. - |
Dispoziţiile art. 1.690 alin. (2) şi (3) şi art. 1.691 din Codul civil
se aplică şi contractelor încheiate înainte de data intrării sale în
vigoare, dacă preluarea bunului are loc după această dată. |
Fructele bunului vândut
Art. 1.692. -
Dacă nu s-a convenit altfel, fructele bunului vândut se cuvin cumpărătorului din ziua dobândirii proprietăţii.
Momentul predării
Art. 1.693. -
În lipsa unui termen, cumpărătorul poate cere predarea bunului de îndată
ce preţul este plătit. Dacă însă, ca urmare a unor împrejurări
cunoscute cumpărătorului la momentul vânzării, predarea bunului nu se
poate face decât după trecerea unui termen, părţile sunt prezumate că au
convenit ca predarea să aibă loc la expirarea acelui termen.
Refuzul de a preda bunul
Art. 1.694. -
(1)
Dacă obligaţia de plată a preţului este afectată de un termen şi, după
vânzare, cumpărătorul a devenit insolvabil ori garanţiile acordate
vânzătorului s-au diminuat, vânzătorul poate suspenda executarea
obligaţiei de predare cât timp cumpărătorul nu acordă garanţii
îndestulătoare că va plăti preţul la termenul stabilit.
(2)
Dacă însă, la data încheierii contractului, vânzătorul cunoştea
insolvabilitatea cumpărătorului, atunci acesta din urmă păstrează
beneficiul termenului, dacă starea sa de insolvabilitate nu s-a agravat
în mod substanţial.
IV.
Garanţia contra evicţiunii
Condiţiile garanţiei contra evicţiunii
Art. 1.695. -
(1)
Vânzătorul este de drept obligat să îl garanteze pe cumpărător împotriva
evicţiunii care l-ar împiedica total sau parţial în stăpânirea
netulburată a bunului vândut.
(2)
Garanţia este datorată împotriva evicţiunii ce rezultă din pretenţiile
unui terţ numai dacă acestea sunt întemeiate pe un drept născut anterior
datei vânzării şi care nu a fost adus la cunoştinţa cumpărătorului până
la acea dată.
(3)
De asemenea, garanţia este datorată împotriva evicţiunii ce provine din
fapte imputabile vânzătorului, chiar dacă acestea s-au ivit ulterior
vânzării.
Excepţia de garanţie
Art. 1.696. -
Acela care este obligat să garanteze contra evicţiunii nu poate să evingă.
Indivizibilitatea obligaţiei de garanţie
Art. 1.697. -
Obligaţia de garanţie contra evicţiunii este indivizibilă între debitori.
Modificarea sau înlăturarea convenţională a garanţiei
Art. 1.698. -
(1)
Părţile pot conveni să extindă sau să restrângă obligaţia de garanţie.
Acestea pot chiar conveni să îl exonereze pe vânzător de orice garanţie
contra evicţiunii.
(2)
Stipulaţia prin care obligaţia de garanţie a vânzătorului este restrânsă
sau înlăturată nu îl exonerează pe acesta de obligaţia de a restitui
preţul, cu excepţia cazului în care cumpărătorul şi-a asumat riscul
producerii evicţiunii.
Limitele clauzei de nerăspundere pentru evicţiune
Art. 1.699. -
Chiar dacă s-a convenit că vânzătorul nu va datora nicio garanţie, el
răspunde totuşi de evicţiunea cauzată ulterior vânzării prin faptul său
personal ori de cea provenită din cauze pe care, cunoscându-le în
momentul vânzării, le-a ascuns cumpărătorului. Orice stipulaţie contrară
este considerată nescrisă.
Rezoluţiunea contractului
Art. 1.700. -
(1)
Cumpărătorul poate cere rezoluţiunea vânzării dacă a fost evins de
întregul bun sau de o parte a acestuia îndeajuns de însemnată încât,
dacă ar fi cunoscut evicţiunea, el nu ar mai fi încheiat contractul.
(2)
Odată cu rezoluţiunea, cumpărătorul poate cere restituirea preţului şi repararea prejudiciului suferit.
Restituirea preţului
Art. 1.701. -
(1)
Vânzătorul este ţinut să înapoieze preţul în întregime chiar dacă, la
data evicţiunii, valoarea bunului vândut a scăzut sau dacă bunul a
suferit deteriorări însemnate, fie din neglijenţa cumpărătorului, fie
prin forţă majoră.
(2)
Dacă însă cumpărătorul a obţinut un beneficiu în urma deteriorărilor
cauzate bunului, vânzătorul are dreptul să scadă din preţ o sumă
corespunzătoare acestui beneficiu.
(3)
Dacă lucrul vândut are, la data evicţiunii, o valoare mai mare, din
orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă
preţul vânzării, sporul de valoare acumulat până la data evicţiunii.
Întinderea daunelor-interese
Art. 1.702. -
(1)
Daunele-interese datorate de vânzător cuprind:
a)
valoarea fructelor pe care cumpărătorul a fost obligat să le restituie celui care l-a evins;
b)
cheltuielile de judecată efectuate de cumpărător în procesul cu cel ce
l-a evins, precum şi în procesul de chemare în garanţie a vânzătorului;
c)
cheltuielile încheierii şi executării contractului de către cumpărător;
d)
pierderile suferite şi câştigurile nerealizate de către cumpărător din cauza evicţiunii.
(2)
De asemenea, vânzătorul este ţinut să ramburseze cumpărătorului sau să
facă să i se ramburseze de către acela care evinge toate cheltuielile
pentru lucrările efectuate în legătură cu bunul vândut, fie că lucrările
sunt autonome, fie că sunt adăugate, dar, în acest din urmă caz, numai
dacă sunt necesare sau utile.
(3)
Dacă vânzătorul a cunoscut cauza evicţiunii la data încheierii
contractului, el este dator să ramburseze cumpărătorului şi cheltuielile
făcute pentru efectuarea şi, după caz, ridicarea lucrărilor voluptuare.
Efectele evicţiunii parţiale
Art. 1.703. -
În cazul în care evicţiunea parţială nu atrage rezoluţiunea
contractului, vânzătorul trebuie să restituie cumpărătorului o parte din
preţ proporţională cu valoarea părţii de care a fost evins şi, dacă
este cazul, să plătească daune-interese. Pentru stabilirea întinderii
daunelor-interese, se aplică în mod corespunzător prevederile art.
1.702.
Înlăturarea evicţiunii de către cumpărător
Art. 1.704. -
Atunci când cumpărătorul a păstrat bunul cumpărat plătind terţului
evingător o sumă de bani sau dându-i un alt bun, vânzătorul este liberat
de urmările garanţiei, în primul caz prin rambursarea către cumpărător a
sumei plătite cu dobânda legală calculată de la data plăţii, iar în al
doilea caz prin plata valorii bunului dat, precum şi, în ambele cazuri, a
tuturor cheltuielilor aferente.
Chemarea în judecată a vânzătorului
Art. 1.705. -
(1)
Cumpărătorul chemat în judecată de un terţ care pretinde că are drepturi
asupra lucrului vândut trebuie să îl cheme în cauză pe vânzător. În
cazul în care nu a făcut-o, fiind condamnat printr-o hotărâre intrată în
puterea lucrului judecat, pierde dreptul de garanţie dacă vânzătorul
dovedeşte că existau motive suficiente pentru a se respinge cererea.
(2)
Cumpărătorul care, fără a exista o hotărâre judecătorească, a recunoscut
dreptul terţului pierde dreptul de garanţie, afară de cazul în care
dovedeşte că nu existau motive suficiente pentru a împiedica evicţiunea.
Beneficiarii garanţiei
Art. 1.706. -
Vânzătorul este obligat să garanteze contra evicţiunii faţă de orice
dobânditor subsecvent al bunului, fără a deosebi după cum dobândirea
este cu titlu oneros ori cu titlu gratuit.
V.
Garanţia contra viciilor bunului vândut
Condiţii
Art. 1.707. -
(1)
Vânzătorul garantează cumpărătorul contra oricăror vicii ascunse care
fac bunul vândut impropriu întrebuinţării la care este destinat sau care
îi micşorează în asemenea măsură întrebuinţarea sau valoarea încât,
dacă le-ar fi cunoscut, cumpărătorul nu ar fi cumpărat sau ar fi dat un
preţ mai mic.
(2)
Este ascuns acel viciu care, la data predării, nu putea fi descoperit,
fără asistenţă de specialitate, de către un cumpărător prudent şi
diligent.
(3)
Garanţia este datorată dacă viciul sau cauza lui exista la data predării bunului.
(4)
Vânzătorul nu datorează garanţie contra viciilor pe care cumpărătorul le cunoştea la încheierea contractului.
(5)
În vânzările silite nu se datorează garanţie contra viciilor ascunse.
Modificarea sau înlăturarea convenţională a garanţiei
Art. 1.708. -
(1)
Dacă părţile nu au convenit altfel, vânzătorul este obligat să garanteze
contra viciilor ascunse, chiar şi atunci când nu le-a cunoscut.
(2)
Clauza care înlătură sau limitează răspunderea pentru vicii este nulă în
privinţa viciilor pe care vânzătorul le-a cunoscut ori trebuia să le
cunoască la data încheierii contractului.
Denunţarea viciilor
Art. 1.709. -
(1)
Cumpărătorul care a descoperit viciile ascunse ale lucrului este obligat
să le aducă la cunoştinţa vânzătorului într-un termen rezonabil,
stabilit potrivit cu împrejurările, sub sancţiunea decăderii din dreptul
de a cere măsura prevăzută la art. 1.710 alin. (1) lit. d).
(2)
În cazul în care cumpărătorul este profesionist, iar bunul vândut este
mobil corporal, termenul prevăzut la alin. (1) este de două zile
lucrătoare.
(3)
Atunci când viciul apare în mod gradual, termenele prevăzute la alin.
(1) încep să curgă din ziua în care cumpărătorul îşi dă seama de
gravitatea şi întinderea viciului.
(4)
Vânzătorul care a tăinuit viciul nu poate invoca prevederile prezentului articol.
Efectele garanţiei
Art. 1.710. -
(1)
În temeiul obligaţiei vânzătorului de garanţie contra viciilor, cumpărătorul poate obţine, după caz:
a)
înlăturarea viciilor de către vânzător sau pe cheltuiala acestuia;
b)
înlocuirea bunului vândut cu un bun de acelaşi fel, însă lipsit de vicii;
c)
reducerea corespunzătoare a preţului;
d)
rezoluţiunea vânzării.
(2)
La cererea vânzătorului, instanţa, ţinând seama de gravitatea viciilor
şi de scopul pentru care contractul a fost încheiat, precum şi de alte
împrejurări, poate dispune o altă măsură prevăzută la alin. (1) decât
cea solicitată de cumpărător.
Punere în aplicare Art. 1.710. - prin Lege 71/2011 : |
Art. 121. - |
Dispoziţiile art. 1.710, 1.711, art. 1.712 alin. (2) şi art. 1.713 din
Codul civil se aplică şi în cazurile în care viciile ascunse au fost
descoperite după data intrării în vigoare a Codului civil. |
Viciile care nu afectează toate bunurile vândute
Art. 1.711. -
(1)
Dacă numai unele dintre bunurile vândute sunt afectate de vicii şi
acestea pot fi separate de celelalte fără pagubă pentru cumpărător, iar
instanţa dispune rezoluţiunea în condiţiile art. 1.710, contractul se
desfiinţează numai în parte.
(2)
Rezoluţiunea contractului, în ceea ce priveşte bunul principal, atrage rezoluţiunea lui şi în privinţa bunului accesoriu.
Punere în aplicare Art. 1.711. - prin Lege 71/2011 : |
Art. 121. - |
Dispoziţiile art. 1.710, 1.711, art. 1.712 alin. (2) şi art. 1.713 din
Codul civil se aplică şi în cazurile în care viciile ascunse au fost
descoperite după data intrării în vigoare a Codului civil. |
Întinderea garanţiei
Art. 1.712. -
(1)
În situaţia în care la data încheierii contractului vânzătorul cunoştea
viciile bunului vândut, pe lângă una dintre măsurile prevăzute la art.
1.710, vânzătorul este obligat la plata de daune-interese, pentru
repararea întregului prejudiciu cauzat, dacă este cazul.
(2)
Atunci când vânzătorul nu cunoştea viciile bunului vândut şi s-a dispus
una dintre măsurile prevăzute la art. 1.710 alin. (1) lit. c) şi d), el
este obligat să restituie cumpărătorului doar preţul şi cheltuielile
făcute cu prilejul vânzării, în tot sau în parte, după caz.
Punere în aplicare prin Lege 71/2011 : |
Art. 121. - |
Dispoziţiile art. 1.710, 1.711, art. 1.712 alin. (2) şi art. 1.713 din
Codul civil se aplică şi în cazurile în care viciile ascunse au fost
descoperite după data intrării în vigoare a Codului civil. |
Pierderea sau deteriorarea bunului
Art. 1.713. -
Pierderea sau deteriorarea bunului, chiar prin forţă majoră, nu îl
împiedică pe cumpărător să obţină aplicarea măsurilor prevăzute la art.
1.710 alin. (1).
Punere în aplicare Art. 1.713. - prin Lege 71/2011 : |
Art. 121. - |
Dispoziţiile art. 1.710, 1.711, art. 1.712 alin. (2) şi art. 1.713 din
Codul civil se aplică şi în cazurile în care viciile ascunse au fost
descoperite după data intrării în vigoare a Codului civil. |
Garanţia pentru lipsa calităţilor convenite
Art. 1.714. -
Dispoziţiile privitoare la garanţia contra viciilor ascunse se aplică şi
atunci când bunul vândut nu corespunde calităţilor convenite de către
părţi.
Garanţia în cazul vânzării după mostră sau model
Art. 1.715. -
În cazul vânzării după mostră sau model, vânzătorul garantează că bunul are calităţile mostrei sau modelului.
VI.
Garanţia pentru buna funcţionare
Condiţiile garanţiei pentru buna funcţionare
Art. 1.716. -
(1)
În afară de garanţia contra viciilor ascunse, vânzătorul care a garantat
pentru un timp determinat buna funcţionare a bunului vândut este
obligat, în cazul oricărei defecţiuni ivite înăuntrul termenului de
garanţie, să repare bunul pe cheltuiala sa.
(2)
Dacă reparaţia este imposibilă sau dacă durata acesteia depăşeşte timpul
stabilit prin contract sau prin legea specială, vânzătorul este obligat
să înlocuiască bunul vândut. În lipsa unui termen prevăzut în contract
sau în legea specială, durata maximă a reparaţiei este de 15 zile de la
data când cumpărătorul a solicitat repararea bunului.
(3)
Dacă vânzătorul nu înlocuieşte bunul într-un termen rezonabil, potrivit
cu împrejurările, el este obligat, la cererea cumpărătorului, să îi
restituie preţul primit în schimbul înapoierii bunului.
Defecţiunea imputabilă cumpărătorului
Art. 1.717. -
Garanţia nu va fi datorată dacă vânzătorul dovedeşte că defecţiunea s-a
produs din pricina modului nepotrivit în care cumpărătorul a folosit sau
a păstrat bunul. Comportamentul cumpărătorului se apreciază şi
luându-se în considerare instrucţiunile scrise care i-au fost comunicate
de către vânzător.
Punere în aplicare Art. 1.717. - prin Lege 71/2011 : |
Art. 122. - |
Dispoziţiile art. 1.717 din Codul civil se aplică şi contractelor
încheiate înainte de data intrării în vigoare a Codului civil, în cazul
în care comportamentul cumpărătorului care pricinuieşte defecţiunea
intervine după această dată. |
Comunicarea defecţiunii
Art. 1.718. -
(1)
Sub sancţiunea decăderii din dreptul de garanţie, cumpărătorul trebuie
să comunice defecţiunea înainte de împlinirea termenului de garanţie.
Dacă această comunicare nu a putut fi făcută în termenul de garanţie,
din motive obiective, cumpărătorul are obligaţia să comunice defecţiunea
într-un termen rezonabil de la data expirării termenului de garanţie.
(2)
Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile în mod corespunzător şi în cazul
în care vânzătorul a garantat că bunul vândut va păstra un timp
determinat anumite calităţi.
§6.
Obligaţiile cumpărătorului
Plata preţului şi primirea bunului
Art. 1.719. -
Cumpărătorul are următoarele obligaţii principale:
a)
să preia bunul vândut;
b)
să plătească preţul vânzării.
Locul şi data plăţii preţului
Art. 1.720. -
(1)
În lipsa unei stipulaţii contrare, cumpărătorul trebuie să plătească
preţul la locul în care bunul se afla în momentul încheierii
contractului şi de îndată ce proprietatea este transmisă.
(2)
Dacă la data încheierii contractului bunurile se află în tranzit, în
lipsa unei stipulaţii contrare, plata preţului se face la locul care
rezultă din uzanţe sau, în lipsa acestora, la locul destinaţiei.
Dobânzi asupra preţului
Art. 1.721. -
În cazul în care nu s-a convenit altfel, cumpărătorul este ţinut să
plătească dobânzi asupra preţului din ziua dobândirii proprietăţii, dacă
bunul produce fructe civile sau naturale, ori din ziua predării, dacă
bunul nu produce fructe, însă îi procură alte foloase.
Suspendarea plăţii preţului
Art. 1.722. -
(1)
Cumpărătorul care află de existenţa unei cauze de evicţiune este
îndreptăţit să suspende plata preţului până la încetarea tulburării sau
până când vânzătorul oferă o garanţie corespunzătoare.
(2)
Cumpărătorul nu poate suspenda plata preţului dacă a cunoscut pericolul
evicţiunii în momentul încheierii contractului sau dacă în contract s-a
prevăzut că plata se va face chiar în caz de tulburare.
Garantarea creanţei preţului
Art. 1.723. -
Pentru garantarea obligaţiei de plată a preţului, în cazurile prevăzute
de lege vânzătorul beneficiază de un privilegiu sau, după caz, de o
ipotecă legală asupra bunului vândut.
Sancţiunea neplăţii preţului
Art. 1.724. -
Când cumpărătorul nu a plătit, vânzătorul este îndreptăţit să obţină fie
executarea silită a obligaţiei de plată, fie rezoluţiunea vânzării,
precum şi, în ambele situaţii, daune-interese, dacă este cazul.
Punerea de drept în întârziere
Art. 1.725. -
(1)
În cazul vânzării bunurilor mobile, cumpărătorul este de drept în
întârziere cu privire la îndeplinirea obligaţiilor sale dacă, la
scadenţă, nici nu a plătit preţul şi nici nu a preluat bunul.
(2)
În cazul bunurilor mobile supuse deteriorării rapide sau deselor
schimbări de valoare, cumpărătorul este de drept în întârziere în
privinţa preluării lor, atunci când nu le-a preluat în termenul
convenit, chiar dacă preţul a fost plătit, sau atunci când a solicitat
predarea, fără să fi plătit preţul.
Executarea directă
Art. 1.726. -
(1)
Când cumpărătorul unui bun mobil nu îşi îndeplineşte obligaţia de
preluare sau de plată, vânzătorul are facultatea de a depune lucrul
vândut într-un depozit, la dispoziţia şi pe cheltuiala cumpărătorului,
sau de a-l vinde.
(2)
Vânzarea se va face prin licitaţie publică sau chiar pe preţul curent,
dacă lucrul are un preţ la bursă sau în târg ori stabilit de lege, de
către o persoană autorizată de lege pentru asemenea acte şi cu dreptul
pentru vânzător la plata diferenţei dintre preţul convenit la prima
vânzare şi cel efectiv obţinut, precum şi la daune-interese.
(3)
Dacă vânzarea are ca obiect bunuri fungibile supuse unui preţ curent în
sensul alin. (2), iar contractul nu a fost executat din culpa
vânzătorului, cumpărătorul are dreptul de a cumpăra bunuri de acelaşi
gen pe cheltuiala vânzătorului, prin intermediul unei persoane
autorizate.
(4)
Cumpărătorul are dreptul de a pretinde diferenţa dintre suma ce
reprezintă cheltuielile achiziţionării bunurilor şi preţul convenit cu
vânzătorul, precum şi la daune- interese, dacă este cazul.
(5)
Partea care va exercita dreptul prevăzut de prezentul articol are
obligaţia de a încunoştinţa de îndată cealaltă parte despre aceasta.
Restituirea bunului mobil
Art. 1.727. -
(1)
Atunci când vânzarea s-a făcut fără termen de plată, iar cumpărătorul nu
a plătit preţul, vânzătorul poate ca, în cel mult 15 zile de la data
predării, să declare rezoluţiunea fără punere în întârziere şi să ceară
restituirea bunului mobil vândut, cât timp bunul este încă în posesia
cumpărătorului şi nu a suferit transformări.
(2)
În cazul prevăzut la alin. (1), dacă acţiunea în restituire nu a fost
introdusă în condiţiile stabilite de acesta, vânzătorul nu mai poate
opune celorlalţi creditori ai cumpărătorului efectele rezoluţiunii
ulterioare a contractului pentru neplata preţului. Dispoziţiile art.
1.648 sau ale art. 1.649, după caz, rămân aplicabile.
Punerea de drept în întârziere
Art. 1.728. -
Atunci când vânzarea are ca obiect un bun imobil şi s-a stipulat că în
cazul în care nu se plăteşte preţul la termenul convenit cumpărătorul
este de drept în întârziere, acesta din urmă poate să plătească şi după
expirarea termenului cât timp nu a primit declaraţia de rezoluţiune din
partea vânzătorului.
Efectele rezoluţiunii faţă de terţi
Art. 1.729. -
Rezoluţiunea vânzării unui imobil are efecte faţă de terţi în condiţiile stabilite la art. 909 şi 910.
§7.
Dreptul de preempţiune
Noţiune şi domeniu
Art. 1.730. -
(1)
În condiţiile stabilite prin lege sau contract, titularul dreptului de
preempţiune, numit preemptor, poate să cumpere cu prioritate un bun.
(2)
Dispoziţiile prezentului cod privitoare la dreptul de preempţiune sunt
aplicabile numai dacă prin lege sau contract nu se stabileşte altfel.
(3)
Titularul dreptului de preempţiune care a respins o ofertă de vânzare nu
îşi mai poate exercita acest drept cu privire la contractul ce i-a fost
propus. Oferta se consideră respinsă dacă nu a fost acceptată în termen
de cel mult 10 zile, în cazul vânzării de bunuri mobile, sau de cel
mult 30 de zile, în cazul vânzării de bunuri imobile. În ambele cazuri,
termenul curge de la comunicarea ofertei către preemptor.
Vânzarea către un terţ a bunurilor supuse preempţiunii
Art. 1.731. -
Vânzarea bunului cu privire la care există un drept de preempţiune legal
sau convenţional se poate face către un terţ numai sub condiţia
suspensivă a neexercitării dreptului de preempţiune de către preemptor.
Condiţiile exercitării dreptului de preempţiune
Art. 1.732. -
(1)
Vânzătorul este obligat să notifice de îndată preemptorului cuprinsul
contractului încheiat cu un terţ. Notificarea poate fi făcută şi de
acesta din urmă.
(2)
Această notificare va cuprinde numele şi prenumele vânzătorului,
descrierea bunului, sarcinile care îl grevează, termenii şi condiţiile
vânzării, precum şi locul unde este situat bunul.
(3)
Preemptorul îşi poate exercita dreptul prin comunicarea către vânzător a
acordului său de a încheia contractul de vânzare, însoţită de
consemnarea preţului la dispoziţia vânzătorului.
(4)
Dreptul de preempţiune se exercită, în cazul vânzării de bunuri mobile,
în termen de cel mult 10 zile, iar în cazul vânzării de bunuri imobile,
în termen de cel mult 30 de zile. În ambele cazuri, termenul curge de la
comunicarea către preemptor a notificării prevăzute la alin. (1).
Efectele exercitării preempţiunii
Art. 1.733. -
(1)
Prin exercitarea preempţiunii, contractul de vânzare se consideră
încheiat între preemptor şi vânzător în condiţiile cuprinse în
contractul încheiat cu terţul, iar acest din urmă contract se
desfiinţează retroactiv. Cu toate acestea, vânzătorul răspunde faţă de
terţul de bună-credinţă pentru evicţiunea ce rezultă din exercitarea
preempţiunii.
(2)
Clauzele contractului încheiat cu terţul având drept scop să împiedice
exercitarea dreptului de preempţiune nu produc efecte faţă de preemptor.
Concursul dintre preemptori
Art. 1.734. -
(1)
În cazul în care mai mulţi titulari şi-au exercitat preempţiunea asupra
aceluiaşi bun, contractul de vânzare se consideră încheiat:
a)
cu titularul dreptului legal de preempţiune, atunci când se află în
concurs cu titulari ai unor drepturi convenţionale de preempţiune;
b)
cu titularul dreptului legal de preempţiune ales de vânzător, când se
află în concurs cu alţi titulari ai unor drepturi legale de preempţiune;
c)
dacă bunul este imobil, cu titularul dreptului convenţional de
preempţiune care a fost mai întâi înscris în cartea funciară, atunci
când acesta se află în concurs cu alţi titulari ai unor drepturi
convenţionale de preempţiune;
d)
dacă bunul este mobil, cu titularul dreptului convenţional de
preempţiune având data certă cea mai veche, atunci când acesta se află
în concurs cu alţi titulari ai unor drepturi convenţionale de
preempţiune.
(2)
Orice clauză care contravine prevederilor alin. (1) este considerată nescrisă.
Punere în aplicare Art. 1.734. - prin Lege 71/2011 : |
Art. 125. - |
Dacă legea nu prevede altfel, dispoziţiile art. 1.734 din Codul civil
se aplică şi drepturilor de preempţiune izvorâte din contracte încheiate
înainte de intrarea în vigoare a Codului civil. |
Pluralitate de bunuri vândute
Art. 1.735. -
(1)
Atunci când preempţiunea se exercită în privinţa unui bun cumpărat de
terţ împreună cu alte bunuri pentru un singur preţ, vânzătorul poate
pretinde de la preemptor numai o parte proporţională din acest preţ.
(2)
În cazul în care s-au vândut şi alte bunuri decât acela supus
preempţiunii, dar care nu puteau fi despărţite de acesta fără să îl fi
păgubit pe vânzător, exercitarea dreptului de preempţiune nu se poate
face decât dacă preemptorul consemnează preţul stabilit pentru toate
bunurile vândute.
Scadenţa obligaţiei de plată a preţului
Art. 1.736. -
Atunci când în contractul încheiat cu terţul s-au acordat termene de
plată a preţului, preemptorul nu se poate prevala de aceste termene.
Notarea dreptului de preempţiune asupra unui imobil
Art. 1.737. -
(1)
Dreptul convenţional de preempţiune în legătură cu un imobil se notează în cartea funciară.
(2)
Dacă o asemenea notare a fost făcută, acordul preemptorului nu este
necesar pentru ca acela care a cumpărat sub condiţie suspensivă să îşi
poată înscrie dreptul în cartea funciară, în temeiul contractului de
vânzare încheiat cu proprietarul. Înscrierea se face sub condiţia
suspensivă ca, în termen de 30 de zile de la comunicarea încheierii prin
care s-a dispus înscrierea, preemptorul să nu notifice biroului de
carte funciară dovada consemnării preţului la dispoziţia vânzătorului.
(3)
Notificarea făcută în termen biroului de carte funciară înlocuieşte
comunicarea prevăzută la art. 1.732 alin. (3) şi are aceleaşi efecte. În
temeiul acestei notificări, preemptorul poate cere radierea din cartea
funciară a dreptului terţului şi înscrierea dreptului său.
(4)
Dacă preemptorul nu a făcut notificarea în termen, dreptul de
preempţiune se stinge şi se radiază din oficiu din cartea funciară.
Exercitarea dreptului de preempţiune în cadrul executării silite
Art. 1.738. -
În cazul în care bunul face obiectul urmăririi silite sau este scos la
vânzare silită cu autorizarea judecătorului-sindic, dreptul de
preempţiune se exercită în condiţiile prevăzute de Codul de procedură
civilă.
Caractere ale dreptului de preempţiune
Art. 1.739. -
Dreptul de preempţiune este indivizibil şi nu se poate ceda.
Stingerea dreptului convenţional de preempţiune
Art. 1.740. -
Dreptul convenţional de preempţiune se stinge prin moartea
preemptorului, cu excepţia situaţiei în care a fost constituit pe un
anume termen. În acest din urmă caz, termenul se reduce la 5 ani de la
data constituirii, dacă a fost stipulat un termen mai lung.
Punere în aplicare §7. prin Lege 71/2011 : |
Art. 123. - |
(1)
De la data intrării în vigoare a Codului civil, prevederile referitoare
la dreptul de preempţiune cuprinse în legile speciale aflate în vigoare
la această dată se completează cu dispoziţiile art. 1.730 -1.740 din
Codul civil. |
(2) Pentru dreptul de preempţiune creat
prin convenţie, dispoziţiile art. 1.730-1.740 din Codul civil se aplică
numai în situaţia în care convenţia a fost încheiată după intrarea în
vigoare a Codului civil. |
(3) Dreptul de preempţiune
prevăzut la alin. (1) şi (2) este supus dispoziţiilor art. 1.730-1.740
din Codul civil numai cu privire la contractele de vânzare încheiate
după intrarea în vigoare a Codului civil. |
SECŢIUNEA a 2-a
Vânzarea bunurilor imobile
§1.
Reguli speciale aplicabile vânzării imobilelor
Vânzarea imobilelor fără indicarea suprafeţei
Art. 1.741.
-
Atunci când se vinde un imobil determinat, fără indicarea suprafeţei,
pentru un preţ total, nici cumpărătorul şi nici vânzătorul nu pot cere
rezoluţiunea ori modificarea preţului pe motiv că suprafaţa este mai
mică ori mai mare decât au crezut.
Vânzarea unei suprafeţe dintr-un teren mai mare
Art. 1.742. -
Atunci când se vinde, cu un anumit preţ pe unitatea de măsură, o anumită
suprafaţă dintr-un teren mai mare, a cărei întindere sau amplasare nu
este determinată, cumpărătorul poate cere strămutarea proprietăţii numai
după măsurarea şi delimitarea suprafeţei vândute.
Vânzarea unui imobil determinat cu indicarea suprafeţei
Art. 1.743.
-
(1)
Dacă, în vânzarea unui imobil cu indicarea suprafeţei şi a preţului pe
unitatea de măsură, suprafaţa reală este mai mică decât cea indicată în
contract, cumpărătorul poate cere vânzătorului să îi dea suprafaţa
convenită. Atunci când cumpărătorul nu cere sau vânzătorul nu poate să
transmită această suprafaţă, cumpărătorul poate obţine fie reducerea
corespunzătoare a preţului, fie rezoluţiunea contractului dacă, din
cauza diferenţei de suprafaţă, bunul nu mai poate fi folosit în scopul
pentru care a fost cumpărat.
(2)
Dacă însă suprafaţa reală se dovedeşte a fi mai mare decât cea
stipulată, iar excedentul depăşeşte a douăzecea parte din suprafaţa
convenită, cumpărătorul va plăti suplimentul de preţ corespunzător sau
va putea obţine rezoluţiunea contractului. Atunci când însă excedentul
nu depăşeşte a douăzecea parte din suprafaţa convenită, cumpărătorul nu
poate obţine rezoluţiunea, dar nici nu este dator să plătească preţul
excedentului.
Termenul de exercitare a acţiunii estimatorii sau în rezoluţiune
Art. 1.744. -
Acţiunea vânzătorului pentru suplimentul de preţ şi aceea a
cumpărătorului pentru reducerea preţului sau pentru rezoluţiunea
contractului trebuie să fie intentate, sub sancţiunea decăderii din
drept, în termen de un an de la încheierea contractului, afară de cazul
în care părţile au fixat o dată pentru măsurarea imobilului, caz în care
termenul de un an curge de la acea dată.
Vânzarea a două fonduri cu precizarea întinderii fiecăruia
Art. 1.745. -
Când prin acelaşi contract s-au vândut două fonduri cu precizarea
întinderii fiecăruia şi pentru un singur preţ, dacă întinderea unuia
este mai mare, iar a celuilalt mai mică, se va face compensaţia între
valoarea surplusului şi valoarea lipsei, iar acţiunea, fie pentru
suplimentul de preţ, fie pentru scăderea sa, nu poate fi introdusă decât
potrivit regulilor prevăzute la art. 1.743 şi 1.744. Rezoluţiunea
contractului este supusă în acest caz dreptului comun.
§2.
Vânzarea terenurilor forestiere
Vânzarea terenurilor forestiere
Art. 1.746. -
Terenurile din fondul forestier aflate în proprietate privată se pot
vinde cu respectarea, în ordine, a dreptului de preempţiune al
coproprietarilor sau vecinilor.
Punere în aplicare Art. 1.746. - prin Lege 71/2011 : |
Art. 1231. - |
În vederea aplicării prevederilor art. 1.746 din Codul civil, numai
vecinii care sunt proprietari de fond forestier beneficiază de dreptul
de preempţiune. |
SECŢIUNEA a 3-a
Vânzarea moştenirii
Noţiune şi formă
Art. 1.747. -
(1)
În sensul prezentei secţiuni, prin moştenire se înţelege dreptul de a culege o moştenire deschisă sau o cotă din aceasta.
(2)
Sub sancţiunea nulităţii absolute a contractului, vânzarea unei moşteniri se încheie în formă autentică.
Garanţia
Art. 1.748. -
Dacă nu specifică bunurile asupra cărora se întind drepturile sale,
vânzătorul unei moşteniri garantează numai calitatea sa de moştenitor,
afară de cazul când părţile au înlăturat expres şi această garanţie.
Obligaţiile vânzătorului
Art. 1.749. -
Dacă nu s-a convenit altfel, vânzătorul este obligat să remită
cumpărătorului toate fructele pe care le-a cules şi toate plăţile
primite pentru creanţele moştenirii până la momentul încheierii
contractului, preţul bunurilor vândute din moştenire şi orice bun care
înlocuieşte un bun al moştenirii.
Obligaţiile cumpărătorului
Art. 1.750. -
Dacă nu s-a convenit altfel, cumpărătorul este ţinut să ramburseze
vânzătorului sumele plătite de acesta din urmă pentru datoriile şi
sarcinile moştenirii, precum şi sumele pe care moştenirea i le datorează
acestuia din urmă.
Răspunderea pentru datoriile moştenirii
Art. 1.751. -
Vânzătorul rămâne răspunzător pentru datoriile moştenirii vândute.
Bunurile de familie
Art. 1.752. -
(1)
Înscrisurile sau portretele de familie, decoraţiile sau alte asemenea
bunuri, care nu au valoare patrimonială însemnată, dar care au pentru
vânzător o valoare afectivă, se prezumă a nu fi cuprinse în moştenirea
vândută.
(2)
Dacă aceste bunuri au valoare patrimonială însemnată, vânzătorul care nu
şi le-a rezervat expres datorează cumpărătorului preţul lor la data
vânzării.
Formalităţi de publicitate
Art. 1.753. -
(1)
Cumpărătorul unei moşteniri nu dobândeşte drepturile reale asupra
imobilelor cuprinse în moştenire decât potrivit regulilor privitoare la
cartea funciară.
(2)
El nu poate opune terţelor persoane dobândirea altor drepturi cuprinse
în moştenire decât dacă a îndeplinit formalităţile cerute de lege pentru
a face opozabilă dobândirea fiecăruia dintre aceste drepturi.
Alte forme de înstrăinare a moştenirii
Art. 1.754. -
Dispoziţiile prezentei secţiuni se aplică şi altor forme de înstrăinare,
fie cu titlu oneros, fie cu titlu gratuit, a unei moşteniri. În
privinţa înstrăinărilor cu titlu gratuit se aplică în mod corespunzător
şi dispoziţiile privitoare la donaţii.
SECŢIUNEA a 4-a
Alte varietăţi de vânzare
§1.
Vânzarea cu plata preţului în rate şi rezerva proprietăţii
Rezerva proprietăţii şi riscurile
Art. 1.755. -
Atunci când, într-o vânzare cu plata preţului în rate, obligaţia de
plată este garantată cu rezerva dreptului de proprietate, cumpărătorul
dobândeşte dreptul de proprietate la data achitării ultimei rate din
preţ; riscul bunului este însă transferat cumpărătorului de la momentul
predării acestuia.
Neplata unei singure rate din preţ
Art. 1.756. -
În lipsa unei înţelegeri contrare, neplata unei singure rate, care nu
este mai mare de o optime din preţ, nu dă dreptul la rezoluţiunea
contractului, iar cumpărătorul păstrează beneficiul termenului pentru
ratele succesive.
Rezoluţiunea contractului
Art. 1.757. -
(1)
Când a obţinut rezoluţiunea contractului pentru neplata preţului,
vânzătorul este ţinut să restituie toate sumele primite, dar este
îndreptăţit să reţină, pe lângă alte daune-interese, o compensaţie
echitabilă pentru folosirea bunului de către cumpărător.
(2)
Atunci când s-a convenit ca sumele încasate cu titlu de rate să rămână,
în tot sau în parte, dobândite de vânzător, instanţa va putea totuşi
reduce aceste sume, aplicându-se în mod corespunzător dispoziţiile
referitoare la reducerea de către instanţă a cuantumului clauzei penale.
(3)
Prevederile alin. (2) se aplică şi în cazul contractului de leasing,
precum şi al celui de locaţiune, dacă, în acest ultim caz, se convine ca
la încetarea contractului proprietatea bunului să poată fi dobândită de
locatar după plata sumelor convenite.
§2.
Vânzarea cu opţiune de răscumpărare
Noţiune şi condiţii
Art. 1.758. -
(1)
Vânzarea cu opţiune de răscumpărare este o vânzare afectată de condiţie
rezolutorie prin care vânzătorul îşi rezervă dreptul de a răscumpăra
bunul sau dreptul transmis cumpărătorului.
(2)
Opţiunea de răscumpărare nu poate fi stipulată pentru un termen mai mare
de 5 ani. Dacă s-a stabilit un termen mai mare, acesta se reduce de
drept la 5 ani.
Exercitarea opţiunii
Art. 1.759. -
(1)
Exercitarea opţiunii de răscumpărare de către vânzător se poate face
numai dacă acesta restituie cumpărătorului preţul primit şi cheltuielile
pentru încheierea contractului de vânzare şi realizarea formalităţilor
de publicitate.
(2)
Exercitarea opţiunii îl obligă pe vânzător la restituirea către
cumpărător a cheltuielilor pentru ridicarea şi transportul bunului, a
cheltuielilor necesare, precum şi a celor utile, însă în acest din urmă
caz numai în limita sporului de valoare.
(3)
În cazul în care vânzătorul nu exercită opţiunea în termenul stabilit,
condiţia rezolutorie care afecta vânzarea este considerată a nu se fi
îndeplinit, iar dreptul cumpărătorului se consolidează.
Efecte
Art. 1.760. -
(1)
Efectele vânzării cu opţiune de răscumpărare se stabilesc potrivit
dispoziţiilor privitoare la condiţia rezolutorie, care se aplică în mod
corespunzător. Cu toate acestea, vânzătorul este ţinut de locaţiunile
încheiate de cumpărător înaintea exercitării opţiunii, dacă au fost
supuse formalităţilor de publicitate, dar nu mai mult de 3 ani din
momentul exercitării.
(2)
Vânzătorul care intenţionează să exercite opţiunea de răscumpărare
trebuie să îi notifice pe cumpărător, precum şi pe orice subdobânditor
căruia dreptul de opţiune îi este opozabil şi faţă de care doreşte să
îşi exercite acest drept.
(3)
În termen de o lună de la data notificării, vânzătorul trebuie să
consemneze sumele menţionate la art. 1.759 alin. (1), la dispoziţia
cumpărătorului sau, după caz, a terţului subdobânditor, sub sancţiunea
decăderii din dreptul de a exercita opţiunea de răscumpărare.
Bunul nepartajat
Art. 1.761. -
(1)
În cazul vânzării cu opţiune de răscumpărare ce are ca obiect o cotă
dintr-un bun, partajul trebuie cerut şi în raport cu vânzătorul dacă
acesta nu şi-a exercitat încă opţiunea.
(2)
Vânzătorul care nu şi-a exercitat opţiunea de răscumpărare în cadrul
partajului decade din dreptul de opţiune, chiar şi atunci când bunul
este atribuit, în tot sau în parte, cumpărătorului.
Sancţiune
Art. 1.762. -
(1)
În cazul în care diferenţa dintre preţul răscumpărării şi preţul plătit
pentru vânzare depăşeşte nivelul maxim stabilit de lege pentru dobânzi,
preţul răscumpărării va fi redus la preţul plătit pentru vânzare.
(2)
Prevederile alin. (1) se aplică şi vânzărilor în care vânzătorul se obligă să răscumpere bunul vândut.
CAPITOLUL II
Contractul de schimb
Noţiune
Art. 1.763. -
Schimbul este contractul prin care fiecare dintre părţi, denumite
copermutanţi, transmite sau, după caz, se obligă să transmită un bun
pentru a dobândi un altul.
Aplicabilitatea dispoziţiilor de la vânzare
Art. 1.764. -
(1)
Dispoziţiile privitoare la vânzare se aplică, în mod corespunzător, şi schimbului.
(2)
Fiecare dintre părţi este considerată vânzător, în ceea ce priveşte
bunul pe care îl înstrăinează, şi cumpărător, în ceea ce priveşte bunul
pe care îl dobândeşte.
Cheltuielile schimbului
Art. 1.765. -
În lipsă de stipulaţie contrară, părţile suportă în mod egal cheltuielile pentru încheierea contractului de schimb.
CAPITOLUL III
Contractul de furnizare
Noţiune
Art. 1.766. -
(1)
Contractul de furnizare este acela prin care o parte, denumită furnizor,
se obligă să transmită proprietatea asupra unei cantităţi determinate
de bunuri şi să le predea, la unul sau mai multe termene ulterioare
încheierii contractului ori în mod continuu, sau să presteze anumite
servicii, la unul sau mai multe termene ulterioare ori în mod continuu,
iar cealaltă parte, denumită beneficiar, se obligă să preia bunurile sau
să primească prestarea serviciilor şi să plătească preţul lor.
(2)
În cazul furnizării de bunuri, ca accesoriu al obligaţiei principale,
furnizorul se poate obliga să presteze beneficiarului acele servicii
necesare pentru furnizarea bunurilor.
(3)
Dacă prin acelaşi contract se convin atât vânzarea unor bunuri, cât şi
furnizarea unor bunuri sau servicii, atunci contractul va fi calificat
în funcţie de obligaţia caracteristică şi cea accesorie.
Transmiterea dreptului de proprietate. Preluarea şi predarea bunurilor
Art. 1.767. -
(1)
Proprietatea asupra bunurilor se transferă de la furnizor la beneficiar
în momentul predării acestora. Beneficiarul are obligaţia să preia
bunurile la termenele şi în condiţiile prevăzute în contract.
(2)
Preluarea bunurilor se face prin recepţia de către beneficiar, ocazie cu
care se identifică şi se constată cantitatea şi calitatea acestora.
(3)
Când expedierea produselor este în seama furnizorului, produsele
recepţionate sunt socotite predate beneficiarului pe data predării lor
către cărăuş.
Preţul produselor sau serviciilor
Art. 1.768. -
(1)
Preţul datorat de beneficiar este cel prevăzut în contract sau în lege.
(2)
Dacă în cursul executării contractului se modifică reglementarea legală a
preţului sau mecanismului de determinare a acestuia, între părţi va
continua să se aplice preţul sau mecanismul de determinare a acestuia
stabilit iniţial în contract, dacă legea nu prevede expres contrariul.
(3)
Dacă legea prevede expres că preţul sau modalitatea de determinare pe
care le stabileşte se va aplica şi contractelor în curs, fiecare dintre
părţi poate denunţa contractul în 30 de zile de la data intrării în
vigoare a legii. Pe durata celor 30 de zile părţile vor aplica preţul
stabilit prin contract.
Subcontractarea
Art. 1.769. -
(1)
Furnizorul poate subcontracta furnizarea bunurilor sau serviciilor către
o terţă persoană, cu excepţia cazurilor în care contractul are un
caracter strict personal sau natura contractului nu permite.
(2)
Există subcontractare ori de câte ori produsul sau serviciul care face
obiectul contractului de furnizare este în fapt furnizat, în tot sau în
parte, de către un terţ cu care furnizorul a subcontractat în acest
scop.
Răspunderea furnizorului principal. Dreptul de regres al acestuia
Art. 1.770. -
În cazul subcontractării, executarea contractului de furnizare rămâne
sub supravegherea furnizorului şi acesta răspunde faţă de beneficiar
pentru calitatea produselor şi a serviciilor furnizate de terţul
subcontractant, având însă drept de regres împotriva acestuia.
Aplicabilitatea dispoziţiilor de la vânzare
Art. 1.771. -
Dispoziţiile prezentului capitol se întregesc, în mod corespunzător, cu
dispoziţiile privitoare la contractul de vânzare, în măsura în care nu
este prevăzută o reglementare specială pentru contractul de furnizare.
CAPITOLUL IV
Contractul de report
Noţiune
Art. 1.772. -
(1)
Contractul de report este acela prin care reportatorul cumpără de la
reportat cu plata imediată titluri de credit şi valori mobiliare
circulând în comerţ şi se obligă, în acelaşi timp, să revândă
reportatului titluri sau valori mobiliare de aceeaşi specie, la o
anumită scadenţă, în schimbul unei sume determinate.
(2)
Contractul de report se încheie prin remiterea titlurilor sau valorilor
mobiliare, iar dacă acestea sunt nominative, prin îndeplinirea
formalităţilor necesare pentru transmiterea lor.
Drepturi accesorii
Art. 1.773. -
În lipsă de stipulaţie contrară, drepturile accesorii conferite de
titlurile şi valorile mobiliare date în report, precum dobânzile şi
dividendele ajunse la scadenţă în timpul duratei reportului, se cuvin
reportatorului.
Obligaţia reportatorului de a exercita opţiunea
Art. 1.774. -
(1)
Reportatorul este obligat să exercite opţiunea pe seama reportatului în
timpul reportului, dacă titlurile acordă un asemenea drept, în
condiţiile legii speciale.
(2)
Reportatul trebuie să pună la dispoziţia reportatorului fondurile
necesare, cu cel puţin 3 zile înainte de scadenţa termenului de opţiune.
Dacă reportatul nu îndeplineşte această obligaţie, reportatorul trebuie
să vândă dreptul de opţiune în numele şi pe seama reportatului.
Efectuarea de vărsăminte asupra titlurilor
Art. 1.775. -
Dacă în timpul reportului urmează a se efectua vărsăminte în contul
titlurilor şi valorilor mobiliare care fac obiectul reportului,
reportatul trebuie să pună la dispoziţia reportatorului sumele necesare,
cu cel puţin 3 zile înainte de scadenţa vărsămintelor. În caz contrar,
reportatorul poate proceda la lichidarea silită a contractului.
Lichidarea reportului. Lichidarea diferenţelor şi reînnoirea reportului
Art. 1.776. -
(1)
Lichidarea reportului se va face înăuntrul celei de a doua zile de lucru ce urmează scadenţei.
(2)
Dacă la scadenţa termenului reportului părţile lichidează diferenţele,
făcând plata, şi reînnoiesc reportul asupra unor titluri sau valori
mobiliare ce diferă prin calitatea sau specia lor ori pe un alt preţ,
atunci se consideră că părţile au încheiat un nou contract.
Punere în aplicare CAPITOLUL IV prin Lege 71/2011 : |
Art. 126. - |
Contractul de report este supus legii în vigoare la data încheierii sale prin remiterea titlurilor către reportat. |
Art. 127. - |
Formalităţile pentru transferul titlurilor sau al valorilor mobiliare
se îndeplinesc conform legii în vigoare la data transferului, indiferent
de legea care guvernează contractul de report. |
CAPITOLUL V
Contractul de locaţiune
SECŢIUNEA 1
Dispoziţii generale
§1.
Cuprinsul contractului
Noţiune
Art. 1.777. -
Locaţiunea este contractul prin care o parte, numită locator, se obligă
să asigure celeilalte părţi, numite locatar, folosinţa unui bun pentru o
anumită perioadă, în schimbul unui preţ, denumit chirie.
Felurile locaţiunii
Art. 1.778. -
(1)
Locaţiunea bunurilor imobile şi aceea a bunurilor mobile se numeşte
închiriere, iar locaţiunea bunurilor agricole poartă denumirea de
arendare.
(2)
Dispoziţiile prezentei secţiuni sunt aplicabile, în mod corespunzător,
închirierii locuinţelor şi arendării, dacă sunt compatibile cu regulile
particulare prevăzute pentru aceste contracte.
(3)
Locaţiunea spaţiilor destinate exercitării activităţii unui profesionist
este supusă prevederilor prezentei secţiuni, precum şi dispoziţiilor
art. 1.824 şi 1.828-1.831.
Bunurile ce pot face obiectul locaţiunii
Art. 1.779. -
Toate bunurile, atât mobile cât şi imobile, pot face obiectul
locaţiunii, dacă dintr-o prevedere legală sau din natura lor nu rezultă
contrariul.
Preţul locaţiunii
Art. 1.780. -
(1)
Chiria poate consta într-o sumă de bani sau în orice alte bunuri sau prestaţii.
(2)
Dispoziţiile privitoare la stabilirea preţului vânzării sunt aplicabile, în mod corespunzător, şi chiriei.
Încheierea contractului de locaţiune
Art. 1.781. -
Contractul de locaţiune se consideră încheiat îndată ce părţile au convenit asupra bunului şi preţului.
Locaţiuni succesive
Art. 1.782. -
În situaţia unor locaţiuni succesive ale căror perioade se suprapun fie şi parţial, conflictul dintre locatari se rezolvă:
a)
în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, în favoarea locatarului
care şi-a notat dreptul în cartea funciară, dispoziţiile art. 902 alin.
(1) aplicându-se în mod corespunzător;
b)
în cazul mobilelor supuse unor formalităţi de publicitate, în favoarea
locatarului care a îndeplinit cel dintâi aceste formalităţi;
c)
în cazul celorlalte bunuri, în favoarea locatarului care a intrat cel
dintâi în folosinţa bunului, dispoziţiile art. 1.275 aplicându-se în mod
corespunzător.
Durata maximă a locaţiunii
Art. 1.783. -
Locaţiunile nu se pot încheia pentru o perioadă mai mare de 49 de ani.
Dacă părţile stipulează un termen mai lung, acesta se reduce de drept la
49 de ani.
Incapacităţi
Art. 1.784. -
(1)
Dispoziţiile privitoare la incapacităţile prevăzute la art. 1.654 şi 1.655 sunt aplicabile, în mod corespunzător, şi locaţiunii.
(2)
De asemenea, sunt aplicabile, prin analogie, şi dispoziţiile art. 1.653,
inclusiv atunci când există litigiu cu privire la dreptul de
proprietate asupra bunului ce urmează a face obiectul locaţiunii.
(3)
Dacă legea nu dispune altfel, locaţiunile încheiate de persoanele care,
potrivit legii, nu pot face decât acte de administrare nu vor depăşi 5
ani.
Locaţiunea fără durată determinată
Art. 1.785. -
Dacă în contract părţile nu au arătat durata locaţiunii, fără a-şi fi
dorit să contracteze pe o durată nedeterminată, în lipsa uzanţelor,
locaţiunea se consideră încheiată:
a)
pentru un an, în cazul locuinţelor nemobilate sau spaţiilor pentru exercitarea activităţii unui profesionist;
b)
pe durata corespunzătoare unităţii de timp pentru care s-a calculat
chiria, în cazul bunurilor mobile ori în acela al camerelor sau
apartamentelor mobilate;
c)
pe durata locaţiunii imobilului, în cazul bunurilor mobile puse la dispoziţia locatarului pentru folosinţa unui imobil.
§2.
Obligaţiile locatorului
Obligaţiile principale ale locatorului
Art. 1.786. -
Locatorul este ţinut, chiar fără vreo stipulaţie expresă:
a)
să predea locatarului bunul dat în locaţiune;
b)
să menţină bunul în stare corespunzătoare de folosinţă pe toată durata locaţiunii;
c)
să asigure locatarului liniştita şi utila folosinţă a bunului pe tot timpul locaţiunii.
Predarea bunului
Art. 1.787. -
Locatorul este obligat să predea bunul împreună cu toate accesoriile sale în stare corespunzătoare utilizării acestuia.
Sarcina reparaţiilor
Art. 1.788. -
(1)
Locatorul este obligat să efectueze toate reparaţiile care sunt necesare
pentru a menţine bunul în stare corespunzătoare de întrebuinţare pe
toată durata locaţiunii, conform destinaţiei stabilite potrivit art.
1.799.
(2)
Sunt în sarcina locatarului reparaţiile locative, a căror necesitate rezultă din folosinţa obişnuită a bunului.
(3)
Dacă, după încheierea contractului, se iveşte nevoia unor reparaţii care
sunt în sarcina locatorului, iar acesta din urmă, deşi încunoştinţat,
nu începe să ia de îndată măsurile necesare, reparaţiile pot fi făcute
de locatar. În acest caz, locatorul este dator să plătească, în afara
sumelor avansate de locatar, dobânzi socotite de la data efectuării
cheltuielilor.
(4)
În caz de urgenţă, locatarul îl poate înştiinţa pe locator şi după
începerea reparaţiilor, dobânzile la sumele avansate neputând curge
decât de la data înştiinţării.
Asigurarea folosinţei
Art. 1.789. -
Locatorul este obligat să întreprindă tot ceea ce este necesar pentru a
asigura în mod constant locatarului folosinţa liniştită şi utilă a
bunului, fiind dator să se abţină de la orice fapt care ar împiedica,
diminua sau stânjeni o asemenea folosinţă.
Garanţia contra viciilor
Art. 1.790. -
(1)
Locatorul garantează contra tuturor viciilor lucrului care împiedică sau
micşorează folosirea lui, chiar dacă nu le-a cunoscut la încheierea
contractului şi fără a ţine seama dacă ele existau dinainte ori au
survenit în cursul locaţiunii.
(2)
Locatorul nu răspunde pentru viciile care erau aparente la data
încheierii contractului şi pe care locatarul nu le-a reclamat în
condiţiile art. 1.690 alin. (3). Locatorul poate fi obligat la
despăgubiri pentru prejudiciile pe care viciile aparente le cauzează
vieţii, sănătăţii sau integrităţii corporale a locatarului.
Efectele garanţiei contra viciilor
Art. 1.791. -
(1)
Dacă locatorul nu înlătură viciile în cel mai scurt termen, locatarul
are dreptul la o scădere proporţională a chiriei. În cazul în care
viciile sunt atât de grave încât, dacă le-ar fi cunoscut, locatarul nu
ar fi luat bunul în locaţiune, el poate rezilia contractul, în
condiţiile legii.
(2)
Atunci când aceste vicii aduc vreun prejudiciu locatarului, locatorul
poate fi obligat şi la daune-interese, în afară de cazul când dovedeşte
că nu le-a cunoscut şi că, potrivit împrejurărilor, nu era dator să le
cunoască.
Garanţia pentru lipsa calităţilor convenite
Art. 1.792. -
Dispoziţiile privitoare la garanţia contra viciilor ascunse se aplică şi
atunci când bunul dat în locaţiune nu corespunde calităţilor convenite
de către părţi.
Tulburările de fapt
Art. 1.793. -
Locatorul nu este ţinut să îl garanteze pe locatar de tulburarea cauzată
prin fapta unui terţ care nu pretinde vreun drept asupra bunului, afară
numai dacă tulburările începute înaintea predării bunului îl împiedică
pe locatar să îl preia, caz în care dispoziţiile art. 1.794 alin. (2)
sunt aplicabile.
Tulburările de drept
Art. 1.794. -
(1)
Dacă un terţ pretinde vreun drept asupra bunului dat în locaţiune,
locatorul este dator să îl apere pe locatar chiar şi în lipsa unei
tulburări de fapt. Dacă locatarul este lipsit în tot sau în parte de
folosinţa bunului, locatorul trebuie să îl despăgubească pentru toate
prejudiciile suferite din această cauză.
(2)
Indiferent de gravitatea tulburării, dacă i-a comunicat-o locatorului,
fără ca acesta să o înlăture de îndată, locatarul poate cere o scădere
proporţională a chiriei. Dacă tulburarea este atât de gravă încât, dacă
ar fi cunoscut-o, locatarul nu ar fi contractat, el poate rezilia
contractul în condiţiile legii.
(3)
Locatarul care, la încheierea contractului, cunoştea cauza de evicţiune nu are dreptul la daune-interese.
Introducerea în proces a locatorului
Art. 1.795. -
(1)
Dacă locatarul este chemat în judecată de un terţ care pretinde un drept
asupra bunului închiriat, inclusiv un drept de servitute, şi există
riscul pierderii, în tot sau în parte, a folosinţei bunului, el are
dreptul să ceară introducerea în proces a locatorului, în condiţiile
Codului de procedură civilă.
(2)
Locatarul va fi ţinut să îl despăgubească pe locator de toate
prejudiciile suferite ca urmare a necomunicării tulburării de către
locatar. El nu va fi însă ţinut la despăgubiri dacă dovedeşte că
locatorul nu ar fi avut câştig de cauză sau că, având cunoştinţă de
tulburare, nu a acţionat.
§3.
Obligaţiile locatarului
Obligaţiile principale
Art. 1.796. -
Locatarul are următoarele obligaţii principale:
a)
să ia în primire bunul dat în locaţiune;
b)
să plătească chiria în cuantumul şi la termenul stabilite prin contract;
c)
să folosească bunul cu prudenţă şi diligenţă;
d)
să restituie bunul la încetarea, din orice cauză, a contractului de locaţiune.
Data plăţii chiriei
Art. 1.797. -
(1)
În lipsă de stipulaţie contrară, locatarul este obligat să plătească chiria la termenele stabilite potrivit uzanţelor.
(2)
Dacă nu există uzanţe şi în lipsa unei stipulaţii contrare, chiria se plăteşte după cum urmează:
a)
în avans pentru toată durata contractului, dacă aceasta nu depăşeşte o lună;
b)
în prima zi lucrătoare a fiecărei luni, dacă durata locaţiunii este mai mare de o lună, dar mai mică de un an;
c)
în prima zi lucrătoare a fiecărui trimestru, dacă durata locaţiunii este de cel puţin un an.
Caracterul executoriu
Art. 1.798. -
Contractele de locaţiune încheiate prin înscris sub semnătură privată
care au fost înregistrate la organele fiscale, precum şi cele încheiate
în formă autentică constituie titluri executorii pentru plata chiriei la
termenele şi în modalităţile stabilite în contract sau, în lipsa
acestora, prin lege.
Obligaţiile privind folosirea bunului
Art. 1.799. -
Locatarul este obligat să folosească bunul luat în locaţiune cu prudenţă
şi diligenţă, potrivit destinaţiei stabilite prin contract sau, în
lipsă, potrivit celei prezumate după anumite împrejurări, cum ar fi
natura bunului, destinaţia sa anterioară ori cea potrivit căreia
locatarul îl foloseşte.
Schimbarea formei ori destinaţiei bunului. Folosirea abuzivă
Art. 1.800. -
Dacă locatarul modifică bunul ori îi schimbă destinaţia sau dacă îl
întrebuinţează astfel încât îl prejudiciază pe locator, acesta din urmă
poate cere daune-interese şi, după caz, rezilierea contractului.
Înştiinţarea locatorului despre nevoia de reparaţii
Art. 1.801. -
Locatarul este obligat, sub sancţiunea plăţii de daune-interese şi a
suportării oricăror alte cheltuieli, să îi notifice de îndată
locatorului necesitatea efectuării reparaţiilor care sunt în sarcina
acestuia din urmă.
Reparaţiile locative
Art. 1.802. -
În lipsă de stipulaţie contrară, reparaţiile de întreţinere curentă sunt în sarcina locatarului.
Lipsa de folosinţă în caz de reparaţii urgente
Art. 1.803. -
(1)
Dacă în timpul locaţiunii bunul are nevoie de reparaţii care nu pot fi
amânate până la sfârşitul locaţiunii sau a căror amânare ar expune bunul
pericolului de a fi distrus, locatarul va suporta restrângerea necesară
a locaţiunii cauzată de aceste reparaţii.
(2)
Dacă totuşi reparaţiile durează mai mult de 10 zile, preţul locaţiunii
va fi scăzut proporţional cu timpul şi cu partea bunului de care
locatarul a fost lipsit.
(3)
Dacă reparaţiile sunt de aşa natură încât, în timpul executării lor,
bunul devine impropriu pentru întrebuinţarea convenită, locatarul poate
rezilia contractul.
Obligaţia de a permite examinarea bunului
Art. 1.804. -
Locatarul este obligat să permită examinarea bunului de către locator la
intervale de timp rezonabile în raport cu natura şi destinaţia bunului,
precum şi de către cei care doresc să îl cumpere sau care, la încetarea
contractului, doresc să îl ia în locaţiune, fără însă ca prin aceasta
să i se cauzeze o stânjenire nejustificată a folosinţei bunului.
§4.
Sublocaţiunea şi cesiunea contractului de locaţiune
Dreptul de a subcontracta şi de a ceda contractul
Art. 1.805. -
Locatarul poate să încheie o sublocaţiune, totală sau parţială, ori
chiar să cedeze locaţiunea, în tot sau în parte, unei alte persoane,
dacă această facultate nu i-a fost interzisă în mod expres. Cu toate
acestea, dacă bunul este mobil, sublocaţiunea ori cesiunea nu este
permisă decât cu acordul scris al locatorului.
Interdicţia sublocaţiunii şi a cesiunii
Art. 1.806. -
(1)
Interdicţia de a încheia o sublocaţiune o include şi pe aceea de a ceda
locaţiunea. Interdicţia de a ceda locaţiunea nu o include pe aceea de a
încheia o sublocaţiune.
(2)
Interdicţia de a încheia o sublocaţiune priveşte atât sublocaţiunea
totală, cât şi pe cea parţială. Interdicţia de a ceda locaţiunea
priveşte atât cesiunea totală, cât şi pe cea parţială.
Efectele sublocaţiunii. Acţiuni împotriva sublocatarului
Art. 1.807. -
(1)
În caz de neplată a chiriei cuvenite în temeiul locaţiunii, locatorul îl
poate urmări pe sublocatar până la concurenţa chiriei pe care acesta
din urmă o datorează locatarului principal. Plata anticipată a chiriei
către locatarul principal nu poate fi opusă locatorului.
(2)
Locatorul îşi păstrează dreptul prevăzut la alin. (1) atunci când
creanţa având ca obiect chiria datorată în temeiul sublocaţiunii a fost
cedată.
(3)
Locatorul poate, de asemenea, să se îndrepte direct împotriva
sublocatarului pentru a-l constrânge la executarea celorlalte obligaţii
asumate prin contractul de sublocaţiune.
Punere în aplicare Art. 1.807. - prin Lege 71/2011 : |
Art. 128. - |
Dispoziţiile art. 1.807 din Codul civil sunt aplicabile contractelor de
sublocaţiune încheiate după data intrării în vigoare a Codului civil,
chiar şi în cazurile în care contractul de locaţiune s-a încheiat
anterior acestei date. |
Efectele cesiunii locaţiunii
Art. 1.808. -
(1)
Prin cesiunea contractului de locaţiune de către locatar, cesionarul
dobândeşte drepturile şi este ţinut de obligaţiile locatarului izvorâte
din contractul de locaţiune.
(2)
Dispoziţiile privind cesiunea contractului se aplică în mod corespunzător.
§5.
Expirarea termenului şi tacita relocaţiune
Expirarea termenului
Art. 1.809. -
(1)
Contractul de locaţiune încetează de drept la expirarea termenului
convenit de părţi sau, după caz, prevăzut de lege, fără a fi necesară o
înştiinţare prealabilă.
(2)
În privinţa obligaţiei de restituire a bunului dat în locaţiune,
contractul încheiat pe durată determinată şi constatat prin înscris
autentic constituie, în condiţiile legii, titlu executoriu la expirarea
termenului.
(3)
Dispoziţiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător şi contractului
încheiat pe perioadă determinată prin înscris sub semnătură privată şi
înregistrat la organul fiscal competent.
Tacita relocaţiune
Art. 1.810. -
(1)
Dacă, după împlinirea termenului, locatarul continuă să deţină bunul şi
să îşi îndeplinească obligaţiile fără vreo împotrivire din partea
locatorului, se consideră încheiată o nouă locaţiune, în condiţiile
celei vechi, inclusiv în privinţa garanţiilor.
(2)
Noua locaţiune va fi însă pe durată nedeterminată, dacă prin lege sau convenţia părţilor nu se prevede altfel.
Punere în aplicare Art. 1.810. - prin Lege 71/2011 : |
Art. 129. - |
Dispoziţiile art. 1.810 din Codul civil sunt aplicabile în cazul
tuturor contractelor de locaţiune al căror termen se împlineşte după
data intrării în vigoare a Codului civil. |
§6.
Înstrăinarea bunului dat în locaţiune
Opozabilitatea contractului de locaţiune faţă de dobânditor
Art. 1.811. -
Dacă bunul dat în locaţiune este înstrăinat, dreptul locatarului este opozabil dobânditorului, după cum urmează:
a)
în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dacă locaţiunea a fost notată în cartea funciară;
b)
în cazul imobilelor neînscrise în cartea funciară, dacă data certă a locaţiunii este anterioară datei certe a înstrăinării;
c)
în cazul mobilelor supuse unor formalităţi de publicitate, dacă locatarul a îndeplinit aceste formalităţi;
d)
în cazul celorlalte bunuri mobile, dacă la data înstrăinării bunul se afla în folosinţa locatarului.
Punere în aplicare Art. 1.811. - prin Lege 71/2011 : |
Art. 130. - |
Dacă formalităţile de opozabilitate nu au fost îndeplinite cu privire
la un contract de locaţiune în curs de executare la data intrării în
vigoare a Codului civil şi bunul dat în locaţiune este înstrăinat după
această dată, contractul de locaţiune este opozabil dobânditorului numai
dacă sunt îndeplinite formalităţile prevăzute la art. 1.811 din Codul
civil. |
Încetarea locaţiunii în caz de înstrăinare
Art. 1.812. -
(1)
Dacă părţile convin astfel, locaţiunea încetează în cazul înstrăinării bunului dat în locaţiune.
(2)
Cu toate acestea, locaţiunea rămâne opozabilă dobânditorului chiar şi
după ce locatarului i s-a notificat înstrăinarea, pentru un termen de
două ori mai mare decât cel care s-ar fi aplicat notificării denunţării
contractului, conform prevederilor art. 1.816 alin. (2).
(3)
Locatarul căruia i s-a comunicat încetarea contractului cu respectarea
prevederilor alin. (2) nu are drept la despăgubire nici împotriva
locatorului, nici împotriva dobânditorului.
Raporturile dintre locatar şi dobânditor
Art. 1.813. -
(1)
În cazurile prevăzute la art. 1.811, dobânditorul se subrogă în toate
drepturile şi obligaţiile locatorului care izvorăsc din locaţiune.
(2)
Locatorul iniţial rămâne răspunzător pentru prejudiciile cauzate locatarului anterior înstrăinării.
Efectele garanţiilor constituite de locatar
Art. 1.814. -
Când locatarul bunului înstrăinat a dat garanţii locatorului pentru
îndeplinirea obligaţiilor sale, dobânditorul se subrogă în drepturile
izvorând din aceste garanţii, în condiţiile legii.
Cesiunea şi plata anticipată a chiriei
Art. 1.815. -
Plata anticipată a chiriei sau cesiunea creanţei privind chiria nu poate
fi opusă dobânditorului decât dacă în privinţa acestora au fost
îndeplinite, înainte ca înstrăinarea să devină opozabilă locatarului,
formalităţile de publicitate prin înscrierea la arhivă sau, după caz, în
cartea funciară, în funcţie de obiectul locaţiunii, ori dacă plata
anticipată sau cesiunea a fost cunoscută de dobânditor pe altă cale.
§7.
Încetarea contractului
Denunţarea contractului
Art. 1.816. -
(1)
Dacă locaţiunea a fost făcută fără determinarea duratei, oricare dintre părţi poate denunţa contractul prin notificare.
(2)
Notificarea făcută cu nerespectarea termenului de preaviz stabilit de
lege sau, în lipsă, de uzanţe nu produce efecte decât de la împlinirea
acelui termen.
(3)
La împlinirea termenului de preaviz, obligaţia de restituire a bunului
devine exigibilă, iar contractul de locaţiune încheiat în condiţiile
prevăzute la art. 1.809 alin. (2) sau (3), după caz, constituie, în
condiţiile legii, titlu executoriu cu privire la această obligaţie.
Rezilierea locaţiunii
Art. 1.817. -
Atunci când, fără justificare, una dintre părţile contractului de
locaţiune nu îşi execută obligaţiile născute din acest contract,
cealaltă parte are dreptul de a rezilia locaţiunea, cu daune-interese,
dacă este cazul, potrivit legii
Imposibilitatea folosirii bunului
Art. 1.818. -
(1)
Dacă bunul este distrus în întregime sau nu mai poate fi folosit potrivit destinaţiei stabilite, locaţiunea încetează de drept.
(2)
Dacă imposibilitatea folosirii bunului este numai parţială, locatarul
poate, după împrejurări, să ceară fie rezilierea locaţiunii, fie
reducerea proporţională a chiriei.
(3)
Atunci când bunul este doar deteriorat, locaţiunea continuă, fiind aplicabile dispoziţiile art. 1.788.
(4)
În toate cazurile în care imposibilitatea totală sau parţială de
folosire a bunului este fortuită, locatarul nu are drept la
daune-interese.
Desfiinţarea titlului locatorului
Art. 1.819. -
(1)
Desfiinţarea dreptului care permitea locatorului să asigure folosinţa
bunului închiriat determină încetarea de drept a contractului de
locaţiune.
(2)
Cu toate acestea, locaţiunea va continua să producă efecte şi după
desfiinţarea titlului locatorului pe durata stipulată de părţi, fără a
se depăşi un an de la data desfiinţării titlului locatorului, însă numai
dacă locatarul a fost de bună-credinţă la încheierea locaţiunii.
Moartea locatorului sau a locatarului
Art. 1.820. -
(1)
Locaţiunea nu încetează prin moartea locatorului sau a locatarului.
(2)
Cu toate acestea, în cazul locaţiunii cu durată determinată,
moştenitorii locatarului pot denunţa contractul în termen de 60 de zile
de la data la care au luat cunoştinţă de moartea locatarului şi
existenţa locaţiunii.
Restituirea bunului
Art. 1.821. -
(1)
La încetarea locaţiunii, locatarul este obligat să restituie bunul luat
în locaţiune în starea în care l-a primit, în afară de ceea ce a pierit
sau s-a deteriorat din cauza vechimii.
(2)
Până la proba contrară, locatarul este prezumat că a primit bunul în
stare corespunzătoare de întrebuinţare potrivit destinaţiei stabilite.
(3)
Restituirea bunurilor mobile luate în locaţiune se face în locul în care au fost predate.
Răspunderea locatarului pentru bunul închiriat
Art. 1.822. -
(1)
Locatarul răspunde pentru degradarea bunului închiriat în timpul
folosinţei sale, inclusiv cea cauzată de incendiu, dacă nu dovedeşte că a
survenit fortuit.
(2)
El răspunde inclusiv pentru degradarea cauzată de membrii familiei sale,
de sublocatarul său, ca şi de fapta altor persoane cărora le-a îngăduit
în orice mod folosirea, deţinerea sau accesul la bun.
Îmbunătăţirile făcute de locatar
Art. 1.823. -
(1)
Locatorul are dreptul de a păstra lucrările adăugate şi autonome
efectuate asupra bunului pe durata locaţiunii şi nu poate fi obligat la
despăgubiri decât dacă locatarul a efectuat lucrările cu acordul
prealabil al locatorului.
(2)
Dacă lucrările au fost efectuate fără acordul prealabil al locatorului,
acesta poate alege să ceară locatarului aducerea bunului în starea
iniţială, precum şi plata de despăgubiri pentru orice pagubă ar fi
cauzată bunului de către locatar.
(3)
În cazul în care nu a avut acordul prealabil al locatorului, locatarul nu poate invoca, în niciun caz, dreptul de retenţie.
Punere în aplicare Art. 1.823. - prin Lege 71/2011 : |
Art. 131. - |
Dispoziţiile art. 1.823 din Codul civil se aplică şi contractelor de
locaţiune în curs la data intrării în vigoare a Codului civil, dacă
lucrările adăugate sau autonome au fost efectuate după această dată. |
SECŢIUNEA a 2-a
Reguli particulare în materia închirierii locuinţelor
Închirierea făcută fără determinarea duratei
Art. 1.824. -
(1)
Atunci când contractul de închiriere s-a încheiat fără determinarea
duratei şi nu s-a convenit altfel, chiriaşul poate denunţa contractul
prin notificare, cu respectarea unui termen de preaviz care nu poate fi
mai mic decât sfertul intervalului de timp pentru care s-a stabilit
plata chiriei.
(2)
În cazul prevăzut la alin. (1), locatorul poate denunţa contractul prin
notificare, cu respectarea unui termen de preaviz care nu poate fi mai
mic de:
a)
60 de zile, dacă intervalul de timp pentru care s-a stabilit plata chiriei este de o lună sau mai mare;
b)
15 zile, dacă intervalul de timp pentru care s-a stabilit plata chiriei este mai mic de o lună.
Denunţarea închirierii încheiate pe durată determinată
Art. 1.825. -
(1)
Dacă închirierea este pe durată determinată, locatarul poate denunţa
unilateral contractul prin notificare, cu respectarea unui termen de
preaviz de cel puţin 60 de zile. Orice clauză contrară este considerată
nescrisă.
(2)
În cazul în care închirierea este pe durată determinată, iar în contract
s-a prevăzut că locatorul poate denunţa unilateral contractul în
vederea satisfacerii nevoilor locative proprii sau ale familiei sale,
acestei denunţări i se aplică termenul de preaviz prevăzut la art. 1.824
alin. (2).
Clauze nescrise
Art. 1.826. -
Este considerată nescrisă orice clauză în temeiul căreia:
a)
chiriaşul este obligat să încheie o asigurare cu un asigurător impus de locator;
b)
se prevede răspunderea solidară sau indivizibilă a chiriaşilor din
apartamente diferite situate în acelaşi imobil, în cazul degradării
elementelor de construcţii şi a instalaţiilor, obiectelor şi dotărilor
aferente părţilor comune ale imobilului;
c)
chiriaşul se obligă să recunoască sau să plătească în avans, cu titlu de
reparaţii locative, sume stabilite pe baza estimărilor făcute exclusiv
de locator;
d)
locatorul este îndreptăţit să diminueze sau să suprime, fără
contraprestaţie echivalentă, prestaţiile la care s-a obligat prin
contract.
Vicii care ameninţă sănătatea ori integritatea corporală
Art. 1.827. -
(1)
Dacă imobilul închiriat, prin structură sau prin starea sa, constituie o
primejdie gravă pentru sănătatea celor care lucrează sau locuiesc în
el, chiriaşul, chiar dacă a renunţat la acest drept, va putea rezilia
contractul de închiriere, în condiţiile legii.
(2)
Chiriaşul are dreptul şi la daune-interese dacă, la data încheierii contractului, nu a cunoscut viciile bunului.
Dreptul de preferinţă al chiriaşului la închiriere
Art. 1.828. -
(1)
La încheierea unui nou contract de închiriere a locuinţei, chiriaşul
are, la condiţii egale, drept de preferinţă. El nu are însă acest drept
atunci când nu şi-a executat obligaţiile născute în baza închirierii
anterioare.
(2)
Dispoziţiile referitoare la exercitarea dreptului de preempţiune în materia vânzării sunt aplicabile în mod corespunzător.
Punere în aplicare Art. 1.828. - prin Lege 71/2011 : |
Art. 132. - |
Dreptul de preferinţă al chiriaşului prevăzut la art. 1.828 din Codul
civil se aplică pentru orice contract de închiriere încheiat în legătură
cu aceeaşi locuinţă sau cu o parte din aceasta: |
a) după cel mult 3 luni de la încetarea contractului de închiriere, dacă durata acestuia a fost mai mare de un an; |
b) după cel mult o lună de la încetarea contractului de închiriere, dacă durata acestuia a fost mai mare sau egală cu o lună; |
c) după cel mult 3 zile de la încetarea contractului de închiriere, dacă durata acestuia a fost mai mică de o lună. |
Folosirea părţilor şi instalaţiilor comune ale clădirii
Art. 1.829. -
(1)
În clădirile cu mai multe apartamente, chiriaşii au dreptul de a
întrebuinţa părţile şi instalaţiile de folosinţă comună ale clădirii
potrivit cu destinaţia fiecăreia.
(2)
Chiriaşii sunt obligaţi să contribuie la cheltuielile pentru iluminarea,
încălzirea, curăţarea părţilor şi instalaţiilor de folosinţă comună,
precum şi la orice alte cheltuieli pe care legea le stabileşte în
sarcina lor.
Rezilierea contractului
Art. 1.830. -
(1)
În cazul în care, fără justificare, una dintre părţile contractului de
închiriere nu îşi execută obligaţiile născute din acest contract,
cealaltă parte are dreptul la rezilierea contractului.
(2)
De asemenea, locatorul poate cere instanţei rezilierea contractului de
închiriere şi în cazul în care chiriaşul, membrii familiei sale sau alte
persoane cărora acesta din urmă le-a îngăduit, în orice mod, folosirea,
deţinerea sau accesul în locuinţă fie au un comportament care face
imposibilă convieţuirea cu celelalte persoane care locuiesc în acelaşi
imobil sau în imobile aflate în vecinătate, fie împiedică folosirea
normală a locuinţei sau a părţilor comune.
Evacuarea chiriaşului
Art. 1.831. -
(1)
Dacă prin lege nu se prevede altfel, evacuarea chiriaşului se face în baza unei hotărâri judecătoreşti.
(2)
Chiriaşul este obligat la plata chiriei prevăzute în contract până la
data eliberării efective a locuinţei, precum şi la repararea
prejudiciilor de orice natură cauzate locatorului până la acea dată.
Punere în aplicare Art. 1.831. - prin Lege 71/2011 : |
Art. 133. - |
Chiriaşul şi persoanele care locuiesc împreună cu acesta nu se pot
prevala de dispoziţiile art. 1.831 şi 1.832 din Codul civil pentru a se
opune evacuării silite întemeiate pe prevederile art. 1.809 alin. (2)
sau alin. (3) ori pe cele ale art. 1.816 alin. (3) din Codul civil. |
Alte persoane care locuiesc împreună cu chiriaşul
Art. 1.832. -
(1)
În lipsa unei interdicţii stipulate în acest sens, şi alte persoane pot
locui împreună cu chiriaşul, caz în care vor fi ţinute solidar cu
acesta, pe durata folosinţei exercitate, pentru oricare dintre
obligaţiile izvorâte din contract.
(2)
Încetarea, din orice cauză, a contractului de închiriere, precum şi
hotărârea judecătorească de evacuare a chiriaşului sunt de drept
opozabile şi se execută împotriva tuturor persoanelor care locuiesc, cu
titlu sau fără titlu, împreună cu chiriaşul.
Punere în aplicare Art. 1.832. - prin Lege 71/2011 : |
Art. 133. - |
Chiriaşul şi persoanele care locuiesc împreună cu acesta nu se pot
prevala de dispoziţiile art. 1.831 şi 1.832 din Codul civil pentru a se
opune evacuării silite întemeiate pe prevederile art. 1.809 alin. (2)
sau alin. (3) ori pe cele ale art. 1.816 alin. (3) din Codul civil. |
Subînchirierea şi cesiunea contractului de închiriere
Art. 1.833. -
Chiriaşul poate ceda contractul de închiriere a locuinţei sau
subînchiria locuinţa numai cu acordul scris al locatorului, caz în care,
în lipsa unei stipulaţii contrare, cesionarul, respectiv sublocatarul
răspunde solidar cu chiriaşul pentru obligaţiile asumate faţă de locator
prin contractul de închiriere.
Decesul chiriaşului
Art. 1.834. -
(1)
Contractul de închiriere a locuinţei încetează în termen de 30 de zile de la data înregistrării decesului chiriaşului.
(2)
Descendenţii şi ascendenţii chiriaşului au dreptul, în termenul prevăzut
la alin. (1), să opteze pentru continuarea contractului de închiriere
până la expirarea duratei acestuia, dacă sunt menţionaţi în contract şi
dacă au locuit împreună cu chiriaşul. Dispoziţiile art. 323 alin. (3)
sunt aplicabile în privinţa soţului supravieţuitor.
(3)
Persoanele prevăzute la alin. (2), care au cerut continuarea
contractului, desemnează de comun acord persoana sau persoanele care
semnează contractul de închiriere în locul chiriaşului decedat. În cazul
în care aceştia nu ajung la un acord în termen de 30 de zile de la data
înregistrării decesului chiriaşului, desemnarea se face de către
locator.
(4)
Subînchirierea consimţită de chiriaş încetează la expirarea termenului
prevăzut la alin. (1), dacă locaţiunea nu continuă în condiţiile alin.
(2). În acest ultim caz, persoana desemnată potrivit alin. (3) semnează
contractul de subînchiriere în locul chiriaşului decedat.
Punere în aplicare Art. 1.834. - prin Lege 71/2011 : |
Art. 134. - |
Dispoziţiile art. 1.834 din Codul civil se aplică şi contractelor
aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a Codului civil. |
Locuinţe cu destinaţie specială
Art. 1.835. -
Regimul închirierii prevăzut de legea specială pentru locuinţele
sociale, locuinţele de necesitate, locuinţele de serviciu, locuinţele de
intervenţie şi locuinţele de protocol se întregeşte cu prevederile
prezentului cod.
SECŢIUNEA a 3-a
Reguli particulare în materia arendării
Bunuri ce pot fi arendate
Art. 1.836. -
Pot fi arendate orice bunuri agricole, cum ar fi:
a)
terenurile cu destinaţie agricolă, şi anume terenuri agricole productive
- arabile, viile, livezile, pepinierele viticole, pomicole, arbuştii
fructiferi, plantaţiile de hamei şi duzi, păşunile împădurite,
terenurile ocupate cu construcţii şi instalaţii agrozootehnice,
amenajările piscicole şi de îmbunătăţiri funciare, drumurile
tehnologice, platformele şi spaţiile de depozitare care servesc nevoilor
producţiei agricole şi terenurile neproductive care pot fi amenajate şi
folosite pentru producţia agricolă;
b)
animalele, construcţiile de orice fel, maşinile, utilajele şi alte asemenea bunuri destinate exploatării agricole.
Arendarea făcută pe durată nedeterminată
Art. 1.837. -
Dacă durata nu este determinată, arendarea se consideră a fi făcută
pentru toată perioada necesară recoltării fructelor pe care bunul
agricol urmează să le producă în anul agricol în care se încheie
contractul.
Condiţii de formă
Art. 1.838. -
(1)
Contractul de arendare trebuie încheiat în formă scrisă, sub sancţiunea nulităţii absolute.
(2)
Sub sancţiunea unei amenzi civile stabilite de instanţa de judecată
pentru fiecare zi de întârziere, arendaşul trebuie să depună un exemplar
al contractului la consiliul local în a cărui rază teritorială se află
bunurile agricole arendate, pentru a fi înregistrat într-un registru
special ţinut de secretarul consiliului local.
(3)
Când bunurile arendate sunt situate în raza teritorială a mai multor
consilii locale, câte un exemplar al contractului se depune la fiecare
consiliu local în a cărui rază teritorială sunt situate bunurile
arendate.
(4)
Dispoziţiile în materie de carte funciară rămân aplicabile.
(5)
Toate cheltuielile legate de încheierea, înregistrarea şi publicitatea contractului de arendare revin arendaşului.
Schimbarea categoriei de folosinţă
Art. 1.839. -
Arendaşul poate schimba categoria de folosinţă a terenului arendat numai
cu acordul prealabil dat în scris de către proprietar şi cu respectarea
dispoziţiilor legale în vigoare.
Asigurarea bunurilor arendate
Art. 1.840. -
Arendaşul este obligat, chiar în lipsă de stipulaţie expresă, să asigure
bunurile agricole pentru riscul pierderii recoltei ori al pieirii
animalelor din cauza unor calamităţi naturale.
Reducerea arendei stabilite în bani în cazul pieirii recoltei
Art. 1.841. -
(1)
Atunci când, pe durata arendării, întreaga recoltă a unui an sau cel
puţin o jumătate din ea a pierit fortuit, arendaşul poate cere reducerea
proporţională a arendei dacă aceasta a fost stabilită într-o cantitate
determinată de produse agricole, într-o sumă de bani determinată sau
într-o sumă de bani determinabilă în funcţie de valoarea unei cantităţi
determinate de produse agricole.
(2)
Dacă arendarea este făcută pe mai mulţi ani, reducerea nu se va stabili
decât la sfârşitul arendării, când se va face o compensare a recoltelor
tuturor anilor de folosinţă.
Punere în aplicare Art. 1.841. - prin Lege 71/2011 : |
Art. 135. - |
(1)
În cazurile prevăzute la art. 1.841-1.843 din Codul civil, dacă
încheierea contractului de asigurare pentru riscul pieirii fortuite a
recoltei era obligatorie potrivit legii sau contractului de arendare,
indemnizaţia de asigurare se împarte între arendator şi arendaş,
proporţional cu suportarea de către aceştia a riscului pieirii fortuite a
recoltei. |
(2) În cazul necontractării asigurării
potrivit legii sau contractului de arendare, partea obligată să
contracteze asigurarea răspunde faţă de cealaltă parte pentru
prejudiciul astfel cauzat. |
Excepţii
Art. 1.842. -
(1)
Arendaşul nu poate obţine reducerea arendei în cazul în care pieirea recoltei a avut loc după ce a fost culeasă.
(2)
Reducerea arendei nu va putea fi cerută nici atunci când cauza pagubei era cunoscută la data încheierii contractului.
Punere în aplicare Art. 1.842. - prin Lege 71/2011 : |
Art. 135. - |
(1)
În cazurile prevăzute la art. 1.841-1.843 din Codul civil, dacă
încheierea contractului de asigurare pentru riscul pieirii fortuite a
recoltei era obligatorie potrivit legii sau contractului de arendare,
indemnizaţia de asigurare se împarte între arendator şi arendaş,
proporţional cu suportarea de către aceştia a riscului pieirii fortuite a
recoltei. |
(2) În cazul necontractării asigurării
potrivit legii sau contractului de arendare, partea obligată să
contracteze asigurarea răspunde faţă de cealaltă parte pentru
prejudiciul astfel cauzat. |
Riscul pieirii fructelor în cazul în care arenda se plăteşte în fructe
Art. 1.843. -
(1)
Atunci când arenda este stabilită într-o cotă din fructe sau într-o sumă
de bani determinabilă în funcţie de valoarea unei astfel de cote,
pieirea fortuită, în tot sau în parte, a fructelor de împărţit este
suportată proporţional şi nu dă niciuneia dintre părţi acţiune în
despăgubire împotriva celeilalte.
(2)
Dacă însă pieirea s-a produs după culegerea fructelor şi una dintre
părţi întârzie în mod culpabil predarea sau recepţia lor, cota cuvenită
acesteia se reduce cu fructele pierdute, iar cota celeilalte părţi se
consideră ca şi cum nu ar fi survenit nicio pierdere, afară numai dacă
fructele ar fi pierit chiar dacă predarea şi recepţia fructelor se
făceau la timp.
Punere în aplicare Art. 1.843. - prin Lege 71/2011 : |
Art. 135. - |
(1)
În cazurile prevăzute la art. 1.841-1.843 din Codul civil, dacă
încheierea contractului de asigurare pentru riscul pieirii fortuite a
recoltei era obligatorie potrivit legii sau contractului de arendare,
indemnizaţia de asigurare se împarte între arendator şi arendaş,
proporţional cu suportarea de către aceştia a riscului pieirii fortuite a
recoltei. |
(2) În cazul necontractării asigurării
potrivit legii sau contractului de arendare, partea obligată să
contracteze asigurarea răspunde faţă de cealaltă parte pentru
prejudiciul astfel cauzat. |
Plata arendei în fructe
Art. 1.844. -
Atunci când arenda se plăteşte în fructe, în lipsa altui termen prevăzut
în contract, arendaşul este de drept în întârziere pentru predarea lor
de la data culegerii, iar arendatorul este de drept în întârziere pentru
recepţie de la data la care a fost notificat în scris de către arendaş.
Caracterul executoriu
Art. 1.845. -
Contractele de arendare încheiate în formă autentică, precum şi cele
înregistrate la consiliul local constituie, în condiţiile legii, titluri
executorii pentru plata arendei la termenele şi în modalităţile
stabilite în contract.
Punere în aplicare Art. 1.845. - prin Lege 71/2011 : |
Art. 136. - |
În aplicarea art. 1.845 din Codul civil, în cazul în care contractul nu
prevede termenele şi modalităţile de plată a chiriei, executarea silită
a obligaţiei se face în termenele şi modalităţile prevăzute de
legislaţia aplicabilă. |
Cesiunea arendării
Art. 1.846. -
Cu acordul scris al arendatorului, arendaşul poate să cesioneze
contractul de arendare soţului care participă la exploatarea bunurilor
arendate sau descendenţilor săi majori.
Interdicţia subarendării
Art. 1.847. -
(1)
Nu sunt permise oficiile de arendaşi.
(2)
Subarendarea totală sau parţială este interzisă, sub sancţiunea nulităţii absolute.
Reînnoirea arendării
Art. 1.848. -
(1)
Contractul de arendare se reînnoieşte de drept, pentru aceeaşi durată,
dacă niciuna dintre părţi nu a comunicat cocontractantului, în scris,
refuzul său cu cel puţin 6 luni înainte de expirarea termenului, iar în
cazul terenurilor cu destinaţie agricolă, cu cel puţin un an.
(2)
Dacă durata contractului de arendare este de un an sau mai scurtă,
termenele de refuz al reînnoirii prevăzute la alin. (1) se reduc la
jumătate.
Dreptul de preempţiune
Art. 1.849. -
Arendaşul are drept de preempţiune cu privire la bunurile agricole arendate, care se exercită potrivit art. 1.730-1.739.
Cazuri speciale de încetare a contractului
Art. 1.850. -
Contractul de arendare încetează prin decesul, incapacitatea sau falimentul arendaşului.
CAPITOLUL VI
Contractul de antrepriză
SECŢIUNEA 1
Reguli comune privind contractul de antrepriză
§1.
Dispoziţii generale
Noţiune
Art. 1.851. -
(1)
Prin contractul de antrepriză, antreprenorul se obligă ca, pe riscul
său, să execute o anumită lucrare, materială ori intelectuală, sau să
presteze un anumit serviciu pentru beneficiar, în schimbul unui preţ.
(2)
Dispoziţiile prezentei secţiuni sunt aplicabile, în mod corespunzător,
şi antreprizei pentru lucrări de construcţii, dacă sunt compatibile cu
regulile particulare prevăzute pentru acest contract.
Contractul de subantrepriză
Art. 1.852. -
(1)
Prin contractul de subantrepriză antreprenorul poate încredinţa unuia
sau mai multor subantreprenori executarea unor părţi ori elemente ale
lucrării sau serviciilor, afară de cazul în care contractul de
antrepriză a fost încheiat în considerarea persoanei sale.
(2)
În raporturile cu beneficiarul, antreprenorul răspunde pentru fapta subantreprenorului la fel ca pentru propria sa faptă.
(3)
Subantrepriza este supusă dispoziţiilor prevăzute pentru contractul de antrepriză.
Incapacităţi
Art. 1.853. -
Dispoziţiile art. 1.655 alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi contractului de antrepriză.
Preţul
Art. 1.854. -
(1)
Preţul antreprizei poate consta într-o sumă de bani sau în orice alte bunuri sau prestaţii.
(2)
Preţul trebuie să fie serios şi determinat sau cel puţin determinabil.
(3)
Atunci când contractul nu cuprinde clauze referitoare la preţ,
beneficiarul datorează preţul prevăzut de lege ori calculat potrivit
legii sau, în lipsa unor asemenea prevederi legale, preţul stabilit în
raport cu munca depusă şi cheltuielile necesare pentru executarea
lucrării ori prestarea serviciului, avându-se în vedere şi uzanţele
existente.
Delimitarea faţă de vânzare
Art. 1.855. -
Contractul este de vânzare, iar nu de antrepriză, atunci când, potrivit
intenţiei părţilor, executarea lucrării nu constituie scopul principal
al contractului, avându-se în vedere şi valoarea bunurilor furnizate.
Acţiunea directă a lucrătorilor
Art. 1.856. -
În măsura în care nu au fost plătite de antreprenor, persoanele care, în
baza unui contract încheiat cu acesta, au desfăşurat o activitate
pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate au
acţiune directă împotriva beneficiarului, până la concurenţa sumei pe
care acesta din urmă o datorează antreprenorului la momentul
introducerii acţiunii.
§2.
Obligaţiile părţilor
Procurarea, păstrarea şi întrebuinţarea materialelor
Art. 1.857. -
(1)
Dacă din lege sau din contract nu rezultă altfel, antreprenorul este obligat să execute lucrarea cu materialele sale.
(2)
Antreprenorul care lucrează cu materialele sale răspunde pentru
calitatea acestora, potrivit dispoziţiilor de la contractul de vânzare.
(3)
Antreprenorul căruia beneficiarul i-a încredinţat materialele este
obligat să le păstreze şi să le întrebuinţeze potrivit destinaţiei lor,
conform regulilor tehnice aplicabile, să justifice modul în care acestea
au fost întrebuinţate şi să restituie ceea ce nu a fost folosit la
executarea lucrării.
Informarea beneficiarului
Art. 1.858. -
Antreprenorul este obligat să îl informeze fără întârziere pe beneficiar
dacă normala executare a lucrării, trăinicia ei sau folosirea potrivit
cu destinaţia acesteia ar fi primejduită din cauza:
a)
materialelor procurate sau a celorlalte mijloace pe care, potrivit contractului, beneficiarul le-a pus la dispoziţie;
b)
instrucţiunilor necorespunzătoare date de beneficiar;
c)
existenţei sau ivirii unor împrejurări pentru care antreprenorul nu este ţinut să răspundă.
Neluarea măsurilor necesare de către beneficiar
Art. 1.859. -
(1)
În cazul în care beneficiarul, deşi a fost înştiinţat de către
antreprenor în condiţiile art. 1.858, nu ia măsurile necesare într-un
termen potrivit cu împrejurările, antreprenorul poate rezilia contractul
sau poate continua executarea acestuia pe riscul beneficiarului,
notificându-l în acest sens.
(2)
Cu toate acestea, dacă lucrarea ar fi de natură să ameninţe sănătatea
sau integritatea corporală a persoanelor, antreprenorul este obligat să
ceară rezilierea contractului, sub sancţiunea de a prelua riscul şi de a
răspunde pentru prejudiciile cauzate inclusiv terţilor.
Pieirea lucrării înainte de recepţie
Art. 1.860. -
(1)
Dacă anterior recepţiei lucrarea piere ori se deteriorează din cauze
neimputabile beneficiarului, antreprenorul care a procurat materialul
este dator să o refacă pe cheltuiala sa şi cu respectarea condiţiilor şi
termenelor iniţiale, ţinând seama, dacă este cazul, de regulile privind
suspendarea fortuită a executării obligaţiei.
(2)
Atunci când materialul a fost procurat de beneficiar, acesta este ţinut
să suporte cheltuielile refacerii lucrării numai dacă pieirea s-a
datorat unui viciu al materialelor. În celelalte cazuri, beneficiarul
este obligat să furnizeze din nou materialele, dacă pieirea sau
deteriorarea nu este imputabilă antreprenorului.
(3)
Dispoziţiile prezentului articol nu sunt aplicabile atunci când pieirea
sau deteriorarea are loc după recepţia lucrării, situaţie în care
antreprenorul rămâne răspunzător, dacă este cazul, în temeiul garanţiei
contra viciilor şi pentru calităţile convenite.
Controlul executării lucrării
Art. 1.861. -
Beneficiarul are dreptul ca, pe propria sa cheltuială, să controleze
lucrarea în cursul executării ei, fără a-l stânjeni în mod nejustificat
pe antreprenor, precum şi să îi comunice acestuia observaţiile sale.
Recepţia lucrării
Art. 1.862. -
(1)
De îndată ce a primit comunicarea prin care antreprenorul îl
înştiinţează că lucrarea este finalizată, beneficiarul are obligaţia ca,
într-un termen rezonabil potrivit naturii lucrării şi uzanţelor din
domeniu, să o verifice şi, dacă aceasta corespunde condiţiilor stabilite
prin contract, să o recepţioneze, precum şi, atunci când este cazul, să
o ridice.
(2)
Dacă, fără motive temeinice, beneficiarul nu se prezintă sau nu comunică
neîntârziat antreprenorului rezultatul verificării, lucrarea se
socoteşte recepţionată fără rezerve.
(3)
Beneficiarul care a recepţionat lucrarea fără rezerve nu mai are dreptul
de a invoca viciile aparente ale lucrării sau lipsa aparentă a
calităţilor convenite.
Garanţia contra viciilor şi pentru calităţile convenite
Art. 1.863. -
Antreprenorul datorează garanţie contra viciilor lucrării şi pentru
calităţile convenite, potrivit dispoziţiilor privind garanţia contra
viciilor lucrului vândut, care se aplică în mod corespunzător.
Exigibilitatea preţului
Art. 1.864. -
(1)
Atunci când obiectul contractului este o lucrare, beneficiarul este
obligat să îi plătească antreprenorului preţul la data şi locul
recepţiei întregii lucrări, dacă prin lege sau contract nu se prevede
altfel.
(2)
În cazul în care lucrarea a pierit ori s-a deteriorat înainte de
recepţie, fără vina beneficiarului, antreprenorul nu are dreptul la preţ
atunci când el a dat materialul sau când pieirea ori deteriorarea a
avut o altă cauză decât viciile materialului dat de beneficiar. În acest
caz, contractul rămâne în fiinţă, fiind aplicabile dispoziţiile art.
1.860.
Preţul estimat
Art. 1.865. -
(1)
Atunci când, cu ocazia încheierii contractului, preţul lucrărilor sau al
serviciilor a făcut obiectul unei estimări, antreprenorul trebuie să
justifice orice creştere a preţului.
(2)
Beneficiarul nu este ţinut să plătească această creştere decât în măsura
în care ea rezultă din lucrări sau servicii care nu puteau fi prevăzute
de către antreprenor la momentul încheierii contractului.
Preţul stabilit în funcţie de valoarea lucrărilor sau serviciilor
Art. 1.866. -
Dacă preţul este stabilit în funcţie de valoarea lucrărilor executate, a
serviciilor prestate sau a bunurilor furnizate, antreprenorul este
ţinut, la cererea beneficiarului, să îi dea socoteală despre stadiul
lucrărilor, despre serviciile deja prestate şi despre cheltuielile deja
efectuate.
Preţul forfetar
Art. 1.867. -
(1)
Atunci când contractul este încheiat pentru un preţ global, beneficiarul
trebuie să plătească preţul convenit şi nu poate cere o diminuare a
acestuia, motivând că lucrarea sau serviciul a necesitat mai puţină
muncă ori a costat mai puţin decât s-a prevăzut.
(2)
Tot astfel, antreprenorul nu poate pretinde o creştere a preţului pentru motive opuse celor menţionate la alin. (1).
(3)
Preţul forfetar rămâne neschimbat, cu toate că s-au adus modificări cu
privire la condiţiile de executare iniţial prevăzute, dacă părţile nu au
convenit altfel.
Vânzarea bunurilor neridicate în termen
Art. 1.868. -
(1)
Dacă antreprenorul s-a obligat să execute o lucrare cu materialul
beneficiarului sau să presteze un serviciu cu privire la un bun pe care
beneficiarul i l-a predat în acest scop, iar acesta din urmă nu ridică
bunul în termen de 6 luni socotit din ziua convenită pentru recepţie
sau, când lucrarea ori serviciul s-a finalizat mai târziu, de la data
finalizării, antreprenorul, după ce l-a înştiinţat în scris pe
beneficiar, are dreptul să vândă bunul cu diligenţa unui mandatar cu
titlu gratuit al beneficiarului.
(2)
După reţinerea preţului lucrării şi a cheltuielilor de vânzare,
antreprenorul va consemna diferenţa la dispoziţia beneficiarului.
(3)
Dispoziţiile prezentului articol nu sunt aplicabile în cazul în care
beneficiarul introduce împotriva antreprenorului o acţiune întemeiată pe
neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a lucrării.
Ipoteca legală
Art. 1.869. -
Pentru garantarea plăţii preţului datorat pentru lucrare, antreprenorul
beneficiază de o ipotecă legală asupra lucrării, constituită şi
conservată în condiţiile legii.
§3.
Încetarea contractului
Decesul beneficiarului
Art. 1.870. -
Decesul beneficiarului nu determină încetarea contractului decât dacă aceasta face imposibilă sau inutilă executarea sa.
Decesul antreprenorului sau incapacitatea sa de a executa contractul
Art. 1.871. -
(1)
În cazul în care antreprenorul decedează sau devine, fără culpa sa,
incapabil de a finaliza lucrarea sau de a presta serviciul, contractul
încetează dacă a fost încheiat în considerarea aptitudinilor personale
ale antreprenorului.
(2)
Beneficiarul este ţinut să recepţioneze partea deja executată, dacă o poate folosi.
(3)
De asemenea, în cazul prevăzut la alin. (1), beneficiarul este obligat
să plătească, în proporţie cu preţul convenit, valoarea lucrărilor
efectuate şi a cheltuielilor făcute în vederea finalizării lucrării,
însă numai în măsura în care aceste lucrări şi cheltuieli îi sunt de
folos.
(4)
Beneficiarul are dreptul, cu condiţia de a plăti o indemnizaţie
adecvată, să ceară predarea materialelor pregătite şi a planurilor pe
cale de a fi puse în executare, dispoziţiile legale privitoare la
drepturile de proprietate intelectuală rămânând aplicabile.
Rezoluţiunea sau rezilierea contractului imputabilă antreprenorului
Art. 1.872. -
Beneficiarul are dreptul să obţină rezilierea sau, după caz, rezoluţiunea contractului în cazurile în care, fără justificare:
a)
respectarea termenului convenit pentru recepţia lucrării a devenit vădit imposibilă;
b)
lucrarea sau serviciul nu se execută în modul convenit şi într-un termen
stabilit de beneficiar potrivit cu împrejurările, antreprenorul nu
remediază lipsurile constatate şi nu schimbă pentru viitor modul de
executare a lucrării sau serviciului;
c)
nu se execută alte obligaţii ce revin antreprenorului potrivit legii sau în temeiul contractului.
Rezoluţiunea sau rezilierea contractului imputabilă beneficiarului
Art. 1.873. -
Dacă antreprenorul nu poate începe sau continua executarea contractului
din cauza neîndeplinirii fără justificare de către beneficiar a
propriilor obligaţii, antreprenorul este îndreptăţit să obţină
rezoluţiunea ori rezilierea contractului, cu daune-interese, dacă este
cazul.
SECŢIUNEA a 2-a
Contractul de antrepriză pentru lucrări de construcţii
Noţiune
Art. 1.874. -
Prin contractul de antrepriză pentru lucrări de construcţii,
antreprenorul se obligă să execute lucrări care, potrivit legii,
necesită eliberarea autorizaţiei de construire.
Obligaţii accesorii ale beneficiarului
Art. 1.875. -
(1)
Beneficiarul este obligat să permită antreprenorului, în măsura în care
este necesară pentru executarea lucrării, folosirea căilor de acces, a
instalaţiilor proprii de alimentare cu apă şi a altor utilităţi ce
deservesc imobilul.
(2)
Beneficiarul este obligat să obţină toate autorizaţiile cerute de lege
pentru executarea lucrării. În vederea executării acestei obligaţii,
antreprenorul trebuie să coopereze cu beneficiarul, furnizându-i
informaţiile necesare pe care le deţine sau pe care ar trebui să le
deţină în considerarea specializării sale.
Controlul executării lucrărilor
Art. 1.876. -
(1)
În cursul executării contractului, beneficiarul are dreptul ca, fără a
stânjeni activitatea normală a antreprenorului, să controleze stadiul de
execuţie, calitatea şi aspectul lucrărilor efectuate şi ale
materialelor întrebuinţate, precum şi orice alte aspecte referitoare la
îndeplinirea de către antreprenor a obligaţiilor sale contractuale.
(2)
Beneficiarul comunică antreprenorului constatările şi instrucţiunile sale în scris, dacă nu s-a convenit altfel.
(3)
La finalizarea acelei părţi din lucrare ce urmează a fi acoperită prin
executarea ulterioară a altor lucrări sau prin montarea unor elemente de
construcţii, antreprenorul şi beneficiarul sunt obligaţi să constate
împreună existenţa părţii finalizate şi conformitatea acesteia cu
dispoziţiile legale şi clauzele contractului. În acest scop, dacă nu s-a
convenit altfel, antreprenorul îl convoacă pe beneficiar la locul
executării lucrării înăuntrul unui termen rezonabil, a cărui întindere
se stabileşte, potrivit uzanţelor existente, în raport cu natura
lucrării şi locul situării acesteia. În cazul în care beneficiarul nu se
prezintă la termenul comunicat în scris sau pe altă cale convenită de
către părţi, antreprenorul poate întocmi singur actul de constatare a
lucrării ce urmează a fi acoperită.
Împrejurări care împiedică executarea lucrărilor
Art. 1.877. -
(1)
În cazul în care, în cursul executării contractului, constată greşeli
sau lipsuri în lucrările de proiectare în temeiul cărora s-a încheiat
contractul, antreprenorul este obligat să comunice de îndată
beneficiarului şi proiectantului constatările sale, împreună cu
propunerile de remediere, în măsura în care acestea intră în domeniul
pregătirii sale profesionale, precum şi să ceară beneficiarului să ia
măsurile corespunzătoare.
(2)
Dacă beneficiarul, luând şi avizul proiectantului, nu comunică de îndată
măsurile luate pentru înlăturarea greşelilor sau lipsurilor semnalate
ori dacă măsurile luate nu sunt corespunzătoare, antreprenorul poate să
suspende executarea lucrărilor, înştiinţându-i de îndată despre aceasta
pe beneficiar şi proiectant.
Recepţia lucrărilor. Riscul contractului
Art. 1.878. -
(1)
După finalizarea construcţiei, se va proceda, în condiţiile legii, la
recepţia provizorie la terminarea lucrării, urmată de recepţia finală.
(2)
Riscurile trec asupra beneficiarului de la data recepţiei provizorii la terminarea lucrării.
Răspunderea pentru vicii
Art. 1.879. -
(1)
Termenele de garanţie contra viciilor lucrării sunt cele stabilite de legea specială.
(2)
Arhitectul sau inginerul este exonerat de răspunderea pentru viciile
lucrării numai dacă dovedeşte că acestea nu rezultă din deficienţe ale
expertizelor sau planurilor pe care le-a furnizat şi, dacă este cazul,
din vreo lipsă de diligenţă în coordonarea sau supravegherea lucrărilor.
(3)
Antreprenorul este exonerat de răspundere numai dacă dovedeşte că
viciile rezultă din deficienţe ale expertizelor sau planurilor
arhitectului ori ale inginerului ales de către beneficiar.
Subantreprenorul nu este exonerat decât dacă dovedeşte că viciile
rezultă din deciziile antreprenorului sau din expertizele ori planurile
arhitectului sau ale inginerului.
(4)
Fiecare dintre părţile prevăzute la alin. (2) şi (3) poate fi exonerată
de răspundere dacă dovedeşte că aceste vicii rezultă din deciziile
impuse de beneficiar în alegerea solului sau a materialelor ori în
alegerea subantreprenorilor, a experţilor sau a metodelor de construire.
Exonerarea de răspundere nu operează atunci când aceste vicii, deşi
puteau să fie prevăzute în cursul executării lucrării, nu au fost
notificate beneficiarului. Prevederile art. 1.859 rămân aplicabile.
Începutul prescripţiei privind răspunderea pentru vicii
Art. 1.880. -
(1)
Prescripţia dreptului la acţiune pentru vicii aparente începe să curgă
de la data recepţiei finale sau, după caz, a împlinirii termenului
acordat antreprenorului prin procesul-verbal de recepţie finală, pentru
înlăturarea viciilor constatate.
(2)
Prescripţia dreptului la acţiune pentru viciile lucrării de proiectare
începe să curgă odată cu prescripţia dreptului la acţiune pentru viciile
lucrărilor executate de antreprenor, afară numai dacă viciile
lucrărilor de proiectare au fost descoperite mai înainte, caz în care
prescripţia va începe să curgă de la data descoperirii acestora.
CAPITOLUL VII
Contractul de societate
SECŢIUNEA 1
Dispoziţii generale
Noţiune
Art. 1.881. -
(1)
Prin contractul de societate două sau mai multe persoane se obligă
reciproc să coopereze pentru desfăşurarea unei activităţi şi să
contribuie la aceasta prin aporturi băneşti, în bunuri, în cunoştinţe
specifice sau prestaţii, cu scopul de a împărţi beneficiile sau de a se
folosi de economia ce ar putea rezulta.
(2)
Fiecare asociat contribuie la suportarea pierderilor proporţional cu
participarea la distribuţia beneficiului, dacă prin contract nu s-a
stabilit altfel.
(3)
Societatea se poate constitui cu sau fără personalitate juridică.
Condiţii de validitate
Art. 1.882. -
(1)
Poate fi asociat orice persoană fizică sau persoană juridică, afară de
cazul în care prin lege se dispune altfel. Un soţ nu poate deveni
asociat prin aportarea de bunuri comune decât cu consimţământul
celuilalt soţ, dispoziţiile art. 349 aplicându-se în mod corespunzător.
(2)
Orice societate trebuie să aibă un obiect determinat şi licit, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri.
(3)
Fiecare asociat trebuie să contribuie la constituirea societăţii prin
aporturi băneşti, în bunuri, în prestaţii sau cunoştinţe specifice.
Regimul aporturilor
Art. 1.883. -
(1)
În cazul unei societăţi cu personalitate juridică, aporturile intră în
patrimoniul societăţii, iar în cazul unei societăţi fără personalitate
juridică, aporturile devin coproprietatea asociaţilor, afară de cazul în
care au convenit, în mod expres, că vor trece în folosinţa lor comună.
(2)
În cazul aportului unor bunuri imobile sau, după caz, al altor drepturi
reale imobiliare, contractul se încheie în formă autentică.
(3)
Transferul drepturilor asupra bunurilor aportate este supus formelor de
publicitate prevăzute de lege. Dacă înscrierea dreptului în registrele
de publicitate a fost făcută înainte de data înmatriculării societăţii,
transferul drepturilor este, în toate cazurile, afectat de condiţia
dobândirii personalităţii juridice.
Forma contractului
Art. 1.884. -
(1)
Contractul de societate se încheie în formă scrisă. Dacă prin lege nu se
prevede altfel, forma scrisă este necesară numai pentru dovada
contractului.
(2)
Sub sancţiunea nulităţii absolute, contractul prin care se înfiinţează o
societate cu personalitate juridică trebuie încheiat în formă scrisă şi
trebuie să prevadă asociaţii, aporturile, forma juridică, obiectul,
denumirea şi sediul societăţii.
Durata societăţii
Art. 1.885. -
(1)
Durata societăţii este nedeterminată, dacă prin contract nu se prevede altfel.
Punere în aplicare prin Lege 71/2011 : |
Art. 137. - |
În aplicarea art. 1.885 alin. (1) din Codul civil, stipularea
constituirii societăţii "pe durată nelimitată" semnifică "pe durată
nedeterminată", indiferent de data constituirii. |
(2)
Asociaţii pot prelungi durata societăţii, înainte de expirarea acesteia.
Răspunderea asociaţilor fondatori şi a primilor administratori
Art. 1.886. -
(1)
Asociaţii fondatori şi primii administratori numiţi prin contract
răspund solidar pentru prejudiciul cauzat prin nerespectarea unei
condiţii de formă a contractului de societate sau a unei formalităţi
necesare pentru constituirea societăţii ori, dacă este cazul, pentru
dobândirea personalităţii juridice de către aceasta.
(2)
În cazul modificării contractului, dispoziţiile alin. (1) se aplică
administratorilor cu drept de reprezentare a societăţii aflaţi în
funcţie la data modificării, respectiv la data la care ar fi trebuit să
se îndeplinească formalităţile referitoare la această modificare.
Domeniul de aplicare
Art. 1.887. -
(1)
Prezentul capitol constituie dreptul comun în materia societăţilor.
(2)
Legea poate reglementa diferite tipuri de societăţi în considerarea formei, naturii sau obiectului de activitate.
Punere în aplicare Art. 1.887. - prin Lege 71/2011 : |
Art. 138. - |
Societăţile reglementate de legi speciale continuă să fie supuse acestora. |
Formele societare
Art. 1.888. -
După forma lor, societăţile pot fi:
a)
simple;
b)
în participaţie;
c)
în nume colectiv;
d)
în comandită simplă;
e)
cu răspundere limitată;
f)
pe acţiuni;
g)
în comandită pe acţiuni;
h)
cooperative;
i)
alt tip de societate anume reglementat de lege.
Punere în aplicare Art. 1.888. - prin Lege 71/2011 : |
Art. 139. - |
(1)
Societăţile civile constituite în temeiul Codului civil din 1864 se pot
transforma în oricare dintre formele de societate reglementate de Codul
civil sau de alte legi, cu respectarea condiţiilor prevăzute de
acestea. Actele săvârşite de acestea anterior intrării în vigoare a
Codului civil rămân supuse legii în vigoare la data încheierii lor. |
(2)
Răspunderea asociaţilor, atât între ei, cât şi faţă de terţi, pentru
actele şi faptele săvârşite anterior transformării rămâne supusă legii
în vigoare la data încheierii sau săvârşirii acestora. |
Dobândirea personalităţii juridice
Art. 1.889. -
(1)
Prin contractul de societate sau printr-un act separat, asociaţii pot
conveni constituirea unei societăţi cu personalitate juridică, cu
respectarea condiţiilor prevăzute de lege. În acest caz, răspunderea lor
pentru datoriile sociale este subsidiară, nelimitată şi solidară, dacă
prin lege nu se dispune altfel.
(2)
Dacă, potrivit voinţei asociaţilor, societatea urmează să aibă
personalitate juridică, indiferent de obiectul de activitate, ea poate
fi constituită numai în forma şi condiţiile prevăzute de legea specială
care îi conferă personalitate juridică.
(3)
Societatea dobândeşte personalitate juridică prin şi de la data
înmatriculării în registrul comerţului, dacă prin lege nu se dispune
altfel.
(4)
Până la data dobândirii personalităţii juridice, raporturile dintre
asociaţi sunt guvernate de regulile aplicabile societăţii simple.
SECŢIUNEA a 2-a
Societatea simplă
§1.
Încheierea contractului de societate
Condiţii de formă
Art. 1.890. -
Contractul de societate nu este supus unor formalităţi speciale, cu
excepţia celor prevăzute la art. 1.884 alin. (1) şi celor care rezultă
din natura bunurilor ce constituie aport.
Modificarea contractului de societate
Art. 1.891. -
În lipsă de stipulaţie contrară sau dacă prin lege nu se dispune altfel,
modificarea contractului de societate se face cu respectarea
dispoziţiilor prevăzute de lege pentru încheierea sa valabilă.
Personalitatea juridică
Art. 1.892. -
(1)
Societatea simplă nu are personalitate juridică.
(2)
Dacă asociaţii doresc dobândirea personalităţii juridice, prin actul de
modificare a contractului de societate vor indica, în mod expres, forma
juridică a acesteia şi vor pune de acord toate clauzele sale cu
dispoziţiile legale aplicabile societăţii nou-înfiinţate.
(3)
În cazul prevăzut la alin. (2) dobândirea personalităţii juridice se
face fără a se dispune dizolvarea societăţii simple. Asociaţii şi
societatea nou-înfiinţată răspund solidar şi indivizibil pentru toate
datoriile societăţii născute înainte de dobândirea personalităţii
juridice.
Societăţile de fapt
Art. 1.893. -
Societăţile supuse condiţiei înmatriculării conform legii şi rămase
neînmatriculate, precum şi societăţile de fapt sunt asimilate
societăţilor simple.
§2.
Efectele contractului de societate
I.
Drepturile şi obligaţiile asociaţilor între ei
Formarea capitalului social
Art. 1.894. -
(1)
Asociaţii contribuie la formarea capitalului social al societăţii, prin aporturi băneşti sau în bunuri, după caz.
(2)
Capitalul social subscris se divide în părţi egale, numite părţi de
interes, care se distribuie asociaţilor proporţional cu aporturile
fiecăruia, dacă prin lege sau contractul de societate nu se prevede
altfel.
(3)
Asociaţii se pot obliga la aport în prestaţii sau în cunoştinţe
specifice, cu titlu de aport societar. În schimbul acestui aport,
asociaţii participă, potrivit actului constitutiv, la împărţirea
beneficiilor şi suportarea pierderilor, precum şi la luarea deciziilor
în societate.
Realizarea aporturilor
Art. 1.895. -
(1)
Fiecare dintre asociaţi răspunde faţă de societate şi faţă de ceilalţi asociaţi pentru vărsarea aporturilor la care s-a obligat.
(2)
Drepturile conferite de părţile de interes sunt suspendate până la vărsarea aporturilor la capitalul social.
Aportul în bunuri
Art. 1.896. -
(1)
Aportul în bunuri, altele decât cele fungibile, se efectuează prin
transferul drepturilor asupra acestora şi predarea efectivă a bunurilor
în stare de funcţionare potrivit destinaţiei sociale.
(2)
Asociatul care aportează proprietatea sau un alt drept real asupra unui
bun răspunde pentru efectuarea aportului întocmai unui vânzător faţă de
cumpărător, iar asociatul care aportează folosinţa răspunde pentru
efectuarea aportului întocmai unui locator faţă de locatar.
(3)
Aporturile constând în bunuri fungibile sau consumptibile nu pot fi
subscrise cu titlu de aport în folosinţă, ci devin, în toate cazurile,
proprietatea asociaţilor, chiar dacă în contractul de societate nu s-a
stipulat aceasta în mod expres.
Aportul în bunuri incorporale
Art. 1.897. -
(1)
Asociatul care aportează o creanţă răspunde pentru existenţa creanţei la
momentul aportului şi încasarea acesteia la scadenţă, fiind obligat să
acopere cuantumul acesteia, dobânda legală care începe să curgă de la
scadenţă şi orice alte daune ce ar rezulta, dacă creanţa nu se încasează
în tot sau în parte.
(2)
Asociatul care aportează acţiuni sau părţi sociale emise de o altă
societate răspunde pentru efectuarea aportului întocmai unui vânzător
faţă de cumpărător.
(3)
Asociatul care aportează cambii sau alte titluri de credit care circulă în comerţ răspunde potrivit alin. (1).
Aportul în numerar
Art. 1.898. -
Asociatul care a subscris ca aport o sumă de bani datorează în caz de
neexecutare suma la care s-a obligat, dobânda legală de la scadenţă şi
orice alte daune care ar rezulta, fiind de drept pus în întârziere.
Aporturile în prestaţii şi cunoştinţe specifice
Art. 1.899. -
(1)
Aportul în prestaţii sau cunoştinţe specifice este datorat în mod
continuu, atât timp cât asociatul care s-a obligat la acesta este membru
al societăţii, iar asociatul este ţinut faţă de societate pentru toate
câştigurile realizate din activităţile care fac obiectul aportului.
(2)
Aporturile în prestaţii sau cunoştinţe specifice se efectuează prin
desfăşurarea de către asociatul care s-a obligat a unor activităţi
concrete şi prin punerea la dispoziţia societăţii a unor informaţii,
pentru realizarea obiectului acesteia, în modalităţile şi condiţiile
stabilite prin contractul de societate.
(3)
Neexecutarea aportului în prestaţii sau cunoştinţe specifice dă loc
numai la o acţiune în excludere cu daune-interese, dacă este cazul.
Regimul părţilor de interes
Art. 1.900. -
(1)
Părţile de interes sunt indivizibile.
(2)
Părţile de interes plătite sau vărsate în întregime dau drept de vot în
adunarea asociaţilor, dacă prin contract nu s-a prevăzut altfel.
(3)
Când o parte de interes devine proprietatea comună a mai multor
persoane, acestea sunt obligate să desemneze un reprezentant unic pentru
exercitarea drepturilor sociale aferente.
(4)
Cât timp o parte de interes este proprietatea comună a mai multor
persoane, acestea răspund în mod solidar pentru efectuarea vărsămintelor
datorate.
Transmiterea părţilor de interes
Art. 1.901. -
(1)
Transmiterea părţilor de interes se face în limitele şi condiţiile
prevăzute de lege şi de contractul de societate. Transmiterea părţilor
de interes către persoane din afara societăţii este permisă cu
consimţământului tuturor asociaţilor. Părţile de interes se pot
transmite şi prin moştenire, dacă prin contract nu se dispune altfel.
(2)
Orice asociat poate răscumpăra, substituindu-se în drepturile
dobânditorului, părţile de interes dobândite cu titlu oneros de un terţ
fără consimţământul tuturor asociaţilor, în termen de 60 de zile de la
data la care a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască cesiunea. Dacă mai
mulţi asociaţi exercită concomitent acest drept, părţile de interes se
alocă proporţional cu cota de participare la profit.
(3)
În cazul prevăzut la alin. (2) şi ori de câte ori legea impune cesiunea
părţilor de interes, valoarea acestora este stabilită de un expert
agreat de părţile cesiunii sau, în lipsa unui acord, de către instanţă.
(4)
Cesiunea cu titlu gratuit a părţilor de interes este asimilată unei
cesiuni cu titlu oneros şi dă loc la aplicarea dispoziţiilor alin. (2)
şi (3). În privinţa formei, cesiunea cu titlu gratuit este supusă
regimului juridic al donaţiei.
Participarea la profit şi pierderi
Art. 1.902. -
(1)
Participarea la profitul societăţii implică şi contribuţia la pierderile
societăţii, în condiţiile prevăzute de contractul de societate, ale
prezentului capitol sau ale legii speciale aplicabile, după caz.
(2)
Partea fiecărui asociat la profituri şi pierderi este proporţională cu
aportul său la capitalul social, dacă nu s-a convenit altfel. Partea la
profituri şi pierderi a asociatului al cărui raport constă în prestaţii
sau cunoştinţe specifice este egală cu cea a asociatului care a
contribuit cu aportul cel mai mic, dacă nu s-a convenit altfel.
(3)
Asociaţii pot participa la câştig în proporţie diferită de contribuţia
la pierderi, cu condiţia ca astfel de diferenţe să fie rezonabile
potrivit cu împrejurările şi să fie expres prevăzute în contract.
(4)
Când contractul stabileşte numai partea de câştig, aceeaşi proporţie are loc şi cât priveşte pierderile.
(5)
Orice clauză prin care un asociat este exclus de la împărţirea
beneficiilor sau de la participarea la pierderi este considerată
nescrisă.
(6)
Prin excepţie de la art. 1.881 alin. (2), asociatul al cărui aport
constă în prestaţii sau cunoştinţe specifice este scutit, în măsura
corespunzătoare acestui aport, de a participa la pierderi, dacă această
scutire a fost prevăzută în mod expres în contractul de societate.
Obligaţia de neconcurenţă
Art. 1.903. -
(1)
Asociatul nu poate face concurenţă societăţii pe cont propriu sau pe
contul unei terţe persoane şi nici nu poate face pe socoteala sa ori pe
socoteala altuia vreo operaţiune care ar putea fi păgubitoare pentru
societate.
(2)
Asociatul nu poate lua parte pe cont propriu sau pe contul unei terţe
persoane la o activitate care ar conduce la privarea societăţii de
bunurile, prestaţiile sau cunoştinţele specifice la care asociatul s-a
obligat.
(3)
Beneficiile rezultând din oricare dintre activităţile interzise potrivit
alin. (1) şi (2) se cuvin societăţii, iar asociatul este ţinut pentru
orice daune ce ar putea rezulta.
Folosirea bunurilor sociale
Art. 1.904. -
(1)
În lipsă de stipulaţie contrară, fiecare asociat poate folosi bunurile
sociale în interesul societăţii, potrivit cu destinaţia acestora şi fără
să stânjenească drepturile celorlalţi asociaţi.
(2)
Asociatul care, fără consimţământul scris al celorlalţi asociaţi,
întrebuinţează bunurile sociale în folosul său sau al unei alte persoane
este obligat să restituie societăţii beneficiile ce au rezultat şi să
acopere daunele ce ar putea rezulta.
Folosirea fondurilor comune
Art. 1.905. -
(1)
Niciun asociat nu poate lua din fondurile comune mai mult decât i s-a
fixat pentru cheltuielile făcute sau pentru cele ce urmează să se facă
în interesul societăţii.
(2)
Asociatul care încalcă dispoziţiile alin. (1) este răspunzător de sumele luate şi de toate daunele-interese ce ar putea rezulta.
(3)
Prin contractul de societate se poate stipula că asociaţii pot lua din
casa societăţii anumite sume de bani pentru cheltuielile lor
particulare.
Distribuţia plăţii datoriilor debitorului comun
Art. 1.906. -
În cazul în care un debitor comun plăteşte o parte din datoriile sale
faţă de societate şi faţă de asociat, având aceeaşi scadenţă, asociatul
în mâinile căruia s-a făcut plata va aloca suma primită stingerii
creanţei sale şi creanţei societare, proporţional cu raportul dintre
acestea.
Cheltuielile făcute pentru societate
Art. 1.907. -
(1)
Asociatul are dreptul la rambursarea cheltuielilor pe care le-a făcut
pentru societate şi de a fi indemnizat pentru obligaţiile sau pierderile
pe care le-a asumat sau suferit acţionând de bună-credinţă în interesul
societăţii.
(2)
Asociatul nu poate compensa cheltuielile şi pierderile prevăzute la
alin. (1) cu datoriile sale faţă de societate şi nici paguba cauzată
societăţii din culpa sa cu foloasele pe care i le-a adus prin diferite
operaţiuni.
(3)
Este interzisă compensarea între datoria unui terţ faţă de societate şi creanţa acestuia asupra unui asociat.
Asocierea asupra drepturilor sociale şi cedarea acestora
Art. 1.908. -
(1)
Un asociat îşi poate asocia o terţă persoană la drepturile sale sociale
fără consimţământul celorlalţi asociaţi, dar persoana respectivă nu va
putea deveni asociat al societăţii fără consimţământul celorlalţi
asociaţi, care trebuie dat în condiţiile dispoziţiilor art. 1.901.
(2)
Asociatul nu poate ceda, fără consimţământul tuturor celorlalţi
asociaţi, drepturile sale sociale, sub sancţiunea aplicării prevederilor
art. 1.901 alin. (2) şi (3).
(3)
Asociatul nu poate garanta în niciun fel obligaţiile personale sau ale
vreunui terţ cu drepturile sociale, fără consimţământul tuturor
asociaţilor, sub sancţiunea nulităţii absolute a garanţiei.
(4)
Asociatul unei societăţi cu durată nedeterminată nu poate cere, înainte
de încetarea societăţii, restituirea sau contravaloarea părţii care i se
cuvine din bunurile comune ale societăţii, afară de cazul retragerii
sau excluderii sale.
Promisiunea asupra drepturilor sociale
Art. 1.909. -
Orice promisiune făcută de un asociat de a ceda, vinde, garanta în orice
fel sau de a renunţa la drepturile sale sociale îi conferă
beneficiarului acesteia numai dreptul la daunele ce ar rezulta din
neexecutare.
Hotărârile privind societatea
Art. 1.910. -
(1)
Asociaţii, chiar lipsiţi de dreptul de administrare, au dreptul să
participe la luarea hotărârilor colective ale adunării asociaţilor.
(2)
Hotărârile cu privire la societate se iau cu majoritatea voturilor
asociaţilor, dacă prin contract sau prin lege nu se stabileşte altfel.
(3)
Prin excepţie de la prevederile alin. (2), hotărârile privind
modificarea contractului de societate sau numirea unui administrator
unic se iau cu consimţământul tuturor asociaţilor.
(4)
Obligaţiile unui asociat nu pot fi mărite fără consimţământul acestuia.
(5)
Orice clauză contrară dispoziţiilor prezentului articol este considerată nescrisă.
Adoptarea hotărârilor
Art. 1.911. -
(1)
Hotărârile sunt adoptate de asociaţii reuniţi în adunarea asociaţilor.
Contractul poate prevedea modul de convocare şi desfăşurare a acesteia,
iar în lipsă, hotărârea poate fi adoptată şi prin consultarea scrisă a
acestora.
(2)
Hotărârile pot, de asemenea, rezulta din consimţământul tuturor asociaţilor exprimat în actul încheiat de societate.
Contestarea hotărârilor
Art. 1.912. -
(1)
Asociatul nemulţumit de o hotărâre luată cu majoritate o poate contesta
la instanţa judecătorească, în termen de 15 zile de la data la care a
fost luată, dacă a fost prezent, şi de la data comunicării, dacă a fost
lipsă. Dacă hotărârea nu i-a fost comunicată, termenul curge de la data
la care a luat cunoştinţă de aceasta, dar nu mai târziu de un an de la
data la care a fost luată hotărârea.
(2)
Termenul de 15 zile prevăzut la alin. (1) este termen de decădere.
II.
Administrarea societăţii
Numirea administratorilor
Art. 1.913. -
(1)
Numirea administratorilor, modul de organizare a acestora, limitele
mandatului, precum şi orice alt aspect legat de administrarea societăţii
se stabilesc prin contract sau prin acte separate.
(2)
Administratorii pot fi asociaţi sau neasociaţi, persoane fizice ori persoane juridice, române sau străine.
(3)
Dacă prin contract nu se dispune altfel, societatea este administrată de
asociaţi, care au mandat reciproc de a administra unul pentru altul în
interesul societăţii. Operaţiunea făcută de oricare dintre ei este
valabilă şi pentru partea celorlalţi, chiar fără a le fi luat
consimţământul în prealabil.
(4)
Oricare dintre ei se poate opune, în scris, operaţiunii mai înainte ca ea să fie încheiată.
(5)
Opoziţia nu produce însă efecte faţă de terţii de bună-credinţă.
Limitele şi revocarea mandatului de administrator
Art. 1.914. -
(1)
Administratorul, în absenţa opoziţiei asociaţilor, poate face orice act de administrare în interesul societăţii.
(2)
Administratorul poate fi revocat potrivit regulilor de la contractul de
mandat, dacă nu se prevede altfel în contractul de societate.
(3)
Clauzele care limitează puterile de administrare conferite de lege nu sunt opozabile faţă de terţii de bună-credinţă.
Răspunderea administratorilor
Art. 1.915. -
(1)
Administratorii răspund personal faţă de societate pentru prejudiciile
aduse prin încălcarea legii, a mandatului primit sau prin culpă în
administrarea societăţii.
(2)
Dacă mai mulţi administratori au lucrat împreună, răspunderea este
solidară. Cu toate acestea, în privinţa raporturilor dintre ei, instanţa
poate stabili o răspundere proporţională cu culpa fiecăruia la
săvârşirea faptei cauzatoare de prejudicii.
Pluralitatea de administratori
Art. 1.916. -
Când sunt mai mulţi administratori, fără ca prin împuternicire să se
determine puterile fiecăruia sau să fie obligaţi să lucreze împreună,
fiecare poate administra singur în interesul societăţii, cu
bună-credinţă. Dacă împuternicirea stipulează să lucreze împreună,
niciunul dintre ei nu poate face actele de administrare fără ceilalţi,
chiar dacă aceştia ar fi în imposibilitate de a acţiona.
Adoptarea deciziilor
Art. 1.917. -
Dacă s-a stipulat că administratorii decid cu unanimitate sau cu
majoritate, după caz, aceştia nu pot efectua acte de administrare decât
împreună, cu excepţia cazurilor de forţă majoră, când absenţa unei
decizii ar putea cauza o pagubă gravă societăţii.
Drepturile asociaţilor care nu sunt administratori
Art. 1.918. -
(1)
Actele de administrare a societăţii şi cele de dispoziţie asupra
bunurilor acesteia sunt interzise asociaţilor care nu au calitatea de
administrator, sub sancţiunea acoperirii daunelor ce ar putea rezulta.
Drepturile terţilor de bună-credinţă nu sunt afectate.
(2)
Dacă legea nu prevede altfel, oricare dintre asociaţi are dreptul de a
consulta registrele şi situaţiile financiare ale societăţii, de a lua
cunoştinţă de operaţiunile acesteia şi de a consulta orice document al
societăţii, fără a stânjeni operaţiunile societăţii şi a afecta
drepturile celorlalţi asociaţi.
(3)
Administratorii vor întocmi un raport anual cu privire la mersul
societăţii, care va fi comunicat asociaţilor. Oricare dintre aceştia
poate solicita dezbaterea raportului de către toţi asociaţii, caz în
care administratorii sunt obligaţi să convoace reunirea asociaţilor la
sediul social pentru acest scop.
(4)
Orice clauză contractuală contrară dispoziţiilor prezentului articol este considerată nescrisă.
Reprezentarea în justiţie
Art. 1.919. -
(1)
Societatea este reprezentată prin administratorii cu drept de
reprezentare sau, în lipsa numirii, prin oricare dintre asociaţi, dacă
nu s-a stipulat prin contract dreptul de reprezentare numai pentru unii
dintre aceştia.
(2)
Societatea stă în justiţie sub denumirea prevăzută în contract sau cea
înregistrată, în mod legal, după caz, dacă prin lege nu se prevede
altfel. Terţii de bunăcredinţă se pot prevala de oricare dintre acestea.
III.
Obligaţiile asociaţilor faţă de terţi
Obligaţiile faţă de creditorii societăţii
Art. 1.920. -
(1)
În executarea obligaţiilor faţă de creditorii societăţii, fiecare
asociat răspunde cu propriile sale bunuri proporţional cu aportul său la
patrimoniul social, numai în cazul în care creditorul social nu a putut
fi îndestulat din bunurile comune ale asociaţilor.
(2)
Creditorul personal al unui asociat, în măsura în care nu s-a putut
îndestula din bunurile proprii ale acestuia, va putea cere, după caz, să
se înapoieze sau să se despartă şi să se atribuie debitorului său
partea ce se cuvine acestuia din bunurile comune ale asociaţilor, cu
aplicarea, în mod corespunzător, a dispoziţiilor art. 1.929.
Răspunderea asociaţilor aparenţi
Art. 1.921. -
(1)
Orice persoană care pretinde că este asociat sau creează terţilor
deliberat o aparenţă convingătoare în acest sens răspunde faţă de terţii
de bună- credinţă întocmai ca un asociat.
(2)
Societatea nu va răspunde faţă de terţul astfel indus în eroare decât
dacă i-a dat motive suficiente pentru a-l considera pe pretinsul asociat
drept asociat sau în cazul în care, cunoscând manoperele pretinsului
asociat, nu ia măsurile rezonabile pentru a împiedica inducerea terţului
în eroare.
Răspunderea asociaţilor oculţi
Art. 1.922. -
Asociaţii oculţi răspund faţă de terţii de bună-credinţă ca şi ceilalţi asociaţi.
Interdicţia emiterii instrumentelor financiare
Art. 1.923. -
(1)
Societatea nu poate emite instrumente financiare, sub sancţiunea
nulităţii absolute atât a actelor încheiate în acest scop, cât şi a
instrumentelor financiare emise, în afară de cazul în care prin lege se
dispune altfel.
(2)
Asociaţii, chiar neadministratori, răspund solidar, în subsidiar, în
raport cu societatea, pentru orice daune s-ar cauza terţilor de
bună-credinţă prejudiciaţi prin încălcarea interdicţiei prevăzute la
alin. (1).
Obligaţiile administratorilor faţă de terţi
Art. 1.924. -
Administratorii societăţii vor informa terţii asupra puterilor lor înainte de încheierea actului cu aceştia.
§3.
Pierderea calităţii de asociat
Cazuri generale
Art. 1.925. -
Pierderea calităţii de asociat are loc prin cesiunea părţilor în
societate, executarea silită a acestora, moartea, încetarea
personalităţii juridice, falimentul, punerea sub interdicţie
judecătorească, retragerea şi excluderea din societate.
Retragerea din societatea cu durată nedeterminată
Art. 1.926. -
Asociatul unei societăţi cu durată nedeterminată sau al cărei contract
prevede dreptul de retragere se poate retrage din societate, notificând
societatea cu un preaviz rezonabil, dacă este de bună-credinţă şi
retragerea sa în acel moment nu produce o pagubă iminentă societăţii.
Retragerea din societatea cu durată determinată
Art. 1.927. -
(1)
Asociatul unei societăţi cu durată determinată sau având un obiect care
nu se poate înfăptui decât într-un anumit timp se poate retrage pentru
motive temeinice, cu acordul majorităţii celorlalţi asociaţi, dacă prin
contract nu se prevede altfel.
(2)
Dacă acordul nu este întrunit, asociatul se poate adresa instanţei,
care, hotărând asupra retragerii, va aprecia legitimitatea şi temeinicia
motivelor, oportunitatea retragerii în raport cu împrejurările şi
buna-credinţă a părţilor. În toate cazurile, asociatul este ţinut să
acopere daunele ce ar putea rezulta din retragerea sa.
Excluderea din societate
Art. 1.928. -
La cererea unui asociat, instanţa judecătorească, pentru motive
temeinice, poate hotărî excluderea din societate a oricăruia dintre
asociaţi.
Drepturile asociatului exclus
Art. 1.929. -
(1)
Un asociat care îşi pierde calitatea altfel decât prin cesiune sau
executarea silită a părţilor sale în societate poate obţine valoarea
părţilor sale de la data încetării calităţii de asociat, iar ceilalţi
asociaţi sunt ţinuţi să îi plătească imediat ce aceasta a fost
stabilită, cu dobânda legală de la data încetării calităţii de asociat.
(2)
În cazul în care părţile nu convin asupra valorii părţilor de interes,
aceasta se va stabili de către instanţă în condiţiile art. 1.901 alin.
(3).
§4.
Încetarea contractului de societate şi dizolvarea societăţii
Cazurile generale de încetare
Art. 1.930. -
(1)
Sub rezerva unor dispoziţii legale speciale, contractul încetează şi societatea se dizolvă prin:
a)
realizarea obiectului societăţii sau imposibilitatea neîndoielnică a realizării acestuia;
b)
consimţământul tuturor asociaţilor;
c)
hotărârea instanţei, pentru motive legitime şi temeinice;
d)
împlinirea duratei societăţii, cu excepţia cazului în care se aplică dispoziţiile art. 1.931;
e)
nulitatea societăţii;
f)
alte cauze stipulate în contractul de societate.
(2)
Societatea care intră în dizolvare se lichidează.
Prelungirea tacită a contractului de societate
Art. 1.931. -
Societatea este tacit prorogată atunci când, cu toate că durata sa a
expirat, aceasta continuă să execute operaţiunile sale, iar asociaţii
continuă să iniţieze operaţiuni ce intră în obiectul său şi să se
comporte ca asociaţi. Prorogarea operează pe o durată de un an,
continuând din an în an, de la data expirării duratei, dacă sunt
îndeplinite aceleaşi condiţii.
Nulitatea societăţii
Art. 1.932. -
(1)
Nulitatea societăţii poate rezulta exclusiv din încălcarea dispoziţiilor
imperative ale prezentului capitol, stipulate sub sancţiunea nulităţii,
sau din nesocotirea condiţiilor generale de validitate a contractelor,
dacă legea specială nu prevede altfel.
(2)
Este considerată nescrisă orice clauză contractuală contrară unei
dispoziţii imperative din prezentul capitol a cărei încălcare nu este
sancţionată cu nulitatea societăţii.
Regimul nulităţii
Art. 1.933. -
(1)
Nulitatea se acoperă şi nu va fi constatată sau declarată în cazul în
care cauza nulităţii a fost înlăturată înainte de a se pune concluzii în
fond în faţa instanţei de judecată.
(2)
Instanţa, sesizată cu o cerere în constatarea sau declararea nulităţii,
este obligată să pună în discuţia părţilor posibilitatea de remediere a
cauzelor de nulitate care afectează contractul de societate şi să fixeze
un termen util pentru acoperirea nulităţii, chiar dacă părţile se
împotrivesc.
(3)
Dreptul la acţiune, cu excepţia nulităţii pentru obiectul ilicit al
societăţii, se prescrie în termen de 3 ani de la data încheierii
contractului.
Regularizarea societăţii
Art. 1.934. -
(1)
În cazul anulabilităţii societăţii pentru vicierea consimţământului sau
incapacitatea unui asociat şi atunci când regularizarea este posibilă,
orice persoană interesată poate să pună în întârziere pe acela care este
îndreptăţit să invoce nulitatea, fie pentru a se face regularizarea,
fie pentru a exercita acţiunea în anulare în termen de 6 luni de când a
fost pus în întârziere, sub sancţiunea decăderii. Despre punerea în
întârziere va fi înştiinţată şi societatea.
(2)
Societatea sau orice asociat poate, în termenul prevăzut la alin. (1),
să propună instanţei învestite cu acţiunea în anulare orice măsuri de
acoperire a nulităţii, în special prin răscumpărarea drepturilor sociale
care aparţin reclamantului. În acest caz, instanţa poate fie să
pronunţe nulitatea, fie să declare obligatorii măsurile propuse, dacă
acestea din urmă au fost în prealabil adoptate de societate în
condiţiile cerute pentru modificările aduse contractului de societate.
La adoptarea acestor din urmă măsuri nu se ţine seama de votul
asociatului reclamant.
(3)
În caz de contestare a valorii drepturilor sociale care revin
asociatului, valoarea acestora se determină cu respectarea dispoziţiilor
art. 1.901 alin. (3).
Efectele nulităţii
Art. 1.935. -
(1)
Societatea încetează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin
care a fost constatată sau, după caz, declarată nulitatea şi intră în
lichidarea patrimoniului social.
(2)
Prin hotărârea judecătorească de declarare sau constatare, după caz, a nulităţii societăţii se vor numi şi lichidatorii.
(3)
Nici societatea şi nici asociaţii nu se pot prevala de nulitate faţă de terţii de bună-credinţă.
Răspunderea pentru nulitatea societăţii
Art. 1.936. -
(1)
Dreptul la acţiunea în repararea prejudiciului cauzat prin declararea
sau, după caz, constatarea nulităţii societăţii se prescrie în termen de
3 ani, care începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii
judecătoreşti de declarare sau constatare a nulităţii.
(2)
Dispariţia cauzei de nulitate sau regularizarea societăţii nu împiedică
exercitarea dreptului la acţiune în despăgubiri pentru repararea
prejudiciului suferit prin intervenţia nulităţii. În aceste cazuri,
dreptul la acţiune se prescrie în termen de 3 ani din ziua în care
nulitatea a fost acoperită.
Pieirea bunurilor subscrise ca aport
Art. 1.937. -
(1)
Când unul dintre asociaţi a promis să pună în comun proprietatea sau
folosinţa unui bun care a pierit ori s-a pierdut înainte ca aportul să
fi fost făcut, societatea încetează faţă de toţi asociaţii, afară de
cazul în care societatea poate continua şi fără asociatul care a
subscris bunul ce a pierit ori s-a pierdut.
(2)
Societatea încetează, de asemenea, în toate cazurile, prin pieirea
bunului, dacă a fost pusă în comun numai folosinţa acestuia, iar
proprietatea a rămas asociatului, afară de cazul în care societatea
poate continua şi fără asociatul care a subscris bunul ce a pierit.
Alte cazuri de încetare
Art. 1.938. -
În cazul în care contractul nu prevede altfel, societatea încetează şi prin:
a)
moartea ori punerea sub interdicţie a uneia dintre persoanele fizice asociate;
b)
încetarea calităţii de subiect de drept a uneia dintre persoanele juridice asociate;
c)
falimentul unui asociat.
Continuarea contractului în cazul morţii unui asociat
Art. 1.939. -
În contractul de societate se poate stipula ca la moartea unui asociat societatea să continue de drept cu moştenitorii acestuia.
Drepturile moştenitorilor în cadrul societăţii
Art. 1.940. -
Dacă s-a stipulat că, în cazurile prevăzute la art. 1.938, societatea va
continua între asociaţii rămaşi, asociatul ori, după caz, moştenitorul
său nu are drept decât la partea sa ori a autorului său, după situaţia
societăţii, la data când evenimentul s-a produs. El nu participă la
drepturile şi nu este ţinut de obligaţiile ulterioare decât în măsura în
care acestea sunt urmarea necesară a operaţiunilor făcute înaintea
acestui eveniment.
§5.
Lichidarea societăţii
Numirea şi revocarea lichidatorului
Art. 1.941. -
(1)
Lichidarea se face, dacă nu s-a prevăzut altfel în contractul de
societate sau prin convenţie ulterioară, de toţi asociaţii sau de un
lichidator numit de ei cu unanimitate. În caz de neînţelegere,
lichidatorul este numit de instanţa judecătorească, la cererea oricăruia
dintre asociaţi.
(2)
Lichidatorul numit de asociaţi poate fi revocat de asociaţi cu
unanimitate de voturi. El poate fi, de asemenea, revocat pentru motive
temeinice, la cererea oricărei persoane interesate, de instanţa
judecătorească.
(3)
Lichidatorul numit de instanţa judecătorească poate fi revocat numai de către aceasta, la cererea oricărei persoane interesate.
(4)
Pot fi numiţi lichidatori atât persoane fizice, cât şi persoane juridice, care au statut de practicieni în insolvenţă.
(5)
Când sunt mai mulţi lichidatori, hotărârile lor se iau cu majoritate absolută.
Obligaţiile şi răspunderea lichidatorilor
Art. 1.942. -
Obligaţiile şi răspunderea lichidatorilor sunt reglementate de
dispoziţiile aplicabile administratorilor, în afară de cazul în care
prin lege sau prin contractul de societate se dispune altfel.
Inventarul
Art. 1.943. -
(1)
Administratorii trebuie să predea lichidatorilor bunurile şi documentele
sociale şi să prezinte acestora bilanţul ultimului exerciţiu financiar.
(2)
Lichidatorii trebuie să întocmească inventarul bunurilor şi fondurilor
sociale şi să stabilească activul şi pasivul patrimoniului social.
Inventarul trebuie să fie semnat de administratori şi lichidatori.
Puterile lichidatorilor
Art. 1.944. -
(1)
Lichidatorii pot să încheie toate actele necesare lichidării şi, dacă
asociaţii nu au stipulat altfel, pot să vândă, chiar în bloc, bunurile
sociale, să încheie convenţii arbitrale şi să facă tranzacţii.
(2)
Ei reprezintă societatea în justiţie, în condiţiile prevăzute de lege.
(3)
Lichidatorii nu pot însă să iniţieze noi operaţiuni, sub sancţiunea de a
răspunde personal şi solidar pentru toate daunele ce ar putea rezulta.
Plata datoriilor sociale
Art. 1.945. -
Asociaţii sau, după caz, lichidatorul sunt ţinuţi a plăti creditorii
societăţii, a consemna sumele necesare pentru plata creanţelor exigibile
la o dată ulterioară, contestate sau care nu au fost înfăţişate de
creditori, şi a înapoia cheltuielile ori avansurile făcute în interesul
social de unii asociaţi.
Restituirea aporturilor şi împărţirea excedentului rămas în urma lichidării
Art. 1.946. -
(1)
După plata datoriilor sociale, activul rămas este destinat rambursării
aporturilor subscrise şi vărsate de asociaţi, iar eventualul excedent
constituie profit net, care va fi repartizat între asociaţi proporţional
cu partea fiecăruia la beneficii, dacă nu s-a prevăzut altfel prin
contractul de societate sau prin hotărâre a asociaţilor, şi cu
aplicarea, dacă este cazul, a prevederilor art. 1.912 alin. (1).
(2)
Bunurile aduse în uzufruct sau în folosinţă se restituie în natură.
(3)
Dacă bunul adus în proprietate se află încă în masa patrimonială, acesta
va fi restituit, la cererea asociatului, în natură, cu obligaţia plăţii
unei sulte, dacă este cazul.
(4)
După rambursarea aporturilor băneşti şi în bunuri, asociatul care a
contribuit la patrimoniul social cu aporturi în cunoştinţe specifice sau
prestaţii are dreptul de a primi, în limita cotei sale de participare
la profit, bunurile rezultate din prestaţia sa, dacă acestea se află
încă în patrimoniul societăţii, cu obligaţia plăţii unei sulte, dacă
este cazul.
(5)
Dacă în urma lichidării excedentul rămas constă într-un bun a cărui
atribuire către asociaţi este interzisă de lege, lichidatorul va vinde
bunul la licitaţie publică, cu încuviinţarea prealabilă a instanţei
competente, iar suma se împarte asociaţilor, potrivit alin. (1).
Suportarea pasivului
Art. 1.947. -
Dacă activul net este neîndestulător pentru înapoierea în întregime a
aporturilor şi pentru plata obligaţiilor sociale, pierderea se suportă
de asociaţi potrivit cu contribuţia acestora stabilită prin contract.
Împărţeala bunurilor sociale
Art. 1.948. -
Împărţeala în natură a bunurilor societăţii se face potrivit regulilor privitoare la împărţeala bunurilor proprietate comună.
SECŢIUNEA a 3-a
Asocierea în participaţie
Noţiune
Art. 1.949. -
Contractul de asociere în participaţie este contractul prin care o
persoană acordă uneia sau mai multor persoane o participaţie la
beneficiile şi pierderile uneia sau mai multor operaţiuni pe care le
întreprinde.
Proba
Art. 1.950. -
Contractul se probează numai prin înscris.
Personalitatea juridică
Art. 1.951. -
Asocierea în participaţie nu poate dobândi personalitate juridică şi nu
constituie faţă de terţi o persoană distinctă de persoana asociaţilor.
Terţul nu are niciun drept faţă de asociere şi nu se obligă decât faţă
de asociatul cu care a contractat.
Regimul aporturilor
Art. 1.952. -
(1)
Asociaţii rămân proprietarii bunurilor puse la dispoziţia asociaţiei.
(2)
Ei pot conveni ca bunurile aduse în asociere, precum şi cele obţinute în urma folosirii acestora să devină proprietate comună.
(3)
Bunurile puse la dispoziţia asocierii pot trece, în tot sau în parte, în
proprietatea unuia dintre asociaţi pentru realizarea obiectului
asocierii, în condiţiile convenite prin contract şi cu respectarea
formalităţilor de publicitate prevăzute de lege.
(4)
Asociaţii pot stipula redobândirea în natură a bunurilor prevăzute la alin. (3) la încetarea asocierii.
Raporturile dintre asociaţi şi faţă de terţi
Art. 1.953. -
(1)
Asociaţii, chiar acţionând pe contul asocierii, contractează şi se angajează în nume propriu faţă de terţi.
(2)
Cu toate acestea, dacă asociaţii acţionează în această calitate faţă de
terţi sunt ţinuţi solidar de actele încheiate de oricare dintre ei.
(3)
Asociaţii exercită toate drepturile decurgând din contractele încheiate
de oricare dintre ei, dar terţul este ţinut exclusiv faţă de asociatul
cu care a contractat, cu excepţia cazului în care acesta din urmă a
declarat calitatea sa la momentul încheierii actului.
(4)
Orice clauză din contractul de asociere care limitează răspunderea asociaţilor faţă de terţi este inopozabilă acestora.
(5)
Orice clauză care stabileşte un nivel minim garantat de beneficii pentru
unul sau unii dintre asociaţi este considerată nescrisă.
Forma şi condiţiile asocierii
Art. 1.954. -
Cu excepţia dispoziţiilor prevăzute la art. 1.949-1.953, convenţia
părţilor determină forma contractului, întinderea şi condiţiile
asocierii, precum şi cauzele de dizolvare şi lichidare a acesteia.
CAPITOLUL VIII
Contractul de transport
SECŢIUNEA 1
Dispoziţii generale
Noţiune
Art. 1.955.
-
Prin contractul de transport, o parte, numită transportator, se obligă,
cu titlu principal, să transporte o persoană sau un bun dintr-un loc în
altul, în schimbul unui preţ pe care pasagerul, expeditorul sau
destinatarul se obligă să îl plătească, la timpul şi locul convenite.
Dovada contractului
Art. 1.956.
-
Contractul de transport se dovedeşte prin documente de transport, precum
scrisoare de trăsură, recipisă de bagaje, foaie de parcurs, conosament,
tichet ori legitimaţie de călătorie sau altele asemenea, de la caz la
caz.
Modalităţi de transport
Art. 1.957.
-
(1)
Transportul poate fi realizat de unul sau mai mulţi transportatori, în acest din urmă caz putând fi succesiv ori combinat.
(2)
Transportul succesiv este cel efectuat de 2 sau mai mulţi transportatori
succesivi care utilizează acelaşi mod de transport, iar transportul
combinat este cel în care acelaşi transportator sau aceiaşi
transportatori succesivi utilizează moduri de transport diferite.
(3)
Transportatorii care se succedă îşi predau unul altuia bunurile şi
bagajele transportate, până la destinaţie, fără intervenţia
expeditorului sau a călătorului.
Domeniul de aplicare
Art. 1.958.
-
(1)
Dispoziţiile prezentului capitol se aplică tuturor modurilor de
transport, în măsura în care nu se dispune altfel prin legi speciale sau
nu sunt aplicabile practici statornicite între părţi ori uzanţe.
(2)
Cu excepţia situaţiei în care este efectuat de un transportator care îşi
oferă serviciile publicului în cadrul activităţii sale profesionale,
transportul cu titlu gratuit nu este supus dispoziţiilor cuprinse în
acest capitol. În acest caz, transportatorul este ţinut numai de o
obligaţie de prudenţă şi diligenţă.
(3)
Transportatorul care îşi oferă serviciile publicului trebuie să
transporte orice persoană care solicită serviciile sale şi orice bun al
cărui transport este solicitat, dacă nu are un motiv întemeiat de refuz.
Pasagerul, expeditorul şi destinatarul sunt obligaţi să respecte
instrucţiunile transportatorului.
Punere în aplicare Art. 1.958. prin Lege 71/2011 : |
Art. 140. - |
Dispoziţiile actelor internaţionale ratificate de România în domeniul
transporturilor prevalează asupra dispoziţiilor Codului civil. |
Răspunderea transportatorului
Art. 1.959.
-
(1)
Transportatorul nu poate exclude sau limita răspunderea sa decât în cazurile prevăzute de lege.
(2)
Transportatorul răspunde pentru prejudiciile cauzate prin întârzierea
ajungerii la destinaţie, cu excepţia cazului fortuit şi a forţei majore.
Substituirea
Art. 1.960.
-
(1)
Dacă transportatorul îşi substituie un alt transportator pentru
executarea totală sau parţială a obligaţiei sale, acesta din urmă este
considerat parte în contractul de transport.
(2)
Plata efectuată unuia dintre transportatori este liberatorie în privinţa
tuturor transportatorilor care i-au substituit pe alţii sau au fost
substituiţi.
SECŢIUNEA a 2-a
Contractul de transport de bunuri
Documentul de transport
Art. 1.961.
-
(1)
La remiterea bunurilor pentru transport, expeditorul trebuie să predea
transportatorului, în afară de documentul de transport, toate
documentele suplimentare vamale, sanitare, fiscale şi altele asemenea,
necesare efectuării transportului, potrivit legii.
(2)
Documentul de transport este semnat de expeditor şi trebuie să cuprindă,
între altele, menţiuni privind identitatea expeditorului, a
transportatorului şi a destinatarului şi, după caz, a persoanei care
trebuie să plătească transportul. Documentul de transport menţionează,
de asemenea, locul şi data luării în primire a bunului, punctul de
plecare şi cel de destinaţie, preţul şi termenul transportului, natura,
cantitatea, volumul sau masa şi starea aparentă a bunului la predarea
spre transport, caracterul periculos al bunului, dacă este cazul, precum
şi documentele suplimentare care au fost predate şi însoţesc
transportul. Părţile pot conveni să introducă şi alte menţiuni în
documentul de transport. Dispoziţiile legii speciale rămân aplicabile.
(3)
Expeditorul răspunde faţă de transportator pentru prejudiciile cauzate
de un viciu propriu al bunului sau de orice omisiune, insuficienţă ori
inexactitate a menţiunilor din documentul de transport sau, dacă este
cazul, din documentele suplimentare. Transportatorul rămâne răspunzător
faţă de terţi pentru prejudiciile rezultate dintr-o astfel de cauză,
având drept de regres împotriva expeditorului.
Pluralitatea de exemplare. Recipisa de primire
Art. 1.962.
-
(1)
Documentul de transport se întocmeşte în cel puţin 3 exemplare, câte
unul pentru transportator şi expeditor şi altul care însoţeşte bunul
transportat până la destinaţie.
(2)
În lipsa documentului de transport, transportatorul trebuie să elibereze
expeditorului, la cererea acestuia, o recipisă de primire a bunului
spre transport, dispoziţiile art. 1.961 alin. (2) aplicându-se în mod
corespunzător. Această prevedere nu se aplică în cazul transportului
rutier de mărfuri.
(3)
Documentul de transport sau, în lipsa acestuia, recipisa de primire
dovedeşte până la proba contrară luarea în primire a bunului spre
transport, natura, cantitatea şi starea aparentă a acestuia.
Documente de transport individuale
Art. 1.963.
-
În cazul în care expeditorul predă pentru transport mai multe colete,
transportatorul are dreptul să îi solicite acestuia câte un document de
transport pentru fiecare colet în parte, dacă prin lege nu se prevede
altfel.
Documente de transport negociabile
Art. 1.964.
-
(1)
Documentul de transport nu este negociabil, cu excepţia cazului în care părţile sau legea specială dispun astfel.
(2)
În cazul în care este negociabil, documentul de transport la ordin se transmite prin gir, iar cel la purtător prin remitere.
Transmiterea documentelor de transport la ordin sau la purtător
Art. 1.965.
-
(1)
Atunci când documentul de transport este la ordin sau la purtător,
proprietatea bunurilor transportate se transferă prin efectul
transmiterii acestui document.
(2)
Forma şi efectele girurilor, anularea şi înlocuirea documentului de
transport sunt supuse dispoziţiilor privitoare la cambie şi biletul la
ordin.
(3)
Ultimul giratar al unui şir neîntrerupt de giruri care este posesor al
titlului este considerat proprietar. Debitorul care îşi îndeplineşte
obligaţia rezultând din titlu este eliberat, numai dacă nu a există
fraudă sau culpă gravă din partea sa.
Ambalajul
Art. 1.966.
-
(1)
Expeditorul are obligaţia să ambaleze bunurile corespunzător naturii acestora şi modului de transport.
(2)
Expeditorul răspunde faţă de transportator pentru prejudiciile cauzate
acestuia de ambalajul necorespunzător sau de ambalarea defectuoasă a
bunurilor predate spre transport. Transportatorul rămâne răspunzător
faţă de terţi pentru pagubele cauzate astfel, cu drept de regres contra
expeditorului.
Predarea bunurilor transportatorului
Art. 1.967.
-
Expeditorul trebuie să predea bunurile la locul şi în condiţiile
convenite prin clauzele contractului sau, în lipsa acestora, potrivit
practicilor statornicite între părţi ori uzanţelor, să completeze şi să
predea documentul de transport, fiind răspunzător pentru prejudiciile
cauzate prin întârziere.
Obligaţia de a transporta bunurile
Art. 1.968.
-
Transportatorul are obligaţia de a transporta bunurile predate pentru transport până la destinaţie.
Termenul de transport
Art. 1.969.
-
Transportul trebuie efectuat în termenul stabilit de părţi. Dacă
termenul în care trebuie făcut transportul nu a fost determinat de
părţi, se ţine seama de practicile statornicite între părţi, de uzanţele
aplicate la locul de plecare, iar în lipsa acestora, se stabileşte
potrivit împrejurărilor.
Suspendarea transportului şi contraordinul
Art. 1.970.
-
(1)
Expeditorul poate suspenda transportul şi cere restituirea bunurilor sau
predarea lor altei persoane decât aceleia menţionate în documentul de
transport ori dispune cum va crede de cuviinţă, fiind obligat să
plătească transportatorului cheltuielile şi contravaloarea daunelor care
sunt consecinţa imediată a acestui contraordin. Dispoziţiile art. 1.971
sunt aplicabile.
(2)
Pentru a exercita dreptul de contraordin trebuie prezentat documentul de
transport semnat de transportator sau recipisa de primire, dacă un
asemenea document a fost eliberat; modificările ce decurg din
contraordin trebuie înscrise în documentul de transport sau pe recipisă
sub o nouă semnătură a transportatorului.
(3)
Dreptul la contraordin încetează din momentul în care destinatarul a
cerut predarea bunurilor, cu respectarea dispoziţiilor art. 1.976.
(4)
Transportatorul răspunde pentru prejudiciile produse prin executarea
contraordinelor date cu încălcarea dispoziţiilor prezentului articol.
Împiedicarea executării transportului. Consecinţe
Art. 1.971.
-
(1)
În caz de împiedicare la transport, transportatorul are dreptul să îi
ceară instrucţiuni expeditorului sau, în lipsa unui răspuns din partea
acestuia, să transporte bunul la destinaţie, modificând itinerarul. În
acest din urmă caz, dacă nu a fost o faptă ce îi este imputabilă,
transportatorul are drept la preţul transportului, la taxele accesorii
şi la cheltuieli, pe ruta efectiv parcursă, precum şi la modificarea, în
mod corespunzător, a termenului de executare a transportului.
(2)
Dacă nu există o altă rută de transport sau dacă, din alte motive,
continuarea transportului nu este posibilă, transportatorul va proceda
potrivit instrucţiunilor date de expeditor prin documentul de transport
pentru cazul împiedicării la transport, iar în lipsa acestora sau dacă
instrucţiunile nu pot fi executate, împiedicarea va fi adusă fără
întârziere la cunoştinţa expeditorului, cerându-i-se instrucţiuni.
(3)
Expeditorul înştiinţat de ivirea împiedicării poate denunţa contractul
plătind transportatorului numai cheltuielile făcute de acesta şi preţul
transportului în proporţie cu parcursul efectuat.
Modificări aduse de transportator
Art. 1.972.
-
(1)
Dacă în termen de 5 zile de la trimiterea înştiinţării prevăzute la art.
1.971 alin. (2) expeditorul nu dă, în condiţiile legii speciale,
instrucţiuni ce pot fi executate şi nici nu îi comunică denunţarea
contractului, transportatorul poate să păstreze bunul în depozit sau îl
poate depozita la un terţ. În cazul în care depozitarea nu este posibilă
ori bunul se poate altera sau deteriora ori valoarea acestuia nu poate
acoperi preţul transportului, taxele accesorii şi cheltuielile,
transportatorul va valorifica bunul, potrivit dispoziţiilor legii.
(2)
Când bunul a fost vândut, preţul, după scăderea drepturilor băneşti ale
transportatorului, trebuie să fie pus la dispoziţia expeditorului, iar
dacă preţul este mai mic decât drepturile băneşti ale transportatorului,
expeditorul trebuie să plătească diferenţa.
(3)
În cazul în care împiedicarea la transport a încetat înainte de sosirea
instrucţiunilor expeditorului, bunul se transmite la destinaţie, fără a
se mai aştepta aceste instrucţiuni, expeditorul fiind înştiinţat despre
aceasta fără întârziere.
Dreptul de dispoziţie ulterioară
Art. 1.973.
-
(1)
Expeditorul are dreptul, prin dispoziţie ulterioară scrisă, să retragă
înainte de plecare bunul ce urma să fie transportat, să îl oprească în
cursul transportului, să amâne predarea lui către destinatar ori să
dispună înapoierea lui la locul de plecare, să schimbe persoana
destinatarului ori locul de destinaţie sau să dispună o altă modificare a
condiţiilor de executare a transportului.
(2)
Expeditorul care a dat o dispoziţie ulterioară este obligat să plătească
transportatorului, după caz, preţul părţii efectuate din transport,
taxele datorate şi cheltuielile pricinuite prin executarea dispoziţiei
ulterioare, precum şi să îl despăgubească de orice pagubă suferită.
(3)
Expeditorul nu poate da dispoziţie ulterioară care să aibă ca efect
divizarea transportului, în afară de cazul când legea dispune altfel.
Trecerea dreptului la destinatar
Art. 1.974.
-
Dreptul expeditorului de a modifica contractul de transport se stinge de
îndată ce destinatarul şi-a manifestat voinţa de a-şi valorifica
drepturile ce rezultă pentru el din contractul de transport potrivit
art. 1.977 sau de îndată ce expeditorul a predat destinatarului
duplicatul de pe documentul de transport. Din acel moment, dreptul de a
modifica contractul de transport prin dispoziţie ulterioară trece asupra
destinatarului.
Dreptul de refuz al transportatorului
Art. 1.975.
-
(1)
Transportatorul, conformându-se dispoziţiilor legii speciale, poate
refuza executarea dispoziţiei ulterioare, înştiinţându-l fără întârziere
pe cel de la care ea emană, dacă executarea dispoziţiei ar fi de natură
să tulbure în mod grav bunul mers al exploatării ori dacă, în cazul
schimbării locului de destinaţie, sporul de taxe şi cheltuieli nu ar fi
garantat de valoarea bunului sau în alt fel. Dispoziţiile art. 1.978
sunt aplicabile.
(2)
Transportatorul are obligaţia de înştiinţare şi în cazul în care, la
primirea dispoziţiei, executarea acesteia nu mai este posibilă.
Obligaţia de predare şi de informare
Art. 1.976.
-
(1)
Transportatorul este obligat să pună bunurile transportate la dispoziţia
destinatarului sau posesorului documentului de transport la ordin ori
la purtător, în locul şi termenele indicate în contract sau, în lipsă,
potrivit practicilor statornicite între părţi ori uzanţelor. Posesorul
documentului de transport la ordin sau la purtător este obligat să îl
remită transportatorului la preluarea bunurilor transportate.
(2)
Predarea bunurilor transportate se face la domiciliul sau sediul
destinatarului, dacă din contract, din practicile statornicite între
părţi ori conform uzanţelor nu rezultă contrariul.
(3)
Transportatorul îl înştiinţează pe destinatar cu privire la sosirea
bunurilor şi la termenul pentru preluarea acestora, dacă predarea nu se
face la domiciliul sau sediul acestuia, potrivit alin. (2).
Data dobândirii drepturilor şi obligaţiilor de către destinatar
Art. 1.977.
-
Fără a aduce atingere drepturilor expeditorului, destinatarul dobândeşte
drepturile şi obligaţiile decurgând din contractul de transport prin
acceptarea acestuia sau a bunurilor transportate.
Preţul şi alte cheltuieli
Art. 1.978.
-
(1)
Preţul transportului şi al serviciilor accesorii prestate de
transportator sunt datorate de expeditor şi se plătesc la predarea
bunurilor pentru transport, dacă nu se prevede altfel prin contract sau
legea specială, după caz.
(2)
Dacă bunurile nu sunt de aceeaşi natură cu cele descrise în documentul
de transport sau valoarea lor este superioară, transportatorul are
dreptul la preţul pe care l-ar fi cerut dacă ar fi cunoscut aceste
împrejurări, dispoziţiile legii speciale fiind aplicabile.
(3)
Dacă preţul se plăteşte la destinaţie, transportatorul va preda bunurile contra plăţii acestuia de către destinatar.
(4)
Preţul serviciilor accesorii şi al cheltuielilor efectuate pe parcursul
transportului este datorat de destinatar, dacă prin contract sau legea
specială nu se prevede altfel.
Constatarea stării bunului
Art. 1.979.
-
(1)
La primirea bunurilor transportate, destinatarul are dreptul să ceară să
se constate, pe cheltuiala sa, identitatea, cantitatea şi starea
bunurilor transportate.
(2)
Dacă se va stabili existenţa unor vicii, cheltuielile făcute sunt în sarcina transportatorului.
(3)
În lipsa convenţiei contrare, viciile vor fi verificate potrivit dispoziţiilor alin. (4) şi (8).
(4)
În caz de neînţelegere asupra calităţii sau stării unei mărfi, instanţa,
la cererea uneia dintre părţi, poate dispune, cu procedura prevăzută de
lege pentru ordonanţa preşedinţială, constatarea stării acesteia de
unul sau mai mulţi experţi numiţi din oficiu.
(5)
Prin aceeaşi hotărâre se poate dispune sechestrarea mărfii sau depunerea
ei într-un depozit public sau, în lipsă, într-un alt loc ce se va
determina.
(6)
Dacă păstrarea mărfii ar putea aduce mari pagube sau ar ocaziona
cheltuieli însemnate, se va putea dispune chiar vânzarea ei pe
cheltuiala celui căruia îi aparţine, în condiţiile care se vor determina
prin hotărâre.
(7)
Hotărârea de vânzare va trebui comunicată, înainte de punerea ei în
executare, celeilalte părţi sau reprezentantului său, dacă unul dintre
aceştia se află în localitate; în caz contrar, hotărârea va fi
comunicată în termen de 3 zile de la executarea ei.
(8)
Partea care nu s-a prevalat de dispoziţiile alin. (4)-(7) trebuie, în
caz de contestaţie, să stabilească atât identitatea mărfii, cât şi
viciile ei.
Plata sumelor datorate transportatorului
Art. 1.980.
-
(1)
Destinatarul nu poate intra în posesia bunurilor transportate decât dacă
plăteşte transportatorului sumele datorate potrivit contractului şi
eventualele rambursuri cu care transportul a fost grevat, în condiţiile
prevăzute la art. 1.978 alin. (3).
(2)
În caz de neînţelegere asupra sumei datorate, destinatarul poate prelua
bunurile transportate dacă plăteşte transportatorului suma pe care
susţine că o datorează acestuia din urmă şi consemnează diferenţa
reclamată de transportator la o instituţie de credit.
Imposibilitatea predării bunurilor
Art. 1.981.
-
(1)
Dacă destinatarul nu este găsit, refuză sau neglijează preluarea
bunurilor ori dacă există neînţelegeri privind preluarea bunurilor între
mai mulţi destinatari sau din orice motiv, fără culpa sa,
transportatorul nu poate preda bunurile transportate, acesta va solicita
imediat instrucţiuni expeditorului, care este obligat să i le transmită
în maximum 15 zile, sub sancţiunea returnării bunurilor către
expeditor, pe cheltuiala acestuia, sau a vânzării lor de către
transportator, după caz.
(2)
În cazurile prevăzute la alin. (1), dacă există urgenţă sau bunurile
sunt perisabile, transportatorul va retransmite expeditorului bunurile,
pe cheltuiala acestuia, sau le va vinde, potrivit art. 1.726, fără să
mai solicite instrucţiuni expeditorului.
(3)
La sfârşitul perioadei de depozitare sau la expirarea termenului pentru
primirea instrucţiunilor expeditorului, obligaţiile transportatorului
sunt cele de la depozitul gratuit, cu obligaţia pentru expeditor de a-i
rambursa integral cheltuielile de conservare şi depozitare a bunurilor.
(4)
Transportatorul va fi despăgubit de destinatar sau expeditor, după caz,
pentru pagubele cauzate de întârzierea destinatarului în preluarea
bunurilor transportate.
Garantarea creanţelor transportatorului
Art. 1.982.
-
(1)
Pentru garantarea creanţelor sale izvorâte din contractul de transport,
transportatorul se bucură, cu privire la bunul transportat, de
drepturile unui creditor gajist cât timp deţine acel bun.
(2)
Transportatorul poate exercita drepturile prevăzute la alin. (1) şi după
predarea către destinatar a bunului transportat, dar numai timp de 24
de ore de la predare şi doar dacă destinatarul mai deţine bunul.
Predarea bunurilor fără încasarea sumelor datorate
Art. 1.983.
-
(1)
Transportatorul care predă bunurile transportate fără a încasa de la
destinatar sumele ce i se datorează lui, transportatorilor anteriori sau
expeditorului ori fără a pretinde destinatarului consemnarea sumei
asupra căreia există neînţelegeri pierde dreptul de regres şi răspunde
faţă de expeditor şi transportatorii anteriori pentru toate sumele ce li
se cuveneau.
(2)
În toate cazurile însă, transportatorul are acţiune împotriva destinatarului, chiar dacă acesta a ridicat bunurile transportate.
Răspunderea transportatorului
Art. 1.984.
-
Transportatorul răspunde pentru prejudiciul cauzat prin pierderea totală
ori parţială a bunurilor, prin alterarea ori deteriorarea acestora,
survenită pe parcursul transportului, sub rezerva aplicării
dispoziţiilor art. 1.959, precum şi prin întârzierea livrării bunurilor.
Punere în aplicare Art. 1.984. prin Lege 71/2011 : |
Art. 141. - |
Răspunderea transportatorului şi a expeditorului este guvernată de
legea în vigoare la data producerii evenimentului care a cauzat
prejudiciul, chiar dacă acesta a fost cunoscut de pasager, expeditor sau
destinatar, după caz, ulterior intrării în vigoare a Codului civil. |
Repararea prejudiciului
Art. 1.985.
-
(1)
În caz de pierdere a bunurilor, transportatorul trebuie să acopere
valoarea reală a bunurilor pierdute sau a părţilor pierdute din bunurile
transportate.
(2)
În caz de alterare sau deteriorare a bunurilor, transportatorul va acoperi scăderea lor de valoare.
(3)
Pentru aplicarea alin. (1) şi (2) se va avea în vedere valoarea bunurilor la locul şi momentul predării.
Restituirea preţului şi a cheltuielilor
Art. 1.986.
-
În cazul prevăzut la art. 1.985, transportatorul trebuie să restituie,
de asemenea, preţul transportului, al serviciilor accesorii şi
cheltuielile transportului, proporţional, după caz, cu valoarea
bunurilor pierdute sau cu diminuarea valorii cauzate de alterarea ori
deteriorarea acestora.
Calcularea cuantumului despăgubirii
Art. 1.987.
-
În cazul în care valoarea bunului a fost declarată la predare,
despăgubirea se calculează în raport cu acea valoare. Cu toate acestea,
dacă valoarea reală a bunului de la locul şi momentul predării este mai
mică, despăgubirea se calculează în raport cu această din urmă valoare.
Cazuri speciale
Art. 1.988.
-
(1)
Transportatorul nu este ţinut să transporte documente, sume de bani în
numerar, titluri de valoare, bijuterii sau alte bunuri de mare valoare.
(2)
Dacă acceptă transportul unor bunuri dintre cele prevăzute la alin. (1),
transportatorul trebuie să acopere, în caz de pierdere, deteriorare sau
alterare, numai valoarea declarată a acestora. În situaţia în care s-a
declarat o natură diferită a bunurilor ori o valoare mai mare,
transportatorul este exonerat de orice răspundere.
Limitarea răspunderii
Art. 1.989.
-
În toate cazurile, despăgubirea nu poate depăşi cuantumul stabilit prin legea specială.
Agravarea răspunderii
Art. 1.990.
-
Dacă transportatorul a acţionat cu intenţie sau culpă gravă, acesta
datorează despăgubiri, fără limitările sau exonerarea de răspundere
prevăzute la art. 1.987-1.989.
Înlăturarea răspunderii
Art. 1.991.
-
(1)
Transportatorul nu răspunde dacă pierderea totală ori parţială sau, după caz, alterarea ori deteriorarea s-a produs din cauza:
a)
unor fapte în legătură cu încărcarea sau descărcarea bunului, dacă
această operaţiune s-a efectuat de către expeditor sau destinatar;
b)
lipsei ori defectuozităţii ambalajului, dacă după aspectul exterior nu putea fi observată la primirea bunului pentru transport;
c)
expedierii sub o denumire necorespunzătoare, inexactă ori incompletă a
unor bunuri excluse de la transport sau admise la transport numai sub
anumite condiţii, precum şi a nerespectării de către expeditor a
măsurilor de siguranţă prevăzute pentru acestea din urmă;
d)
unor evenimente naturale inerente transportului în vehicule deschise,
dacă, potrivit dispoziţiilor legii speciale sau contractului, bunul
trebuie transportat astfel;
e)
naturii bunului transportat, dacă aceasta îl expune pierderii sau
stricăciunii prin sfărâmare, spargere, ruginire, alterare interioară
spontană şi altele asemenea;
f)
pierderii de greutate, oricare ar fi distanţa parcursă, dacă şi în
măsura în care bunul transportat este dintre acelea care prin natura lor
suferă, obişnuit, prin simplul fapt al transportului, o asemenea
pierdere;
g)
pericolului inerent al transportului de animale vii;
h)
faptului că prepusul expeditorului, care însoţeşte bunul în cursul
transportului, nu a luat măsurile necesare pentru a asigura conservarea
bunului;
i)
oricărei alte împrejurări prevăzute prin lege specială.
(2)
Dacă se constată că pierderea sau deteriorarea ori alterarea a putut
surveni din una dintre cauzele prevăzute la alin. (1), se prezumă că
paguba a fost produsă din acea cauză.
(3)
Transportatorul este, de asemenea, exonerat de răspundere, dacă
dovedeşte că pierderea totală sau parţială ori alterarea sau
deteriorarea s-a produs din cauza:
a)
unei alte fapte decât cele prevăzute la alin. (1), săvârşită cu intenţie
ori din culpă de către expeditor sau destinatar, ori a instrucţiunilor
date de către unul dintre aceştia;
b)
forţei majore sau faptei unui terţ pentru care transportatorul nu este ţinut să răspundă.
Răspunderea pentru neefectuarea transportului sau pentru întârziere
Art. 1.992.
-
Transportatorul răspunde şi pentru paguba cauzată prin neefectuarea transportului sau prin depăşirea termenului de transport.
Răspunderea pentru rambursuri şi formalităţi vamale
Art. 1.993.
-
Răspunderea transportatorului pentru încasarea rambursurilor cu care
expeditorul a grevat transportul şi pentru îndeplinirea operaţiunilor
vamale este reglementată de dispoziţiile privitoare la mandat.
Cazuri de decădere
Art. 1.994.
-
(1)
În cazul în care cel îndreptăţit primeşte bunurile fără a face rezerve,
nu se mai pot formula împotriva transportatorului pretenţiile izvorâte
din pierderea parţială sau alterarea ori deteriorarea bunurilor
transportate ori din nerespectarea termenului de transport.
(2)
În cazul în care pierderea parţială sau alterarea ori deteriorarea nu
putea fi descoperită la primirea bunului, cel îndreptăţit poate pretinde
transportatorului daune-interese, chiar dacă bunul transportat a fost
primit fără rezerve. Daunele-interese pot fi cerute numai dacă cel
îndreptăţit a adus la cunoştinţa transportatorului pieirea sau alterarea
ori deteriorarea de îndată ce a descoperit-o, însă nu mai târziu de 5
zile de la primirea bunului, iar pentru bunurile perisabile sau
animalele vii, nu mai târziu de 6 ore de la primirea acestora.
(3)
În caz de intenţie sau culpă gravă a transportatorului, dispoziţiile de
mai sus privitoare la stingerea pretenţiilor celui îndreptăţit, precum
şi cele privitoare la termenul de înştiinţare nu sunt aplicabile.
Clauze de exonerare sau înlăturare a răspunderii
Art. 1.995.
-
(1)
Clauza prin care se înlătură sau restrânge răspunderea stabilită prin lege în sarcina transportatorului se consideră nescrisă.
(2)
Cu toate acestea, expeditorul îşi poate asuma riscul transportului în
cazul pagubelor cauzate de ambalaj sau în cazul transporturilor speciale
care măresc riscul pierderii sau stricăciunii bunurilor.
Bunurile periculoase
Art. 1.996.
-
(1)
Expeditorul care predă pentru transport bunuri periculoase, fără să
informeze transportatorul în prealabil, îl va despăgubi pe acesta pentru
orice pagube cauzate de natura periculoasă a transportului.
(2)
În cazul de la alin. (1), expeditorul va acoperi cheltuielile şi riscurile decurgând din depozitul unor astfel de bunuri.
Răspunderea expeditorului
Art. 1.997.
-
(1)
Expeditorul va despăgubi transportatorul pentru orice pagube cauzate de natura sau viciul bunurilor predate pentru transport.
(2)
Transportatorul rămâne însă răspunzător faţă de terţi pentru pagubele
cauzate astfel, cu drept de regres împotriva expeditorului.
Punere în aplicare Art. 1.997. prin Lege 71/2011 : |
Art. 141. - |
Răspunderea transportatorului şi a expeditorului este guvernată de
legea în vigoare la data producerii evenimentului care a cauzat
prejudiciul, chiar dacă acesta a fost cunoscut de pasager, expeditor sau
destinatar, după caz, ulterior intrării în vigoare a Codului civil. |
Transportatorul care se obligă să transporte pe liniile altuia
Art. 1.998.
-
Dacă nu s-a convenit altfel, transportatorul care se angajează să
transporte bunurile atât pe liniile sale de exploatare, cât şi pe cele
ale altui transportator răspunde pentru transportul efectuat pe
celelalte linii numai ca expeditor comisionar.
Răspunderea în transportul succesiv sau combinat
Art. 1.999.
-
Dacă prin lege nu se prevede altfel, în cazul transportului succesiv sau
combinat, acţiunea în răspundere se poate exercita împotriva
transportatorului care a încheiat contractul de transport sau împotriva
ultimului transportator.
Raporturile dintre transportatorii succesivi
Art. 2.000.
-
(1)
În raporturile dintre ei, fiecare transportator contribuie la
despăgubiri proporţional cu partea ce i se cuvine din preţul
transportului. Dacă însă paguba este produsă cu intenţie sau din culpa
gravă a unuia dintre transportatori, întreaga despăgubire incumbă
acestuia.
(2)
Atunci când unul dintre transportatori dovedeşte că faptul păgubitor nu
s-a produs pe durata transportului său, acesta nu este ţinut să
contribuie la despăgubire.
(3)
Se prezumă că bunurile au fost predate în stare bună de la un
transportator la altul dacă aceştia nu solicită menţionarea în
documentul de transport a stării în care au fost preluate bunurile.
Reprezentarea în transportul succesiv sau combinat
Art. 2.001.
-
(1)
În transportul succesiv sau combinat, cel din urmă transportator îi
reprezintă pe ceilalţi în ceea ce priveşte încasarea sumelor ce li se
cuvin în temeiul contractului de transport, precum şi cu privire la
exercitarea drepturilor prevăzute la art. 1.995.
(2)
Transportatorul care nu îşi îndeplineşte obligaţiile prevăzute la alin.
(1) răspunde faţă de transportatorii precedenţi pentru sumele ce li se
cuvin acestora.
SECŢIUNEA a 3-a
Contractul de transport de persoane şi bagaje
Conţinutul obligaţiei de a transporta
Art. 2.002.
-
(1)
Obligaţia de transport al persoanelor cuprinde, în afara operaţiunilor de transport, şi operaţiunile de îmbarcare şi debarcare.
(2)
Transportatorul este ţinut să aducă la timp călătorul, nevătămat şi în siguranţă, la locul de destinaţie.
(3)
Transportatorul poate refuza sau accepta transportul în anumite condiţii, în cazurile prevăzute de legea specială.
(4)
Transportatorul este obligat să aibă asigurare de răspundere civilă, încheiată în condiţiile legii.
Obligaţii ale părţilor
Art. 2.003.
-
(1)
În temeiul contractului de transport, transportatorul este obligat faţă de călător:
a)
să pună la dispoziţia acestuia un loc corespunzător legitimaţiei sale de călătorie;
b)
să transporte copiii care călătoresc împreună cu acesta, fără plată sau cu tarif redus, în condiţiile legii speciale;
c)
să transporte fără o altă plată bagajele acestuia, în cantitatea şi condiţiile prevăzute prin dispoziţiile legii speciale.
(2)
În timpul transportului, călătorul este obligat să se supună măsurilor
luate potrivit dispoziţiilor legale de către prepuşii transportatorului.
Răspunderea pentru persoana călătorului
Art. 2.004.
-
(1)
Transportatorul răspunde pentru moartea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii călătorului.
(2)
El răspunde, de asemenea, pentru daunele directe şi imediate rezultând
din neexecutarea transportului, din executarea lui în alte condiţii
decât cele stabilite sau din întârzierea executării acestuia.
(3)
În cazul în care, după împrejurări, din cauza întârzierii executării
transportului, contractul nu mai prezintă interes pentru călător, acesta
îl poate denunţa, solicitând rambursarea preţului.
(4)
Transportatorul nu răspunde dacă dovedeşte că paguba a fost cauzată de
călător, cu intenţie sau din culpă gravă. De asemenea, transportatorul
nu răspunde nici atunci când dovedeşte că paguba a fost cauzată de
starea de sănătate a călătorului, fapta unui terţ pentru care nu este
ţinut să răspundă sau forţa majoră. Cu toate acestea, transportatorul
rămâne răspunzător pentru paguba cauzată de mijlocul de transport
folosit sau de starea sa de sănătate ori a angajaţilor lui.
(5)
Este considerată nescrisă orice clauză prin care se înlătură sau se
restrânge răspunderea transportatorului pentru prejudiciile prevăzute în
prezentul articol.
Răspunderea pentru bagaje şi alte bunuri
Art. 2.005.
-
(1)
Transportatorul răspunde pentru pierderea sau deteriorarea bagajelor sau
a altor bunuri ale călătorului, dacă nu se dovedeşte că prejudiciul a
fost cauzat de viciul acestora, culpa călătorului sau forţa majoră.
(2)
Pentru bagajele de mână sau alte bunuri pe care călătorul le ţine cu
sine, transportatorul răspunde numai dacă se dovedeşte intenţia sau
culpa acestuia din urmă cu privire la pierderea sau deteriorarea lor.
(3)
Transportatorul răspunde pentru pierderea sau deteriorarea bagajelor ori
a altor bunuri ale călătorului în limita valorii declarate sau, dacă
valoarea nu a fost declarată, în raport cu natura, conţinutul obişnuit
al acestora şi alte asemenea elemente, după împrejurări.
(4)
În măsura în care nu se prevede altfel prin prezentul articol,
dispoziţiile secţiunii a 2-a din prezentul capitol se aplică în mod
corespunzător transportului bagajelor şi al altor bunuri pe care
călătorul le ţine cu sine, fără a deosebi după cum acestea au fost sau
nu au fost predate transportatorului.
Răspunderea în cadrul transportului succesiv sau combinat
Art. 2.006.
-
(1)
În cadrul transportului succesiv sau combinat, transportatorul pe al
cărui parcurs al transportului a intervenit decesul, vătămarea
integrităţii corporale ori a sănătăţii călătorului, pierderea sau
deteriorarea bagajelor ori a altor bunuri ale călătorului răspunde
pentru prejudiciul astfel cauzat. Cu toate acestea, transportatorul nu
răspunde dacă prin contractul de transport s-a stipulat în mod expres că
unul dintre transportatori răspunde integral.
(2)
Pentru pierderea sau deteriorarea bagajelor sau a altor bunuri ale
călătorului ce au fost predate, fiecare dintre transportatori este ţinut
să contribuie la despăgubire, potrivit art. 2.000, care se aplică în
mod corespunzător.
(3)
Răspunderea pentru întârzierea sau întreruperea transportului intervine
numai dacă, la terminarea întregului parcurs, întârzierea subzistă.
Cedarea drepturilor din contractul de transport
Art. 2.007.
-
În lipsă de stipulaţie contrară sau dacă prin lege nu se prevede altfel,
călătorul poate ceda drepturile sale ce izvorăsc din contractul de
transport înainte de începerea transportului, fără a fi obligat să îl
înştiinţeze pe transportator.
Înlăturarea răspunderii
Art. 2.008.
-
Dispoziţiile art. 1.991 alin. (3) se aplică şi transportului de persoane.
CAPITOLUL IX
Contractul de mandat
SECŢIUNEA 1
Dispoziţii comune
Noţiune
Art. 2.009.
-
Mandatul este contractul prin care o parte, numită mandatar, se obligă
să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părţi,
numită mandant.
Mandatul cu titlu gratuit sau cu titlu oneros
Art. 2.010.
-
(1)
Mandatul este cu titlu gratuit sau cu titlu oneros. Mandatul dintre două
persoane fizice se prezumă a fi cu titlu gratuit. Cu toate acestea,
mandatul dat pentru acte de exercitare a unei activităţi profesionale se
prezumă a fi cu titlu oneros.
(2)
Dacă mandatul este cu titlu oneros, iar remuneraţia mandatarului nu este
determinată prin contract, aceasta se va stabili potrivit legii,
uzanţelor ori, în lipsă, după valoarea serviciilor prestate.
(3)
Dreptul la acţiunea pentru stabilirea cuantumului remuneraţiei se prescrie odată cu dreptul la acţiunea pentru plata acesteia.
Punere în aplicare prin Lege 71/2011 : |
Art. 1431. - |
Dispoziţiile art. 2.010 alin. (3) din Codul civil se aplică şi în cazul
stabilirii remuneraţiei intermediarului, potrivit art. 2.097 din Codul
civil, sau a remuneraţiei depozitarului, potrivit art. 2.106 din Codul
civil. |
Felurile mandatului
Art. 2.011.
-
Mandatul este cu sau fără reprezentare.
Puterea de reprezentare
Art. 2.012.
-
(1)
Dacă din împrejurări nu rezultă altfel, mandatarul îl reprezintă pe
mandant la încheierea actelor pentru care a fost împuternicit.
(2)
Împuternicirea pentru reprezentare sau, dacă este cazul, înscrisul care o constată se numeşte procură.
(3)
Dispoziţiile referitoare la reprezentarea în contracte se aplică în mod corespunzător.
SECŢIUNEA a 2-a
Mandatul cu reprezentare
§1.
Forma şi întinderea mandatului
Forma mandatului
Art. 2.013.
-
(1)
Contractul de mandat poate fi încheiat în formă scrisă, autentică ori
sub semnătură privată, sau verbală. Acceptarea mandatului poate rezulta
şi din executarea sa de către mandatar.
(2)
Mandatul dat pentru încheierea unui act juridic supus, potrivit legii,
unei anumite forme trebuie să respecte acea formă, sub sancţiunea
aplicabilă actului însuşi. Prevederea nu se aplică atunci când forma
este necesară doar pentru opozabilitatea actului faţă de terţi, dacă
prin lege nu se prevede altfel.
Cazul special de acceptare tacită
Art. 2.014.
-
(1)
În absenţa unui refuz neîntârziat, mandatul se consideră acceptat dacă
priveşte actele a căror încheiere intră în exercitarea profesiei
mandatarului ori pentru care acesta şi-a oferit serviciile fie în mod
public, fie direct mandantului.
(2)
În aplicarea dispoziţiilor alin. (1) se va ţine seama, între altele, de
prevederile legale, de practicile statornicite între părţi şi de uzanţe.
Durata mandatului
Art. 2.015.
-
Dacă părţile nu au prevăzut un termen, contractul de mandat încetează în 3 ani de la încheierea lui.
Punere în aplicare Art. 2.015. prin Lege 71/2011 : |
Art. 142. - |
Contractele de mandat încheiate înainte de intrarea în vigoare a
Codului civil, pentru care părţile nu au prevăzut un termen, rămân
supuse legii în vigoare la data încheierii lor. |
Întinderea mandatului
Art. 2.016.
-
(1)
Mandatul general îl autorizează pe mandatar să efectueze numai acte de conservare şi de administrare.
(2)
Pentru a încheia acte de înstrăinare sau grevare, tranzacţii ori
compromisuri, pentru a se putea obliga prin cambii sau bilete la ordin
ori pentru a intenta acţiuni în justiţie, precum şi pentru a încheia
orice alte acte de dispoziţie, mandatarul trebuie să fie împuternicit în
mod expres.
(3)
Mandatul se întinde şi asupra tuturor actelor necesare executării lui, chiar dacă nu sunt precizate în mod expres.
§2.
Obligaţiile mandatarului
Executarea mandatului
Art. 2.017.
-
(1)
Mandatarul nu poate să depăşească limitele stabilite prin mandat.
(2)
Cu toate acestea, el se poate abate de la instrucţiunile primite, dacă
îi este imposibil să îl înştiinţeze în prealabil pe mandant şi se poate
prezuma că acesta ar fi aprobat abaterea dacă ar fi cunoscut
împrejurările ce o justifică. În acest caz, mandatarul este obligat să
îl înştiinţeze de îndată pe mandant cu privire la schimbările aduse
executării mandatului.
Diligenţa mandatarului
Art. 2.018.
-
(1)
Dacă mandatul este cu titlu oneros, mandatarul este ţinut să execute
mandatul cu diligenţa unui bun proprietar. Dacă însă mandatul este cu
titlu gratuit, mandatarul este obligat să îl îndeplinească cu diligenţa
pe care o manifestă în propriile afaceri.
(2)
Mandatarul este obligat să îl înştiinţeze pe mandant despre
împrejurările care au apărut ulterior încheierii mandatului şi care pot
determina revocarea sau modificarea acestuia.
Obligaţia de a da socoteală
Art. 2.019.
-
(1)
Orice mandatar este ţinut să dea socoteală despre gestiunea sa şi să
remită mandantului tot ceea ce a primit în temeiul împuternicirii sale,
chiar dacă ceea ce a primit nu ar fi fost datorat mandantului.
(2)
În perioada în care bunurile primite cu ocazia executării mandatului de
la mandant ori în numele lui se află în deţinerea mandatarului, acesta
este obligat să le conserve.
Dobânzile la sumele datorate
Art. 2.020.
-
Mandatarul datorează dobânzi pentru sumele întrebuinţate în folosul său
începând din ziua întrebuinţării, iar pentru cele cu care a rămas dator,
din ziua în care a fost pus în întârziere.
Răspunderea pentru obligaţiile terţilor
Art. 2.021.
-
În lipsa unei convenţii contrare, mandatarul care şi-a îndeplinit
mandatul nu răspunde faţă de mandant cu privire la executarea
obligaţiilor asumate de persoanele cu care a contractat, cu excepţia
cazului în care insolvabilitatea lor i-a fost sau ar fi trebuit să îi fi
fost cunoscută la data încheierii contractului cu acele persoane.
Pluralitatea de mandatari
Art. 2.022.
-
(1)
În absenţa unei stipulaţii contrare, mandatul conferit mai multor
persoane pentru a lucra împreună nu are efect dacă nu a fost acceptat de
către toate aceste persoane.
(2)
Când mai multe persoane au acceptat acelaşi mandat, actele lor îl obligă
pe mandant chiar dacă au fost încheiate numai de una dintre ele, afară
de cazul când s-a stipulat că vor lucra împreună.
(3)
În lipsă de stipulaţie contrară, mandatarii răspund solidar faţă de mandant dacă s-au obligat să lucreze împreună.
Substituirea făcută de mandatar
Art. 2.023.
-
(1)
Mandatarul este ţinut să îndeplinească personal mandatul, cu excepţia
cazului în care mandantul l-a autorizat în mod expres să îşi substituie o
altă persoană în executarea în tot sau în parte a mandatului.
(2)
Chiar în absenţa unei autorizări exprese, mandatarul îşi poate substitui un terţ dacă:
a)
împrejurări neprevăzute îl împiedică să aducă la îndeplinire mandatul;
b)
îi este imposibil să îl înştiinţeze în prealabil pe mandant asupra acestor împrejurări;
c)
se poate prezuma că mandantul ar fi aprobat substituirea dacă ar fi cunoscut împrejurările ce o justifică.
(3)
În cazurile prevăzute la alin. (2), mandatarul este obligat să îl înştiinţeze de îndată pe mandant cu privire la substituire.
(4)
Dacă substituirea nu a fost autorizată de mandant, mandatarul răspunde
pentru actele persoanei pe care şi-a substituit-o ca şi cum le-ar fi
îndeplinit el însuşi.
(5)
Dacă substituirea a fost autorizată, mandatarul nu răspunde decât pentru
diligenţa cu care a ales persoana care l-a substituit şi i-a dat
instrucţiunile privind executarea mandatului.
(6)
În toate cazurile, mandantul are acţiune directă împotriva persoanei pe care mandatarul şi-a substituit-o.
Măsuri de conservare a bunurilor mandantului
Art. 2.024.
-
(1)
Mandatarul va exercita drepturile mandantului faţă de terţi, dacă
bunurile primite pentru mandant prezintă semne de deteriorare sau au
ajuns cu întârziere.
(2)
În caz de urgenţă, mandatarul poate proceda la vânzarea bunurilor cu diligenţa unui bun proprietar.
(3)
În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2) mandatarul trebuie să îl anunţe de îndată pe mandant.
§3.
Obligaţiile mandantului
Sumele necesare executării mandatului
Art. 2.025.
-
(1)
În lipsa unei convenţii contrare, mandantul este obligat să pună la
dispoziţia mandatarului mijloacele necesare executării mandatului.
(2)
Mandantul va restitui mandatarului cheltuielile rezonabile avansate de
acesta din urmă pentru executarea mandatului, împreună cu dobânzile
legale aferente, calculate de la data efectuării cheltuielilor.
Despăgubirea mandatarului
Art. 2.026.
-
Mandantul este obligat să repare prejudiciul suferit de către mandatar
în executarea mandatului, dacă acest prejudiciu nu provine din culpa
mandatarului.
Remuneraţia mandatarului
Art. 2.027.
-
Dacă mandatul este cu titlu oneros, mandantul este obligat să plătească
mandatarului remuneraţia, chiar şi în cazul în care, fără culpa
mandatarului, mandatul nu a putut fi executat.
Pluralitatea de mandanţi
Art. 2.028.
-
Când mandatul a fost dat aceluiaşi mandatar de mai multe persoane pentru
o afacere comună, fiecare dintre ele răspunde solidar faţă de mandatar
de toate efectele mandatului.
Dreptul de retenţie al mandatarului
Art. 2.029.
-
Pentru garantarea tuturor creanţelor sale împotriva mandantului izvorâte
din mandat, mandatarul are un drept de retenţie asupra bunurilor
primite cu ocazia executării mandatului de la mandant ori pe seama
acestuia.
§4.
Încetarea mandatului
Modurile de încetare
Art. 2.030.
-
Pe lângă cauzele generale de încetare a contractelor, mandatul încetează prin oricare dintre următoarele moduri:
a)
revocarea sa de către mandant;
b)
renunţarea mandatarului;
c)
moartea, incapacitatea sau falimentul mandantului ori a mandatarului.
Cu toate acestea, atunci când are ca obiect încheierea unor acte
succesive în cadrul unei activităţi cu caracter de continuitate,
mandatul nu încetează dacă această activitate este în curs de
desfăşurare, cu respectarea dreptului de revocare sau renunţare al
părţilor ori al moştenitorilor acestora.
Condiţiile revocării
Art. 2.031.
-
(1)
Mandantul poate oricând revoca mandatul, expres sau tacit, indiferent de
forma în care contractul de mandat a fost încheiat şi chiar dacă a fost
declarat irevocabil.
(2)
Împuternicirea dată unui nou mandatar pentru aceeaşi afacere revocă mandatul iniţial.
(3)
Mandatul dat în condiţiile prevăzute la art. 2.028 nu poate fi revocat decât cu acordul tuturor mandanţilor.
Efectele revocării
Art. 2.032.
-
(1)
Mandantul care revocă mandatul rămâne ţinut să îşi execute obligaţiile
faţă de mandatar. El este, de asemenea, obligat să repare prejudiciile
suferite de mandatar din cauza revocării nejustificate ori intempestive.
(2)
Atunci când părţile au declarat mandatul irevocabil, revocarea se
consideră a fi nejustificată dacă nu este determinată de culpa
mandatarului sau de un caz fortuit ori de forţă majoră.
Publicitatea revocării procurii autentice notariale
Art. 2.033.
-
(1)
Dacă procura a fost dată în formă autentică notarială, în vederea
informării terţilor, notarul public căruia i se solicită să autentifice
revocarea unei asemenea procuri este obligat să transmită, de îndată,
revocarea către Registrul naţional notarial, ţinut în format electronic,
potrivit legii.
(2)
Notarul public care autentifică actul pentru încheierea căruia a fost
dată procura are obligaţia să verifice la Registrul naţional notarial
dacă acea procură a fost revocată.
(3)
Dispoziţiile alin. (1) şi (2) sunt aplicabile şi în cazul
autentificărilor realizate de misiunile diplomatice şi oficiile
consulare ale României.
Renunţarea mandatarului
Art. 2.034.
-
(1)
Mandatarul poate renunţa oricând la mandat, notificând mandantului renunţarea sa.
(2)
Dacă mandatul este cu titlu oneros, mandatarul poate pretinde
remuneraţia pentru actele pe care le-a încheiat pe seama mandantului
până la data renunţării.
(3)
Mandatarul este obligat să îl despăgubească pe mandant pentru
prejudiciile suferite prin efectul renunţării, cu excepţia cazului când
continuarea executării mandatului i-ar fi cauzat mandatarului însuşi o
pagubă însemnată, care nu putea fi prevăzută la data acceptării
mandatului.
Moartea, incapacitatea sau falimentul uneia dintre părţi
Art. 2.035.
-
(1)
În caz de deces, incapacitate sau faliment al uneia dintre părţi,
moştenitorii ori reprezentanţii acesteia au obligaţia de a informa de
îndată cealaltă parte.
(2)
În cazul prevăzut la alin. (1), mandatarul sau moştenitorii ori
reprezentanţii săi sunt obligaţi să continue executarea mandatului dacă
întârzierea acesteia riscă să pună în pericol interesele mandantului ori
ale moştenitorilor săi.
Necunoaşterea cauzei de încetare a mandatului
Art. 2.036.
-
Tot ceea ce mandatarul a făcut, în numele mandantului, înainte de a
cunoaşte sau de a fi putut cunoaşte cauza de încetare a mandatului este
socotit ca valabil făcut în executarea acestuia.
Menţinerea unor obligaţii ale mandatarului
Art. 2.037.
-
La încetarea în orice mod a mandatului, mandatarul este ţinut să îşi execute obligaţiile prevăzute la art. 2.019 şi 2.020.
Încetarea mandatului în caz de pluralitate de mandatari
Art. 2.038.
-
În lipsa unei convenţii contrare, mandatul dat mai multor mandatari
obligaţi să lucreze împreună încetează chiar şi atunci când cauza
încetării îl priveşte numai pe unul dintre ei.
SECŢIUNEA a 3-a
Mandatul fără reprezentare
§1.
Dispoziţii generale
Noţiune
Art. 2.039.
-
(1)
Mandatul fără reprezentare este contractul în temeiul căruia o parte,
numită mandatar, încheie acte juridice în nume propriu, dar pe seama
celeilalte părţi, numită mandant, şi îşi asumă faţă de terţi obligaţiile
care rezultă din aceste acte, chiar dacă terţii aveau cunoştinţă despre
mandat.
(2)
Dispoziţiile prezentei secţiuni se completează, în mod corespunzător, cu regulile aplicabile mandatului cu reprezentare.
Efectele faţă de terţi
Art. 2.040.
-
(1)
Terţii nu au niciun raport juridic cu mandantul.
(2)
Cu toate acestea, mandantul, substituindu-se mandatarului, poate
exercita drepturile de creanţă născute din executarea mandatului, dacă
şi-a executat propriile sale obligaţii faţă de mandatar.
Bunurile dobândite de mandatar
Art. 2.041.
-
(1)
Mandantul poate revendica bunurile mobile dobândite pe seama sa de către
mandatarul care a acţionat în nume propriu, cu excepţia bunurilor
dobândite de terţi prin efectul posesiei de bună-credinţă.
(2)
Dacă bunurile dobândite de mandatar sunt imobile, acesta este obligat să
le transmită mandantului. În caz de refuz, mandantul poate solicita
instanţei de judecată să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act de
transmitere a bunurilor dobândite.
(3)
Dispoziţiile alin. (2) se aplică prin asemănare şi bunurilor mobile supuse unor formalităţi de publicitate.
Creditorii mandatarului
Art. 2.042.
-
Creditorii mandatarului nu pot urmări bunurile dobândite de acesta în
nume propriu, dar pe seama mandantului, dacă mandatul fără reprezentare
are dată certă şi aceasta este anterioară luării oricărei măsuri
asigurătorii sau de executare.
§2.
Contractul de comision
Noţiune
Art. 2.043.
-
Contractul de comision este mandatul care are ca obiect achiziţionarea
sau vânzarea de bunuri ori prestarea de servicii pe seama comitentului
şi în numele comisionarului, care acţionează cu titlu profesional, în
schimbul unei remuneraţii numită comision.
Proba contractului
Art. 2.044.
-
(1)
Contractul de comision se încheie în formă scrisă, autentică sau sub semnătură privată.
(2)
Dacă prin lege nu se prevede altfel, forma scrisă este necesară numai pentru dovada contractului.
Obligaţiile terţului contractant
Art. 2.045.
-
Terţul contractant este ţinut direct faţă de comisionar pentru obligaţiile sale.
Cedarea acţiunilor
Art. 2.046.
-
(1)
În caz de neexecutare a obligaţiilor de către terţ, comitentul poate
exercita acţiunile decurgând din contractul cu terţul, subrogându-se, la
cerere, în drepturile comisionarului.
(2)
În acest scop, la cererea comitentului, comisionarul are obligaţia să îi
cedeze acestuia de îndată acţiunile contra terţului, printr-un act de
cesiune sub semnătură privată, fără nicio contraprestaţie din partea
comitentului.
(3)
Comisionarul răspunde pentru daunele cauzate comitentului, prin refuzul sau întârzierea cedării acţiunilor împotriva terţului.
Vânzarea pe credit
Art. 2.047.
-
(1)
Comisionarul care vinde pe credit, fără autorizarea comitentului,
răspunde personal, fiind ţinut, la cererea comitentului, să plătească de
îndată creditele acordate împreună cu dobânzile şi alte foloase ce ar
rezulta.
(2)
În acest caz, comisionarul este obligat să îl înştiinţeze de îndată pe
comitent, arătându-i persoana cumpărătorului şi termenul acordat; în caz
contrar, se presupune că operaţiunile s-au făcut pe bani gata, proba
contrară nefiind admisă.
Instrucţiunile comitentului
Art. 2.048.
-
(1)
Comisionarul are obligaţia să respecte întocmai instrucţiunile exprese primite de la comitent.
(2)
Cu toate acestea, comisionarul se poate îndepărta de la instrucţiunile
primite de la comitent numai dacă sunt întrunite cumulativ următoarele
condiţii:
a)
nu este suficient timp pentru a se obţine autorizarea sa prealabilă în raport cu natura afacerii;
b)
se poate considera în mod rezonabil că acesta, cunoscând împrejurările schimbate, şi-ar fi dat autorizarea; şi
c)
îndepărtarea de la instrucţiuni nu schimbă fundamental natura şi scopul sau condiţiile economice ale împuternicirii primite.
(3)
În cazul prevăzut la alin. (2) comisionarul are obligaţia să îl înştiinţeze pe comitent de îndată ce este posibil.
(4)
În afara cazului prevăzut la alin. (2), orice operaţiune a
comisionarului, cu încălcarea sau depăşirea puterilor primite, rămâne în
sarcina sa, dacă nu este ratificată de comitent; de asemenea,
comisionarul poate fi obligat şi la plata de daune-interese.
Comisionul
Art. 2.049.
-
(1)
Comitentul nu poate refuza plata comisionului atunci când terţul execută
întocmai contractul încheiat de comisionar cu respectarea
împuternicirii primite.
(2)
Dacă nu s-a stipulat altfel, comisionul se datorează chiar dacă terţul
nu execută obligaţia sa ori invocă excepţia de neexecutare a
contractului.
(3)
Dacă împuternicirea pentru vânzarea unui imobil s-a dat exclusiv unui
comisionar, comisionul rămâne datorat de proprietar chiar dacă vânzarea
s-a făcut direct de către acesta sau prin intermediul unui terţ.
(4)
Dacă părţile nu au stabilit cuantumul comisionului, acesta se determină potrivit prevederilor art. 2.010 alin. (2).
Vânzarea de titluri de credit şi alte bunuri cotate
Art. 2.050.
-
(1)
În lipsă de stipulaţie contrară, când împuternicirea priveşte vânzarea
sau cumpărarea unor titluri de credit circulând în comerţ sau a altor
mărfuri cotate pe pieţe reglementate, comisionarul poate să procure
comitentului la preţul cerut, ca vânzător, bunurile pe care era
împuternicit să le cumpere sau să reţină pentru sine la preţul curent,
în calitate de cumpărător, bunurile pe care trebuia să le vândă în
contul comitentului.
(2)
Comisionarul care se comportă el însuşi ca vânzător sau cumpărător are dreptul la comision.
(3)
Dacă în cazurile mai sus menţionate comisionarul, după îndeplinirea
însărcinării sale, nu face cunoscută comitentului persoana cu care a
contractat, comitentul are dreptul să considere că vânzarea sau
cumpărarea s-a făcut în contul său şi să ceară de la comisionar
executarea contractului.
Revocarea comisionului
Art. 2.051.
-
(1)
Comitentul poate revoca împuternicirea dată comisionarului până în momentul în care acesta a încheiat actul cu terţul.
(2)
În acest caz, comisionarul are dreptul la o parte din comision, care se
determină ţinând cont de diligenţele depuse şi de cheltuielile efectuate
cu privire la îndeplinirea împuternicirii până în momentul revocării.
Răspunderea comisionarului
Art. 2.052.
-
(1)
Comisionarul nu răspunde faţă de comitent în cazul în care terţul nu îşi execută obligaţiile decurgând din act.
(2)
Cu toate acestea, el îşi poate lua expres obligaţia de a garanta pe
comitent de executarea obligaţiilor terţului. În acest caz, în lipsă de
stipulaţie contrară, comitentul va plăti comisionarului un comision
special "pentru garanţie" sau "pentru credit" ori un alt asemenea
comision stabilit prin convenţia lor sau, în lipsă, de către instanţă,
care va ţine cont de împrejurări şi de valoarea obligaţiei garantate.
Dreptul de retenţie aparţinând comisionarului
Art. 2.053.
-
(1)
Pentru creanţele sale asupra comitentului, comisionarul are un drept de
retenţie asupra bunurilor acestuia, aflate în detenţia sa.
(2)
Comisionarul va avea preferinţă faţă de vânzătorul neplătit.
§3.
Contractul de consignaţie
Noţiune
Art. 2.054.
-
(1)
Contractul de consignaţie este o varietate a contractului de comision
care are ca obiect vânzarea unor bunuri mobile pe care consignantul le-a
predat consignatarului în acest scop.
(2)
Contractul de consignaţie este guvernat de regulile prezentei secţiuni,
de legea specială, precum şi de dispoziţiile privitoare la contractul de
comision şi de mandat, în măsura în care acestea din urmă nu contravin
prezentei secţiuni.
Proba
Art. 2.055.
-
Contractul de consignaţie se încheie în formă scrisă. Dacă prin lege nu
se prevede altfel, forma scrisă este necesară numai pentru dovada
contractului.
Preţul vânzării
Art. 2.056.
-
(1)
Preţul la care bunul urmează să fie vândut este cel stabilit de părţile
contractului de consignaţie sau, în lipsă, preţul curent al mărfurilor
de pe piaţa relevantă, de la momentul vânzării.
(2)
Consignantul poate modifica unilateral preţul de vânzare stabilit, iar
consignatarul va fi ţinut de această modificare de la momentul la care
i-a fost adusă la cunoştinţă în scris.
(3)
În lipsă de dispoziţii contrare ale contractului sau ale instrucţiunilor
scrise ale consignantului, vânzarea se va face numai cu plata în
numerar, prin virament sau cec barat şi numai la preţurile curente ale
mărfurilor, potrivit alin. (1).
Remiterea, inspectarea, controlul şi reluarea bunurilor
Art. 2.057.
-
(1)
Consignantul va remite bunurile consignatarului pentru executarea
contractului, păstrând dreptul de a inspecta şi controla starea acestora
pe toată durata contractului.
(2)
Consignantul dispune de bunurile încredinţate consignatarului, pe toată
durata contractului. El le poate relua oricând, chiar în cazul în care
contractul a fost încheiat pe durată determinată.
(3)
În cazul prevăzut la alin. (2), consignantul va da consignatarului un
termen rezonabil de preaviz pentru pregătirea predării bunurilor.
(4)
În cazul deschiderii procedurii insolvenţei în privinţa consignantului,
bunurile intră în averea acestuia, iar în cazul deschiderii procedurii
insolvenţei în privinţa consignatarului, bunurile nu intră în averea
acestuia şi vor fi restituite imediat consignantului.
Remuneraţia consignatarului
Art. 2.058.
-
(1)
Contractul de consignaţie este prezumat cu titlu oneros, iar remuneraţia
la care are dreptul consignatarul se stabileşte prin contract sau, în
lipsă, ca diferenţa dintre preţul de vânzare stabilit de consignant şi
preţul efectiv al vânzării.
(2)
Dacă vânzarea s-a făcut la preţul curent, remuneraţia se va stabili de
către instanţă, potrivit cu dificultatea vânzării, diligenţele
consignatarului şi remuneraţiile practicate pe piaţa relevantă pentru
operaţiuni similare.
Cheltuielile de conservare, vânzare a bunurilor şi executare a contractului
Art. 2.059.
-
(1)
Consignantul va acoperi consignatarului cheltuielile de conservare şi
vânzare a bunurilor, dacă prin contract nu se prevede altfel.
(2)
În cazul în care consignantul reia bunurile sau dispune luarea acestora
din posesia consignatarului, precum şi în cazul în care contractul de
consignaţie nu se poate executa, fără vreo culpă din partea
consignatarului, acesta are dreptul să îi fie acoperite toate
cheltuielile făcute pentru executarea contractului.
(3)
Consignantul va fi ţinut de plata cheltuielilor de întreţinere şi de
depozitare a bunurilor, ori de câte ori va ignora obligaţia sa de a
relua bunurile.
(4)
Dacă potrivit împrejurărilor bunurile nu pot fi reluate imediat de
consignant în caz de încetare a contractului prin renunţarea
consignatarului, acesta rămâne ţinut de obligaţiile sale de păstrare a
bunurilor, asigurare şi întreţinere a acestora până când acestea sunt
reluate de consignant. Acesta are obligaţia să întreprindă toate
diligenţele necesare reluării bunurilor imediat după încetarea
contractului, sub sancţiunea acoperirii cheltuielilor de conservare,
depozitare şi întreţinere.
Primirea, păstrarea şi asigurarea bunurilor
Art. 2.060.
-
(1)
Consignatarul va primi şi va păstra bunurile ca un bun proprietar şi le
va remite cumpărătorului sau consignantului, după caz, în starea în care
le-a primit spre vânzare.
(2)
Consignatarul va asigura bunurile la valoarea stabilită de părţile
contractului de consignaţie sau, în lipsă, la valoarea de circulaţie de
la data primirii lor în consignaţie. El va fi ţinut faţă de consignant
pentru deteriorarea sau pieirea bunurilor din cauze de forţă majoră ori
fapta unui terţ, dacă acestea nu au fost asigurate la primirea lor în
consignaţie ori asigurarea a expirat şi nu a fost reînnoită ori
societatea de asigurări nu a fost agreată de consignant. Consignatarul
este obligat să plătească cu regularitate primele de asigurare.
(3)
Consignantul va putea asigura bunurile pe cheltuiala consignatarului, dacă acesta omite să o facă.
(4)
Asigurările sunt contractate de drept în favoarea consignantului, cu
condiţia ca acesta să notifice asigurătorului contractul de consignaţie
înainte de plata despăgubirilor.
Vânzarea pe credit
Art. 2.061.
-
(1)
În cazul în care consignatarul primeşte autorizarea să vândă pe credit,
în condiţiile în care părţile nu convin altfel, atunci el poate acorda
cumpărătorului un termen pentru plata preţului de maximum 90 de zile şi
exclusiv pe bază de cambii acceptate sau bilete la ordin.
(2)
Dacă nu se prevede altfel prin contract, consignatarul este solidar
răspunzător cu cumpărătorul faţă de consignant pentru plata preţului
mărfurilor vândute pe credit.
Dreptul de retenţie
Art. 2.062.
-
(1)
În lipsă de stipulaţie contrară, consignatarul nu are un drept de
retenţie asupra bunurilor primite în consignaţie şi a sumelor cuvenite
consignantului, pentru creanţele sale asupra acestuia.
(2)
Obligaţiile consignatarului privind întreţinerea bunurilor rămân
valabile în caz de exercitare a dreptului de retenţie, dar cheltuielile
de depozitare incumbă consignantului, dacă exercitarea dreptului de
retenţie a fost întemeiată.
Încetarea contractului
Art. 2.063.
-
Contractul de consignaţie încetează prin revocarea sa de către
consignant, renunţarea consignatarului, din cauzele indicate în
contract, moartea, dizolvarea, falimentul, interdicţia sau radierea
consignantului ori a consignatarului.
§4.
Contractul de expediţie
Noţiune
Art. 2.064.
-
Contractul de expediţie este o varietate a contractului de comision prin
care expeditorul se obligă să încheie, în nume propriu şi în contul
comitentului, un contract de transport şi să îndeplinească operaţiunile
accesorii.
Revocarea
Art. 2.065.
-
Până la încheierea contractului de transport, comitentul poate revoca
ordinul de expediţie, plătind expeditorului cheltuielile şi o
compensaţie pentru diligenţele desfăşurate până la comunicarea revocării
ordinului de expediţie.
Contraordinul
Art. 2.066.
-
Din momentul încheierii contractului de transport, expeditorul este
obligat să exercite, la cererea comitentului, dreptul la contraordin
aplicabil contractului de transport.
Obligaţiile expeditorului
Art. 2.067.
-
(1)
În alegerea traseului, mijloacelor şi modalităţilor de transport al
mărfii expeditorul va respecta instrucţiunile comitentului, iar dacă nu
există asemenea instrucţiuni, va acţiona în interesul comitentului.
(2)
În cazul în care expeditorul îşi asumă şi obligaţia de predare a
bunurilor la locul de destinaţie, se prezumă că această obligaţie nu
este asumată faţă de destinatar.
(3)
Expeditorul nu are obligaţia de a asigura bunurile decât dacă aceasta a fost stipulată în contract sau rezultă din uzanţe.
(4)
Premiile, bonificaţiile şi reducerile tarifelor, obţinute de expeditor,
aparţin de drept comitentului, dacă nu se prevede altfel în contract.
Răspunderea expeditorului
Art. 2.068.
-
(1)
Expeditorul răspunde de întârzierea transportului, de pieirea,
pierderea, sustragerea sau stricăciunea bunurilor în caz de neglijenţă
în executarea expedierii, în special în ceea ce priveşte preluarea şi
păstrarea bunurilor, alegerea transportatorului ori a expeditorilor
intermediari.
(2)
Atunci când, fără motive temeinice, se abate de la modul de transport
indicat de comitent, expeditorul răspunde de întârzierea transportului,
pieirea, pierderea, sustragerea sau stricăciunea bunurilor, cauzată de
cazul fortuit, dacă el nu dovedeşte că aceasta s-ar fi produs chiar dacă
s-ar fi conformat instrucţiunilor primite.
Drepturile expeditorului
Art. 2.069.
-
(1)
Expeditorul are dreptul la comisionul prevăzut în contract sau, în
lipsă, stabilit potrivit tarifelor profesionale ori uzanţelor sau, dacă
acestea nu există, de către instanţă în funcţie de dificultatea
operaţiunii şi de diligenţele expeditorului.
(2)
Contravaloarea prestaţiilor accesorii şi cheltuielile se rambursează de
comitent pe baza facturilor sau altor înscrisuri care dovedesc
efectuarea acestora, dacă părţile nu au convenit anticipat o sumă
globală pentru comision, prestaţii accesorii şi cheltuieli care se
efectuează.
Expeditorul transportator
Art. 2.070.
-
Expeditorul care ia asupra sa obligaţia executării transportului, cu
mijloace proprii sau ale altuia, în tot sau în parte, are drepturile şi
obligaţiile transportatorului.
Termenul de prescripţie
Art. 2.071.
-
Dreptul la acţiune izvorând din contractul de expediţie se prescrie în
termen de un an socotit din ziua predării bunurilor la locul de
destinaţie sau din ziua în care ar fi trebuit să se facă predarea lor,
cu excepţia dreptului la acţiunea referitoare la transporturile care
încep sau se termină în afara Europei, care se prescrie în termen de 18
luni.
CAPITOLUL X
Contractul de agenţie
Noţiune
Art. 2.072.
-
(1)
Prin contractul de agenţie comitentul îl împuterniceşte în mod statornic
pe agent fie să negocieze, fie atât să negocieze, cât şi să încheie
contracte, în numele şi pe seama comitentului, în schimbul unei
remuneraţii, în una sau în mai multe regiuni determinate.
(2)
Agentul este un intermediar independent care acţionează cu titlu
profesional. El nu poate fi în acelaşi timp prepusul comitentului.
Domeniul de aplicare
Art. 2.073.
-
(1)
Dispoziţiile prezentului capitol nu se aplică activităţii persoanelor care:
a)
acţionează ca intermediar în cadrul burselor de valori şi al pieţelor
reglementate de mărfuri şi instrumente financiare derivate;
b)
au calitatea de agent sau broker de asigurări şi reasigurări;
c)
prestează un serviciu neremunerat în calitate de agent.
(2)
Nu constituie agent, în înţelesul prezentului capitol, persoana care:
a)
are calitatea de organ legal sau statutar al unei persoane juridice, având drept de reprezentare a acesteia;
b)
este asociat ori acţionar şi este împuternicită în mod legal să îi reprezinte pe ceilalţi asociaţi sau acţionari;
c)
are calitatea de administrator judiciar, lichidator, tutore, curator,
custode sau administrator-sechestru în raport cu comitentul.
Exclusivitatea
Art. 2.074.
-
(1)
Agentul nu poate negocia sau încheia pe seama sa, fără consimţământul
comitentului, în regiunea determinată prin contractul de agenţie,
contracte privind bunuri şi servicii similare celor care fac obiectul
contractului de agenţie.
(2)
În lipsă de stipulaţie contrară, agentul poate reprezenta mai mulţi
comitenţi, iar comitentul poate să contracteze cu mai mulţi agenţi, în
aceeaşi regiune şi pentru acelaşi tip de contracte.
(3)
Agentul poate reprezenta mai mulţi comitenţi concurenţi, pentru aceeaşi
regiune şi pentru acelaşi tip de contracte, numai dacă se stipulează
expres în acest sens.
Clauza de neconcurenţă
Art. 2.075.
-
(1)
În sensul prezentului capitol, prin clauză de neconcurenţă se înţelege
acea stipulaţie contractuală al cărei efect constă în restrângerea
activităţii profesionale a agentului pe perioada contractului de agenţie
sau ulterior încetării sale.
(2)
Clauza de neconcurenţă trebuie redactată în scris, sub sancţiunea nulităţii absolute.
(3)
Clauza de neconcurenţă se aplică doar pentru regiunea geografică sau
pentru grupul de persoane şi regiunea geografică la care se referă
contractul de agenţie şi doar pentru bunurile şi serviciile în legătură
cu care agentul este împuternicit să negocieze şi să încheie contracte.
Orice extindere a sferei clauzei de neconcurenţă este considerată
nescrisă.
(4)
Restrângerea activităţii prin clauza de neconcurenţă nu se poate întinde
pe o perioadă mai mare de 2 ani de la data încetării contractului de
agenţie. Dacă s-a stabilit un termen mai lung de 2 ani, acesta se va
reduce de drept la termenul maxim din prezentul alineat.
Vânzarea pe credit
Art. 2.076.
-
În lipsă de stipulaţie contrară, agentul nu poate vinde pe credit şi nu
poate acorda reduceri sau amânări de plată pentru creanţele
comitentului.
Reclamaţiile privind bunurile
Art. 2.077.
-
(1)
Agentul poate primi reclamaţii privind viciile bunurilor vândute sau
serviciilor prestate de comitent, fiind obligat să îl înştiinţeze de
îndată pe acesta.
(2)
La rândul său, agentul poate lua orice măsuri asigurătorii în interesul
comitentului, precum şi orice alte măsuri necesare pentru conservarea
drepturilor acestuia din urmă.
Forma contractului
Art. 2.078.
-
(1)
Contractul de agenţie se încheie în formă scrisă, autentică sau sub
semnătură privată. Dacă prin lege nu se prevede altfel, forma scrisă
este necesară numai pentru dovada contractului.
(2)
Oricare parte are dreptul să obţină de la cealaltă parte, la cerere, un
document scris semnat, cuprinzând conţinutul contractului de agenţie,
inclusiv modificările acestuia. Părţile nu pot renunţa la acest drept.
Obligaţiile agentului
Art. 2.079.
-
(1)
Agentul trebuie să îndeplinească, personal sau prin prepuşii săi,
obligaţiile ce decurg din împuternicirea care îi este dată, cu
bună-credinţă şi loialitate.
(2)
În mod special, agentul este obligat:
a)
să îi procure şi să îi comunice comitentului informaţiile care l-ar
putea interesa pe acesta privitoare la regiunile stabilite în contract,
precum şi să comunice toate celelalte informaţii necesare de care
dispune;
b)
să depună diligenţele necesare pentru negocierea şi, dacă este cazul,
încheierea contractelor pentru care este împuternicit, în condiţii cât
mai avantajoase pentru comitent;
c)
să respecte instrucţiunile rezonabile primite de la comitent;
d)
să ţină în registrele sale evidenţe separate pentru contractele care îl privesc pe fiecare comitent;
e)
să depoziteze bunurile sau eşantioanele într-o modalitate care să asigure identificarea lor.
(3)
Substituirea agentului în tot sau în parte este supusă regulilor aplicabile în materia contractului de mandat.
(4)
Agentul care se află în imposibilitate de a continua executarea
obligaţiilor ce îi revin trebuie să îl înştiinţeze de îndată pe
comitent, sub sancţiunea plăţii de daune-interese.
Obligaţiile comitentului
Art. 2.080.
-
(1)
În raporturile sale cu agentul, comitentul trebuie să acţioneze cu loialitate şi cu bună-credinţă.
(2)
În mod special, comitentul este obligat:
a)
să pună la dispoziţie agentului, în timp util şi într-o cantitate
corespunzătoare, mostre, cataloage, tarife şi orice altă documentaţie,
necesare agentului pentru executarea împuternicirii sale;
b)
să furnizeze agentului informaţiile necesare executării contractului de agenţie;
c)
să îl înştiinţeze pe agent, într-un termen rezonabil, atunci când
anticipează că volumul contractelor va fi semnificativ mai mic decât
acela la care agentul s-ar fi putut aştepta în mod normal;
d)
să plătească agentului remuneraţia în condiţiile şi la termenele stabilite în contract sau prevăzute de lege.
(3)
De asemenea, comitentul trebuie să îl informeze pe agent într-un termen
rezonabil cu privire la acceptarea, refuzul ori neexecutarea unui
contract negociat sau, după caz, încheiat de agent.
Renunţarea comitentului la încheierea contractelor sau actelor de comerţ negociate
Art. 2.081.
-
În cazul în care agentul a fost împuternicit doar să negocieze, iar
comitentul nu comunică în termen rezonabil acordul său pentru încheierea
contractului negociat de agent conform împuternicirii primite, se
consideră că a renunţat la încheierea acestuia.
Remuneraţia agentului
Art. 2.082.
-
(1)
Agentul are dreptul la o remuneraţie pentru toate contractele încheiate ca efect al intervenţiei sale.
(2)
Remuneraţia poate fi exprimată în cuantum fix sau variabil, prin
raportare la numărul contractelor sau actelor de comerţ, ori la valoarea
acestora, când se numeşte comision.
(3)
În lipsa unei stipulaţii exprese sau a unei prevederi legale, agentul
are dreptul la o remuneraţie stabilită potrivit uzanţelor aplicabile fie
în locul în care agentul îşi desfăşoară activitatea, fie în legătură cu
bunurile care fac obiectul contractului de agenţie.
(4)
Dacă nu există astfel de uzanţe, agentul este îndreptăţit să primească o
remuneraţie rezonabilă, în funcţie de toate aspectele referitoare la
contractele încheiate.
(5)
Dispoziţiile art. 2.083-2.087 sunt aplicabile numai în măsura în care agentul este remunerat total sau parţial cu un comision.
Condiţiile comisionului
Art. 2.083.
-
Agentul este îndreptăţit la comision pentru contractele încheiate pe
durata contractului de agenţie, dacă acestea sunt încheiate:
a)
ca urmare a intervenţiei sale;
b)
fără intervenţia agentului, dar cu un client procurat anterior de acesta pentru contracte sau acte de comerţ similare;
c)
cu un client dintr-o regiune sau grup de persoane determinate, pentru care agentul a primit împuternicire exclusivă.
Remunerarea după încetarea contractului
Art. 2.084.
-
(1)
Agentul este îndreptăţit la comision pentru un contract încheiat ulterior încetării contractului de agenţie, dacă:
a)
acesta a fost încheiat în principal datorită intervenţiei agentului pe
durata contractului de agenţie şi încheierea a avut loc într-un termen
rezonabil de la încetarea contractului de agenţie;
b)
comanda emisă de terţ a fost primită de comitent sau de agent anterior
încetării contractului de agenţie, în cazurile prevăzute de dispoziţiile
art. 2.083.
(2)
Agentul nu are dreptul la comisionul prevăzut la art. 2.083, dacă acesta
este datorat agentului precedent potrivit alin. (1), cu excepţia
cazului în care rezultă din circumstanţe că este echitabil ca agenţii să
împartă acel comision.
Dreptul la comision
Art. 2.085.
-
(1)
Dacă părţile nu convin altfel, dreptul la comision se naşte la data la care este îndeplinită una dintre condiţiile următoare:
a)
comitentul şi-a executat obligaţiile contractuale faţă de terţa persoană;
b)
comitentul ar fi trebuit să îşi execute obligaţiile contractuale potrivit convenţiei sale cu terţul;
c)
terţul şi-a executat obligaţiile contractuale.
(2)
Comisionul se plăteşte cel mai târziu în ultima zi a lunii care urmează trimestrului pentru care se datorează.
Dreptul la comision în cazul contractelor neexecutate
Art. 2.086.
-
(1)
Comisionul se datorează şi pentru contractele încheiate, dar la a căror
executare părţile acestora au renunţat, dacă agentul şi-a îndeplinit
obligaţiile.
(2)
Atunci când contractul încheiat nu se execută de către părţi ca urmare a
unor circumstanţe imputabile agentului, dreptul la comision se stinge
sau comisionul se reduce proporţional cu neexecutarea, după caz.
(3)
În caz de executare parţială din partea terţului, agentul este
îndreptăţit doar la plata unei părţi din comisionul stipulat,
proporţional cu executarea contractului încheiat între comitent şi terţ.
(4)
În ipotezele prevăzute la alin. (2) şi (3) comisioanele primite vor fi rambursate, după caz, în tot sau în parte.
Calculul valorii comisionului
Art. 2.087.
-
(1)
La sfârşitul fiecărui trimestru comitentul trebuie să trimită agentului
copiile de pe facturile care au fost expediate terţilor, precum şi
descrierea calculului valorii comisionului.
(2)
La cererea agentului, comitentul îi va comunica de îndată informaţiile
necesare calculării comisionului, inclusiv extrasele relevante din
registrele sale contabile.
(3)
Clauza prin care se derogă de la prevederile alin. (1) şi (2) în defavoarea agentului se consideră nescrisă.
Durata contractului
Art. 2.088.
-
Contractul de agenţie încheiat pe durată determinată, care continuă să
fie executat de părţi după expirarea termenului, se consideră prelungit
pe durată nedeterminată.
Denunţarea unilaterală
Art. 2.089.
-
(1)
Contractul de agenţie pe durată nedeterminată poate fi denunţat unilateral de oricare dintre părţi, cu un preaviz obligatoriu.
(2)
Dispoziţiile alin.(1) sunt aplicabile şi contractului de agenţie pe
durată determinată care prevede o clauză expresă privind posibilitatea
denunţării unilaterale anticipate.
(3)
În primul an de contract termenul de preaviz trebuie să aibă o durată de cel puţin o lună.
(4)
În cazul în care durata contractului este mai mare de un an, termenul
minim de preaviz se măreşte cu câte o lună pentru fiecare an suplimentar
început, fără ca durata termenului de preaviz să depăşească 6 luni.
(5)
Dacă părţile convin termene de preaviz mai lungi decât cele prevăzute la
alin. (3) şi (4), prin contractul de agenţie nu se pot stabili în
sarcina agentului termene de preaviz mai lungi decât cele stabilite în
sarcina comitentului.
(6)
Dacă părţile nu convin altfel, termenul de preaviz expiră la sfârşitul unei luni calendaristice.
(7)
Dispoziţiile alin. (1)-(6) se aplică în mod corespunzător şi
contractului pe durată determinată care este prelungit pe durată
nedeterminată potrivit dispoziţiilor art. 2.088. În acest caz, la
calculul termenului de preaviz se va ţine seama de întreaga perioadă a
contractului, cuprinzând atât durata determinată, cât şi perioada în
care acesta se consideră încheiat pe durată nedeterminată.
Denunţarea unilaterală în cazuri speciale
Art. 2.090.
-
(1)
În toate cazurile, contractul de agenţie poate fi denunţat fără preaviz
de oricare dintre părţi, cu repararea prejudiciilor astfel cauzate
celeilalte părţi, atunci când circumstanţe excepţionale, altele decât
forţa majoră ori cazul fortuit, fac imposibilă continuarea colaborării
dintre comitent şi agent.
(2)
În ipoteza prevăzută la alin. (1) contractul încetează la data primirii notificării scrise prin care acesta a fost denunţat.
Indemnizaţiile în caz de încetare a contractului
Art. 2.091.
-
(1)
La încetarea contractului de agenţie agentul are dreptul să primească de la comitent o indemnizaţie, în măsura în care:
a)
i-a procurat noi clienţi comitentului sau a sporit semnificativ volumul
operaţiunilor cu clienţii existenţi, iar comitentul obţine încă foloase
substanţiale din operaţiunile cu aceşti clienţi; şi
b)
plata acestei indemnizaţii este echitabilă, având în vedere
circumstanţele concrete, în special comisioanele pe care agentul ar fi
trebuit să le primească în urma operaţiunilor încheiate de comitent cu
clienţii prevăzuţi la lit. a), precum şi posibila restrângere a
activităţii profesionale a agentului din cauza existenţei în contractul
de agenţie a unei clauze de neconcurenţă.
(2)
Valoarea indemnizaţiei nu poate depăşi o sumă echivalentă cuantumului
unei remuneraţii anuale, calculată pe baza mediei anuale a
remuneraţiilor încasate de agent pe parcursul ultimilor 5 ani de
contract. Dacă durata contractului nu însumează 5 ani, remuneraţia
anuală este calculată pe baza mediei remuneraţiilor încasate în cursul
perioadei respective.
(3)
Acordarea indemnizaţiei prevăzute la alin. (1) nu aduce atingere dreptului agentului de a cere despăgubiri, în condiţiile legii.
(4)
În cazul în care contractul de agenţie încetează ca urmare a decesului
agentului, dispoziţiile alin. (1)-(3) se aplică în mod corespunzător.
(5)
Dreptul la indemnizaţia prevăzută la alin. (1) sau, după caz, la alin.
(4) se stinge dacă agentul ori, după caz, moştenitorul acestuia nu îl
pune în întârziere pe comitent, cu privire la pretenţiile sale, într-un
termen de un an de la data încetării contractului de agenţie.
Excepţii
Art. 2.092.
-
Agentul nu are dreptul la indemnizaţia prevăzută la art. 2.091 în următoarele situaţii:
a)
comitentul reziliază contractul din cauza încălcării de către agent a obligaţiilor sale;
b)
agentul denunţă unilateral contractul, cu excepţia cazului în care
această denunţare este motivată de circumstanţe precum vârsta,
infirmitatea ori boala agentului, în considerarea cărora, în mod
rezonabil, nu i se poate cere acestuia continuarea activităţilor;
c)
în cazul cesiunii contractului de agenţie prin înlocuirea agentului cu un terţ;
d)
dacă nu se convine altfel de către părţile contractului de agenţie, în
cazul novaţiei acestui contract prin înlocuirea agentului cu un terţ.
Ineficacitatea clauzei de neconcurenţă
Art. 2.093.
-
(1)
Comitentul nu se poate prevala de clauza de neconcurenţă atunci când contractul de agenţie încetează în următoarele situaţii:
a)
fără a fi aplicabile prevederile art. 2.090, comitentul denunţă
unilateral contractul de agenţie cu nerespectarea termenului de preaviz,
legal sau convenţional, şi fără a exista un motiv grav pentru care nu
respectă preavizul, pe care comitentul să îl fi comunicat de îndată
agentului;
b)
contractul de agenţie este reziliat ca urmare a culpei comitentului.
(2)
La cererea agentului instanţa poate, ţinând seama şi de interesele
legitime ale comitentului, să înlăture sau să limiteze efectele clauzei
de neconcurenţă, atunci când consecinţele prejudiciabile ale acesteia
pentru agent sunt grave şi vădit inechitabile.
Dispoziţiile imperative
Art. 2.094.
-
Nu se poate deroga în defavoarea intereselor agentului de la prevederile
art. 2.079, 2.080, 2.084, 2.085, art. 2.086 alin. (1), (2) şi (4), art.
2.091 şi 2.092. Orice clauză contrară este considerată nescrisă.
Punere în aplicare Art. 2.094. prin Lege 71/2011 : |
Art. 143. - |
Dispoziţiile art. 2.094 din Codul civil se aplică numai contractelor de
agenţie încheiate sau al căror termen a fost prelungit după data
intrării în vigoare a Codului civil. |
Alte dispoziţii aplicabile
Art. 2.095.
-
(1)
Dispoziţiile prezentului capitol se completează cu prevederile
referitoare la contractul de comision, în măsura în care acestea din
urmă sunt compatibile.
(2)
Dacă agentul are şi puterea de a-l reprezenta pe comitent la încheierea
contractelor, dispoziţiile prezentului capitol se completează în mod
corespunzător cu cele privind contractul de mandat cu reprezentare.
CAPITOLUL XI
Contractul de intermediere
Noţiune
Art. 2.096.
-
(1)
Intermedierea este contractul prin care intermediarul se obligă faţă de
client să îl pună în legătură cu un terţ, în vederea încheierii unui
contract.
(2)
Intermediarul nu este prepusul părţilor intermediate şi este independent faţă de acestea în executarea obligaţiilor sale.
Remunerarea intermediarului
Art. 2.097.
-
(1)
Intermediarul are dreptul la o remuneraţie din partea clientului numai
în cazul în care contractul intermediat se încheie ca urmare a
intermedierii sale.
(2)
În lipsa convenţiei părţilor sau a unor prevederi legale speciale,
intermediarul are dreptul la o remuneraţie în conformitate cu practicile
anterioare statornicite între părţi sau cu uzanţele existente între
profesionişti pentru astfel de contracte.
Restituirea cheltuielilor
Art. 2.098.
-
Intermediarul este îndreptăţit la restituirea cheltuielilor efectuate
pentru intermediere, dacă se stipulează expres în contract.
Remuneraţia în cazul pluralităţii de intermediari
Art. 2.099.
-
(1)
În cazul în care intermedierea a fost realizată de mai mulţi
intermediari, fiecare are dreptul la o cotă egală din remuneraţia
stabilită global, dacă prin contract nu s-a stipulat altfel.
(2)
Dispoziţiile alin. (1) se aplică atât în cazul în care pluralitatea de
intermediari rezultă din contracte de intermediere separate, cât şi în
cazul în care rezultă din acelaşi contract de intermediere.
Obligaţia de informare
Art. 2.100.
-
Intermediarul este obligat să comunice terţului toate informaţiile cu
privire la avantajele şi oportunitatea încheierii contractului
intermediat, cu condiţia să nu prejudicieze în mod culpabil interesele
clientului.
Comunicarea încheierii contractului intermediat
Art. 2.101.
-
(1)
Clientul are obligaţia să comunice intermediarului dacă s-a încheiat
contractul intermediat, în termen de cel mult 15 zile de la data
încheierii acestuia, sub sancţiunea dublării remuneraţiei, dacă prin
contract nu se prevede altfel.
(2)
De asemenea, în cazul în care remuneraţia se stabileşte în funcţie de
valoarea contractului intermediat sau alte elemente esenţiale ale
acestuia, clientul este obligat să le comunice în condiţiile indicate la
alin. (1).
Reprezentarea părţilor intermediate
Art. 2.102.
-
Intermediarul poate reprezenta părţile intermediate la încheierea
contractului intermediat sau a altor acte de executare a acestuia numai
dacă a fost împuternicit expres în acest sens.
CAPITOLUL XII
Contractul de depozit
SECŢIUNEA 1
Reguli comune privind contractul de depozit
§1.
Dispoziţii generale
Noţiune
Art. 2.103.
-
(1)
Depozitul este contractul prin care depozitarul primeşte de la deponent
un bun mobil, cu obligaţia de a-l păstra pentru o perioadă de timp şi de
a-l restitui în natură.
(2)
Remiterea bunului este o condiţie pentru încheierea valabilă a
contractului de depozit, cu excepţia cazului când depozitarul deţine
deja bunul cu alt titlu.
Proba
Art. 2.104.
-
Pentru a putea fi dovedit, contractul de depozit trebuie încheiat în scris.
Delimitarea
Art. 2.105.
-
(1)
Când sunt remise fonduri băneşti sau alte asemenea bunuri fungibile şi
consumptibile prin natura lor, acestea devin proprietatea celui care le
primeşte şi nu trebuie să fie restituite în individualitatea lor.
(2)
În această situaţie se aplică, în mod corespunzător, regulile de la
împrumutul de consumaţie, cu excepţia cazului în care intenţia
principală a părţilor a fost aceea ca bunurile să fie păstrate în
interesul celui care le predă. Existenţa acestei intenţii se prezumă
atunci când părţile au convenit că restituirea se poate cere anterior
expirării termenului pentru care bunurile au fost primite.
Remuneraţia depozitarului
Art. 2.106.
-
(1)
Depozitul este cu titlu gratuit, dacă din convenţia părţilor sau din
uzanţe ori din alte împrejurări, precum profesia depozitarului, nu
rezultă că trebuie să fie plătită o remuneraţie.
(2)
Când cuantumul remuneraţiei nu este stabilit prin contract, instanţa
judecătorească îl va stabili în raport cu valoarea serviciilor prestate.
§2.
Obligaţiile depozitarului
Diligenţa depozitarului
Art. 2.107.
-
(1)
Dacă nu s-a convenit altfel, depozitarul răspunde numai în cazul în care
nu a depus diligenţa dovedită pentru păstrarea propriilor sale bunuri.
(2)
În lipsă de stipulaţie contrară, atunci când depozitarul este remunerat
sau este un profesionist ori i s-a permis să se folosească de bunul
depozitat, el are obligaţia de a păstra bunul cu prudenţă şi diligenţă.
Folosirea bunului
Art. 2.108.
-
Depozitarul nu se poate servi de bunul încredinţat lui fără învoirea expresă sau prezumată a deponentului.
Răspunderea depozitarului incapabil
Art. 2.109.
-
Dacă depozitarul este minor sau pus sub interdicţie, deponentul poate
cere restituirea bunului remis atât timp cât acesta se află în mâinile
depozitarului incapabil. În cazul în care restituirea în natură nu mai
este posibilă, deponentul are dreptul de a cere să i se plătească o sumă
de bani egală cu valoarea bunului, dar numai până la concurenţa sumei
cu care s-a îmbogăţit depozitarul.
Dovada proprietăţii
Art. 2.110.
-
Dacă nu se prevede altfel prin lege, depozitarul nu poate solicita
deponentului să facă dovada că este proprietar al bunului depozitat.
Această dovadă nu poate fi cerută nici persoanei desemnate de către
deponent în vederea restituirii bunului.
Modul de executare
Art. 2.111.
-
Depozitarul este obligat să schimbe locul şi felul păstrării stabilite
prin contract, dacă această schimbare este necesară pentru a feri bunul
de pieire, pierdere, sustragere sau stricăciune şi este atât de urgentă
încât consimţământul deponentului nu ar putea fi aşteptat.
Încredinţarea bunului
Art. 2.112.
-
Depozitarul nu poate încredinţa altuia păstrarea bunului, fără
consimţământul deponentului, cu excepţia cazului în care este silit de
împrejurări să procedeze astfel.
Încredinţarea bunului către subdepozitar
Art. 2.113.
-
(1)
Depozitarul îndreptăţit să încredinţeze unei alte persoane păstrarea
bunului răspunde numai pentru alegerea acesteia sau pentru
instrucţiunile pe care i le-a dat, cu condiţia să fi adus de îndată la
cunoştinţa deponentului locul depozitului şi numele persoanei care a
primit bunul.
(2)
În caz contrar, depozitarul răspunde pentru fapta subdepozitarului ca pentru fapta sa proprie.
(3)
În toate cazurile, subdepozitarul răspunde faţă de deponent pentru fapta sa.
Răspunderea
Art. 2.114.
-
Depozitarul care, fără a avea acest drept, a schimbat locul sau felul
păstrării ori s-a folosit de bunul depozitat sau l-a încredinţat unei
terţe persoane răspunde şi pentru caz fortuit, cu excepţia situaţiei în
care dovedeşte că bunul ar fi pierit chiar şi dacă nu şi-ar fi depăşit
drepturile.
Denunţarea depozitului
Art. 2.115.
-
(1)
Deponentul poate să solicite oricând restituirea bunului depozitat,
chiar înăuntrul termenului convenit. El este însă obligat să ramburseze
depozitarului cheltuielile pe care acesta le-a făcut în considerarea
acestui termen.
(2)
Atunci când depozitarul a emis un înscris care face dovada depozitului
ori care conferă deţinătorului său dreptul de a retrage bunul depozitat,
depozitarul poate cere să îi fie înapoiat acel înscris.
(3)
Depozitarul îl poate constrânge pe deponent să reia bunul, dacă există
motive grave pentru aceasta, chiar înaintea expirării termenului
convenit.
(4)
În cazul în care nu s-a convenit un termen, depozitarul poate restitui
oricând bunul, dar poate fi obligat la plata de despăgubiri, dacă
restituirea este intempestivă sau are loc inoportun.
Restituirea bunului
Art. 2.116.
-
(1)
Dacă nu s-a convenit altfel, restituirea bunului primit trebuie să se
facă la locul unde acesta trebuia păstrat, iar cheltuielile ocazionate
de restituire sunt în sarcina deponentului. Totuşi, atunci când
depozitarul, fără să se fi aflat în ipoteza avută în vedere la art.
2.111, a schimbat unilateral locul păstrării bunului, deponentul poate
cere depozitarului fie să aducă bunul în acel loc în vederea
restituirii, fie să suporte diferenţa dintre cheltuielile prilejuite de
restituire şi acelea care s-ar fi făcut în lipsa acestei schimbări.
(2)
Bunul se restituie în starea în care acesta se află la momentul
restituirii. Deteriorarea ce nu a fost pricinuită de fapta depozitarului
rămâne în sarcina deponentului.
(3)
În caz de neexecutare culpabilă a obligaţiei de restituire, dacă bunul
nu poate fi recuperat în natură de către deponent, depozitarul are
obligaţia de a plăti despăgubiri, al căror cuantum se determină prin
raportare la valoarea de înlocuire a bunului, iar nu la valoarea pe care
acesta a avut-o la data la care a fost încheiat contractul.
Restituirea către moştenitorul deponentului
Art. 2.117.
-
(1)
În caz de deces al deponentului, bunul se restituie moştenitorului, la
cererea acestuia, chiar dacă prin contract fusese desemnată o altă
persoană în acest scop. Atunci când există mai mulţi moştenitori,
restituirea făcută unuia sau unora dintre aceştia nu le conferă alte
drepturi decât cele rezultate din aplicarea prevederilor legale
referitoare la moştenire.
(2)
Aceste reguli se aplică în mod corespunzător atunci când deponentul este persoană juridică.
Restituirea fructelor şi plata dobânzilor
Art. 2.118.
-
(1)
Depozitarul este obligat să restituie fructele bunului, dacă le-a perceput.
(2)
Depozitarul nu datorează dobândă pentru fondurile băneşti depozitate
decât din ziua în care a fost pus în întârziere să le restituie.
Pluralitatea de deponenţi sau de depozitari
Art. 2.119.
-
(1)
Când există mai mulţi deponenţi, iar obligaţia este indivizibilă sau
solidară între aceştia, depozitarul este liberat prin restituirea
bunului oricăruia dintre ei, dacă nu s-a stabilit altfel prin contractul
de depozit.
(2)
Dacă sunt mai mulţi depozitari, obligaţia de restituire revine aceluia
sau acelora în deţinerea cărora se află bunul, cu notificarea către
ceilalţi depozitari a efectuării restituirii.
Cazurile de nerestituire a bunului
Art. 2.120.
-
(1)
Depozitarul este apărat de obligaţia de a restitui bunul, dacă acesta
i-a fost cerut de către proprietar sau de o altă persoană îndreptăţită
ori dacă a fost rechiziţionat de autoritatea publică sau dacă i-a fost
în alt mod ridicat potrivit legii ori a pierit prin caz fortuit.
(2)
Atunci când în locul bunului care i-a fost ridicat sau care a pierit
depozitarul a primit o sumă de bani sau un alt bun, el este obligat să
le predea deponentului.
(3)
Dacă depozitarul descoperă că bunul depozitat fusese furat ori pierdut,
precum şi pe adevăratul proprietar al bunului, el trebuie să îl
informeze pe acesta din urmă despre depozitul ce i s-a făcut şi să îl
someze să îşi exercite drepturile într-un termen determinat şi
îndestulător, fără încălcarea dispoziţiilor penale aplicabile. Numai
după expirarea acelui termen depozitarul se poate libera prin
restituirea lucrului către deponent. În această perioadă, depozitarul
este îndreptăţit să primească aceeaşi remuneraţie ca şi în cursul
depozitului. Chiar şi atunci când contractul de depozit fusese încheiat
cu titlu gratuit, deponentul datorează, pentru această perioadă,
remuneraţie, al cărei cuantum se stabileşte potrivit art. 2.106 alin.
(2).
(4)
În toate cazurile, depozitarul este ţinut, sub sancţiunea obligării la
plata de despăgubiri, să denunţe deponentului procesul care i-a fost
intentat de revendicant, intervenirea rechiziţiei sau a altei măsuri de
ridicare ori faptul care îl împiedică să restituie bunul.
Obligaţia moştenitorului depozitarului
Art. 2.121.
-
Dacă moştenitorul depozitarului a vândut cu bună-credinţă bunul, fără să
fi ştiut că este depozitat, el este ţinut să înapoieze numai preţul
primit sau să cedeze deponentului acţiunea sa împotriva cumpărătorului,
dacă preţul nu i-a fost plătit.
§3.
Obligaţiile deponentului
Cheltuielile şi despăgubirile
Art. 2.122.
-
(1)
Deponentul este obligat să ramburseze depozitarului cheltuielile pe care acesta le-a făcut pentru păstrarea bunului.
(2)
Deponentul trebuie, de asemenea, să îl despăgubească pe depozitar pentru
toate pierderile suferite ca urmare a depozitării bunului, cu excepţia
cazului în care depozitarul a primit bunul cunoscând sau trebuind să
cunoască natura sa periculoasă.
Plata remuneraţiei
Art. 2.123.
-
(1)
Dacă nu s-a convenit altfel, plata remuneraţiei către depozitar se face la data restituirii bunului.
(2)
În lipsă de stipulaţie contrară, dacă restituirea are loc înainte de
termen, depozitarul nu are dreptul decât la partea din remuneraţie
convenită, corespunzătoare timpului cât a păstrat bunul.
SECŢIUNEA a 2-a
Depozitul necesar
Noţiune
Art. 2.124.
-
(1)
Dacă bunul a fost încredinţat unei persoane sub constrângerea unei
întâmplări neprevăzute, care făcea cu neputinţă alegerea persoanei
depozitarului şi întocmirea unui înscris constatator al contractului,
depozitul este necesar.
(2)
Depozitul necesar poate fi dovedit prin orice mijloc de probă, oricare ar fi valoarea lui.
Obligaţia de acceptare
Art. 2.125.
-
Depozitarul nu poate refuza primirea bunului decât în cazul în care are un motiv serios pentru aceasta.
Regim juridic
Art. 2.126.
-
(1)
Cu excepţia dispoziţiilor cuprinse în prezenta secţiune, depozitul
necesar este guvernat de regulile comune privind contractul de depozit.
(2)
Depozitarul răspunde, în caz de pieire a lucrului, conform regulilor aplicabile depozitului neremunerat.
SECŢIUNEA a 3-a
Depozitul hotelier
Răspunderea pentru bunurile aduse în hotel
Art. 2.127.
-
(1)
Persoana care oferă publicului servicii de cazare, denumită hotelier,
este răspunzătoare, potrivit regulilor privitoare la răspunderea
depozitarului, pentru prejudiciul cauzat prin furtul, distrugerea sau
deteriorarea bunurilor aduse de client în hotel.
(2)
Sunt considerate ca fiind aduse în hotel:
a)
bunurile aflate în hotel pe perioada cazării clientului;
b)
bunurile aflate în afara hotelului, pentru care hotelierul, un membru al
familiei sale ori un prepus al hotelierului îşi asumă obligaţia de
supraveghere pe perioada cazării clientului;
c)
bunurile aflate în hotel sau în afara acestuia, pentru care hotelierul,
un membru al familiei sale ori un prepus al hotelierului îşi asumă
obligaţia de supraveghere pentru un interval de timp rezonabil, anterior
sau ulterior cazării clientului.
(3)
Hotelierul răspunde şi pentru vehiculele clienţilor lăsate în garajul
sau în parcarea hotelului, precum şi pentru bunurile care, în mod
obişnuit, se găsesc în acestea.
(4)
În lipsă de stipulaţie contrară, dispoziţiile prezentei secţiuni nu se aplică în cazul animalelor de companie.
Răspunderea limitată
Art. 2.128.
-
Răspunderea hotelierului este limitată până la concurenţa unei valori de
o sută de ori mai mare decât preţul pentru o zi afişat pentru camera
oferită spre închiriere clientului.
Răspunderea nelimitată
Art. 2.129.
-
Răspunderea hotelierului este nelimitată:
a)
dacă prejudiciul este cauzat din culpa hotelierului sau a unei persoane pentru care acesta răspunde;
b)
dacă bunurile au fost încredinţate spre păstrare hotelierului;
c)
dacă hotelierul a refuzat primirea în depozit a bunurilor clientului pe care, potrivit legii, era obligat să le primească.
Lipsa răspunderii
Art. 2.130.
-
Hotelierul nu răspunde atunci când deteriorarea, distrugerea ori furtul bunurilor clientului este cauzată:
a)
de client, de persoana care îl însoţeşte sau care se află sub supravegherea sa ori de vizitatorii săi;
b)
de un caz de forţă majoră;
c)
de natura bunului.
Obligaţii ale hotelierului
Art. 2.131.
-
(1)
Hotelierul este obligat să primească în depozit documente, bani sau alte obiecte de valoare aparţinând clienţilor săi.
(2)
Hotelierul nu poate refuza depozitul acestor bunuri decât în cazul în
care, ţinând seama de importanţa şi condiţiile de exploatare ale
hotelului, acestea sunt excesiv de valoroase ori sunt incomode sau
periculoase.
(3)
Hotelierul poate să examineze bunurile care îi sunt predate spre
depozitare şi să ceară depozitarea acestora într-un loc închis sau
sigilat.
Cazul special
Art. 2.132.
-
Hotelierul care pune la dispoziţia clienţilor săi, în camerele de hotel,
o casă de valori nu este presupus a fi primit în depozit bunurile care
vor fi depuse de clienţii săi în casa de valori. În acest caz, sunt
aplicabile dispoziţiile art. 2.128.
Dovada
Art. 2.133.
-
Dovada introducerii bunurilor în hotel poate fi făcută prin martori, indiferent de valoarea acestor bunuri.
Decăderea din dreptul la repararea prejudiciului
Art. 2.134.
-
(1)
Clientul este decăzut din dreptul la repararea prejudiciului suferit
prin furtul, distrugerea sau deteriorarea bunurilor pe care le-a adus el
însuşi ori care au fost aduse pentru el în hotel dacă:
a)
în cel mult 24 de ore de la data la care a cunoscut prejudiciul nu a înştiinţat administraţia hotelului;
b)
nu a exercitat dreptul la acţiunea în repararea prejudiciului în termen de 6 luni de la data producerii acestuia.
(2)
Dispoziţiile alin. (1) nu sunt aplicabile în privinţa bunurilor prevăzute la art. 2.129 lit. b) şi c).
Dreptul de retenţie
Art. 2.135.
-
În cazul neplăţii de către client a preţului camerei şi a serviciilor
hoteliere prestate, hotelierul are un drept de retenţie asupra bunurilor
aduse de client, cu excepţia documentelor şi a efectelor personale fără
valoare comercială.
Valorificarea bunurilor
Art. 2.136.
-
Hotelierul poate cere valorificarea bunurilor asupra cărora şi-a
exercitat dreptul de retenţie, potrivit regulilor prevăzute de Codul de
procedură civilă în materia urmăririi silite mobiliare.
Localuri asimilate hotelurilor
Art. 2.137.
-
Dispoziţiile prezentei secţiuni se aplică în mod corespunzător şi
bunurilor aduse în sanatorii, spitale, pensiuni, vagoane de dormit şi
altele asemănătoare.
SECŢIUNEA a 4-a
Sechestrul convenţional
Noţiune
Art. 2.138.
-
Sechestrul convenţional este depozitul prin care două sau mai multe
persoane încredinţează unui terţ, denumit administrator-sechestru, unul
sau mai multe bunuri mobile ori imobile în privinţa cărora există o
contestaţie sau incertitudine juridică, cu obligaţia pentru acesta de a
le păstra şi a le restitui celui recunoscut ca titular al dreptului.
Obligaţiile, drepturile şi puterile administratorului-sechestru
Art. 2.139.
-
Obligaţiile, drepturile şi puterile administratorului-sechestru sunt
determinate prin convenţia părţilor, iar în lipsă se aplică regulile
prezentei secţiuni.
Conservarea şi înstrăinarea obiectului sechestrului
Art. 2.140.
-
(1)
Administratorul-sechestru este ţinut să păzească şi să conserve obiectul sechestrului cu diligenţa unui depozitar.
(2)
Dacă natura bunului o cere, administratorul-sechestru este ţinut să
îndeplinească acte de administrare, regulile din materia mandatului
fiind aplicabile în mod corespunzător.
(3)
Cu autorizarea instanţei judecătoreşti, administratorul-sechestru poate
să înstrăineze bunul, în cazul în care acesta nu poate fi conservat sau
dacă, pentru un alt motiv, măsura înstrăinării este vădit necesară.
Liberarea administratorului-sechestru
Art. 2.141.
-
(1)
Administratorul-sechestru trebuie să predea bunul celui desemnat de
instanţa judecătorească sau, după caz, celui indicat prin acordul
tuturor părţilor care l-au numit.
(2)
Până la finalizarea contestaţiei sau până la încetarea stării de
incertitudine juridică, administratorul-sechestru nu va putea fi liberat
decât prin acordul tuturor părţilor care l-au numit sau, pentru motive
temeinice, prin hotărâre judecătorească.
Remuneraţia, cheltuielile şi despăgubirile
Art. 2.142.
-
(1)
Dacă nu s-a convenit altfel, administratorul-sechestru are dreptul la o remuneraţie.
(2)
Chiar şi în cazul sechestrului cu titlu gratuit,
administratorul-sechestru are dreptul la restituirea tuturor
cheltuielilor făcute pentru conservarea şi administrarea bunului
sechestrat, precum şi la plata despăgubirilor pentru pierderile suferite
în legătură cu acesta.
Sechestrul judiciar
Art. 2.143.
-
Sechestrul poate fi dispus de instanţa de judecată, cu aplicarea
prevederilor Codului de procedură civilă şi, după caz, a dispoziţiilor
prezentei secţiuni.
CAPITOLUL XIII
Contractul de împrumut
SECŢIUNEA 1
Dispoziţii generale
Felurile împrumutului
Art. 2.144.
-
Împrumutul este de două feluri: împrumutul de folosinţă, numit şi comodat, şi împrumutul de consumaţie.
Promisiunea de împrumut
Art. 2.145.
-
Atunci când bunul se află în deţinerea beneficiarului, iar promitentul
refuză să încheie contractul, instanţa, la cererea celeilalte părţi,
poate să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract, dacă
cerinţele legii pentru validitatea acestuia sunt îndeplinite.
SECŢIUNEA a 2-a
Împrumutul de folosinţă
Noţiune
Art. 2.146.
-
Împrumutul de folosinţă este contractul cu titlu gratuit prin care o
parte, numită comodant, remite un bun mobil sau imobil celeilalte părţi,
numite comodatar, pentru a se folosi de acest bun, cu obligaţia de a-l
restitui după un anumit timp.
Calitatea de comodant
Art. 2.147.
-
Dacă nu i s-a interzis prin lege sau contract, orice persoană care are dreptul de a folosi bunul poate fi comodant.
Obligaţia comodatarului
Art. 2.148.
-
(1)
Comodatarul este ţinut să păzească şi să conserve bunul împrumutat cu prudenţa şi diligenţa unui bun proprietar.
(2)
Comodatarul nu poate folosi bunul împrumutat decât în conformitate cu
destinaţia acestuia determinată prin contract ori, în lipsă, după natura
bunului. El nu poate permite unui terţ să îl folosească decât cu
aprobarea prealabilă a comodantului.
Pieirea sau deteriorarea bunului
Art. 2.149.
-
(1)
Comodatarul nu răspunde pentru pierderea ori deteriorarea bunului
rezultată numai din folosinţa în scopul căreia bunul i-a fost
împrumutat.
(2)
Dacă însă comodatarul foloseşte bunul cu altă destinaţie decât aceea
pentru care i-a fost împrumutat sau dacă prelungeşte folosinţa după
scadenţa restituirii, comodatarul răspunde de pieirea sau deteriorarea
bunului, chiar dacă aceasta se datorează unei forţe majore, afară de
cazul când dovedeşte că bunul ar fi pierit ori s-ar fi deteriorat oricum
din cauza acelei forţe majore.
Posibilitatea salvării bunului
Art. 2.150.
-
Comodatarul răspunde pentru pieirea bunului împrumutat când aceasta este
cauzată de forţa majoră de care comodatarul l-ar fi putut feri
întrebuinţând un bun propriu sau când, neputând salva decât unul dintre
cele două bunuri, l-a preferat pe al său.
Cheltuielile făcute cu bunul
Art. 2.151.
-
(1)
Comodatarul suportă cheltuielile pe care le-a făcut pentru a folosi bunul.
(2)
Cu toate acestea, comodatarul are dreptul să îi fie rambursate
cheltuielile pentru lucrările necesare asupra bunului care nu puteau fi
prevăzute la încheierea contractului, atunci când comodantul, înştiinţat
în prealabil, nu s-a opus efectuării lor ori când, din cauza urgenţei
lucrărilor, acesta nu a putut fi înştiinţat în timp util.
Răspunderea comodantului pentru vicii ascunse
Art. 2.152.
-
Comodantul care, la data încheierii contractului, cunoştea viciile
ascunse ale bunului împrumutat şi care nu l-a prevenit pe comodatar
despre acestea este ţinut să repare prejudiciul suferit din această
cauză de comodatar.
Dreptul de retenţie
Art. 2.153.
-
În niciun caz, comodatarul nu poate invoca dreptul de retenţie pentru obligaţiile ce s-ar naşte în sarcina comodantului.
Pluralitatea de comodatari
Art. 2.154.
-
Dacă mai multe persoane au împrumutat împreună acelaşi bun, ele răspund solidar faţă de comodant.
Restituirea bunului
Art. 2.155.
-
(1)
Comodatarul este obligat sa înapoieze bunul la împlinirea termenului
convenit sau, în lipsă de termen, după ce s-a folosit de bun potrivit
convenţiei.
(2)
Dacă termenul nu este convenit şi fie contractul nu prevede
întrebuinţarea pentru care s-a împrumutat bunul, fie întrebuinţarea are
un caracter permanent, comodatarul este obligat să înapoieze bunul la
cererea comodantului.
Restituirea anticipată
Art. 2.156.
-
Comodantul poate cere restituirea bunului înainte de momentul prevăzut
la art. 2.155 alin. (1) atunci când are el însuşi o nevoie urgentă şi
neprevăzută de bun, atunci când comodatarul decedează sau atunci când
acesta îşi încalcă obligaţiile.
Titlul executoriu
Art. 2.157.
-
(1)
În ceea ce priveşte obligaţia de restituire, contractul de comodat
încheiat în formă autentică sau printr-un înscris sub semnătură privată
cu dată certă constituie titlu executoriu, în condiţiile legii, în cazul
încetării prin decesul comodatarului sau prin expirarea termenului.
(2)
Dacă nu s-a stipulat un termen pentru restituire, contractul de comodat
constituie titlu executoriu numai în cazul în care nu se prevede
întrebuinţarea pentru care s-a împrumutat bunul ori întrebuinţarea
prevăzută are un caracter permanent.
SECŢIUNEA a 3-a
Împrumutul de consumaţie
§1.
Dispoziţii comune
Noţiune. Capacitate
Art. 2.158.
-
(1)
Împrumutul de consumaţie este contractul prin care împrumutătorul remite
împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile şi
consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie
după o anumită perioadă de timp aceeaşi sumă de bani sau cantitate de
bunuri de aceeaşi natură şi calitate.
(2)
Atunci când o persoană acordă un împrumut fără a o face cu titlu
profesional, nu îi sunt aplicabile dispoziţiile legale privind
instituţiile de credit şi instituţiile financiare nebancare.
Natura împrumutului
Art. 2.159.
-
(1)
În lipsa unei stipulaţii contrare, împrumutul se prezumă a fi cu titlu gratuit.
(2)
Până la proba contrară, împrumutul care are ca obiect o sumă de bani se prezumă a fi cu titlu oneros.
Transferul proprietăţii şi al riscurilor
Art. 2.160.
-
Prin încheierea valabilă a contractului, împrumutatul devine proprietarul bunului şi suportă riscul pieirii acestuia.
Termenul de restituire stabilit de părţi
Art. 2.161.
-
Termenul de restituire se prezumă a fi stipulat în favoarea ambelor
părţi, iar dacă împrumutul este cu titlu gratuit, numai în favoarea
împrumutatului.
Termenul de restituire stabilit de instanţă
Art. 2.162.
-
(1)
Dacă nu a fost convenit un termen de restituire, acesta va fi stabilit
de instanţă, ţinându-se seama de scopul împrumutului, de natura
obligaţiei şi a bunurilor împrumutate, de situaţia părţilor şi de orice
altă împrejurare relevantă.
(2)
Dacă însă s-a stipulat că împrumutatul va plăti numai când va avea
resursele necesare, instanţa, constatând că împrumutatul le deţine sau
le putea obţine între timp, nu va putea acorda un termen de restituire
mai mare de 3 luni.
(3)
Cererea pentru stabilirea termenului de restituire se soluţionează
potrivit procedurii prevăzute de lege pentru ordonanţa preşedinţială.
Prescripţia
Art. 2.163.
-
În cazul prevăzut la art. 2.162 alin. (1), cererea este supusă
prescripţiei, care începe să curgă de la data încheierii contractului.
Restituirea împrumutului
Art. 2.164.
-
(1)
În lipsa unei stipulaţii contrare, împrumutatul este ţinut să restituie
aceeaşi cantitate şi calitate de bunuri pe care a primit-o, oricare ar
fi creşterea sau scăderea preţului acestora.
(2)
În cazul în care împrumutul poartă asupra unei sume de bani,
împrumutatul nu este ţinut să înapoieze decât suma nominală primită,
oricare ar fi variaţia valorii acesteia, dacă părţile nu au convenit
altfel.
(3)
Dacă nu este posibil să se restituie bunuri de aceeaşi natură, calitate
şi în aceeaşi cantitate, împrumutatul este obligat să plătească valoarea
lor la data şi locul unde restituirea trebuia să fie făcută.
Titlul executoriu
Art. 2.165.
-
Dispoziţiile art. 2.157 alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi împrumutului de consumaţie.
Răspunderea pentru vicii
Art. 2.166.
-
(1)
Împrumutătorul este ţinut, întocmai ca şi comodantul, să repare prejudiciul cauzat de viciile bunului împrumutat.
(2)
În cazul împrumutului cu titlu oneros, împrumutătorul este răspunzător
de prejudiciul suferit de împrumutat din cauza viciilor bunurilor
împrumutate, aplicându-se în mod corespunzător regulile referitoare la
garanţia vânzătorului.
§2.
Împrumutul cu dobândă
Domeniul de aplicare
Art. 2.167.
-
Dispoziţiile referitoare la împrumutul cu dobândă sunt aplicabile, în
mod corespunzător, ori de câte ori, în temeiul unui contract, se naşte
şi o obligaţie de plată, cu termen, a unei sume de bani ori a altor
bunuri de gen, în măsura în care nu există reguli particulare privind
validitatea şi executarea acelei obligaţii.
Modalităţi ale dobânzii
Art. 2.168.
-
Dobânda se poate stabili în bani ori în alte prestaţii sub orice titlu
sau denumire la care împrumutatul se obligă ca echivalent al folosinţei
capitalului.
Curgerea dobânzii
Art. 2.169.
-
Suma de bani împrumutată este purtătoare de dobândă din ziua în care a fost remisă împrumutatului.
Plata anticipată a dobânzii
Art. 2.170.
-
Plata anticipată a dobânzii nu se poate efectua decât pe cel mult 6
luni. Dacă rata dobânzii este determinabilă, eventualele surplusuri sau
deficite sunt supuse compensării de la o rată la alta, pe toată durata
împrumutului, cu excepţia ultimei rate care rămâne întotdeauna câştigată
în întregime de împrumutător.
CAPITOLUL XIV
Contractul de cont curent
Noţiune
Art. 2.171.
-
(1)
Contractul de cont curent este acela prin care părţile, denumite
curentişti, se obligă să înscrie într-un cont creanţele decurgând din
remiteri reciproce, considerându-le neexigibile şi indisponibile până la
închiderea contului.
(2)
Soldul creditor al contului la încheierea sa constituie o creanţă
exigibilă. Dacă plata acestuia nu este cerută, soldul constituie prima
remitere dintr-un nou cont şi contractul este considerat reînnoit pe
durată nedeterminată.
Creditele excluse
Art. 2.172.
-
(1)
Creanţele care nu pot face obiectul compensaţiei nu pot face obiectul
unui cont curent şi nu se vor înscrie în acesta sau, dacă sunt înscrise,
înscrierea se consideră nescrisă.
(2)
În cazul contractului încheiat între profesionişti, se vor înscrie în
cont exclusiv creanţele derivând din exerciţiul activităţii
profesionale, dacă nu se prevede expres contrariul.
Efectele principale
Art. 2.173.
-
Prin contractul de cont curent, proprietatea remiterilor se transferă
primitorului, prin înregistrarea acestora în cont. Obligaţiile născute
din remiterile anterioare se novează şi creanţele reciproce se
compensează până la concurenţa debitului şi creditului, sub rezerva
plăţii soldului creditor. Dobânzile curg pentru fiecare sumă de la data
înscrierii în cont până la încheierea contului şi se socotesc pe zile,
dacă părţile nu convin altfel.
Drepturile la plata comisioanelor şi la restituirea cheltuielilor
Art. 2.174.
-
Drepturile la plata comisioanelor şi la restituirea cheltuielilor pentru
operaţiunile înscrise în cont sunt la rândul lor incluse în cont, dacă
nu se prevede expres contrariul.
Acţiunile şi excepţiile referitoare la acte şi operaţiunile trecute în cont
Art. 2.175.
-
(1)
Înscrierea unei creanţe în cont curent nu împiedică exerciţiul
acţiunilor şi excepţiilor referitoare la validitatea actelor sau
operaţiunilor care au dat loc remiterilor.
(2)
Dacă un act sau o operaţiune este nulă, anulată, reziliată sau
rezolvită, înscrierea remiterilor efectuate în temeiul acestora este
stornată.
Garanţiile creanţelor înscrise în cont
Art. 2.176.
-
(1)
Garanţiile reale sau personale aferente creanţelor înscrise în cont
rămân în fiinţă şi vor fi exercitate asupra soldului creditor la
încheierea contului, în limita creditului garantat.
(2)
Dacă o creanţă garantată de un fideiusor sau de un coobligat a fost
înscrisă în cont, acesta rămâne obligat conform contractului de
fideiusiune pentru cuantumul datoriei garantate, faţă de curentistul
care, la închiderea contului, are un sold creditor.
Înscrierea unui titlu de credit
Art. 2.177.
-
Înscrierea în cont a unui titlu de credit este prezumată făcută sub rezerva încasării, dacă nu se prevede expres contrariul.
Înscrierea unei creanţe sub rezerva încasării
Art. 2.178.
-
(1)
În caz de cesiune de creanţă înscrisă în cont, înscrierea este făcută pe
riscul cesionarului, dacă din voinţa părţilor nu rezultă altfel sau
dacă nu este făcută cu rezerva expresă privind încasarea acesteia.
(2)
Dacă creanţa nu a fost plătită, curentistul cesionar poate fie să
restituie creanţa cedentului, stornând partida din cont, fie să îşi
valorifice drepturile împotriva debitorului. Curentistul cedent poate
storna creanţa în tot sau în parte, chiar şi după executarea
infructuoasă a debitorului, în proporţia creanţei rămase neacoperită
prin executare.
Încheierea contului
Art. 2.179.
-
(1)
Încheierea contului curent şi lichidarea soldului se fac la scadenţa
prevăzută în contract sau la momentul încetării contractului de cont
curent. Părţile pot decide termene intermediare de încheiere a contului,
iar în acest caz soldul creditor se înscrie ca prima partidă în noul
cont.
(2)
Soldul creditor constituie o creanţă lichidă şi exigibilă la care se va
calcula dobânda convenţională de la data încheierii contului, dacă nu
este trecută într-un cont nou. Dacă soldul nu este trecut într-un cont
nou, se va calcula, în lipsă de stipulaţie contrară, dobânda legală, de
la data încheierii contului.
Aprobarea contului
Art. 2.180.
-
(1)
Extrasul sau raportul de cont trimis de un curentist celuilalt se
prezumă aprobat, dacă nu este contestat de acesta din urmă în termenul
prevăzut în contract sau, în lipsa unui termen, într-un termen rezonabil
după practicile dintre părţi sau potrivit uzanţelor locului. În lipsa
unor astfel de practici sau uzanţe, se va ţine seama de natura
operaţiunilor şi situaţia părţilor.
(2)
Aprobarea contului nu exclude dreptul de a contesta ulterior contul
pentru erori de înregistrare sau de calcul, pentru omisiuni sau dublă
înregistrare, în termen de o lună de la data aprobării extrasului sau
raportului de cont ori de la încheierea contului, sub sancţiunea
decăderii. Contestarea contului se face prin scrisoare recomandată
trimisă celeilalte părţi în termenul de o lună.
Executarea şi poprirea
Art. 2.181.
-
(1)
Numai soldul creditor rezultat la încheierea contului curent poate fi
supus executării sau popririi pornite contra unuia dintre curentişti.
(2)
Creditorii oricăruia dintre curentişti pot solicita instanţei să
dispună, pe cale de ordonanţă preşedinţială, încheierea înainte de
termen a contului curent, pentru executarea sau poprirea soldului
rezultat în favoarea curentistului debitor.
Termenul de prescripţie
Art. 2.182.
-
Dreptul la acţiune pentru rectificarea erorilor de calcul, făcute cu
ocazia stabilirii soldului, a omisiunilor, a înscrierilor duble şi
altora asemenea se va prescrie în termen de un an de la data comunicării
extrasului de cont curent.
Încetarea contractului de cont curent
Art. 2.183.
-
(1)
Contractul de cont curent încetează de drept la expirarea termenului
convenit expres de părţi în cuprinsul contractului sau ulterior, prin
convenţie separată încheiată în formă scrisă.
(2)
În cazul contractului încheiat pe durată nedeterminată, fiecare parte
poate declara încetarea acestuia la încheierea contului, înştiinţând-o
pe cealaltă parte cu 15 zile înainte. Dacă părţile nu au convenit
altfel, contractul de cont curent pe durată nedeterminată se consideră
că are ca termen intermediar de încheiere a contului ultima zi a
fiecărei luni.
(3)
În caz de incapacitate, insolvenţă sau moarte, oricare dintre
curentişti, reprezentantul incapabilului sau moştenitorul poate denunţa
contractul înştiinţând cealaltă parte cu 15 zile înainte.
CAPITOLUL XV
Contul bancar curent şi alte contracte bancare
SECŢIUNEA 1
Contul bancar curent
Dreptul de a dispune de soldul creditor
Art. 2.184.
-
În cazul în care depozitul bancar, creditul sau orice altă operaţiune
bancară se realizează prin contul curent, titularul contului poate să
dispună în orice moment de soldul creditor al contului, cu respectarea
termenului de preaviz, dacă acesta a fost convenit de părţi.
Compensarea reciprocă a soldurilor
Art. 2.185.
-
În cazul în care între instituţia de credit şi client există mai multe
raporturi juridice sau mai multe conturi, chiar şi în monede diferite,
soldurile active şi pasive se compensează reciproc, afară de cazul în
care părţile au convenit altfel.
Cotitularii unui cont curent
Art. 2.186.
-
În cazul în care un cont curent are mai mulţi titulari şi s-a convenit
că fiecare dintre aceştia are dreptul să dispună singur efectuarea de
operaţiuni în cont, cotitularii sunt consideraţi creditori sau debitori
în solidar pentru soldul contului.
Contul curent indiviz
Art. 2.187.
-
(1)
În cazul în care titularul contului decedează, până la efectuarea
partajului, moştenitorii sunt consideraţi titulari coindivizari ai
contului, pentru efectuarea operaţiunilor în cont fiind necesar
consimţământul tuturor coindivizarilor.
(2)
Creditorul personal al unuia dintre comoştenitori nu poate urmări silit
prin poprire soldul creditor al contului indiviz. El poate doar să ceară
partajul.
(3)
Comoştenitorii sunt ţinuţi divizibil faţă de instituţia de credit pentru
soldul debitor al contului, dacă prin lege sau prin convenţie nu se
stabileşte altfel.
(4)
Dispoziţiile prezentului articol sunt aplicabile în mod corespunzător şi
în alte cazuri de indiviziune între titularii contului curent, dacă
prin lege nu se prevede altfel.
Denunţarea unilaterală
Art. 2.188.
-
În cazul în care contractul de cont bancar curent este încheiat pe
durată nedeterminată, oricare dintre părţi poate să denunţe contractul
de cont curent, cu respectarea unui termen de preaviz de 15 zile, dacă
din contract sau din uzanţe nu rezultă un alt termen, sub sancţiunea de
daune-interese.
Executarea împuternicirilor primite
Art. 2.189.
-
(1)
Instituţia de credit este ţinută, potrivit dispoziţiilor prevăzute în
materia contractului de mandat, pentru executarea împuternicirilor
primite de la client.
(2)
Dacă împuternicirea primită trebuie executată pe o piaţă unde nu există
sucursale ale instituţiei de credit, aceasta poate să împuternicească la
rândul ei o filială a sa, o instituţie de credit corespondentă sau o
altă instituţie de credit ori o altă entitate agreată de titularul de
cont şi instituţia de credit.
Termenul de prescripţie
Art. 2.190.
-
(1)
Dreptul la acţiunea în restituirea soldului creditor rezultat la
închiderea contului curent se prescrie în termen de 5 ani de la data
închiderii contului curent.
(2)
În cazul în care contul curent a fost închis din iniţiativa instituţiei
de credit, termenul de prescripţie se calculează de la data la care
titularul sau, după caz, fiecare cotitular al contului a fost notificat
în acest sens prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire la
ultimul domiciliu sau sediu adus la cunoştinţa instituţiei de credit.
Punere în aplicare SECŢIUNEA 1 prin Lege 71/2011 : |
Art. 144. - |
Efectele contractului de cont bancar curent încheiat înainte de data
intrării în vigoare a Codului civil şi care s-a încheiat pe termen
nedeterminat sunt guvernate de legea în vigoare la data producerii lor. |
SECŢIUNEA a 2-a
Depozitul bancar
Depozitul de fonduri
Art. 2.191.
-
(1)
Prin constituirea unui depozit de fonduri la o instituţie de credit,
aceasta dobândeşte proprietatea asupra sumelor de bani depuse şi este
obligată să restituie aceeaşi cantitate monetară, de aceeaşi specie, la
termenul convenit sau, după caz, oricând, la cererea deponentului, cu
respectarea termenului de preaviz stabilit de părţi ori, în lipsă, de
uzanţe.
(2)
În lipsă de stipulaţie contrară, depunerile şi retragerile se efectuează
la sediul unităţii operative a instituţiei de credit unde a fost
constituit depozitul.
(3)
Instituţia de credit este obligată să asigure, în mod gratuit,
informarea clientului cu privire la operaţiunile efectuate în conturile
sale. În cazul în care clientul nu solicită altfel, această informare se
realizează lunar, în condiţiile şi în modalităţile convenite de părţi.
Dispoziţiile art. 2.180 sunt aplicabile în mod corespunzător.
Depozitul de titluri
Art. 2.192.
-
(1)
Prin constituirea unui depozit de titluri, instituţia de credit este
împuternicită cu administrarea acestora. În lipsă de dispoziţii
speciale, prevederile art. 792-857 sunt aplicabile în mod corespunzător.
(2)
Instituţia de credit are dreptul la rambursarea cheltuielilor efectuate
pentru operaţiunile necesare, precum şi la o remuneraţie, în măsura
stabilită prin convenţie sau prin uzanţe.
(3)
Este considerată nescrisă orice clauză prin care instituţia de credit
este exonerată de răspundere pentru neexecutarea obligaţiilor care îi
revin în administrarea titlurilor cu prudenţă şi diligenţă.
SECŢIUNEA a 3-a
Facilitatea de credit
Noţiune
Art. 2.193.
-
Facilitatea de credit este contractul prin care o instituţie de credit, o
instituţie financiară nebancară sau orice altă entitate autorizată prin
lege specială, denumită finanţator, se obligă să ţină la dispoziţia
clientului o sumă de bani pentru o perioadă de timp determinată sau
nedeterminată.
Utilizarea creditului
Art. 2.194.
-
Dacă părţile nu au stipulat altfel, clientul poate să utilizeze creditul
în mai multe tranşe, potrivit uzanţelor, şi poate, prin rambursări
succesive, să reînnoiască suma disponibilă.
Denunţarea unilaterală
Art. 2.195.
-
(1)
În lipsa unei clauze contrare, finanţatorul nu poate să denunţe
contractul înainte de împlinirea termenului decât pentru motive
temeinice, dacă acestea privesc beneficiarul facilităţii de credit.
(2)
Denunţarea unilaterală stinge de îndată dreptul clientului de a utiliza
creditul, iar finanţatorul trebuie să acorde un termen de cel puţin 15
zile pentru restituirea sumelor utilizate şi a accesoriilor acestora.
(3)
Dacă facilitatea de credit s-a încheiat pe durată nedeterminată, fiecare
dintre părţi poate să denunţe contractul, cu respectarea unui termen de
preaviz de 15 zile, dacă din contract sau din uzanţe nu rezultă altfel.
Punere în aplicare SECŢIUNEA a 3-a prin Lege 71/2011 : |
Art. 145. - |
Efectele contractului de facilitate de credit încheiat înainte de data
intrării în vigoare a Codului civil şi care s-a încheiat pe termen
nedeterminat sunt guvernate de legea în vigoare la data producerii lor. |
SECŢIUNEA a 4-a
Închirierea casetelor de valori
Obligaţia prestatorului
Art. 2.196.
-
În executarea contractului de închiriere a casetei de valori, instituţia
de credit sau o altă entitate care prestează în condiţiile legii astfel
de servicii, denumită prestator, răspunde faţă de client pentru
asigurarea unei încăperi adecvate şi sigure, precum şi pentru
integritatea casetei.
Deschiderea casetei de valori
Art. 2.197.
-
(1)
În cazul în care caseta este închiriată mai multor persoane, oricare
dintre acestea poate cere deschiderea casetei, dacă nu s-a stipulat
altfel prin contract.
(2)
În caz de deces al clientului sau al unuia dintre clienţii care foloseau
aceeaşi casetă, prestatorul, odată ce a fost înştiinţat, nu poate să
consimtă la deschiderea casetei decât cu acordul tuturor celor
îndreptăţiţi sau, în lipsă, în condiţiile stabilite de instanţa de
judecată.
(3)
Dispoziţiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul
încetării sau reorganizării persoanei juridice. În acest caz poate
solicita deschiderea casetei de valori administratorul judiciar sau
lichidatorul judiciar.
Deschiderea forţată a casetei de valori
Art. 2.198.
-
(1)
La împlinirea termenului prevăzut în contract, după expirarea unei
perioade de 3 luni de la notificarea adresată clientului, prestatorul
poate cere instanţei de judecată, pe cale de ordonanţă preşedinţială,
autorizarea de a deschide caseta de valori. Notificarea clientului se
poate face prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire la
ultimul domiciliu sau sediu adus la cunoştinţa instituţiei de credit.
(2)
Deschiderea casetei de valori se face în prezenţa unui notar public şi,
după caz, cu respectarea măsurilor de prudenţă stabilite de instanţă.
(3)
Instanţa de judecată poate, de asemenea, să dispună măsuri de conservare
a obiectelor descoperite, precum şi vânzarea acestora în măsura
necesară acoperirii chiriei şi cheltuielilor efectuate de prestator,
precum şi, dacă este cazul, a prejudiciului cauzat acestuia.
CAPITOLUL XVI
Contractul de asigurare
SECŢIUNEA 1
Dispoziţii comune
Noţiune
Art. 2.199.
-
(1)
Prin contractul de asigurare, contractantul asigurării sau asiguratul se
obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta din urmă se
obligă ca, în cazul producerii riscului asigurat, să plătească o
indemnizaţie, după caz, asiguratului, beneficiarului asigurării sau
terţului păgubit.
(2)
Contractantul asigurării este persoana care încheie contractul pentru
asigurarea unui risc privind o altă persoană ori pentru bunuri sau
activităţi ale acesteia şi se obligă faţă de asigurător să plătească
prima de asigurare.
Forma şi dovada
Art. 2.200.
-
(1)
Pentru a putea fi dovedit, contractul de asigurare trebuie să fie
încheiat în scris. Contractul nu poate fi probat cu martori, chiar
atunci când există un început de dovadă scrisă. Dacă documentele de
asigurare au dispărut prin forţă majoră sau caz fortuit şi nu există
posibilitatea obţinerii unui duplicat, existenţa şi conţinutul lor pot
fi dovedite prin orice mijloc de probă.
(2)
Încheierea contractului de asigurare se constată prin poliţa de
asigurare sau certificatul de asigurare emis şi semnat de asigurător ori
prin nota de acoperire emisă şi semnată de brokerul de asigurare.
(3)
Documentele care atestă încheierea unei asigurări pot fi semnate şi certificate prin mijloace electronice.
Poliţa de asigurare
Art. 2.201.
-
(1)
Poliţa de asigurare trebuie să indice cel puţin:
a)
numele sau denumirea, domiciliul ori sediul părţilor contractante,
precum şi numele beneficiarului asigurării, dacă acesta nu este parte la
contract;
b)
obiectul asigurării;
c)
riscurile ce se asigură;
d)
momentul începerii şi cel al încetării răspunderii asigurătorului;
e)
primele de asigurare;
f)
sumele asigurate.
(2)
Alte elemente pe care trebuie să le cuprindă poliţa de asigurare se
stabilesc prin norme adoptate de organul de stat în a cărui competenţă,
potrivit legii, intră supravegherea activităţii din domeniul
asigurărilor.
Categoriile de poliţe de asigurare
Art. 2.202.
-
Poliţa de asigurare poate fi, după caz, nominativă, la ordin sau la purtător.
Informaţiile privind riscul
Art. 2.203.
-
(1)
Persoana care contractează asigurarea este obligată să răspundă în scris
la întrebările formulate de asigurător, precum şi să declare, la data
încheierii contractului, orice informaţii sau împrejurări pe care le
cunoaşte şi care, de asemenea, sunt esenţiale pentru evaluarea riscului.
(2)
Dacă împrejurările esenţiale privind riscul se modifică în cursul
executării contractului, asiguratul este obligat să comunice în scris
asigurătorului modificarea survenită. Aceeaşi obligaţie îi revine şi
contractantului asigurării care a luat cunoştinţă de modificarea
survenită.
Declaraţiile inexacte sau reticenţa privind riscul
Art. 2.204.
-
(1)
În afară de cauzele generale de nulitate, contractul de asigurare este
nul în caz de declaraţie inexactă sau de reticenţă făcută cu
rea-credinţă de către asigurat ori contractantul asigurării cu privire
la împrejurări care, dacă ar fi fost cunoscute de către asigurător, l-ar
fi determinat pe acesta să nu îşi dea consimţământul ori să nu îl dea
în aceleaşi condiţii, chiar dacă declaraţia sau reticenţa nu a avut
influenţă asupra producerii riscului asigurat. Primele plătite rămân
dobândite asigurătorului, care, de asemenea, poate cere şi plata
primelor cuvenite până la momentul la care a luat cunoştinţă de cauza de
nulitate.
(2)
Declaraţia inexactă sau reticenţa din partea asiguratului ori a
contractantului asigurării a cărui rea-credinţă nu a putut fi stabilită
nu atrage nulitatea asigurării. În cazul în care constatarea declaraţiei
inexacte sau a reticenţei are loc anterior producerii riscului
asigurat, asigurătorul are dreptul fie de a menţine contractul
solicitând majorarea primei, fie de a rezilia contractul la împlinirea
unui termen de 10 zile calculate de la notificarea primită de asigurat,
restituindu-i acestuia din urmă partea din primele plătite aferentă
perioadei în cadrul căreia asigurarea nu mai funcţionează. Atunci când
constatarea declaraţiei inexacte sau a reticenţei are loc ulterior
producerii riscului asigurat, indemnizaţia se reduce în raport cu
proporţia dintre nivelul primelor plătite şi nivelul primelor ce ar fi
trebuit să fie plătite.
Lipsa riscului asigurat
Art. 2.205.
-
(1)
Contractul de asigurare se desfiinţează de drept în cazul în care,
înainte ca obligaţia asigurătorului să înceapă a produce efecte, riscul
asigurat s-a produs ori producerea acestuia a devenit imposibilă, precum
şi dacă, după ce obligaţia menţionată a început să producă efecte,
intervenirea riscului asigurat a devenit imposibilă. Atunci când
asiguratul sau contractantul asigurării a plătit, fie şi parţial, prima
de asigurare, acesta este îndreptăţit să o recupereze proporţional cu
perioada neexpirată a contractului de asigurare.
(2)
Diferenţa dintre prima plătită şi cea calculată conform alin. (1) se
restituie asiguratului sau contractantului asigurării numai în cazurile
în care nu s-au plătit ori nu se datorează despăgubiri pentru evenimente
produse în perioada de valabilitate a asigurării.
Plata primelor de asigurare
Art. 2.206.
-
(1)
Asiguratul este obligat să plătească primele de asigurare la termenele stabilite în contract.
(2)
Părţile pot conveni ca plata primelor de asigurare să se facă integral
ori în rate. Dacă nu s-a convenit altfel, plata se face la sediul
asigurătorului sau al împuterniciţilor acestuia.
(3)
Dovada plăţii primelor de asigurare revine asiguratului.
(4)
Dacă nu s-a convenit altfel, asigurătorul poate rezilia contractul în
cazul în care sumele datorate de asigurat, cu titlu de primă, nu sunt
plătite la scadenţă.
(5)
Asigurătorul este obligat să îl informeze pe asigurat în privinţa
consecinţelor neplăţii primelor la termenul de plată pentru cazul
prevăzut la alin. (4) şi să prevadă aceste consecinţe în contractul de
asigurare.
(6)
Asigurătorul are dreptul de a compensa primele ce i se datorează până la
sfârşitul anului de asigurare, în temeiul oricărui contract, cu orice
indemnizaţie cuvenită asiguratului sau beneficiarului.
Comunicarea producerii riscului asigurat
Art. 2.207.
-
(1)
Asiguratul este obligat să comunice asigurătorului producerea riscului
asigurat, în termenul prevăzut în contractul de asigurare.
(2)
În caz de neîndeplinire a obligaţiei prevăzute la alin. (1),
asigurătorul are dreptul să refuze plata indemnizaţiei, dacă din acest
motiv nu a putut determina cauza producerii evenimentului asigurat şi
întinderea pagubei.
(3)
Comunicarea producerii riscului asigurat se poate face şi către brokerul
de asigurare care, în acest caz, are obligaţia de a face la rândul său
comunicarea către asigurător, în termenul prevăzut în contractul de
asigurare.
Plata indemnizaţiei de asigurare
Art. 2.208.
-
(1)
În cazul producerii riscului asigurat, asigurătorul trebuie să plătească
indemnizaţia de asigurare în condiţiile prevăzute în contract. Atunci
când există neînţelegere asupra cuantumului indemnizaţiei de asigurare,
partea necontestată din aceasta se va plăti de asigurător anterior
soluţionării neînţelegerii prin bună învoială sau de către instanţa
judecătorească.
(2)
În cazurile stabilite prin contractul de asigurare, în asigurările de
bunuri şi de răspundere civilă, asigurătorul nu datorează indemnizaţie
dacă riscul asigurat a fost produs cu intenţie de către asigurat, de
beneficiarul asigurării ori de un membru din conducerea persoanei
juridice asigurate, care lucrează în această calitate.
(3)
În cazul în care părţile convin, dispoziţiile alin. (2) se aplică şi atunci când riscul asigurat a fost produs de către:
a)
persoanele fizice majore care, în mod statornic, locuiesc şi gospodăresc împreună cu asiguratul sau beneficiarul asigurării;
b)
prepuşii asiguratului sau ai beneficiarului asigurării.
Denunţarea unilaterală a contractului
Art. 2.209.
-
Denunţarea contractului de asigurare de către una dintre părţi se poate
efectua numai cu respectarea unui termen de preaviz de cel puţin 20 de
zile calculate de la data primirii notificării de către cealaltă parte.
Subrogarea asigurătorului
Art. 2.210.
-
(1)
În limitele indemnizaţiei plătite, asigurătorul este subrogat în toate
drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva
celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepţia asigurărilor de
persoane.
(2)
Asiguratul răspunde pentru prejudiciile aduse asigurătorului prin acte
care ar împiedica realizarea dreptului prevăzut la alin. (1).
(3)
Asigurătorul poate renunţa, în tot sau în parte, la exercitarea dreptului conferit de alin. (1).
Opozabilitatea contractului
Art. 2.211.
-
Asigurătorul poate opune titularului sau deţinătorului documentului de
asigurare ori terţului sau beneficiarului asigurării care invocă
drepturi ce decurg din acest document toate apărările întemeiate pe
contractul încheiat iniţial.
Cesiunea asigurării
Art. 2.212.
-
(1)
Asigurătorul poate cesiona contractul de asigurare numai cu acordul scris al asiguratului.
(2)
Dispoziţiile alin. (1) nu sunt aplicabile cesiunilor de portofolii între asigurători, în condiţiile reglementărilor speciale.
Domeniul de aplicare
Art. 2.213.
-
Asigurările obligatorii se reglementează prin legi speciale.
SECŢIUNEA a 2-a
Asigurarea de bunuri
Noţiune
Art. 2.214.
-
În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea
riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului,
beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite.
Interesul asigurării
Art. 2.215.
-
Asiguratul trebuie să aibă un interes cu privire la bunul asigurat.
Prevenirea producerii riscului asigurat
Art. 2.216.
-
(1)
Asiguratul este obligat să întreţină bunul asigurat în condiţii
corespunzătoare, în scopul prevenirii producerii riscului asigurat.
(2)
Asigurătorul are dreptul să verifice modul în care bunul asigurat este întreţinut, în condiţiile stabilite prin contract.
(3)
În cazurile prevăzute în contract, la producerea riscului, asiguratul
este obligat să ia pe seama asigurătorului şi în cadrul sumei asigurate,
potrivit cu împrejurările, măsuri pentru limitarea pagubelor.
Despăgubirea
Art. 2.217.
-
(1)
Despăgubirea se stabileşte în funcţie de starea bunului din momentul
producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăşi valoarea bunului din
acel moment, cuantumul pagubei şi nici suma asigurată.
(2)
Părţile pot stipula o clauză conform căreia asiguratul rămâne propriul
său asigurător pentru o franşiză, în privinţa căreia asigurătorul nu
este obligat să plătească despăgubire.
Asigurarea parţială
Art. 2.218.
-
În cazul în care contractul de asigurare s-a încheiat pentru o sumă
asigurată care este inferioară valorii bunului şi dacă părţile nu au
stipulat altfel, despăgubirea cuvenită se reduce corespunzător
raportului dintre suma prevăzută în contract şi valoarea bunului.
Asigurarea multiplă
Art. 2.219.
-
(1)
Asiguratul trebuie să declare existenţa tuturor asigurărilor referitoare
la acelaşi bun, această obligaţie revenindu-i atât la data încheierii
contractelor de asigurare, cât şi pe parcursul executării acestora.
(2)
Atunci când există mai multe asigurări încheiate pentru acelaşi bun,
fiecare asigurător este obligat la plată proporţional cu suma asigurată
şi până la concurenţa acesteia, fără ca asiguratul să poată încasa o
despăgubire mai mare decât prejudiciul efectiv, consecinţă directă a
riscului.
Înstrăinarea bunului asigurat
Art. 2.220.
-
(1)
Dacă nu s-a convenit altfel, înstrăinarea bunului asigurat nu determină
încetarea contractului de asigurare, care va produce efecte între
asigurător şi dobânditor.
(2)
Asiguratul care nu comunică asigurătorului înstrăinarea survenită şi
dobânditorului existenţa contractului de asigurare rămâne obligat să
plătească primele care devin scadente ulterior datei înstrăinării.
SECŢIUNEA a 3-a
Asigurările de credite şi garanţii şi asigurările de pierderi financiare
Asigurările de credite şi garanţii
Art. 2.221.
-
(1)
Asigurările de credite şi garanţii pot avea ca obiect acoperirea
riscurilor de insolvabilitate generală, de credit de export, de vânzare
cu plata preţului în rate, de credit ipotecar, de credit agricol, de
garanţii directe sau indirecte, precum şi altele asemenea, conform
normelor adoptate de organul de stat în a cărui competenţă, potrivit
legii, intră supravegherea activităţii din domeniul asigurărilor.
(2)
Dacă s-a convenit ca printr-un contract de asigurare directă de credite
şi garanţii să se acopere riscul ca un debitor al asiguratului să nu
plătească un credit care i s-a acordat, asigurătorul nu poate condiţiona
plata indemnizaţiei de asigurare de declanşarea de către asigurat
împotriva acelui debitor a procedurilor de reparare a prejudiciului,
inclusiv prin executare silită.
Asigurările de pierderi financiare
Art. 2.222.
-
Dacă nu s-a convenit altfel prin contractul de asigurare, indemnizaţia
pentru asigurarea împotriva riscului de pierderi financiare trebuie să
acopere paguba efectivă şi beneficiul nerealizat, incluzându-se şi
cheltuielile generale, precum şi cele decurgând direct sau indirect din
producerea riscului asigurat
SECŢIUNEA a 4-a
Asigurarea de răspundere civilă
Noţiune
Art. 2.223.
-
(1)
În cazul asigurării de răspundere civilă, asigurătorul se obligă să
plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde
potrivit legii faţă de terţele persoane prejudiciate şi pentru
cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil.
(2)
Prin contractul de asigurare părţile pot conveni să cuprindă în
asigurare şi răspunderea civilă a altor persoane decât contractantul
asigurării.
Drepturile terţelor persoane păgubite
Art. 2.224.
-
(1)
Drepturile terţelor persoane păgubite se exercită împotriva celor răspunzători de producerea pagubei.
(2)
Asigurătorul poate fi chemat în judecată de persoanele păgubite în
limitele obligaţiilor ce îi revin acestuia din contractul de asigurare.
Stabilirea despăgubirii
Art. 2.225.
-
Dacă nu se prevede altfel prin lege, despăgubirea se stabileşte prin
convenţie încheiată între asigurat, terţa persoană prejudiciată şi
asigurător sau, în caz de neînţelegere, prin hotărâre judecătorească.
Plata despăgubirii
Art. 2.226.
-
(1)
Asigurătorul plăteşte despăgubirea direct terţei persoane prejudiciate,
în măsura în care aceasta nu a fost despăgubită de către asigurat.
(2)
Creditorii asiguratului nu pot urmări despăgubirea prevăzută la alin. (1).
(3)
Despăgubirea se plăteşte asiguratului numai în cazul în care acesta dovedeşte că a despăgubit-o pe terţa persoană prejudiciată.
SECŢIUNEA a 5-a
Asigurarea de persoane
Noţiune
Art. 2.227.
-
Prin contractul de asigurare de persoane, asigurătorul se obligă să
plătească indemnizaţia de asigurare în caz de deces, de ajungere la o
anumită vârstă, de invaliditate permanentă totală sau parţială ori în
alte asemenea cazuri, conform normelor adoptate de organul de stat în a
cărui competenţă, potrivit legii, intră supravegherea activităţii din
domeniul asigurărilor.
Riscul privind o altă persoană
Art. 2.228.
-
Asigurarea în vederea unui risc privind o altă persoană decât aceea care
a încheiat contractul de asigurare este valabilă numai dacă a fost
consimţită în scris de acea persoană.
Renunţarea la contract
Art. 2.229.
-
(1)
Asiguratul care a încheiat un contract de asigurare de viaţă individual
poate să renunţe la contract fără preaviz în termen de cel mult 20 de
zile de la data semnării contractului de către asigurător. Renunţarea
produce efect retroactiv.
(2)
Prevederile alin. (1) nu sunt aplicabile contractelor care au o durată de 6 luni sau mai mică.
Beneficiarul indemnizaţiei
Art. 2.230.
-
Indemnizaţia de asigurare se plăteşte asiguratului sau beneficiarului
desemnat de acesta. În cazul decesului asiguratului, dacă nu a fost
desemnat un beneficiar, indemnizaţia de asigurare intră în masa
succesorală, revenind moştenitorilor asiguratului.
Desemnarea beneficiarului
Art. 2.231.
-
(1)
Desemnarea beneficiarului se poate face fie la încheierea contractului
de asigurare, fie în cursul executării acestuia, prin declaraţia scrisă
comunicată asigurătorului de către asigurat sau, cu acordul
asiguratului, de către contractantul asigurării ori prin testamentul
întocmit de asigurat.
(2)
Înlocuirea sau revocarea beneficiarului asigurării se poate face oricând
în cursul executării contractului, în modurile prevăzute la alin. (1).
Pluralitatea de beneficiari
Art. 2.232.
-
Atunci când sunt mai mulţi beneficiari desemnaţi, indemnizaţia de
asigurare se împarte în mod egal între aceştia, dacă nu s-a stipulat
altfel.
Producerea cu intenţie a riscului asigurat
Art. 2.233.
-
(1)
Asigurătorul nu datorează indemnizaţia de asigurare dacă:
a)
riscul asigurat a fost produs prin sinuciderea asiguratului în termen de 2 ani de la încheierea contractului de asigurare;
b)
riscul asigurat a fost produs cu intenţie de către asigurat.
(2)
Atunci când un beneficiar al asigurării a produs intenţionat riscul
asigurat, indemnizaţia de asigurare se plăteşte celorlalţi beneficiari
desemnaţi sau, în lipsa acestora, asiguratului.
(3)
În cazul în care riscul asigurat constă în decesul asiguratului, iar un
beneficiar al asigurării l-a produs intenţionat, indemnizaţia de
asigurare se plăteşte celorlalţi beneficiari desemnaţi sau, în lipsa
acestora, moştenitorilor asiguratului.
Rezerva de prime
Art. 2.234.
-
(1)
În asigurările la care se constituie rezerve de prime, asiguratul poate
să înceteze plata primelor cu dreptul de a menţine contractul la o sumă
asigurată redusă sau de a-l denunţa, solicitând restituirea rezervei
constituite, conform contractului de asigurare.
(2)
Orice altă plată, indiferent de forma sub care este făcută de
asigurător, diferită de indemnizaţia de asigurare sau de suma
reprezentând restituirea rezervei în condiţiile alin. (1), nu poate fi
efectuată mai devreme de 6 luni de la data încheierii contractului de
asigurare.
Repunerea în vigoare a asigurării
Art. 2.235.
-
Asiguratul sau contractantul asigurării, cu acordul asiguratului, poate
să ceară repunerea în vigoare a asigurării la care se constituie rezerva
tehnică, în cazurile prevăzute în contractul de asigurare.
Dreptul la indemnizaţie
Art. 2.236.
-
(1)
Indemnizaţia de asigurare este datorată independent de sumele cuvenite
asiguratului sau beneficiarului din asigurările sociale, de repararea
prejudiciului de cei răspunzători de producerea sa, precum şi de sumele
primite de la alţi asigurători în temeiul altor contracte de asigurare.
(2)
Creditorii asiguratului nu au dreptul să urmărească indemnizaţia de
asigurare cuvenită beneficiarilor asigurării sau moştenitorilor
asiguratului, după caz.
Prescripţia
Art. 2.237.
-
Drepturile asiguraţilor asupra sumelor rezultând din rezervele tehnice
care se constituie la asigurările de viaţă pentru obligaţii de plată
scadente în viitor nu sunt supuse prescripţiei.
Obligaţia de informare
Art. 2.238.
-
Asigurătorii şi împuterniciţii lor au obligaţia de a pune la dispoziţia
asiguraţilor sau contractanţilor asigurării informaţii în legătură cu
contractele de asigurare atât înaintea încheierii, cât şi pe durata
executării acestora. Aceste informaţii trebuie să fie prezentate în
scris, în limba română, să fie redactate într-o formă clară şi să
cuprindă cel puţin următoarele elemente:
a)
clauzele opţionale sau suplimentare şi beneficiile rezultate din valorificarea rezervelor tehnice;
b)
momentul începerii şi cel al încetării contractului, inclusiv modalităţile de încetare a acestuia;
c)
modalităţile şi termenele de plată a primelor de asigurare;
d)
elementele de calcul al indemnizaţiilor de asigurare, cu indicarea
sumelor de răscumpărare, a sumelor asigurate reduse, precum şi a
nivelului până la care acestea sunt garantate;
e)
modalitatea de plată a indemnizaţiilor de asigurare;
f)
legea aplicabilă contractului de asigurare;
g)
alte elemente stabilite prin norme adoptate de organul de stat în a
cărui competenţă intră, potrivit legii, supravegherea activităţii din
domeniul asigurărilor.
SECŢIUNEA a 6-a
Coasigurarea, reasigurarea şi retrocesiunea
Coasigurarea
Art. 2.239.
-
(1)
Coasigurarea este operaţiunea prin care 2 sau mai mulţi asigurători
acoperă acelaşi risc, fiecare asumându-şi o cotă-parte din acesta.
(2)
Fiecare coasigurător răspunde faţă de asigurat numai în limita sumei pentru care s-a angajat prin contract.
Reasigurarea
Art. 2.240.
-
(1)
Reasigurarea este operaţiunea de asigurare a unui asigurător, în
calitate de reasigurat, de către un alt asigurător, în calitate de
reasigurător.
(2)
Prin reasigurare:
a)
reasigurătorul primeşte prime de reasigurare, în schimbul cărora
contribuie, potrivit obligaţiilor preluate, la suportarea
indemnizaţiilor pe care reasiguratul le plăteşte la producerea riscului
care a făcut obiectul reasigurării;
b)
reasiguratul cedează prime de reasigurare, în schimbul cărora
reasigurătorul contribuie, potrivit obligaţiilor preluate, la suportarea
indemnizaţiilor pe care reasiguratul le plăteşte la producerea riscului
care a făcut obiectul reasigurării.
(3)
Reasigurarea nu stinge obligaţiile asigurătorului şi nu stabileşte niciun raport juridic între asigurat şi reasigurător.
Retrocesiunea
Art. 2.241.
-
Prin operaţiunea de retrocesiune reasigurătorul poate ceda, la rândul său, o parte din riscul acceptat.
Punere în aplicare CAPITOLUL XVI prin Lege 71/2011 : |
Art. 146. - |
Contractul de asigurare este supus legii în vigoare la data încheierii
poliţei de asigurare, a certificatului de asigurare ori a notei de
acoperire, după caz. |
CAPITOLUL XVII
Contractul de rentă viageră
Noţiune
Art. 2.242.
-
(1)
Prin contractul de rentă viageră o parte, numită debirentier, se obligă
să efectueze în folosul unei anumite persoane, numită credirentier,
prestaţii periodice, constând în sume de bani sau alte bunuri fungibile.
(2)
Renta viageră se constituie pe durata vieţii credirentierului dacă
părţile nu au stipulat constituirea acesteia pe durata vieţii
debirentierului sau a unei terţe persoane determinate.
Modurile de constituire
Art. 2.243.
-
(1)
Renta viageră poate fi constituită cu titlu oneros, în schimbul unui
capital de orice natură, sau cu titlu gratuit şi este supusă, sub
rezerva dispoziţiilor capitolului de faţă, regulilor proprii ale actului
juridic de constituire.
(2)
Atunci când renta viageră este stipulată în favoarea unui terţ, chiar
dacă acesta o primeşte cu titlu gratuit, contractul nu este supus formei
prevăzute pentru donaţie.
Constituirea pe durata vieţii mai multor persoane
Art. 2.244.
-
Renta viageră poate fi constituită pe durata vieţii mai multor persoane,
urmând ca, în acest caz, în lipsă de stipulaţie contrară, obligaţia de
plată a rentei să înceteze la data la care decedează ultima dintre
aceste persoane.
Constituirea în favoarea mai multor persoane
Art. 2.245.
-
Dacă nu s-a convenit altfel, obligaţia de plată a rentei viagere este indivizibilă în privinţa credirentierilor.
Constituirea pe durata vieţii unui terţ deja decedat
Art. 2.246.
-
Este lovit de nulitate absolută contractul care stipulează o rentă
constituită pe durata vieţii unui terţ care era decedat în ziua
încheierii contractului.
Constituirea pe durata vieţii unei persoane afectate de o boală letală
Art. 2.247.
-
Nu produce, de asemenea, niciun efect contractul prin care s-a
constituit cu titlu oneros o rentă pe durata vieţii unei persoane care,
la data încheierii contractului, suferea de o boală din cauza căreia a
murit în interval de cel mult 30 de zile de la această dată.
Plata ratelor de rentă
Art. 2.248.
-
(1)
În lipsă de stipulaţie contrară, ratele de rentă se plătesc trimestrial în avans şi indexate în funcţie de rata inflaţiei.
(2)
Atunci când credirentierul decedează înainte de expirarea perioadei
pentru care renta s-a plătit în avans, debirentierul nu poate cere
restituirea sumei plătite aferente perioadei în care creditorul nu a mai
fost în viaţă.
Garanţia legală
Art. 2.249.
-
(1)
Pentru garantarea obligaţiei de plată a rentei constituite cu titlu
oneros, prevederile art. 1.723 se aplică în mod corespunzător.
(2)
În cazul prevăzut la alin. (1), în vederea înscrierii ipotecii legale nu este necesară declararea valorii creanţei garantate.
Executarea silită a ratelor
Art. 2.250.
-
(1)
În caz de neîndeplinire a obligaţiei de plată a ratelor scadente,
credirentierul poate cere sechestrul şi vânzarea bunurilor
debirentierului, până la concurenţa unei sume suficiente spre a asigura
plata rentei pentru viitor.
(2)
Această sumă se stabileşte, în condiţiile legii, pe baza unei expertize
întocmite în conformitate cu metodologia de calcul aplicabilă în cazul
asigurărilor de viaţă, ţinându-se seama, printre altele, de ratele deja
încasate de credirentier, de vârsta şi de starea acestuia. Cheltuielile
expertizei sunt suportate de debirentier.
(3)
După ce a fost obţinută în urma vânzării bunurilor debirentierului, suma
se consemnează la o instituţie de credit şi va fi plătită
credirentierului cu respectarea cuantumului şi scadenţelor convenite
prin contractul de rentă viageră.
(4)
Dacă debirentierul intră în lichidare, credirentierul îşi poate realiza
dreptul la rentă înscriind în tabloul creditorilor o creanţă al cărei
cuantum se determină potrivit alin. (2).
Punere în aplicare Art. 2.250. prin Lege 71/2011 : |
Art. 147. - |
Dispoziţiile art. 2.250 din Codul civil se aplică şi contractelor de
rentă viageră încheiate înainte de data intrării în vigoare a Codului
civil, în cazul neîndeplinirii obligaţiei de plată a ratelor de rentă
scadente după această dată. |
Rezoluţiunea contractului la cererea credirentierului
Art. 2.251.
-
(1)
Creditorul unei rente viagere constituite cu titlu oneros poate cere
rezoluţiunea contractului dacă debirentierul nu depune garanţia promisă
în vederea executării obligaţiei sale ori o diminuează.
(2)
Credirentierul are dreptul la rezoluţiune pentru neexecutarea fără
justificare a obligaţiei de plată a rentei de către debirentier.
(3)
În lipsa unei stipulaţii contrare, rezoluţiunea nu conferă
debirentierului dreptul de a obţine restituirea ratelor de rentă deja
plătite.
Irevocabilitatea contractului
Art. 2.252.
-
(1)
Debirentierul nu se poate libera de plata rentei oferind restituirea capitalului şi renunţând la restituirea ratelor plătite.
(2)
Debirentierul este ţinut la plata rentei până la decesul persoanei pe
durata vieţii căreia a fost constituită renta, oricât de împovărătoare
ar putea deveni prestarea acesteia.
Punere în aplicare prin Lege 71/2011 : |
Art. 148. - |
Dispoziţiile art. 2.252 alin. (2) din Codul civil nu împiedică
aplicarea în cazul contractului de rentă viageră a art. 1.271 din Codul
civil în privinţa împrejurărilor survenite pe parcursul executării
contractului, care nu sunt determinate de durata vieţii persoanei până
la decesul căreia a fost constituită renta. |
Insesizabilitatea rentei
Art. 2.253.
-
Numai renta viageră cu titlu gratuit poate fi declarată insesizabilă
prin contract. Chiar şi în acest caz, stipulaţia nu îşi produce efectele
decât în limita valorii rentei care este necesară credirentierului
pentru asigurarea întreţinerii. Dispoziţiile art. 2.257 alin. (2) se
aplică în mod corespunzător.
CAPITOLUL XVIII
Contractul de întreţinere
Noţiune
Art. 2.254.
-
(1)
Prin contractul de întreţinere o parte se obligă să efectueze în folosul
celeilalte părţi sau al unui anumit terţ prestaţiile necesare
întreţinerii şi îngrijirii pentru o anumită durată.
(2)
Dacă prin contract nu s-a prevăzut durata întreţinerii ori s-a prevăzut
numai caracterul viager al acesteia, atunci întreţinerea se datorează
pentru toată durata vieţii creditorului întreţinerii.
Forma contractului
Art. 2.255.
-
Contractul de întreţinere se încheie în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute.
Aplicarea regulilor de la renta viageră
Art. 2.256.
-
(1)
Dispoziţiile art. 2.243-2.247, art. 2.249, art. 2.251 alin. (1) şi art.
2.252 se aplică în mod corespunzător şi contractului de întreţinere.
(2)
În lipsa unei stipulaţii contrare, obligaţia de întreţinere este
indivizibilă atât în privinţa creditorilor, cât şi în privinţa
debitorilor.
Întinderea obligaţiei de întreţinere
Art. 2.257.
-
(1)
Debitorul întreţinerii datorează creditorului prestaţii stabilite în mod
echitabil ţinându-se seama de valoarea capitalului şi de condiţia
socială anterioară a creditorului.
(2)
Debitorul este obligat în special să asigure creditorului hrană,
îmbrăcăminte, încălţăminte, menaj, precum şi folosinţa unei locuinţe
corespunzătoare. Întreţinerea cuprinde, de asemenea, îngrijirile şi
cheltuielile necesare în caz de boală.
(3)
În cazul în care întreţinerea are caracter viager sau atunci când
creditorul decedează în cursul duratei contractului, debitorul are
obligaţia să îl înmormânteze.
(4)
Întreţinerea continuă a fi datorată în aceeaşi măsură chiar dacă, în
cursul executării contractului, bunul care a constituit capitalul a
pierit total sau parţial ori şi-a diminuat valoarea, dintr-o cauză
pentru care creditorul întreţinerii nu este ţinut să răspundă.
(5)
Clauza prin care creditorul întreţinerii se obligă la prestarea unor servicii este considerată nescrisă.
Caracterul incesibil şi insesizabil al întreţinerii
Art. 2.258.
-
Drepturile creditorului întreţinerii nu pot fi cedate sau supuse urmăririi.
Protecţia creditorilor părţilor
Art. 2.259.
-
Caracterul personal al contractului de întreţinere nu poate fi invocat
de părţi pentru a se opune acţiunii în revocarea contractului sau
acţiunii oblice introduse pentru executarea sa.
Cazul special de revocare
Art. 2.260.
-
(1)
Contractul de întreţinere este revocabil în folosul persoanelor cărora
creditorul întreţinerii le datorează alimente în temeiul legii dacă,
prin efectul contractului, el s-a lipsit de mijloacele necesare
îndeplinirii obligaţiei de a asigura alimentele.
(2)
Revocarea poate fi cerută chiar dacă nu există fraudă din partea
debitorului întreţinerii şi indiferent de momentul încheierii
contractului de întreţinere.
(3)
În loc să dispună revocarea contractului, instanţa de judecată poate,
chiar şi din oficiu, însă numai cu acordul debitorului întreţinerii, să
îl oblige pe acesta să asigure alimente persoanelor faţă de care
creditorul are o astfel de obligaţie legală, fără ca în acest mod să fie
diminuate prestaţiile datorate creditorului întreţinerii.
Înlocuirea întreţinerii prin rentă
Art. 2.261.
-
(1)
Dacă prestarea sau primirea în natură a întreţinerii nu mai poate
continua din motive obiective sau dacă debitorul întreţinerii decedează
şi nu intervine o înţelegere între părţi, instanţa judecătorească poate
să înlocuiască, la cererea oricăreia dintre părţi, fie şi numai
temporar, întreţinerea în natură cu o sumă de bani corespunzătoare.
(2)
Atunci când prestarea sau primirea în natură a întreţinerii nu mai poate
continua din culpa uneia dintre părţi, instanţa va majora sau, după
caz, diminua cuantumul sumei de bani care înlocuieşte prestaţia de
întreţinere.
Regulile aplicabile în cazul înlocuirii întreţinerii prin rentă
Art. 2.262.
-
(1)
În toate cazurile în care întreţinerea a fost înlocuită potrivit
prevederilor art. 2.261 devin aplicabile dispoziţiile care reglementează
contractul de rentă viageră.
(2)
Cu toate acestea, dacă prin contractul de întreţinere nu s-a convenit
altfel, obligaţia de plată a rentei rămâne indivizibilă între debitori.
Încetarea contractului de întreţinere
Art. 2.263.
-
(1)
Contractul de întreţinere încheiat pe durată determinată încetează la
expirarea acestei durate, cu excepţia cazului în care creditorul
întreţinerii decedează mai devreme.
(2)
Atunci când comportamentul celeilalte părţi face imposibilă executarea
contractului în condiţii conforme bunelor moravuri, cel interesat poate
cere rezoluţiunea.
(3)
În cazul prevăzut la alin. (2), precum şi atunci când se întemeiază pe
neexecutarea fără justificare a obligaţiei de întreţinere, rezoluţiunea
nu poate fi pronunţată decât de instanţă, dispoziţiile art. 1.552
nefiind aplicabile. Orice clauză contrară este considerată nescrisă.
(4)
Dacă rezoluţiunea a fost cerută pentru unul dintre motivele prevăzute la
alin. (2) sau (3), oferta de întreţinere făcută de debitorul pârât după
introducerea acţiunii nu poate împiedica rezoluţiunea contractului.
(5)
În cazul în care rezoluţiunea se pronunţă pentru unul dintre motivele
prevăzute la alin. (2) sau (3), debitorul în culpă nu poate obţine
restituirea prestaţiilor de întreţinere deja executate.
(6)
Dreptul la acţiunea în rezoluţiune se transmite moştenitorilor.
(7)
Rezoluţiunea contractului de întreţinere nu se poate cere pentru motivele prevăzute la art. 2.261 alin. (1).
CAPITOLUL XIX
Jocul şi pariul
Lipsa dreptului la acţiune
Art. 2.264.
-
(1)
Pentru plata unei datorii născute dintr-un contract de joc sau de pariu nu există drept la acţiune.
(2)
Cel care pierde nu poate să ceară restituirea plăţii făcute de bunăvoie.
Cu toate acestea, se poate cere restituirea în caz de fraudă sau dacă
acela care a plătit era lipsit de capacitate de exerciţiu ori avea
capacitate de exerciţiu restrânsă.
(3)
Datoriile născute din contractul de joc sau de pariu nu pot constitui
obiect de tranzacţie, recunoaştere de datorie, compensaţie, novaţie,
remitere de datorie cu sarcină ori alte asemenea acte juridice.
Competiţiile sportive
Art. 2.265.
-
(1)
Dispoziţiile art. 2.264 nu se aplică pariurilor făcute între persoanele
care iau ele însele parte la curse, la jocuri de îndemânare sau la orice
fel de jocuri sportive.
(2)
Cu toate acestea, dacă suma pariului este excesivă, instanţa poate să respingă acţiunea sau, după caz, să reducă suma.
(3)
În cazurile prevăzute la alin. (1), intermediarii legal autorizaţi să
adune mize de la persoane care nu iau parte la joc nu pot invoca
dispoziţiile art. 2.264 alin. (1) şi (3).
Jocurile şi pariurile autorizate
Art. 2.266.
-
Jocurile şi pariurile dau loc la acţiune în justiţie numai când au fost permise de autoritatea competentă.
CAPITOLUL XX
Tranzacţia
Noţiune
Art. 2.267.
-
(1)
Tranzacţia este contractul prin care părţile previn sau sting un
litigiu, inclusiv în faza executării silite, prin concesii sau renunţări
reciproce la drepturi ori prin transferul unor drepturi de la una la
cealaltă.
(2)
Prin tranzacţie se pot naşte, modifica sau stinge raporturi juridice diferite de cele ce fac obiectul litigiului dintre părţi.
Domeniul de aplicare
Art. 2.268.
-
(1)
Nu se poate tranzacţiona asupra capacităţii sau stării civile a
persoanelor şi nici cu privire la drepturi de care părţile nu pot să
dispună potrivit legii.
(2)
Se poate însă tranzacţiona asupra acţiunii civile derivând din săvârşirea unei infracţiuni.
Indivizibilitatea tranzacţiei
Art. 2.269.
-
Tranzacţia este indivizibilă în ceea ce priveşte obiectul său. În lipsa
unei stipulaţii contrare, ea nu poate fi desfiinţată în parte.
Întinderea tranzacţiei
Art. 2.270.
-
(1)
Tranzacţia se mărgineşte numai la obiectul ei; renunţarea făcută la
toate drepturile, acţiunile şi pretenţiile nu se întinde decât asupra
cauzei cu privire la care s-a făcut tranzacţia.
(2)
Tranzacţia nu priveşte decât cauza cu privire la care a fost încheiată,
fie că părţile şi-au manifestat intenţia prin expresii generale sau
speciale, fie că intenţia lor rezultă în mod necesar din ceea ce s-a
prevăzut în cuprinsul tranzacţiei.
Capacitatea de exerciţiu
Art. 2.271.
-
Pentru a tranzacţiona, părţile trebuie să aibă deplina capacitate de a
dispune de drepturile care formează obiectul contractului. Cei care nu
au această capacitate pot tranzacţiona numai în condiţiile prevăzute de
lege.
Condiţiile de formă
Art. 2.272.
-
Pentru a putea fi dovedită, tranzacţia trebuie să fie încheiată în scris.
Cauzele de nulitate
Art. 2.273.
-
(1)
Tranzacţia poate fi afectată de aceleaşi cauze de nulitate ca orice alt contract.
(2)
Cu toate acestea, ea nu poate fi anulată pentru eroare de drept
referitoare la chestiunile ce constituie obiectul neînţelegerii părţilor
şi nici pentru leziune.
Tranzacţia asupra unui act nul
Art. 2.274.
-
(1)
Este nulă tranzacţia încheiată pentru executarea unui act juridic lovit
de nulitate absolută, în afară de cazul în care părţile au tranzacţionat
expres asupra nulităţii.
(2)
În cazul în care tranzacţia s-a încheiat pentru executarea unui act
anulabil, anularea tranzacţiei poate fi cerută doar de partea care la
data încheierii tranzacţiei nu cunoştea cauza de anulabilitate.
Înscrisurile false
Art. 2.275.
-
Este, de asemenea, nulă tranzacţia încheiată pe baza unor înscrisuri dovedite ulterior ca fiind false.
Înscrisurile necunoscute
Art. 2.276.
-
(1)
Descoperirea ulterioară de înscrisuri necunoscute părţilor şi care ar fi
putut influenţa conţinutul tranzacţiei nu reprezintă o cauză de
nulitate a acesteia, cu excepţia cazului în care înscrisurile au fost
ascunse de către una dintre părţi sau, cu ştiinţa ei, de către un terţ.
(2)
Tranzacţia este nulă dacă din înscrisurile descoperite rezultă că
părţile sau numai una dintre ele nu aveau niciun drept asupra căruia să
poată tranzacţiona.
Tranzacţia asupra unui proces terminat
Art. 2.277.
-
Tranzacţia asupra unui proces este anulabilă la cererea părţii care nu a
cunoscut că litigiul fusese soluţionat printr-o hotărâre judecătorească
intrată în puterea lucrului judecat.
Tranzacţia constatată prin hotărâre judecătorească
Art. 2.278.
-
(1)
Tranzacţia care, punând capăt unui proces început, este constatată
printr-o hotărâre judecătorească poate fi desfiinţată prin acţiune în
nulitate sau acţiune în rezoluţiune ori reziliere, precum orice alt
contract. Ea poate fi, de asemenea, atacată cu acţiune revocatorie sau
cu acţiunea în declararea simulaţiei.
(2)
Hotărârea prin care s-a desfiinţat tranzacţia în cazurile prevăzute la
alin. (1) face ca hotărârea judecătorească prin care tranzacţia fusese
constatată să fie lipsită de orice efect.
TITLUL X
Garanţiile personale
CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
Tipurile de garanţii personale
Art. 2.279.
-
Garanţiile personale sunt fideiusiunea, garanţiile autonome, precum şi alte garanţii anume prevăzute de lege.
CAPITOLUL II
Fideiusiunea
SECŢIUNEA 1
Dispoziţii generale
Noţiune
Art. 2.280.
-
Fideiusiunea este contractul prin care o parte, fideiusorul, se obligă
faţă de cealaltă parte, care are într-un alt raport obligaţional
calitatea de creditor, să execute, cu titlu gratuit sau în schimbul unei
remuneraţii, obligaţia debitorului dacă acesta din urmă nu o execută.
Fideiusiunea obligatorie
Art. 2.281.
-
Fideiusiunea poate fi impusă de lege sau dispusă de instanţa judecătorească.
Forma fideiusiunii
Art. 2.282.
-
Fideiusiunea nu se prezumă, ea trebuie asumată în mod expres printr-un
înscris, autentic sau sub semnătură privată, sub sancţiunea nulităţii
absolute.
Consimţământul debitorului principal
Art. 2.283.
-
Fideiusiunea poate fi contractată fără ştiinţa şi chiar împotriva voinţei debitorului principal.
Beneficiarul fideiusiunii
Art. 2.284.
-
Fideiusiunea se poate constitui pentru a garanta obligaţia unui alt fideiusor.
Condiţiile pentru a deveni fideiusor
Art. 2.285.
-
(1)
Debitorul care este obligat să constituie o fideiusiune trebuie să
prezinte o persoană capabilă de a se obliga, care are şi menţine în
România bunuri suficiente pentru a satisface creanţa şi care domiciliază
în România. Dacă vreuna dintre aceste condiţii nu este îndeplinită,
debitorul trebuie să prezinte un alt fideiusor.
(2)
Aceste reguli nu se aplică atunci când creditorul a cerut ca fideiusor o anumită persoană.
Substituirea fideiusiunii legale sau judiciare
Art. 2.286.
-
Debitorul care este ţinut să constituie o fideiusiune legală sau
judiciară poate oferi în locul acesteia o altă garanţie, considerată
suficientă.
Punere în aplicare Art. 2.286. prin Lege 71/2011 : |
Art. 149. - |
(1)
Îndeplinirea unei obligaţii patrimoniale poate fi garantată de către
debitor sau de către un terţ prin constituirea unei garanţii personale
ori a unei garanţii reale. |
(2) De asemenea, obligaţiile pot fi garantate prin anumite privilegii, prevăzute de lege. |
Litigiile cu privire la caracterul suficient al fideiusiunii
Art. 2.287.
-
Litigiile cu privire la caracterul suficient al bunurilor fideiusorului
sau al garanţiei oferite în locul fideiusiunii sunt soluţionate de
instanţă, pe cale de ordonanţă preşedinţială.
Obligaţia principală
Art. 2.288.
-
(1)
Fideiusiunea nu poate exista decât pentru o obligaţie valabilă.
(2)
Se pot însă garanta prin fideiusiune obligaţii naturale, precum şi cele
de care debitorul principal se poate libera invocând incapacitatea sa,
dacă fideiusorul cunoştea aceste împrejurări.
(3)
De asemenea, fideiusiunea poate fi constituită pentru o datorie viitoare sau condiţională.
Limitele fideiusiunii
Art. 2.289.
-
(1)
Fideiusiunea nu poate fi extinsă peste limitele în care a fost contractată.
(2)
Fideiusiunea care depăşeşte ceea ce este datorat de debitorul principal
sau care este contractată în condiţii mai oneroase nu este valabilă
decât în limita obligaţiei principale.
Întinderea fideiusiunii
Art. 2.290.
-
(1)
În lipsa unei stipulaţii contrare, fideiusiunea unei obligaţii
principale se întinde la toate accesoriile acesteia, chiar şi la
cheltuielile ulterioare notificării făcute fideiusorului şi la
cheltuielile aferente cererii de chemare în judecată a acestuia.
(2)
Fideiusorul datorează cheltuielile de judecată şi de executare silită
avansate de creditor în cadrul procedurilor îndreptate împotriva
debitorului principal numai în cazul în care creditorul l-a înştiinţat
din timp.
Fideiusiunea parţială
Art. 2.291.
-
Fideiusiunea poate fi contractată pentru o parte din obligaţia principală sau în condiţii mai puţin oneroase.
Fideiusiunea asimilată
Art. 2.292.
-
În cazul în care o parte se angajează faţă de o altă parte să acorde un
împrumut unui terţ, creditorul acestui angajament este considerat
fideiusor al obligaţiei de restituire a împrumutului.
SECŢIUNEA a 2-a
Efectele fideiusiunii
§1.
Efectele fideiusiunii între creditor şi fideiusor
Obligaţia fideiusorului
Art. 2.293.
-
Fideiusorul nu este ţinut să îndeplinească obligaţia debitorului decât dacă acesta nu o execută.
Beneficiul de discuţiune
Art. 2.294.
-
(1)
Fideiusorul convenţional sau legal are facultatea de a cere creditorului
să urmărească mai întâi bunurile debitorului principal, dacă nu a
renunţat la acest beneficiu în mod expres.
(2)
Fideiusorul judiciar nu poate cere urmărirea bunurilor debitorului principal sau ale vreunui alt fideiusor.
Invocarea beneficiului de discuţiune
Art. 2.295.
-
(1)
Fideiusorul care se prevalează de beneficiul de discuţiune trebuie să îl
invoce înainte de judecarea fondului procesului, să indice creditorului
bunurile urmăribile ale debitorului principal şi să avanseze acestuia
sumele necesare urmăririi bunurilor.
(2)
Creditorul care întârzie urmărirea răspunde faţă de fideiusor, până la
concurenţa valorii bunurilor indicate, pentru insolvabilitatea
debitorului principal survenită după indicarea de către fideiusor a
bunurilor urmăribile ale debitorului principal.
Excepţiile invocate de fideiusor
Art. 2.296.
-
Fideiusorul, chiar solidar, poate opune creditorilor toate mijloacele de
apărare pe care le putea opune debitorul principal, afară de cele care
îi sunt strict personale acestuia din urmă sau care sunt excluse prin
angajamentul asumat de fideiusor.
Pluralitatea de fideiusori
Art. 2.297.
-
Atunci când mai multe persoane s-au constituit fideiusori ai aceluiaşi
debitor pentru aceeaşi datorie, fiecare dintre ele este obligată la
întreaga datorie şi va putea fi urmărită ca atare, însă cel urmărit
poate invoca beneficiul de diviziune, dacă nu a renunţat în mod expres
la acesta.
Beneficiul de diviziune
Art. 2.298.
-
(1)
Prin efectul beneficiului de diviziune, fiecare fideiusor poate cere
creditorului să îşi dividă mai întâi acţiunea şi să o reducă la partea
fiecăruia.
(2)
Dacă vreunul dintre fideiusori era insolvabil atunci când unul dintre ei
a obţinut diviziunea, acesta din urmă rămâne obligat proporţional
pentru această insolvabilitate. El nu răspunde însă pentru
insolvabilitatea survenită după diviziune.
Divizarea acţiunii de către creditor
Art. 2.299.
-
Dacă însă creditorul însuşi a divizat acţiunea sa, el nu mai poate
reveni asupra diviziunii, chiar dacă înainte de data la care a făcut
această diviziune ar fi existat fideiusori insolvabili.
Fideiusiunea solidară
Art. 2.300.
-
Atunci când se obligă împreună cu debitorul principal cu titlu de
fideiusor solidar sau de codebitor solidar, fideiusorul nu mai poate
invoca beneficiile de discuţiune şi de diviziune.
Prorogarea termenului şi decăderea din termen
Art. 2.301.
-
Fideiusorul nu este liberat prin simpla prelungire a termenului acordat
de creditor debitorului principal. Tot astfel, decăderea din termen a
debitorului principal produce efecte cu privire la fideiusor.
Informarea fideiusorului
Art. 2.302.
-
Creditorul este ţinut să ofere fideiusorului, la cererea acestuia, orice
informaţie utilă asupra conţinutului şi modalităţilor obligaţiei
principale şi asupra stadiului executării acesteia.
Renunţarea anticipată
Art. 2.303.
-
Fideiusorul nu poate renunţa anticipat la dreptul de informare şi la beneficiul excepţiei subrogaţiei.
Fideiusiunea dată unui fideiusor
Art. 2.304.
-
Cel care a dat fideiusiune fideiusorului debitorului principal nu este
obligat faţă de creditor decât în cazul când debitorul principal şi toţi
fideiusorii săi sunt insolvabili ori sunt liberaţi prin efectul unor
excepţii personale debitorului principal sau fideiusorilor săi.
§2.
Efectele fideiusiunii între debitor şi fideiusor
Subrogarea fideiusorului
Art. 2.305.
-
Fideiusorul care a plătit datoria este de drept subrogat în toate drepturile pe care creditorul le avea împotriva debitorului.
Întinderea dreptului de regres
Art. 2.306.
-
(1)
Fideiusorul care s-a obligat cu acordul debitorului poate cere acestuia
ceea ce a plătit, şi anume capitalul, dobânzile şi cheltuielile, precum
şi daunele-interese pentru repararea oricărui prejudiciu pe care acesta
l-a suferit din cauza fideiusiunii. El poate, de asemenea, să ceară
dobânzi pentru orice sumă pe care a trebuit să o plătească creditorului,
chiar dacă datoria principală nu producea dobânzi.
(2)
Fideiusorul care s-a obligat fără consimţământul debitorului nu poate
recupera de la acesta decât ceea ce debitorul ar fi fost ţinut să
plătească, inclusiv daune-interese, dacă fideiusiunea nu ar fi avut loc,
afară de cheltuielile subsecvente notificării plăţii, care sunt în
sarcina debitorului.
Regresul contra debitorului incapabil
Art. 2.307.
-
Atunci când debitorul principal se liberează de obligaţie invocând
incapacitatea sa, fideiusorul are regres împotriva debitorului principal
numai în limita îmbogăţirii acestuia.
Regresul contra mai multor debitori principali
Art. 2.308.
-
Când pentru aceeaşi datorie sunt mai mulţi debitori principali care s-au
obligat solidar, fideiusorul care a garantat pentru toţi are împotriva
oricăruia dintre ei acţiune în restituire pentru tot ceea ce a plătit.
Limitele regresului
Art. 2.309.
-
Dacă s-a obligat împotriva voinţei debitorului principal, fideiusorul
care a plătit nu are decât drepturile prevăzute la art. 2.305.
Pierderea dreptului de regres
Art. 2.310.
-
(1)
Fideiusorul care a plătit o datorie nu are acţiune împotriva debitorului
principal care a plătit ulterior aceeaşi datorie fără ca fideiusorul să
îl fi înştiinţat cu privire la plata făcută.
(2)
Fideiusorul care a plătit fără a-l înştiinţa pe debitorul principal nu
are acţiune împotriva acestuia dacă, la momentul plăţii, debitorul avea
mijloacele pentru a declara stinsă datoria. În aceleaşi împrejurări,
fideiusorul nu are acţiune împotriva debitorului decât pentru sumele pe
care acesta ar fi fost chemat să le plătească, în măsura în care putea
opune creditorului mijloace de apărare pentru a obţine reducerea
datoriei.
(3)
În toate cazurile, fideiusorul păstrează dreptul de a cere creditorului restituirea, în tot sau în parte, a plăţii făcute.
Înştiinţarea fideiusorului
Art. 2.311.
-
(1)
Debitorul care cunoaşte existenţa fideiusiunii este obligat să îl înştiinţeze de îndată pe fideiusor când plăteşte creditorului.
(2)
Dacă o asemenea înştiinţare nu a fost făcută, fideiusorul care plăteşte
creditorului fără să ştie că acesta a fost plătit are acţiune în
restituire şi împotriva debitorului.
Regresul anticipat
Art. 2.312.
-
(1)
Fideiusorul care s-a obligat cu acordul debitorului se poate îndrepta
împotriva acestuia, chiar înainte de a plăti, atunci când este urmărit
în justiţie pentru plată, când debitorul este insolvabil ori când s-a
obligat a-l libera de garanţie într-un anumit termen care a expirat.
(2)
Această regulă se aplică şi atunci când datoria a ajuns la termen, chiar
dacă creditorul, fără consimţământul fideiusorului, i-a acordat
debitorului un nou termen de plată sau când, din cauza pierderilor
suferite de debitor ori a unei culpe a acestuia, fideiusorul suportă
riscuri semnificativ mai mari decât în momentul în care s-a obligat.
§3.
Efectele fideiusiunii între mai mulţi fideiusori
Regresul contra celorlalţi fideiusori
Art. 2.313.
-
(1)
Când mai multe persoane au dat fideiusiune aceluiaşi debitor şi pentru
aceeaşi datorie, fideiusorul care a plătit datoria are regres împotriva
celorlalţi fideiusori pentru partea fiecăruia.
(2)
Această acţiune nu poate fi introdusă decât în cazurile în care
fideiusorul putea, înainte de a plăti, să se îndrepte împotriva
debitorului.
(3)
Dacă unul dintre fideiusori este insolvabil, partea ce revine acestuia
se divide proporţional între ceilalţi fideiusori şi cel care a plătit.
SECŢIUNEA a 3-a
Încetarea fideiusiunii
Confuziunea
Art. 2.314.
-
Confuziunea calităţilor de debitor principal şi fideiusor, când devin
moştenitori unul faţă de celălalt, nu stinge acţiunea creditorului nici
împotriva debitorului principal, nici împotriva aceluia care a dat
fideiusiune pentru fideiusor.
Liberarea fideiusorului prin fapta creditorului
Art. 2.315.
-
Dacă, urmare a faptei creditorului, subrogaţia nu ar profita
fideiusorului, acesta din urmă este liberat în limita sumei pe care nu
ar putea să o recupereze de la debitor.
Liberarea fideiusorului pentru obligaţiile viitoare sau nedeterminate
Art. 2.316.
-
(1)
Atunci când este dată în vederea acoperirii datoriilor viitoare ori
nedeterminate sau pentru o perioadă nedeterminată, fideiusiunea poate
înceta după 3 ani, prin notificarea făcută debitorului, creditorului şi
celorlalţi fideiusori, dacă, între timp, creanţa nu a devenit exigibilă.
(2)
Această regulă nu se aplică în cazul fideiusiunii judiciare.
Stingerea obligaţiei principale prin darea în plată
Art. 2.317.
-
Atunci când creditorul a primit de bunăvoie un imobil sau un bun drept
plată a datoriei principale, fideiusorul rămâne liberat chiar şi atunci
când creditorul este ulterior evins de acel bun.
Urmărirea debitorului principal
Art. 2.318.
-
(1)
Fideiusorul rămâne ţinut şi după împlinirea termenului obligaţiei
principale, în cazul în care creditorul a introdus acţiune împotriva
debitorului principal în termen de 6 luni de la scadenţă şi a
continuat-o cu diligenţă.
(2)
Prevederile alin. (1) se aplică şi în cazul în care fideiusorul a
limitat în mod expres fideiusiunea la termenul obligaţiei principale. În
acest caz, fideiusorul este ţinut doar dacă acţiunea împotriva
debitorului principal este introdusă în termen de două luni de la
scadenţă.
Decesul fideiusorului
Art. 2.319.
-
Fideiusiunea încetează prin decesul fideiusorului, chiar dacă există stipulaţie contrară.
Cazul special
Art. 2.320.
-
(1)
Fideiusiunea constituită în considerarea unei anumite funcţii deţinute
de debitorul principal se stinge la încetarea acestei funcţii.
(2)
Cu toate acestea, fideiusorul rămâne ţinut pentru toate datoriile
existente la încetarea fideiusiunii, chiar dacă acestea sunt supuse unei
condiţii sau unui termen.
CAPITOLUL III
Garanţiile autonome
Scrisoarea de garanţie
Art. 2.321.
-
(1)
Scrisoarea de garanţie este angajamentul irevocabil şi necondiţionat
prin care o persoană, denumită emitent, se obligă, la solicitarea unei
persoane denumite ordonator, în considerarea unui raport obligaţional
preexistent, dar independent de acesta, să plătească o sumă de bani unei
terţe persoane, denumită beneficiar, în conformitate cu termenii
angajamentului asumat.
(2)
Angajamentul astfel asumat se execută la prima şi simpla cerere a
beneficiarului, dacă prin textul scrisorii de garanţie nu se prevede
altfel.
(3)
Emitentul nu poate opune beneficiarului excepţiile întemeiate pe
raportul obligaţional preexistent angajamentului asumat prin scrisoarea
de garanţie şi nu poate fi ţinut să plătească în caz de abuz sau de
fraudă vădită.
(4)
Emitentul care a efectuat plata are drept de regres împotriva ordonatorului scrisorii de garanţie.
(5)
În lipsa unei convenţii contrare, scrisoarea de garanţie nu este
transmisibilă odată cu transmiterea drepturilor şi/sau obligaţiilor din
raportul obligaţional preexistent.
(6)
Beneficiarul poate transmite dreptul de a solicita plata în cadrul
scrisorii de garanţie, dacă în textul acesteia s-a prevăzut în mod
expres.
(7)
Dacă în textul scrisorii de garanţie nu se prevede altfel, aceasta
produce efecte de la data emiterii ei şi îşi încetează de drept
valabilitatea la expirarea termenului stipulat, independent de remiterea
originalului scrisorii de garanţie.
Punere în aplicare Art. 2.321. prin Lege 71/2011 : |
Art. 150. - |
(1)
Scrisorile de garanţie emise înainte de data intrării în vigoare a
Codului civil sunt supuse, în ceea ce priveşte condiţiile de
valabilitate şi efectele, regulilor aplicabile la data emiterii lor. |
(2) Regresul va fi supus legii aplicabile obligaţiei principale. |
Scrisoarea de confort
Art. 2.322.
-
(1)
Scrisoarea de confort este acel angajament irevocabil şi autonom prin
care emitentul îşi asumă o obligaţie de a face sau de a nu face, în
scopul susţinerii unei alte persoane, denumită debitor, în vederea
executării obligaţiilor acesteia faţă de un creditor al său. Emitentul
nu va putea opune creditorului nicio apărare sau excepţie derivând din
raportul obligaţional dintre creditor şi debitor.
(2)
În cazul în care debitorul nu îşi execută obligaţia, emitentul scrisorii
de confort poate fi obligat numai la plata de daune-interese faţă de
creditor şi numai dacă acesta din urmă face dovada că emitentul
scrisorii de confort nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată prin
scrisoarea de confort.
(3)
Emitentul scrisorii de confort care a căzut în pretenţii faţă de creditor are drept de regres împotriva debitorului.
TITLUL XI
Privilegiile şi garanţiile reale
CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
Domeniul de aplicare
Art. 2.323.
-
Prezentul titlu reglementează privilegiile, precum şi garanţiile reale
destinate să asigure îndeplinirea unei obligaţii patrimoniale.
Garanţia comună a creditorilor
Art. 2.324.
-
(1)
Cel care este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale mobile şi
imobile, prezente şi viitoare. Ele servesc drept garanţie comună a
creditorilor săi.
(2)
Nu pot face obiectul garanţiei prevăzute la alin. (1) bunurile insesizabile.
(3)
Creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu o anumită
diviziune a patrimoniului, autorizată de lege, trebuie să urmărească mai
întâi bunurile care fac obiectul acelei mase patrimoniale. Dacă acestea
nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanţelor, pot fi urmărite şi
celelalte bunuri ale debitorului.
(4)
Bunurile care fac obiectul unei diviziuni a patrimoniului afectate
exerciţiului unei profesii autorizate de lege pot fi urmărite numai de
creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu profesia
respectivă. Aceşti creditori nu vor putea urmări celelalte bunuri ale
debitorului.
Punere în aplicare prin Lege 71/2011 : |
Art. 151. - |
(1)
Dispoziţiile art. 2.324 alin. (4) din Codul civil se aplică în toate
cazurile în care profesionistul îşi operează diviziunea patrimoniului,
dar numai cu privire la drepturile şi obligaţiile născute după intrarea
în vigoare a Codului civil. |
(2) Creditorii prevăzuţi la art. 2.324 alin. (4) din Codul civil includ şi statul şi organele fiscale. |
Limitarea drepturilor creditorului
Art. 2.325.
-
Debitorul şi creditorul pot conveni să limiteze dreptul creditorului de a urmări bunurile care nu îi sunt ipotecate.
Egalitatea creditorilor
Art. 2.326.
-
(1)
Preţul bunurilor debitorului se împarte între creditori proporţional cu
valoarea creanţei fiecăruia, afară de cazul în care există între ei
cauze de preferinţă ori convenţii cu privire la ordinea îndestulării
lor.
(2)
Creditorii care au acelaşi rang au deopotrivă drept la plată, proporţional cu valoarea creanţei fiecăruia dintre ei.
Punere în aplicare Art. 2.326. prin Lege 71/2011 : |
Art. 152. - |
(1)
Dispoziţiile art. 2.326 alin. (1) din Codul civil se aplică în cazurile
în care creditorii trec la executarea silită a creanţelor lor prin
valorificarea bunurilor sesizabile ale debitorului. |
(2)
Dispoziţiile art. 2.326 alin. (2) din Codul civil se aplică în cazul în
care mai mulţi creditori deţinând ipoteci sau privilegii cu privire la
acelaşi bun al debitorului trec la executarea silită a creanţelor lor
prin valorificarea respectivului bun. |
Cauzele de preferinţă
Art. 2.327.
-
Cauzele de preferinţă sunt privilegiile, ipotecile şi gajul.
Preferinţa acordată statului
Art. 2.328.
-
Preferinţa acordată statului şi unităţilor administrativ-teritoriale
pentru creanţele lor se reglementează prin legi speciale. O asemenea
preferinţă nu poate afecta drepturile dobândite anterior de către terţi.
Punere în aplicare Art. 2.328. prin Lege 71/2011 : |
Art. 153. - |
Preferinţa acordată statului şi unităţilor administrativ-teritoriale
pentru creanţele lor nu va fi opozabilă terţilor înainte de momentul la
care a fost făcută publică prin înregistrarea în registrele de
publicitate. O asemenea preferinţă va dobândi rang de prioritate de la
momentul la care preferinţa a fost făcută publică. |
Clauzele de insesizabilitate
Art. 2.329.
-
(1)
Condiţiile cerute pentru validitatea clauzelor de inalienabilitate se
aplică în mod corespunzător clauzelor prin care se stipulează
insesizabilitatea unui bun.
(2)
Toate bunurile care sunt, potrivit legii, inalienabile sunt insesizabile.
(3)
Pentru a fi opozabile terţilor, clauzele de insesizabilitate trebuie
înscrise în registrele de publicitate mobiliară sau, după caz,
imobiliară.
Strămutarea garanţiei
Art. 2.330.
-
(1)
Dacă bunul grevat a pierit ori a fost deteriorat, indemnizaţia de
asigurare sau, după caz, suma datorată cu titlu de despăgubire este
afectată la plata creanţelor privilegiate sau ipotecare, după rangul
lor.
(2)
Sunt afectate plăţii aceloraşi creanţe sumele datorate în temeiul
exproprierii pentru cauză de utilitate publică sau cu titlu de
despăgubire pentru îngrădiri ale dreptului de proprietate stabilite prin
lege.
Procedura strămutării garanţiei
Art. 2.331.
-
(1)
Sumele datorate cu titlu de indemnizaţie de asigurare sau despăgubirea
se consemnează într-un cont bancar distinct purtător de dobânzi pe
numele asiguratului, al celui prejudiciat sau, după caz, al
expropriatului şi la dispoziţia creditorilor care şi-au înscris garanţia
în registrele de publicitate.
(2)
Debitorul nu poate dispune de aceste sume până la stingerea tuturor
creanţelor garantate decât cu acordul tuturor creditorilor ipotecari ori
privilegiaţi. El are însă dreptul să perceapă dobânzile.
(3)
În lipsa acordului părţilor, creditorii îşi pot satisface creanţele
numai potrivit dispoziţiilor legale privitoare la executarea ipotecilor.
Punere în aplicare Art. 2.331. prin Lege 71/2011 : |
Art. 154. - |
(1) Obligaţia consemnării sumelor prevăzute la art. 2.331 din Codul civil revine persoanei obligate să le plătească. |
(2)
În momentul efectuării plăţii sumelor menţionate la alin. (1),
plătitorul va preciza instituţiei financiare la care a deschis contul
faptul că sumele plătite sunt afectate de o sarcină şi că titularul
contului nu poate dispune de ele fără acordul creditorilor. |
(3)
În cazul omisiunii respectării procedurii de deschidere a contului şi
de oferire a instrucţiunilor necesare instituţiei financiare la care se
deschide contul, plătitorul va răspunde pentru prejudiciul pricinuit
creditorilor. |
Opţiunea asigurătorului
Art. 2.332.
-
(1)
Prin contractul de asigurare, asigurătorul poate să îşi rezerve dreptul de a repara, reface sau înlocui bunul asigurat.
(2)
Asigurătorul va notifica intenţia de a exercita acest drept creditorilor
care şi-au înscris garanţia în registrele de publicitate, în termen de
30 de zile de la data la care a cunoscut producerea evenimentului
asigurat.
(3)
Titularii creanţelor garantate pot cere plata indemnizaţiei de asigurare
în termen de 30 de zile de la data primirii notificării.
CAPITOLUL II
Privilegiile
SECŢIUNEA 1
Dispoziţii comune
Noţiune
Art. 2.333.
-
(1)
Privilegiul este preferinţa acordată de lege unui creditor în considerarea creanţei sale.
(2)
Privilegiul este indivizibil.
Opozabilitatea privilegiilor
Art. 2.334.
-
Privilegiile sunt opozabile terţilor fără să fie necesară înscrierea lor
în registrele de publicitate, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Punere în aplicare Art. 2.334. prin Lege 71/2011 : |
Art. 155. - |
(1)
Constituirea, conţinutul şi opozabilitatea privilegiului sunt supuse
dispoziţiilor legii în vigoare la data când s-au născut. |
(2)
Formalităţile de publicitate pentru opozabilitate faţă de terţi a
privilegiilor sunt guvernate de dispoziţiile legii în vigoare la data
efectuării acestora. |
(3) Privilegiile pentru care
formalităţile de publicitate au fost efectuate înainte de intrarea în
vigoare a Codului civil îşi păstrează rangul de prioritate dobândit
conform legii în vigoare la momentul realizării acestora. |
Prioritatea creanţelor privilegiate faţă de celelalte creanţe
Art. 2.335.
-
Creditorul privilegiat este preferat celorlalţi creditori, chiar dacă
drepturile acestora s-au născut ori au fost înscrise mai înainte.
Punere în aplicare Art. 2.335. prin Lege 71/2011 : |
Art. 156. - |
Dispoziţiile art. 2.335 din Codul civil nu se aplică şi creditorilor
ipotecari a căror ipotecă a fost perfectată anterior înregistrării
privilegiului. |
Rangul privilegiilor între ele
Art. 2.336.
-
(1)
Rangul privilegiilor se stabileşte prin lege.
(2)
Privilegiile reglementate în prezentul capitol sunt preferate privilegiilor create, fără indicarea rangului, prin legi speciale.
Stingerea privilegiilor
Art. 2.337.
-
Dacă prin lege nu se prevede altfel, privilegiile se sting odată cu obligaţia garantată.
SECŢIUNEA a 2-a
Privilegiile generale şi privilegiile speciale
Privilegiile generale
Art. 2.338.
-
Privilegiile asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale debitorului
se stabilesc şi se exercită în condiţiile prevăzute de Codul de
procedură civilă.
Privilegiile speciale
Art. 2.339.
-
(1)
Creanţele privilegiate asupra anumitor bunuri mobile sunt următoarele:
a)
creanţa vânzătorului neplătit pentru preţul bunului mobil vândut unei
persoane fizice este privilegiată cu privire la bunul vândut, cu
excepţia cazului în care cumpărătorul dobândeşte bunul pentru serviciul
sau exploatarea unei întreprinderi;
b)
creanţa celui care exercită un drept de retenţie este privilegiată cu
privire la bunul asupra căruia se exercită dreptul de retenţie, atât
timp cât acest drept subzistă.
(2)
În caz de concurs, privilegiile se exercită în ordinea prevăzută la alin. (1). Orice stipulaţie contrară se consideră nescrisă.
Stingerea privilegiului special
Art. 2.340.
-
Dacă prin lege nu se prevede altfel, privilegiul special se stinge prin
înstrăinarea, transformarea sau pieirea bunului. Dispoziţiile art. 2.337
rămân aplicabile.
Strămutarea privilegiului vânzătorului
Art. 2.341.
-
Atunci când cumpărătorul vinde la rândul său bunul, privilegiul
menţionat la art. 2.339 alin. (1) lit. a) se exercită asupra bunului
revândut, chiar dacă preţul celei de-a doua vânzări este încă neplătit
de cel de-al doilea cumpărător, cu preferinţă faţă de privilegiul de
care s-ar bucura primul cumpărător.
SECŢIUNEA a 3-a
Concursul privilegiilor între ele şi concursul dintre privilegii şi ipoteci
Concursul cauzelor de preferinţă
Art. 2.342.
-
(1)
În caz de concurs între privilegii sau între acestea şi ipoteci, creanţele se satisfac în ordinea următoare:
1.
creanţele privilegiate asupra unor bunuri mobile, prevăzute la art. 2.339;
2.
creanţele garantate cu ipotecă sau gaj.
(2)
Creditorul care beneficiază de un privilegiu special este preferat
titularului unei ipoteci mobiliare perfecte dacă îşi înscrie privilegiul
la arhivă înainte ca ipoteca să fi devenit perfectă. Tot astfel,
creditorul privilegiat este preferat titularului unei ipoteci imobiliare
dacă îşi înscrie privilegiul în cartea funciară mai înainte ca ipoteca
să fi fost înscrisă.
Punere în aplicare Art. 2.342. prin Lege 71/2011 : |
Art. 157. - |
Dispoziţiile art. 2.342 din Codul civil se aplică numai privilegiilor speciale. |
CAPITOLUL III
Ipoteca
SECŢIUNEA 1
Dispoziţii generale
§1.
Dispoziţii comune
Noţiune
Art. 2.343.
-
Ipoteca este un drept real asupra bunurilor mobile sau imobile afectate executării unei obligaţii.
Caracterele juridice
Art. 2.344.
-
Ipoteca este, prin natura ei, accesorie şi indivizibilă. Ea subzistă cât
timp există obligaţia pe care o garantează şi poartă în întregime
asupra tuturor bunurilor grevate, asupra fiecăruia dintre ele şi asupra
fiecărei părţi din acestea, chiar şi în cazurile în care proprietatea
este divizibilă sau obligaţiile sunt divizibile.
Drepturile creditorului ipotecar
Art. 2.345.
-
(1)
Dreptul de ipotecă se menţine asupra bunurilor grevate în orice mână ar trece.
(2)
Creditorul ipotecar are dreptul de a-şi satisface creanţa, în condiţiile
legii, înaintea creditorilor chirografari, precum şi înaintea
creditorilor de rang inferior.
Opozabilitatea ipotecii
Art. 2.346.
-
Dacă prin lege nu se prevede altfel, ipoteca nu este opozabilă terţilor
decât din ziua înscrierii sale în registrele de publicitate.
Operaţiunile asimilate
Art. 2.347.
-
(1)
Contractele care au ca efect conservarea sau constituirea unui drept
asupra unui bun pentru a asigura executarea unei obligaţii, oricare ar
fi numărul, natura sau denumirea lor, nu sunt opozabile terţilor care au
dobândit drepturi cu privire la acel bun decât dacă sunt înscrise în
registrele de publicitate, potrivit regulilor stabilite pentru ipoteci.
(2)
Sunt asimilate astfel ipotecilor clauzele de rezervă a proprietăţii,
pactele de răscumpărare ori cesiunile de creanţă încheiate în scop de
garanţie.
(3)
Dispoziţiile prezentului capitol privind ordinea de preferinţă şi
executarea ipotecilor se aplică în mod corespunzător contractelor
prevăzute la alin. (1).
Excepţiile
Art. 2.348.
-
Dispoziţiile prezentului capitol nu se aplică cesiunii drepturilor
succesorale şi cesiunii drepturilor de proprietate intelectuală.
Izvoarele ipotecii
Art. 2.349.
-
(1)
Ipoteca poate fi instituită numai în condiţiile legii şi cu respectarea formalităţilor prevăzute de lege.
(2)
Ipoteca poate fi convenţională sau legală.
§2.
Obiectul şi întinderea ipotecii
Obiectul ipotecii
Art. 2.350.
-
(1)
Ipoteca poate avea ca obiect bunuri mobile sau imobile, corporale sau incorporale.
(2)
Ea poate greva bunuri determinate ori determinabile sau universalităţi de bunuri.
Bunurile inalienabile sau insesizabile
Art. 2.351.
-
(1)
Bunurile inalienabile sau insesizabile nu pot fi ipotecate.
(2)
Ipotecarea bunurilor inalienabile sau insesizabile va fi valabilă ca
ipotecă asupra unui bun viitor, în situaţiile în care bunul în cauză
este afectat de o inalienabilitate sau insesizabilitate convenţională.
Ipoteca nudei proprietăţi
Art. 2.352.
-
Ipoteca nudei proprietăţi se extinde asupra proprietăţii depline la stingerea dezmembrămintelor.
Ipoteca unei cote-părţi indivize
Art. 2.353.
-
(1)
Dacă în urma partajului sau a unui alt act constitutiv ori translativ de
drepturi constituitorul păstrează vreun drept asupra unei părţi
materiale din bun, ipoteca ce fusese constituită asupra unei cote-părţi
indivize din dreptul asupra bunului se strămută de drept asupra părţii
respective din bun, însă numai în limita valorii coteipărţi indivize.
(2)
În caz contrar, ipoteca se strămută de drept asupra sumelor cuvenite
constituitorului. Dispoziţiile art. 2.331 se aplică în mod
corespunzător.
Întinderea creanţei ipotecare
Art. 2.354.
-
Ipoteca garantează cu acelaşi rang capitalul, dobânzile, comisioanele,
penalităţile şi cheltuielile rezonabile făcute cu recuperarea sau
conservarea bunului.
Extinderea ipotecii prin accesiune
Art. 2.355.
-
(1)
Ipoteca se extinde asupra bunurilor care se unesc prin accesiune cu bunul grevat.
(2)
Ipoteca mobiliară se menţine asupra bunului rezultat din transformarea
bunului grevat şi se strămută asupra celui creat prin contopirea sau
unirea bunului grevat cu alte bunuri. Cel care dobândeşte prin accesiune
bunul astfel creat este ţinut de ipotecă.
Punere în aplicare Art. 2.355. prin Lege 71/2011 : |
Art. 159. - |
În cazul în care mai multe bunuri care se unesc prin accesiune fac
obiectul mai multor ipoteci, titularul oricăreia dintre ipoteci poate
pretinde separarea bunurilor în condiţiile art. 600 din Codul civil. |
Bunurile mobile accesorii unui imobil
Art. 2.356.
-
(1)
Bunurile mobile care, fără a-şi pierde individualitatea, devin accesorii
ale unui imobil pot fi ipotecate fie odată cu imobilul, fie separat.
(2)
Ipoteca mobiliară continuă să greveze bunul chiar şi după ce acesta
devine accesoriul unui imobil. Ipoteca mobiliară se stinge însă cu
privire la materialele de construcţie sau alte asemenea bunuri
încorporate într-o construcţie sau într-o altă amelioraţiune a unui
teren.
Ipoteca asupra unei universalităţi de bunuri
Art. 2.357.
-
(1)
Ipoteca asupra unei universalităţi de bunuri se întinde asupra tuturor bunurilor cuprinse în aceasta.
(2)
Ipoteca se menţine asupra universalităţii de bunuri, chiar şi atunci
când bunurile cuprinse în aceasta au pierit, dacă debitorul le
înlocuieşte într-un interval rezonabil, ţinând cont de cantitatea şi
natura bunurilor.
Punere în aplicare Art. 2.357. prin Lege 71/2011 : |
Art. 160. - |
(1)
În cazul ipotecii asupra unei universalităţi de bunuri, în momentul în
care un bun părăseşte universalitatea, acesta nu mai este grevat de
ipotecă. |
(2) Dispoziţiile art. 1.562-1.565 din Codul civil rămân aplicabile. |
Cesiunea ipotecii
Art. 2.358.
-
(1)
Dreptul de ipotecă sau rangul acesteia poate fi cedat separat de creanţa
pe care o garantează numai atunci când suma pentru care este
constituită ipoteca este determinată în actul constitutiv.
(2)
În cazul prevăzut la alin. (1), cesiunea se face prin act încheiat în
formă scrisă între creditorul ipotecar cedent şi creditorul cesionar, cu
înştiinţarea debitorului.
(3)
Dispoziţiile în materie de carte funciară sau, după caz, cele care
privesc opozabilitatea faţă de terţi a ipotecii mobiliare rămân
aplicabile.
Punere în aplicare Art. 2.358. prin Lege 71/2011 : |
Art. 158. - |
În cazul cesiunii de creanţă încheiate în scop de garanţie,
dispoziţiile privind executarea din titlul XI al cărţii a V-a a Codului
civil vizează numai executarea drepturilor cesionarului cu privire la
transferul creanţei cedate, iar nu drepturile cesionarului asupra
debitorului cedat. |
Garanţiile asupra navelor şi aeronavelor
Art. 2.359.
-
Garanţiile reale asupra navelor şi aeronavelor se reglementează prin legi speciale.
§3.
Efectele ipotecii faţă de terţi
Dreptul de urmărire al creditorului ipotecar
Art. 2.360.
-
Creditorul ipotecar poate urmări bunul ipotecat în orice mână ar trece,
fără a ţine seama de drepturile reale constituite sau înscrise după
înscrierea ipotecii sale.
Punere în aplicare Art. 2.360. prin Lege 71/2011 : |
Art. 161. - |
În exercitarea dreptului său de urmărire, creditorul ipotecar va trebui
să ţină seama de ipotecile mobiliare privilegiate reglementate de art.
2.425 şi 2.426 din Codul civil, chiar dacă acestea au fost constituite
sau înscrise după înscrierea ipotecii sale. |
Efectele ipotecii faţă de dobânditorul bunului
Art. 2.361.
-
(1)
Cel care dobândeşte un bun ipotecat răspunde cu acel bun pentru toate
datoriile ipotecare. Dobânditorul bunului ipotecat se bucură şi, după
caz, este ţinut de toate termenele de plată de care beneficiază sau este
ţinut şi debitorul obligaţiei ipotecare.
(2)
Dacă dobânditorul bunului ipotecat nu stinge creanţa ipotecară,
creditorul poate începe urmărirea silită asupra bunului, în condiţiile
legii.
Punere în aplicare Art. 2.361. prin Lege 71/2011 : |
Art. 162. - |
Răspunderea celui ce dobândeşte un bun ipotecat în condiţiile art.
2.361 din Codul civil priveşte numai datoriile ipotecare care grevează
bunul în cauză. |
Drepturile reale anterioare ale terţului dobânditor
Art. 2.362.
-
Atunci când creditorul ipotecar urmăreşte şi vinde bunul dobândit de un
terţ de la cel care a constituit ipoteca, drepturile reale principale pe
care terţul le avea asupra bunului anterior dobândirii proprietăţii
renasc cu rangul lor originar de drept sau, după caz, prin reînscriere
în cartea funciară.
Punere în aplicare Art. 2.362. prin Lege 71/2011 : |
Art. 163. - |
În cazul în care ipoteca este constituită de un terţ, acesta va avea
drepturile şi obligaţiile unui debitor ipotecar, fără a fi supus
regimului juridic al garanţiilor personale. |
Regresul dobânditorului care a plătit datoria
Art. 2.363.
-
Terţul dobânditor care a plătit datoria ipotecară sau care a suportat
executarea se poate întoarce împotriva celui de la care a primit bunul
pentru a fi despăgubit, în condiţiile dreptului comun.
Conservarea acţiunii personale
Art. 2.364.
-
Dispoziţiile prezentei secţiuni nu exclud dreptul creditorului ipotecar
de a-l urmări pe cel ţinut personal pentru plata creanţei ori de a
urmări produsele bunului ipotecat atunci când legea o permite.
§4.
Ipotecile convenţionale
Dreptul de a ipoteca
Art. 2.365.
-
Ipoteca convenţională poate fi constituită numai de titularul dreptului
ce urmează a fi ipotecat şi care are capacitatea de a dispune de acesta.
Constituitorul ipotecii
Art. 2.366.
-
Ipoteca convenţională poate fi constituită de debitorul obligaţiei garantate sau de un terţ.
Ipoteca unui drept anulabil sau condiţional
Art. 2.367.
-
Cel ce are asupra bunului un drept anulabil ori afectat de o condiţie nu
poate consimţi decât o ipotecă supusă aceleiaşi nulităţi sau condiţii.
Ipoteca asupra unei universalităţi de bunuri
Art. 2.368.
-
Ipoteca convenţională asupra unei universalităţi de bunuri mobile sau
imobile, prezente ori viitoare, corporale sau incorporale nu poate fi
consimţită decât cu privire la bunurile afectate activităţii unei
întreprinderi.
Obligaţiile garantate
Art. 2.369.
-
Ipoteca convenţională poate garanta îndeplinirea obligaţiilor de orice fel.
Obligaţiile viitoare sau eventuale
Art. 2.370.
-
Atunci când garantează îndeplinirea unei obligaţii viitoare, ipoteca
dobândeşte rang din momentul înscrierii în registrele de publicitate.
Garanţia constituită în avans
Art. 2.371.
-
(1)
În cazul în care este constituită pentru a garanta plata unei sume de
bani, ipoteca este valabilă, chiar dacă, la momentul constituirii,
debitorul nu a primit sau a primit doar în parte prestaţia în
considerarea căreia a constituit ipoteca.
(2)
Dacă însă creditorul refuză să dea sumele pe care s-a angajat să le pună
la dispoziţie şi în considerarea cărora ipoteca a fost constituită,
debitorul poate obţine reducerea sau desfiinţarea ipotecii, pe
cheltuiala creditorului, plătindu-i acestuia sumele atunci datorate.
Creditorul datorează însă daune-interese.
Conţinutul contractului de ipotecă
Art. 2.372.
-
(1)
Ipoteca convenţională nu este valabilă decât dacă suma pentru care este
constituită se poate determina în mod rezonabil în temeiul actului de
ipotecă.
(2)
Sub sancţiunea nulităţii, contractul de ipotecă trebuie să identifice
constituitorul şi creditorul ipotecar, să arate cauza obligaţiei
garantate şi să facă o descriere suficient de precisă a bunului
ipotecat.
(3)
Stipulaţia potrivit căreia ipoteca poartă asupra tuturor bunurilor
debitorului sau asupra tuturor bunurilor prezente şi viitoare ale
acestuia nu constituie o descriere suficient de precisă în sensul alin.
(2).
Punere în aplicare Art. 2.372. prin Lege 71/2011 : |
Art. 165. - |
(1)
În cazul în care debitorul ipotecar contractează o nouă datorie către
creditorul ipotecar, ipoteca constituită pentru vechea datorie poate fi
menţinută de către creditorul ipotecar pentru garantarea noii datorii. |
(2) Ipoteca menţinută va dobândi rangul dat de momentul înscrierii menţiunii de menţinere. |
(3) Dispoziţiile art. 2.372 din Codul civil nu sunt aplicabile în cazul menţinerii ipotecii. |
Drepturile constituitorului
Art. 2.373.
-
Cel care a constituit ipoteca este liber să folosească, să administreze
şi să dispună de bunul grevat, însă cu îndatorirea de a nu vătăma
drepturile creditorului ipotecar.
Îndatoririle celui care a constituit ipoteca
Art. 2.374.
-
Constituitorul nu poate distruge ori deteriora bunul grevat şi nici nu
îi poate diminua în mod substanţial valoarea decât dacă această
distrugere, deteriorare ori diminuare a valorii survine în cursul unei
utilizări normale a bunului sau în caz de necesitate.
Punere în aplicare Art. 2.374. prin Lege 71/2011 : |
Art. 166. - |
(1)
În cazul în care bunul ipotecat a fost distrus, deteriorat ori valoarea
sa a fost diminuată în aşa mod încât a devenit inferioară valorii
obligaţiei ipotecare, creditorul ipotecar nu poate cere debitorului să
constituie o nouă ipotecă pentru garantarea aceleiaşi obligaţii. |
(2)
Prin excepţie de la prevederile alin. (1), în cazul în care, din culpa
debitorului, bunul ipotecat a fost distrus, deteriorat ori valoarea sa a
fost diminuată în aşa mod încât a devenit inferioară valorii creanţei
ipotecare, creditorul ipotecar poate cere debitorului să constituie o
nouă ipotecă pentru garantarea aceleiaşi obligaţii, dacă bunul nu era
asigurat. |
Daunele-interese
Art. 2.375.
-
Creditorul poate cere, în limita creanţei sale ipotecare, daune-interese
pentru prejudiciile suferite prin distrugerea, deteriorarea ori
diminuarea valorii bunului grevat, chiar şi atunci când creanţa sa nu
este lichidă ori exigibilă. Daunele-interese plătite astfel creditorului
se impută asupra creanţei ipotecare.
Clauza de inalienabilitate
Art. 2.376.
-
Actele de dispoziţie asupra bunului ipotecat sunt valabile chiar dacă
dobânditorul bunului cunoaşte stipulaţia din contractul de ipotecă ce
interzice transferul sau declară că acest transfer este echivalent cu
neîndeplinirea obligaţiei garantate.
Punere în aplicare Art. 2.376. prin Lege 71/2011 : |
Art. 167. - |
Actele de dispoziţie cu privire la bunul ipotecat, încheiate în
condiţiile art. 2.393 din Codul civil, sunt anulabile la cererea
creditorului ipotecar numai atunci când produsele bunului ipotecat nu
pot fi urmărite de către creditorul ipotecar cu acelaşi rang ca şi
ipoteca iniţială. Cu toate acestea, creditorul ipotecar nu poate obţine
anularea acestor acte în cazul în care le-a aprobat expres sau tacit. |
SECŢIUNEA a 2-a
Ipoteca imobiliară
§1.
Constituirea ipotecii imobiliare
Înscrierea în cartea funciară
Art. 2.377.
-
(1)
Ipoteca asupra unui bun imobil se constituie prin înscriere în cartea funciară.
(2)
Ipoteca asupra unei universalităţi de bunuri nu grevează bunurile
imobile cuprinse în aceasta decât din momentul înscrierii ipotecii în
cartea funciară cu privire la fiecare dintre imobile.
Punere în aplicare Art. 2.377. prin Lege 71/2011 : |
Art. 168. - |
Ipotecile imobiliare constituite înainte de data intrării în vigoare a
Codului civil sunt supuse, în ceea ce priveşte condiţiile de
valabilitate, dispoziţiilor legale existente la data constituirii lor. |
Forma contractului
Art. 2.378.
-
(1)
Contractul de ipotecă se încheie în formă autentică de către notarul public, sub sancţiunea nulităţii absolute.
(2)
Ipoteca asupra bunurilor unei persoane juridice poate fi consimţită în
virtutea puterilor conferite în urma deliberărilor sau a
împuternicirilor întocmite sub semnătură privată, în conformitate cu
regulile din actul constitutiv privitoare la reprezentare.
Obiectul ipotecii imobiliare
Art. 2.379.
-
(1)
Se pot ipoteca:
a)
imobilele cu accesoriile lor;
b)
uzufructul acestor imobile şi accesoriile;
c)
cotele-părţi din dreptul asupra imobilelor;
d)
dreptul de superficie.
(2)
Ipoteca ce poartă asupra chiriilor sau arenzilor prezente şi viitoare
produse de un imobil, precum şi asupra indemnizaţiilor plătite în
temeiul unor contracte de asigurare cu privire la plata acestor chirii
sau arenzi se supune regulilor publicităţii imobiliare.
Punere în aplicare Art. 2.379. prin Lege 71/2011 : |
Art. 169. - |
Prin "ipoteci imobiliare" în sensul titlului XI al cărţii a V-a a
Codului civil se desemnează toate garanţiile reale imobiliare,
indiferent de momentul şi de temeiul juridic al constituirii lor. |
Ipoteca asupra unei construcţii viitoare
Art. 2.380.
-
Ipoteca asupra unor construcţii viitoare nu poate fi intabulată, ci
numai înscrisă provizoriu în cartea funciară, în condiţiile legii.
Înscrierea ipotecii
Art. 2.381.
-
Ipoteca se poate înscrie fie numai asupra unui imobil în întregul său,
fie numai asupra cotei-părţi din dreptul asupra imobilului.
Extinderea ipotecii asupra amelioraţiunilor
Art. 2.382.
-
Ipoteca se întinde, fără nicio altă formalitate, asupra construcţiilor,
îmbunătăţirilor şi accesoriilor imobilului, chiar dacă acestea sunt
ulterioare constituirii ipotecii.
Extinderea ipotecii asupra fructelor imobilului
Art. 2.383.
-
(1)
Ipoteca se extinde asupra fructelor naturale şi industriale ale
imobilului ipotecat produse după notarea începerii urmăririi silite sau,
după caz, după notarea deschiderii procedurii insolvenţei.
(2)
Dreptul de ipotecă se extinde de la aceeaşi dată şi asupra chiriilor şi
arenzilor imobilului dat în locaţiune. Acest drept este opozabil
locatarilor numai din momentul comunicării notării începerii urmăririi
silite, respectiv al comunicării notării deschiderii procedurii
insolvenţei, în afară de cazul în care acestea au fost cunoscute pe altă
cale.
(3)
Actele încheiate de proprietar cu privire la veniturile neajunse la
scadenţă sau urmărirea acestora de alţi creditori nu sunt opozabile
creditorului ipotecar după notarea începerii urmăririi silite, cu
excepţia cazului în care aceste acte au fost notate în cartea funciară
înainte de notarea începerii urmăririi silite.
Punere în aplicare Art. 2.383. prin Lege 71/2011 : |
Art. 1601. - |
Până la intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de
procedură civilă, referirea din cuprinsul art. 2.383 din Codul civil la
"notarea începerii urmăririi silite" se va înţelege ca fiind făcută la
"notarea somaţiei de plată". |
§2.
Drepturile şi obligaţiile părţilor
Clauzele de inalienabilitate
Art. 2.384.
-
(1)
Actele de dispoziţie asupra imobilului ipotecat sunt valabile chiar dacă
cel care a dobândit bunul cunoaşte stipulaţia din contractul de ipotecă
ce interzice asemenea acte sau declară că încheierea lor este
echivalentă cu neîndeplinirea obligaţiei.
(2)
Clauzele care impun debitorului plata anticipată şi imediată la cerere a
obligaţiei garantate sau plata vreunei alte obligaţii prin faptul
constituirii unei alte garanţii asupra aceluiaşi bun se consideră
nescrise.
Antihreza
Art. 2.385.
-
Clauza prin care creditorul ipotecar este autorizat ca, până la data
începerii executării, să posede imobilul ipotecat sau să îşi însuşească
fructele ori veniturile acestuia se consideră nescrisă.
§3.
Ipotecile legale
Creanţele care beneficiază de ipotecă legală
Art. 2.386.
-
În afara altor cazuri prevăzute de lege, beneficiază de ipotecă legală:
1.
vânzătorul, asupra bunului imobil vândut, pentru preţul datorat; această
dispoziţie se aplică şi în cazul schimbului cu sultă sau al dării în
plată cu sultă în folosul celui care înstrăinează, pentru plata sultei
datorate;
2.
promitentul achizitor pentru neexecutarea promisiunii de a contracta
având ca obiect un imobil înscris în cartea funciară, asupra imobilului
respectiv, pentru restituirea sumelor plătite în contul acestuia;
3.
cel care a împrumutat o sumă de bani pentru dobândirea unui imobil,
asupra imobilului astfel dobândit, pentru restituirea împrumutului;
4.
cel care a înstrăinat un imobil în schimbul întreţinerii, asupra
imobilului înstrăinat, pentru plata rentei în bani corespunzătoare
întreţinerii neexecutate; dreptul de proprietate al debitorului
întreţinerii nu se va înscrie în cartea funciară decât odată cu această
ipotecă, dispoziţiile art. 2.249 aplicându-se în mod corespunzător;
5.
coproprietarii, pentru plata sultelor sau a preţului datorat de
coproprietarul adjudecatar al imobilului ori pentru garantarea creanţei
rezultând din evicţiune, asupra imobilelor ce au revenit
coproprietarului ţinut de o atare obligaţie;
6.
arhitecţii şi antreprenorii care au convenit cu proprietarul să edifice,
să reconstruiască sau să repare un imobil, asupra imobilului, pentru
garantarea sumelor datorate acestora, însă numai în limita sporului de
valoare realizat;
7.
legatarii cu titlu particular, asupra imobilelor din moştenire cuvenite
celui obligat la executarea legatului, pentru plata acestuia.
SECŢIUNEA a 3-a
Ipoteca mobiliară
§1.
Dispoziţii generale
I.
Constituirea ipotecii
Constituirea şi eficacitatea ipotecii
Art. 2.387.
-
Ipoteca mobiliară se constituie prin încheierea contractului de ipotecă,
însă ea produce efecte de la data la care obligaţia garantată ia
naştere, iar constituitorul dobândeşte drepturi asupra bunurilor mobile
ipotecate.
Punere în aplicare Art. 2.387. prin Lege 71/2011 : |
Art. 164. - |
(1)
Ipoteca mobiliară poate fi constituită în favoarea creditorului
obligaţiei ipotecare sau a unui terţ desemnat de către acesta. |
(2)
Atunci când beneficiarul ipotecii mobiliare este un terţ, el va
exercita drepturile creditorului ipotecar şi va fi ţinut de obligaţiile
acestuia. |
(3) Ipoteca mobiliară convenţională poate fi
constituită în favoarea unui singur beneficiar sau a mai multor
beneficiari simultan. |
(4) Atunci când sunt mai mulţi
beneficiari ai aceleiaşi ipoteci mobiliare, ei vor primi acelaşi rang,
fie prin înregistrarea simultană a ipotecii mobiliare în registrele de
publicitate, fie prin desemnarea unui agent. |
(5)
Agentul va putea să exercite toate drepturile creditorilor ipotecari
care l-au desemnat. El va putea singur să asigure perfectarea ipotecii
mobiliare şi menţinerea sau modificarea înregistrării acesteia. |
(6) Agentul va răspunde faţă de beneficiarii ipotecii mobiliare pentru actele întreprinse. |
Punere în aplicare Art. 2.387. prin Lege 71/2011 : |
Art. 170. - |
Ipotecile mobiliare constituite înainte de data intrării în vigoare a
Codului civil vor fi supuse, în ceea ce priveşte condiţiile de
valabilitate, dispoziţiilor legale existente la data constituirii lor. |
Forma contractului de ipotecă
Art. 2.388.
-
Contractul prin care se constituie o ipotecă mobiliară se încheie în
formă autentică sau sub semnătură privată, sub sancţiunea nulităţii
absolute.
Obiectul ipotecii mobiliare
Art. 2.389.
-
Se pot ipoteca:
a)
creanţe băneşti născute din contractul de vânzare, contractul de
locaţiune sau orice alt act încheiat cu privire la un bun, cele
rezultate dintr-un contract de asigurare, cele născute în considerarea
asumării unei obligaţii sau a constituirii unei garanţii, a folosirii
unei cărţi de credit ori de debit ori a câştigării unui premiu la o
loterie sau alte jocuri de noroc organizate în condiţiile legii;
b)
creanţe constatate prin titluri nominative, la ordin sau la purtător;
c)
conturi bancare;
d)
acţiuni şi părţi sociale, valori mobiliare şi alte instrumente financiare;
e)
drepturi de proprietate intelectuală şi orice alte bunuri incorporale;
f)
petrolul, gazul natural şi celelalte resurse minerale care urmează a fi extrase;
g)
efectivele de animale;
h)
recoltele care urmează a fi culese;
i)
pădurile care urmează a fi tăiate;
j)
bunurile corporale care fac obiectul unui contract de locaţiune, care
sunt deţinute în vederea vânzării, închirierii ori furnizării în temeiul
unui contract de prestări de servicii, care sunt furnizate în temeiul
unui contract de prestări de servicii, precum şi materia primă şi
materialele destinate a fi consumate sau prelucrate în exploatarea unei
întreprinderi, produsele în curs de fabricaţie şi produsele finite;
k)
echipamentele, instalaţiile şi orice alte bunuri destinate să servească în mod durabil exploatării unei întreprinderi;
l)
orice alte bunuri mobile, corporale sau incorporale.
Punere în aplicare Art. 2.389. prin Lege 71/2011 : |
Art. 171. - |
Prin "ipoteci mobiliare" în sensul titlului XI al cărţii a V-a a
Codului civil se desemnează toate garanţiile reale mobiliare care nu
necesită deposedarea debitorului de bunul afectat garanţiei, indiferent
de momentul şi de temeiul juridic al constituirii lor. |
Ipoteca instrumentelor financiare
Art. 2.390.
-
(1)
Ipoteca asupra instrumentelor financiare se constituie conform regulilor pieţei pe care acestea sunt tranzacţionate.
(2)
Ipoteca asupra acţiunilor sau părţilor sociale ale unei societăţi
comerciale se constituie potrivit regulilor stabilite prin lege
specială.
Descrierea bunului ipotecat
Art. 2.391.
-
(1)
Contractul de ipotecă trebuie să cuprindă o descriere suficient de precisă a bunului grevat.
(2)
Descrierea este suficient de precisă, chiar dacă bunul nu este
individualizat, în măsura în care permite în mod rezonabil identificarea
acestuia.
(3)
Descrierea se poate face prin întocmirea unei liste a bunurilor mobile
ipotecate, prin determinarea categoriei din care acestea fac parte, prin
indicarea cantităţii, prin stabilirea unei formule de determinare şi
prin orice altă modalitate care permite în mod rezonabil identificarea
bunului mobil ipotecat.
(4)
Atunci când ipoteca poartă asupra unei universalităţi, contractul trebuie să descrie natura şi conţinutul acesteia.
(5)
Stipulaţia potrivit căreia ipoteca grevează toate bunurile mobile sau
toate bunurile mobile prezente şi viitoare ale constituitorului nu
constituie o descriere suficient de precisă în sensul alin. (1).
(6)
Dacă ipoteca poartă asupra unui cont bancar, acesta trebuie individualizat în mod distinct în contractul de ipotecă.
Extinderea ipotecii asupra produselor
Art. 2.392.
-
(1)
Ipoteca se extinde asupra fructelor şi productelor bunului mobil
ipotecat, precum şi asupra tuturor bunurilor primite de constituitor în
urma unui act de administrare ori de dispoziţie încheiat cu privire la
bunul mobil ipotecat.
(2)
Se consideră, de asemenea, a fi un produs al bunului mobil ipotecat
orice bun care îl înlocuieşte sau în care trece valoarea acestuia.
Înstrăinarea bunului ipotecat
Art. 2.393.
-
(1)
Cel care achiziţionează un bun în cursul obişnuit al activităţii unei
întreprinderi care înstrăinează bunuri de acelaşi fel dobândeşte bunul
liber de ipotecile constituite de înstrăinător, chiar dacă ipoteca este
perfectă, iar dobânditorul cunoaşte existenţa acesteia.
(2)
În acest caz, ipoteca se strămută asupra preţului sau altor bunuri rezultate din înstrăinarea bunului ipotecat.
Punere în aplicare Art. 2.393. prin Lege 71/2011 : |
Art. 172. - |
În cazul înstrăinării bunului ipotecat, în condiţiile art. 2.393 din
Codul civil, în lipsă de dispoziţie contrară în contractul de ipotecă,
debitorul ipotecar va depune preţul într-un cont bancar distinct şi îl
va informa pe creditorul ipotecar cu privire la acesta. Creditorul
ipotecar are dreptul să solicite informaţii de la banca deponentă cu
privire la operaţiunile realizate de debitorul ipotecar asupra sumelor
depuse în acest cont. |
II.
Drepturile şi obligaţiile părţilor
Dreptul de inspecţie
Art. 2.394.
-
Creditorul ipotecar are dreptul să inspecteze bunul ipotecat. El este
însă dator să nu stânjenească activitatea celui care deţine bunul
ipotecat.
Dreptul de a culege fructele bunului ipotecat
Art. 2.395.
-
Stipulaţia prin care creditorul ipotecar îşi rezervă dreptul să îşi
însuşească produsele bunului ipotecat în contul creanţei nu este
valabilă decât dacă stabileşte în mod detaliat condiţiile şi proporţia
în care urmează a se reduce creanţa garantată în urma exercitării
acestui drept.
Exigibilitatea anticipată
Art. 2.396.
-
(1)
Creditorul ipotecar are dreptul să considere exigibilă creanţa garantată
şi să execute ipoteca în cazul în care constată lipsa unei întreţineri
corespunzătoare a bunului ipotecat sau alte fapte, imputabile
debitorului, de natură să facă dificilă sau imposibilă executarea
ipotecii, astfel cum aceste fapte sunt determinate prin contractul de
ipotecă.
(2)
Creditorul poate să exercite dreptul prevăzut la alin. (1) numai dacă
are temeiuri rezonabile să creadă că bunul ipotecat este pe cale de a fi
pus în pericol sau că există posibilitatea ca executarea obligaţiei să
fie împiedicată.
(3)
Clauzele care impun debitorului plata anticipată şi imediată la cerere a
obligaţiei garantate sau plata vreunei alte obligaţii prin faptul
constituirii unei alte garanţii asupra aceluiaşi bun se consideră
nescrise.
Punere în aplicare prin Lege 71/2011 : |
Art. 173. - |
În aplicarea prevederilor art. 2.396 alin. (3) din Codul civil, dacă
prin constituirea noii garanţii este afectat rangul ipotecii existente,
creditorul ipotecar trebuie să îşi exprime acordul cu privire la
constituirea noii garanţii. |
Declaraţiile privitoare la ipotecă
Art. 2.397.
-
(1)
Constituitorul are dreptul să adreseze creditorului ipotecar o cerere scrisă prin care să solicite acestuia:
a)
să emită o declaraţie cu privire la valoarea rămasă din creanţa garantată prin ipotecă;
b)
să confirme ori, după caz, să rectifice lista bunurilor care, în opinia debitorului, fac obiectul ipotecii;
c)
să confirme ori, după caz, să rectifice valoarea creanţei care, în
opinia debitorului, mai este garantată prin ipotecă la o anumită dată.
(2)
Creditorul este obligat să comunice debitorului, în termen de 15 zile de la primirea cererii prevăzute la alin. (1), după caz:
a)
o declaraţie scrisă prin care indică suma rămasă a fi garantată prin ipotecă;
b)
confirmarea sau rectificarea declaraţiei debitorului privitoare la bunurile grevate şi la suma rămasă;
c)
o declaraţie potrivit căreia nu mai este titularul ipotecii, indicând totodată numele şi adresa succesorului său în drepturi.
(3)
Debitorul are dreptul să obţină în mod gratuit o asemenea declaraţie la fiecare 6 luni.
(4)
Creditorul poate să ceară debitorului rambursarea costurilor rezonabile
ocazionate de emiterea declaraţiei unei solicitări suplimentare faţă de
cea prevăzută la alin. (3).
§2.
Ipotecile asupra creanţelor
I.
Dispoziţii comune
Obiectul ipotecii
Art. 2.398.
-
Ipoteca poate să aibă ca obiect fie una sau mai multe creanţe, fie o universalitate de creanţe.
Punere în aplicare Art. 2.398. prin Lege 71/2011 : |
Art. 174. - |
Portofoliul de creanţe reprezintă o universalitate de creanţe în sensul prevederilor art. 2.398 din Codul civil. |
Întinderea ipotecii asupra unei universalităţi de creanţe
Art. 2.399.
-
Ipoteca asupra unei universalităţi de creanţe nu cuprinde creanţele
născute din înstrăinarea bunurilor debitorului ca urmare a exercitării
drepturilor unui terţ şi nici creanţele născute din contractele de
asigurare încheiate de debitor cu privire la bunurile sale.
Notificarea debitorului creanţei ipotecate
Art. 2.400.
-
(1)
Creditorul ipotecar nu poate cere plata decât după ce comunică în scris
debitorului acesteia existenţa ipotecii, creanţa ipotecată, suma
datorată, locul şi modalitatea de plată.
(2)
Acceptarea ipotecii de către debitorul creanţei ipotecate, făcută prin act scris, produce aceleaşi efecte.
Plata creanţei grevate de ipotecă
Art. 2.401.
-
(1)
Debitorul nu se poate libera decât plătind creditorului ipotecar în modul indicat în comunicare.
(2)
Cu toate acestea, debitorul creanţei afectate de ipotecă poate plăti
constituitorului dacă creditorul ipotecar nu îi comunică dovada ipotecii
în termen de 15 zile de la data la care i s-a solicitat în scris acest
lucru.
(3)
Dovada ipotecii se poate face fie cu copia certificată de pe contractul de ipotecă, fie cu o copie a avizului de ipotecă.
Ipoteca unei creanţe garantate cu ipotecă
Art. 2.402.
-
Ipoteca ce poartă asupra unei creanţe care este garantată, la rândul
său, cu o ipotecă mobiliară sau imobiliară trebuie înscrisă în arhivă.
De asemenea, creditorul în favoarea căruia s-a ipotecat creanţa trebuie
să remită debitorului acestei creanţe o copie a avizului de ipotecă.
Punere în aplicare Art. 2.402. prin Lege 71/2011 : |
Art. 175. - |
Pentru opozabilitate, ipoteca unei creanţe garantate cu ipotecă
imobiliară se înscrie în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare
şi se notează în cartea funciară, potrivit prevederilor art. 902 alin.
(2) pct. 15 din Codul civil. |
II.
Drepturile şi obligaţiile părţilor
Acţiunile împotriva debitorului creanţei grevate
Art. 2.403.
-
Atât constituitorul ipotecii, cât şi creditorul ipotecar pot intenta
acţiuni împotriva debitorului creanţei care face obiectul ipotecii, însă
cu îndatorirea de a-l introduce pe celălalt în cauză.
Drepturile creditorului ipotecar
Art. 2.404.
-
Creditorul ipotecar poate percepe, la scadenţa creanţei ipotecate,
capitalul, dobânzile şi celelalte sume pe care aceasta le produce şi
eliberează debitorului creanţei afectate de ipotecă chitanţă pentru
sumele primite. O copie de pe această chitanţă va fi trimisă
constituitorului ipotecii.
Imputarea sumelor percepute
Art. 2.405.
-
În lipsă de stipulaţie contrară, creditorul impută sumele percepute
asupra creanţei sale, chiar neajunsă la scadenţă, potrivit regulilor
stabilite pentru imputaţia plăţilor.
Perceperea sumelor de cel care a constituit ipoteca
Art. 2.406.
-
(1)
Prin actul constitutiv al ipotecii, creditorul ipotecar poate încuviinţa
celui care a constituit ipoteca să perceapă, la scadenţă, capitalul,
dobânzile şi celelalte sume cuvenite în temeiul creanţei ipotecate.
(2)
Creditorul ipotecar poate retrage oricând această încuviinţare, cu
îndatorirea de a-i notifica în scris pe cel care a constituit ipoteca şi
pe debitorul creanţei ipotecate.
Urmărirea sumelor neplătite
Art. 2.407.
-
Creditorul ipotecar nu este ţinut el însuşi să recupereze în justiţie
sumele neplătite de debitorul creanţei ipotecate. El este însă dator să
îl informeze de îndată pe cel care a constituit ipoteca cu privire la
orice nereguli la plata sumelor datorate de către debitorul creanţei
ipotecate.
Remiterea diferenţei
Art. 2.408.
-
Creditorul ipotecar este obligat să remită debitorului său sumele
încasate care depăşesc cuantumul capitalului creanţei ipotecate, al
dobânzilor şi al cheltuielilor. Orice stipulaţie contrară se consideră
nescrisă.
§3.
Perfectarea ipotecilor mobiliare
Ipotecile mobiliare perfecte
Art. 2.409.
-
(1)
Ipoteca este perfectă atunci când produce efecte potrivit dispoziţiilor
art. 2.387, iar formalităţile cerute de lege pentru publicitatea sa au
fost îndeplinite.
(2)
Publicitatea ipotecilor mobiliare se asigură prin înscrierea acestora în arhivă, dacă prin lege nu se prevede altfel.
(3)
Ipoteca perfectă este opozabilă celorlalţi creditori ai
constituitorului, celor care dobândesc ulterior drepturi asupra bunului
ipotecat, precum şi tuturor celorlalte persoane.
Publicitatea ipotecii asupra conturilor
Art. 2.410.
-
(1)
Publicitatea ipotecii asupra conturilor deschise la o instituţie de
credit se realizează prin înscrierea ipotecii la arhivă sau poate fi
satisfăcută prin controlul asupra contului.
(2)
Un creditor ipotecar dobândeşte controlul asupra unui cont dacă:
a)
creditorul ipotecar este chiar instituţia de credit la care este deschis contul;
b)
constituitorul, instituţia de credit şi creditorul ipotecar convin în
scris că instituţia de credit, fără a solicita consimţământul
constituitorului ipotecii, va urma instrucţiunile prin care creditorul
dispune de sumele aflate în cont; sau
c)
creditorul ipotecar devine titular al contului.
Punere în aplicare prin Lege 71/2011 : |
Art. 176. - |
Dispoziţiile art. 2.410 alin. (2) lit. c) din Codul civil se aplică şi
în cazurile în care creditorul ipotecar devine cotitular al contului. |
(3)
Creditorul ipotecar care îndeplineşte condiţiile prevăzute la alin. (2)
are controlul asupra contului chiar dacă cel care a constituit ipoteca
păstrează dreptul de a dispune de sumele aflate în cont.
Publicitatea ipotecii asupra instrumentelor financiare
Art. 2.411.
-
Publicitatea ipotecii asupra instrumentelor financiare care, potrivit
regulilor pieţei pe care sunt tranzacţionate, pot fi transferate prin
simpla înregistrare în registrele care o deservesc se realizează
potrivit regulilor aplicabile acelei pieţe.
Conservarea rangului ipotecii
Art. 2.412.
-
(1)
În cazul în care descrierea bunului grevat care a fost înscrisă iniţial
la arhivă nu acoperă tipul de produse rezultate, ipoteca nu îşi
păstrează rangul asupra acestor produse decât dacă creditorul înscrie la
arhivă un aviz modificator în termen de 15 zile de la data la care
constituitorul ipotecii a obţinut acele produse.
(2)
Atunci când produsele bunului ipotecat sunt sume de bani a căror origine
poate fi stabilită, ipoteca îşi conservă rangul asupra acestora, fără
să fie necesară înscrierea unui aviz modificator.
§4.
Înscrierea ipotecilor mobiliare
Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare
Art. 2.413.
-
(1)
Înregistrarea operaţiunilor privind ipotecile mobiliare, a operaţiunilor
asimilate acestora, precum şi a altor drepturi prevăzute de lege se
efectuează numai în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, dacă
prin lege nu se prevede altfel.
(2)
Organizarea şi funcţionarea arhivei se reglementează prin lege specială.
Punere în aplicare Art. 2.413. prin Lege 71/2011 : |
Art. 177. - |
(1)
Avizele de garanţie înscrise în Arhiva Electronică de Garanţii Reale
Mobiliare anterior intrării în vigoare a Codului civil continuă să îşi
producă efectele. |
(2) După intrarea în vigoare a
Codului civil şi până la adoptarea reglementărilor de organizare şi
funcţionare a Arhivei Electronice de Garanţii Reale Mobiliare,
înscrierea ipotecilor mobiliare şi a operaţiunilor asimilate acestora se
realizează prin folosirea formularelor existente, în mod corespunzător. |
Validitatea ipotecii
Art. 2.414.
-
Înscrierea în arhivă nu conferă validitate unei ipoteci lovite de nulitate.
Efectul înscrierii
Art. 2.415.
-
Creditorul care înscrie o ipotecă asupra unui bun este prezumat că are
cunoştinţă despre existenţa tuturor ipotecilor care au fost înscrise mai
înainte cu privire la acelaşi bun. Dovada contrară nu este admisibilă.
Neconcordanţe între aviz şi contractul de ipotecă
Art. 2.416.
-
Dacă există neconcordanţe între informaţiile cuprinse în formularul de
aviz şi cele cuprinse în contractul de ipotecă, în raporturile dintre
terţi şi în cele dintre părţi şi terţi prevalează informaţiile cuprinse
în formularul de aviz.
Notificarea înscrierii
Art. 2.417.
-
Creditorul ipotecar este obligat să comunice constituitorului o copie de
pe avizul de ipotecă în cel mult 24 de ore de la înscrierea acesteia.
Domiciliul părţilor
Art. 2.418.
-
(1)
În realizarea drepturilor şi obligaţiilor părţilor unui contract de
ipotecă faţă de terţi, se consideră că acestea au domiciliul indicat în
avizul de ipotecă. Toate comunicările transmise potrivit contractului de
ipotecă la adresa menţionată în formularul de aviz sunt valabile şi
produc efecte.
(2)
Partea care îşi schimbă domiciliul trebuie să comunice schimbarea celeilalte părţi şi să o înscrie la arhivă.
Obligaţia de radiere
Art. 2.419.
-
În cel mult 10 zile de la data la care obligaţia garantată a fost
plătită, creditorul ipotecar este obligat să ceară operatorului arhivei
radierea ipotecii. Creditorul ipotecar care omite să solicite radierea
ipotecii răspunde pentru prejudiciile directe sau indirecte aduse
debitorului şi constituitorului ipotecii. În acest caz, valoarea
daunelor-interese ce urmează a fi plătite nu poate fi mai mică decât
echivalentul în lei al sumei de 500 euro.
SECŢIUNEA a 4-a
Concursul între creditorii ipotecari
Concursul ipotecilor mobiliare
Art. 2.420.
-
(1)
Rangul ipotecilor perfecte se determină potrivit ordinii înscrierii sau perfectării ipotecilor, cu excepţiile prevăzute de lege.
(2)
Ipoteca perfectă este întotdeauna preferată ipotecilor care nu au fost perfectate.
Concursul ipotecilor imobiliare
Art. 2.421.
-
Rangul ipotecilor imobiliare este determinat de ordinea înregistrării cererilor de înscriere în cartea funciară.
Concursul ipotecilor mobiliare cu ipotecile imobiliare
Art. 2.422.
-
Atunci când acelaşi bun este grevat atât de ipoteci mobiliare, cât şi de
ipoteci imobiliare, sunt preferaţi creditorii a căror ipotecă a fost
anterior făcută publică în registrele de publicitate aferente. Cu toate
acestea, ipoteca imobiliară înscrisă în aceeaşi zi cu o ipotecă
mobiliară va fi preferată acesteia din urmă.
Concursul dintre ipotecile înscrise şi gaj
Art. 2.423.
-
Creditorul a cărui ipotecă este înscrisă în arhivă este preferat
creditorului gajist, chiar dacă acesta a obţinut detenţia bunului
ipotecat anterior înscrierii ipotecii.
Concursul dintre ipotecile generale şi ipotecile speciale
Art. 2.424.
-
Între o ipotecă asupra unei universalităţi de bunuri mobile şi o ipotecă
asupra unor bunuri mobile determinate are prioritate aceea dintre ele
care a fost înscrisă sau perfectată mai întâi.
Ipotecile mobiliare privilegiate
Art. 2.425.
-
(1)
Ipoteca constituită în favoarea vânzătorului unui bun sau a creditorului
care a acordat împrumut pentru cumpărarea bunului are prioritate asupra
unei ipoteci anterioare, dacă, înainte ca debitorul să obţină posesia
bunului ipotecat, avizul a fost înscris la arhivă, iar vânzătorul sau,
după caz, creditorul îl înştiinţează în scris pe creditorul ipotecar
anterior despre vânzare şi despre înscrierea ipotecii.
(2)
Ipoteca asupra recoltei sau asupra produselor ce se vor obţine prin
valorificarea acesteia, constituită în scopul obţinerii sumelor necesare
pentru a produce recolta, precum şi ipoteca constituită în perioada de
creştere a plantelor ori în cursul unei perioade de 6 luni înainte de
recoltare sunt preferate din momentul înscrierii lor în arhivă oricărei
alte ipoteci.
(3)
Ipoteca asupra efectivelor de animale sau asupra produselor acestora,
constituită în scopul asigurării fondurilor care să îi permită celui
care a constituit ipoteca să achiziţioneze nutreţuri, medicamente sau
hormoni, necesare pentru hrana ori tratarea animalelor, are prioritate
asupra oricărei alte ipoteci constituite asupra aceluiaşi bun ori asupra
produselor lui, alta decât ipoteca vânzătorului de nutreţuri,
medicamente sau hormoni.
Ipoteca asupra conturilor
Art. 2.426.
-
Ipoteca creditorului care are controlul unui cont este preferată ipotecii unui creditor care nu are controlul asupra acestuia.
Punere în aplicare Art. 2.426. prin Lege 71/2011 : |
Art. 178. - |
Dispoziţiile art. 2.426 din Codul civil nu se aplică ipotecilor
constituite înainte de data intrării în vigoare a Codului civil. |
Cesiunea ipotecii. Schimbarea rangului
Art. 2.427.
-
(1)
Creditorul ipotecar poate ceda unui creditor chirografar ipoteca
creanţei sale ipotecare. De asemenea, creditorii ipotecari pot conveni
schimbarea rangului ipotecilor lor, sub condiţia notării în registrul de
publicitate respectiv.
(2)
Dacă între ipotecile al căror rang se schimbă se găsesc şi alte garanţii
sau drepturi ai căror titulari n-au consimţit la schimb, convenţia nu
le poate fi opusă decât în măsura în care le era opozabilă garanţia al
cărei rang a fost cedat.
(3)
În toate cazurile, cesiunea rangului se face în limita creanţei
ipotecare al cărei rang a fost cedat, iar schimbul rangului se face în
limita creanţei ipotecare care are rangul preferat.
(4)
Dacă bunul ipotecat este vândut la licitaţie, creditorul care a dobândit
rangul unei creanţe sub condiţie va putea renunţa la beneficiul
schimbării de rang, creanţa ipotecară condiţională reluându-şi rangul
cedat.
SECŢIUNEA a 5-a
Stingerea ipotecilor
Stingerea ipotecilor
Art. 2.428.
-
(1)
Ipoteca imobiliară se stinge prin radierea din cartea funciară sau prin pieirea totală a bunului.
(2)
Ipoteca mobiliară se stinge, iar ipoteca imobiliară se poate radia pentru una dintre următoarele cauze:
a)
stingerea obligaţiei principale prin oricare dintre modurile prevăzute de lege;
b)
neîndeplinirea evenimentului de care depinde naşterea obligaţiei
garantate ori îndeplinirea evenimentului de care depinde stingerea
acesteia;
c)
neîndeplinirea evenimentului de care depinde naşterea ipotecii ori
îndeplinirea evenimentului de care depinde stingerea acesteia;
d)
dobândirea de către creditor a bunului grevat;
e)
renunţarea expresă sau tacită a creditorului la ipotecă;
f)
în orice alte cazuri prevăzute de lege.
Punere în aplicare prin Lege 71/2011 : |
Art. 1781. - |
În sensul art. 2.428 alin. (2) lit. f) din Codul civil, ipoteca se va
radia din cartea funciară şi în baza unei declaraţii scrise a
creditorului ipotecar. În cazul în care mai mulţi creditori sunt
beneficiarii unei ipoteci cu privire la bunul în cauză, declaraţia de
radiere nu va aduce atingere drepturilor celorlalţi creditori ipotecari.
Declaraţia de radiere se poate face sub forma unui înscris autentic
notarial. |
(3)
Cu toate acestea, în cazurile prevăzute la alin. (2) lit. a) şi b),
ipoteca nu se stinge dacă părţile convin ca ea să fie folosită pentru
garantarea unei alte obligaţii determinate ori determinabile, fără a se
vătăma însă drepturile dobândite anterior de alte persoane.
CAPITOLUL IV
Executarea ipotecii
SECŢIUNEA 1
Dispoziţii generale
Executarea ipotecilor
Art. 2.429.
-
În cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa,
creditorul poate urmări bunul ipotecat, potrivit dispoziţiilor
prezentului capitol.
Condiţiile executării
Art. 2.430.
-
Executarea ipotecii nu poate fi realizată decât în virtutea unui titlu
executoriu şi pentru o creanţă certă, lichidă şi exigibilă.
Titlurile executorii
Art. 2.431.
-
Contractele de ipotecă valabil încheiate sunt, în condiţiile legii, titluri executorii.
Alte căi de realizare a creanţei
Art. 2.432.
-
Dispoziţiile prezentului capitol nu aduc nicio atingere dreptului
creditorului de a-şi realiza creanţa pe calea unei acţiuni personale sau
de a solicita luarea oricăror măsuri necesare pentru executarea
ipotecii, potrivit Codului de procedură civilă.
Interdicţia pactului comisoriu
Art. 2.433.
-
Orice clauză potrivit căreia, pentru a garanta executarea obligaţiei
debitorului său, creditorul îşi rezervă dreptul să devină proprietarul
irevocabil al bunului sau să dispună de acesta fără formalităţile impuse
de lege se consideră nescrisă.
Discuţiunea bunurilor mobile
Art. 2.434.
-
Un creditor ipotecar de rang inferior poate să se opună la urmărirea
bunului mobil care îi este anume ipotecat, dacă au mai rămas bunuri
mobile suficiente ipotecate în favoarea creditorului de rang superior
pentru aceeaşi datorie, şi poate să ceară discuţiunea prealabilă cu
respectarea formalităţilor reglementate la art. 2.295. Dacă cererea este
admisă, urmărirea bunului ipotecat este suspendată.
SECŢIUNEA a 2-a
Executarea ipotecii mobiliare
§1.
Executarea ipotecii asupra bunurilor mobile corporale
I.
Deposedarea debitorului
Drepturile creditorului
Art. 2.435.
-
În caz de neexecutare, creditorul are dreptul, la alegerea sa:
a)
să vândă bunul ipotecat în condiţiile art. 2.445-2.459;
b)
să îşi însuşească bunul pentru a stinge creanţa ipotecară în condiţiile art. 2.460-2.463;
c)
să preia bunul în scop de administrare în condiţiile art. 2.468-2.473.
Urmărirea accesoriilor unui imobil
Art. 2.436.
-
Atunci când ipoteca poartă asupra unor bunuri mobile accesorii ale unui
imobil, creditorul ipotecar se poate prevala, în privinţa acestora, de
drepturile recunoscute în prezenta secţiune, afară de cazul în care a
început urmărirea potrivit regulilor stabilite pentru executarea
ipotecilor imobiliare.
Separarea accesoriilor unui imobil
Art. 2.437.
-
(1)
Atunci când titularul unei ipoteci constituite asupra unui bun mobil
accesoriu al unui imobil este preferat titularilor altor drepturi reale
asupra bunului imobil respectiv, el poate, în caz de neexecutare din
partea debitorului, să separe cele două bunuri.
(2)
În acest caz, creditorul ipotecar este obligat să îi despăgubească pe
titularii de drepturi reale asupra imobilului, cu excepţia
constituitorului, pentru cheltuielile necesare reparării stricăciunilor
cauzate de separarea celor două bunuri.
(3)
Creditorul nu este obligat la despăgubiri pentru scăderea valorii
bunului imobil ca urmare a înlăturării bunului ipotecat ori a
necesităţii de a-l înlocui.
(4)
Cei îndreptăţiţi la despăgubire pot refuza separarea bunurilor cât timp
creditorul ipotecar nu oferă o garanţie suficientă pentru plata
despăgubirilor.
(5)
Dispoziţiile prezentului articol nu se aplică materialelor obişnuite de construcţie care sunt încorporate într-o construcţie.
Dreptul de a prelua bunurile
Art. 2.438.
-
Creditorul ipotecar are dreptul:
a)
să preia bunurile ipotecate, cu toate accesoriile acestora;
b)
fără a le deplasa, să ia măsurile necesare pentru ca echipamentele şi
alte asemenea bunuri să nu mai poată fi folosite şi să dispună ulterior
de acestea conform dispoziţiilor art. 2.447.
Preluarea bunului
Art. 2.439.
-
Creditorul poate prelua bunul ipotecat prin mijloace proprii sau cu ajutorul unui organ de executare.
Preluarea bunului prin mijloace proprii
Art. 2.440.
-
(1)
Atunci când contractul de ipotecă mobiliară o permite în mod expres,
creditorul poate prelua bunul mobil, precum şi titlurile şi înscrisurile
care constată dreptul de proprietate al constituitorului asupra
bunului, prin mijloace proprii, după o prealabilă notificare prin
intermediul executorului judecătoresc.
(2)
Creditorul nu poate însă tulbura liniştea şi ordinea publică ori
recurge, în mod direct sau indirect, la constrângere, chiar dacă fapta
sa nu ar constitui o infracţiune. Orice stipulaţie care limitează
această obligaţie se consideră nescrisă.
Punere în aplicare prin Lege 71/2011 : |
Art. 179. - |
În sensul prevederilor art. 2.440 alin. (2) din Codul civil, simpla
invocare a posibilităţii de executare silită şi a efectelor
neîndeplinirii obligaţiei nu constituie constrângere. |
Remiterea bunului ipotecat
Art. 2.441.
-
(1)
Cel care deţine bunul mobil este dator să îl predea creditorului
ipotecar, care urmăreşte bunul potrivit procedurii prevăzute în
prezentul capitol. Acesta poate însă refuza predarea, în cazul în care
creditorul nu face dovada dreptului său de a prelua bunul.
Punere în aplicare prin Lege 71/2011 : |
Art. 180. - |
Dovada dreptului de a prelua bunul în sensul art. 2.441 alin. (1) din
Codul civil se face cu prezentarea unei copii a contractului de ipotecă
mobiliară perfectat în condiţiile legii şi a unei copii a avizului de
ipotecă eliberat de arhivă în condiţiile legii. |
(2)
Cu excepţia creditorului ipotecar de rang superior care a pornit, la
rândul său, executarea, niciun alt creditor nu îi poate cere
creditorului care a preluat bunul să i-l remită.
Preluarea silită a bunului
Art. 2.442.
-
(1)
Creditorul poate solicita concursul executorului judecătoresc pentru a prelua bunul.
(2)
Cererea creditorului va fi însoţită de o copie de pe contractul de
garanţie, de o descriere a bunului ce urmează a fi preluat şi, dacă este
cazul, de o copie certificată de pe înscrierea ipotecii la arhivă.
(3)
La solicitarea executorului judecătoresc, agenţii forţei publice sunt obligaţi să acorde tot sprijinul pentru preluarea bunului.
Punere în aplicare Art. 2.442. prin Lege 71/2011 : |
Art. 181. - |
În orice moment după neîndeplinirea de către debitor a obligaţiei
ipotecare şi fără a fi necesar să se încerce înainte intrarea în posesie
prin mijloace proprii, creditorul poate apela la procedura preluării
silite a bunului reglementată de art. 2.442 din Codul civil. |
Obligaţiile executorului judecătoresc
Art. 2.443.
-
(1)
În termen de 48 de ore de la primirea cererii, executorul judecătoresc
se deplasează la locul unde se află bunul ipotecat, îl ridică şi îl
predă de îndată creditorului.
(2)
Executorul judecătoresc întocmeşte un proces-verbal, în două exemplare,
dintre care unul se păstrează la dosarul de executare, iar celălalt se
comunică debitorului în condiţiile Codului de procedură civilă.
(3)
Creditorul avansează cheltuielile şi suportă riscurile transportului şi depozitării bunului.
(4)
În cazul în care este necesar să se recurgă la constrângere, executorul
judecătoresc este obligat să revină în cursul aceleiaşi zile, însoţit de
agenţi ai forţei publice, pentru a prelua bunul afectat garanţiei. Nu
este necesară prezentarea unei hotărâri judecătoreşti sau a altui act
provenind de la autorităţile administrative.
Drepturile şi obligaţiile creditorului
Art. 2.444.
-
Creditorul care deţine bunul ipotecat are drepturile şi obligaţiile unui
administrator al bunului altuia împuternicit cu administrarea simplă,
dispoziţiile art. 795-799 aplicându-se în mod corespunzător.
II.
Vânzarea bunului ipotecat
Vânzarea bunurilor ipotecate
Art. 2.445.
-
(1)
Creditorul ipotecar poate cere instanţei de executare încuviinţarea
executării ipotecii mobiliare prin vânzarea bunului mobil ipotecat. La
cererea de încuviinţare se vor depune documente care atestă existenţa
creanţei ipotecare şi a ipotecii mobiliare, împreună cu dovada
perfectării ipotecii. Instanţa va analiza existenţa creanţei şi a
ipotecii legal perfectate şi va încuviinţa vânzarea, cu citarea părţilor
interesate.
(2)
Creditorul ipotecar poate vinde bunurile mobile ipotecate în starea în
care se găsesc sau după luarea unor măsuri comercial rezonabile pentru
valorificarea acestora.
(3)
Creditorul poate vinde bunurile mobile ipotecate prin licitaţie publică
ori prin negociere directă, prin unul sau mai multe contracte, în bloc
ori separat, în orice moment sau loc, în condiţii comerciale rezonabile.
(4)
Părţile pot conveni, prin contractul de ipotecă, modul de valorificare a bunurilor grevate.
(5)
În toate cazurile, vânzarea trebuie realizată într-o manieră comercial
rezonabilă în ceea ce priveşte metoda, momentul, locul, condiţiile şi
toate celelalte aspecte ale acesteia.
Punere în aplicare Art. 2.445. prin Lege 71/2011 : |
(1)
Încuviinţarea executării ipotecii mobiliare prin vânzarea bunului
ipotecat prevăzută la art. 2.445 din Codul civil este de competenţa
judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială îşi are domiciliul
sau, după caz, sediul creditorul. |
Vânzarea comercial rezonabilă
Art. 2.446.
-
(1)
Vânzarea bunurilor este comercial rezonabilă dacă are loc:
a)
în modul în care se dispune în mod obişnuit de bunuri de acelaşi fel pe o piaţă organizată;
b)
la preţul stabilit pe o piaţă organizată şi valabil în momentul vânzării;
c)
în conformitate cu practicile comerciale rezonabile urmate de cei care vând în mod obişnuit bunuri de acelaşi fel;
d)
în conformitate cu regulile stabilite prin contractul de ipotecă, atunci
când nu există o piaţă organizată pentru bunul ipotecat sau dacă nu
există practici comerciale standardizate.
(2)
În condiţiile prevăzute la alin. (1), simplul fapt că se putea obţine un
preţ mai mare dacă vânzarea ar fi avut loc în alt moment sau printr-o
altă metodă decât cea aleasă de creditor nu face ca vânzarea să nu fie
considerată comercial rezonabilă.
Vânzarea bunului aflat în posesia debitorului
Art. 2.447.
-
(1)
Creditorul poate vinde bunul ipotecat, chiar dacă acesta se află în posesia debitorului.
(2)
Cumpărătorul are dreptul de a intra în posesia bunului, în condiţiile art. 2.435-2.444.
Cumpărarea de către creditor
Art. 2.448.
-
(1)
Un creditor ipotecar nu poate cumpăra bunul decât:
a)
în cadrul unei licitaţii publice;
b)
prin vânzare directă, însă numai dacă bunuri de acelaşi fel sunt vândute în mod obişnuit pe o piaţă reglementată.
(2)
În aceste cazuri, creditorul poate depune creanţa în contul preţului.
Notificarea vânzării
Art. 2.449.
-
(1)
Dacă doreşte să vândă bunul după procedura reglementată în prezenta
secţiune, creditorul este ţinut să comunice persoanelor prevăzute la
art. 2.450 o notificare de executare şi să înscrie un aviz de executare
la arhivă.
(2)
Atât comunicarea notificării, cât şi înscrierea avizului de executare
trebuie realizate cu cel puţin 15 zile înainte de data stabilită pentru
vânzare.
(3)
Nerespectarea acestor formalităţi atrage nulitatea vânzării.
(4)
Dispoziţiile acestui articol nu se aplică atunci când bunurile care fac
obiectul urmăririi sunt supuse pieirii, deteriorării ori devalorizării
rapide ori sunt vândute în mod obişnuit pe o piaţă organizată.
Destinatarii notificării
Art. 2.450.
-
Creditorul trebuie să adreseze notificarea:
a)
debitorului obligaţiei garantate prin ipotecă, fideiusorilor şi codebitorilor solidari ai acestuia;
b)
constituitorului sau, după caz, succesorilor în drepturi ai acestuia;
c)
tuturor creditorilor ipotecari ale căror ipoteci au devenit opozabile
prin înscrierea în arhivă a unui aviz care identifică bunul grevat şi
care, la data notificării, este înscris pe numele debitorului;
d)
tuturor persoanelor de la care a primit notificarea existenţei unui
drept sau a unei pretenţii cu privire la bunul ipotecat, precum şi celor
de la care bunul a fost ridicat ori la care acesta se află, dacă sunt
cunoscuţi;
e)
tuturor creditorilor ipotecari şi privilegiaţi a căror garanţie a
devenit opozabilă pe altă cale, în temeiul legii, dacă creditorul
ipotecar cunoaşte identitatea şi adresa acestora.
Conţinutul notificării
Art. 2.451.
-
Notificarea vânzării trebuie să indice în mod clar:
a)
constituitorul şi creditorul ipotecar;
b)
bunurile care fac obiectul urmăririi;
c)
suma pentru care se porneşte urmărirea;
Punere în aplicare prin Lege 71/2011 : |
Art. 182. - |
În sensul art. 2.451 lit. c) din Codul civil, notificarea vânzării va
preciza capitalul creanţei ipotecare şi va menţiona, în mod generic, că
la acesta se adaugă accesoriile. |
d)
metoda prin care se va realiza valorificarea bunului;
e)
data, ora şi locul la care va avea loc licitaţia publică, precum şi
preţul de pornire a licitaţiei ori, după caz, data şi ora cu începere de
la care creditorul va dispune de bun.
Opoziţia la executare
Art. 2.452.
-
(1)
În termen de 15 zile de la comunicarea notificării sau, după caz, de la
înscrierea avizului de executare în arhivă, cei interesaţi sau vătămaţi
prin executare pot formula opoziţie la executare.
(2)
Opoziţia suspendă de drept procedura de vânzare până la soluţionarea
definitivă a cauzei. Creditorul ipotecar care nu a preluat încă bunul va
putea să o facă şi pe perioada judecării opoziţiei.
(3)
Instanţa va soluţiona opoziţia în termen de 5 zile. Hotărârea instanţei
poate fi atacată numai cu apel în termen de 5 zile de la comunicare. În
cazul respingerii opoziţiei, apelul nu îl opreşte pe creditor să treacă
la valorificarea bunului. Apelul se soluţionează de urgenţă potrivit
regulilor de la ordonanţa preşedinţială.
(4)
Instanţa poate dispune încetarea executării pornite de creditor, dacă
debitorul a plătit, precum şi restituirea bunului de către creditor.
Dacă instanţa constată că vânzarea ar urma să se facă cu încălcarea
dispoziţiilor prezentei secţiuni, va stabili condiţiile şi regulile
corespunzătoare şi va încuviinţa valorificarea bunului.
Punere în aplicare Art. 2.452. prin Lege 71/2011 : |
(2)
Opoziţia la executare prevăzută la art. 2.452 din Codul civil este de
competenţa judecătoriei care a încuviinţat vânzarea bunului mobil
ipotecat. |
Plata creanţei ipotecare
Art. 2.453.
-
În orice moment până la vânzarea bunului de către creditor, debitorul şi
orice persoană interesată pot executa obligaţia, plătind totodată
cheltuielile rezonabile făcute pentru preluarea şi vânzarea bunului. În
acest caz, creditorul este obligat să accepte plata, să înceteze imediat
orice măsură de executare silită şi să restituie bunul debitorului.
Punere în aplicare Art. 2.453. prin Lege 71/2011 : |
Art. 183. - |
În cadrul cheltuielilor rezonabile făcute de creditor cu preluarea
bunului ipotecat se includ şi despăgubirile pe care acesta le datorează
conform art. 2.437 alin. (2) şi art. 2.443 alin. (3) din Codul civil. |
Preferinţa la executare
Art. 2.454.
-
(1)
Creditorul ipotecar de rang superior este preferat creditorilor de rang
inferior în ceea ce priveşte exerciţiul dreptului de a executa ipoteca
şi poate, cât timp bunul nu a fost vândut, să continue executarea
începută sau să pornească o nouă executare.
(2)
Acesta poate fi însă ţinut să restituie cheltuielile făcute de un
creditor de rang inferior dacă, fiind notificat cu privire la executarea
ipotecii, omite să invoce prioritatea drepturilor sale într-un termen
rezonabil.
Dobândirea lucrului de către cumpărător
Art. 2.455.
-
(1)
Vânzarea bunului în cadrul procedurii reglementate în prezentul capitol:
a)
transferă cumpărătorului toate drepturile pe care constituitorul le are asupra bunului;
b)
stinge ipoteca în virtutea căreia vânzarea a avut loc;
c)
stinge toate celelalte ipoteci şi privilegii, dacă prin lege nu se prevede altfel.
(2)
Titlurile sau înscrisurile care constată dreptul de proprietate al
constituitorului asupra bunului, contractul de ipotecă, împreună cu
menţiunea stingerii garanţiei la arhivă fac dovada dreptului de
proprietate al dobânditorului.
Obligaţia personală a debitorului
Art. 2.456.
-
Debitorul rămâne obligat personal pentru partea din creanţă care nu este acoperită de preţul obţinut din vânzare.
Vânzarea bunului care nu aparţine debitorului
Art. 2.457.
-
(1)
Creditorul trebuie să restituie proprietarului fie lucrul, fie preţul
vânzării, îndată ce a aflat că debitorul nu este proprietarul bunului
ipotecat.
(2)
În cazul în care creditorul nu cunoaşte această împrejurare până la
distribuirea preţului, el este exonerat de orice răspundere, dacă a
restituit debitorului ceea ce rămâne din vânzarea bunului.
Locaţiunea bunului după vânzare
Art. 2.458.
-
(1)
Se poate conveni ca, după vânzare, constituitorul să folosească bunul în calitate de locatar.
(2)
Dreptul constituitorului va fi opozabil oricărui dobânditor al bunului
dacă a fost înscris la arhivă sau dacă a fost cunoscut de acesta pe altă
cale.
Distribuirea sumelor realizate
Art. 2.459.
-
(1)
După deducerea cheltuielilor rezonabile făcute de creditor cu preluarea,
conservarea, luarea măsurilor pentru valorificarea bunului şi cu
vânzarea, creditorul distribuie sumele de bani realizate din executare
creditorilor privilegiaţi şi ipotecari, potrivit ordinii de preferinţă,
chiar dacă aceştia ar avea creanţe afectate de termen suspensiv sau de
condiţie rezolutorie. Cu privire la aceste sume, creditorul are
drepturile şi obligaţiile unui administrator al bunurilor altuia
împuternicit cu administrarea simplă, dispoziţiile art. 795-799
aplicându-se în mod corespunzător.
(2)
Suma rămasă disponibilă se predă debitorului în termen de 3 zile de la
primirea sumelor rezultate din valorificarea bunului. Dacă plata nu
poate avea loc, suma va fi depusă într-un cont bancar, urmând ca
debitorul să fie înştiinţat despre aceasta de către creditor.
(3)
Creditorul va întocmi de îndată un proces-verbal despre eliberarea sau
distribuirea sumei rezultate din executare. Acesta se va comunica
imediat debitorului, constituitorului şi celorlalţi creditori
privilegiaţi şi ipotecari şi se va înscrie la arhivă.
(4)
Orice înţelegere dintre creditor şi debitor prin care se stabileşte o
altă destinaţie a sumelor rezultate din executare se consideră nescrisă.
III.
Preluarea bunului ipotecat în contul creanţei
Preluarea bunului ipotecat în contul creanţei
Art. 2.460.
-
(1)
Creditorul îşi poate însuşi bunul ipotecat pentru stingerea creanţei,
dacă prin lege nu se prevede altfel, constituitorul consimte la aceasta,
iar persoanele prevăzute la art. 2.450 nu se opun.
(2)
Consimţământul constituitorului la preluarea bunului de către creditor
în contul creanţei trebuie să fie exprimat în scris şi să fie ulterior
neexecutării.
Notificarea ofertei de preluare în contul creanţei
Art. 2.461.
-
Creditorul care doreşte să preia bunul ipotecat pentru stingerea
creanţei sale va înscrie în arhivă un aviz de preluare în contul
creanţei şi va notifica această ofertă persoanelor prevăzute la art.
2.450.
Opunerea la preluarea în contul creanţei
Art. 2.462.
-
(1)
Opunerea la preluarea bunului în contul creanţei făcută de persoanele
prevăzute la art. 2.450 produce efecte numai dacă este comunicată
creditorului în termen de 15 zile de la notificare.
(2)
Dispoziţiile art. 2.452 se aplică în mod corespunzător.
Efectele preluării în contul creanţei
Art. 2.463.
-
(1)
Preluarea bunului de către creditor în contul creanţei:
a)
stinge creanţa ipotecară;
b)
transferă creditorului toate drepturile pe care constituitorul le are asupra bunului;
c)
stinge toate ipotecile şi privilegiile de rang inferior.
(2)
Contractul de ipotecă împreună cu notificarea de preluare în contul creanţei ţin loc de titlu de proprietate.
Punere în aplicare Art. 2.463. prin Lege 71/2011 : |
Art. 184. - |
În cazul în care creditorul a preluat bunul ipotecat în contul
creanţei, creanţa ipotecară se stinge, iar creditorul nu mai poate
exercita nicio acţiune personală şi nici nu îl mai poate urmări pe
debitor, chiar dacă valoarea bunului preluat nu acoperă integral creanţa
ipotecară. |
§2.
Executarea ipotecii asupra titlurilor reprezentative
Ipoteca asupra titlurilor reprezentative
Art. 2.464.
-
(1)
Când ipoteca are ca obiect titluri reprezentative privind bunuri mobile,
inclusiv recipise de depozit şi warante, creditorul are dreptul să
vândă bunurile şi să distribuie preţul, potrivit prevederilor prezentei
secţiuni.
(2)
Cel ce are o ipotecă asupra unor titluri de valoare negociabile are
dreptul de a executa ipoteca împotriva giranţilor şi avaliştilor.
§3.
Executarea ipotecii asupra creanţelor
Ipoteca asupra creanţelor
Art. 2.465.
-
(1)
Ipoteca unei creanţe conferă creditorului, atunci când condiţiile pentru
a porni executarea silită sunt întrunite, dreptul de a prelua titlul de
creanţă, de a cere şi de a obţine plata sau, la alegerea sa, de a vinde
creanţa şi de a-şi însuşi preţul, toate acestea în limita sumei
garantate.
(2)
Cu privire la vânzarea avută în vedere la alin. (1), dispoziţiile
privitoare la cesiunea de creanţă se aplică în mod corespunzător.
Punere în aplicare Art. 2.465. prin Lege 71/2011 : |
Art. 185. - |
Dispoziţiile art. 2.465 din Codul civil se aplică numai în situaţiile
în care creditorul ipotecar nu şi-a exercitat drepturile conferite de
art. 2.400-2.405 din Codul civil. |
Ipoteca asupra conturilor
Art. 2.466.
-
(1)
Atunci când ipoteca ce poartă asupra unui cont este perfectată conform
dispoziţiilor art. 2.410 alin. (2) lit. a), creditorul poate compensa
soldul creditor al contului cu creanţa ipotecară.
(2)
Atunci când ipoteca ce poartă asupra unui cont este perfectată conform
dispoziţiilor art. 2.410 alin. (2) lit. b) sau c), creditorul ipotecar
poate ordona instituţiei de credit eliberarea soldului contului în
beneficiul său.
Conduita creditorului
Art. 2.467.
-
În toate cazurile, creditorul trebuie să acţioneze într-o manieră comercial rezonabilă.
§4.
Preluarea bunului în vederea administrării
Condiţiile
Art. 2.468.
-
(1)
Creditorul care are o ipotecă asupra bunurilor unei întreprinderi poate
prelua bunurile ipotecate în vederea administrării dacă notifică
hotărârea sa persoanelor prevăzute la art. 2.450 şi înscrie la arhivă un
aviz de executare, dispoziţiile art. 2.449-2.451 aplicându-se în mod
corespunzător.
(2)
Preluarea bunurilor se face temporar, cel mult până la satisfacerea creanţei pentru care s-a constituit garanţia.
Punere în aplicare Art. 2.468. prin Lege 71/2011 : |
(3)
Numirea administratorului bunului mobil ipotecat prevăzută la art.
2.468 şi 2.469 din Codul civil, precum şi opoziţia la preluarea bunului
mobil în vederea administrării sunt de competenţa judecătoriei în a
cărei circumscripţie teritorială îşi are domiciliul sau, după caz,
sediul creditorul. |
Administratorul
Art. 2.469.
-
Poate fi administrator creditorul sau o altă persoană desemnată de creditor sau, după caz, de către instanţă.
Punere în aplicare Art. 2.469. prin Lege 71/2011 : |
(3)
Numirea administratorului bunului mobil ipotecat prevăzută la art.
2.468 şi 2.469 din Codul civil, precum şi opoziţia la preluarea bunului
mobil în vederea administrării sunt de competenţa judecătoriei în a
cărei circumscripţie teritorială îşi are domiciliul sau, după caz,
sediul creditorul. |
Obligaţiile administratorului
Art. 2.470.
-
Creditorul sau cel căruia i-a fost încredinţată administrarea bunurilor
are calitatea de administrator al bunului altuia însărcinat cu
administrarea deplină, dispoziţiile art. 800 şi 801 aplicându-se în mod
corespunzător.
Conservarea drepturilor locatarului
Art. 2.471.
-
Preluarea bunului în deplină administrare nu poate aduce atingere drepturilor dobândite anterior de locatar.
Încetarea administrării
Art. 2.472.
-
Administrarea bunului încetează în cazul în care creditorul şi-a
acoperit creanţa, inclusiv despăgubirile şi cheltuielile privind
executarea, în cazul în care a făcut o notificare prin care alege altă
modalitate de executare, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.
Declararea falimentului persoanei împotriva căreia se execută garanţia
nu duce la încetarea administrării.
Obligaţiile creditorului la încetarea administrării
Art. 2.473.
-
(1)
La încetarea administrării, creditorul este obligat să dea socoteală şi,
dacă nu a optat pentru o altă modalitate de executare, să restituie
bunurile celui împotriva căruia s-a făcut executarea.
(2)
Creditorul care şi-a acoperit astfel creanţa, despăgubirile şi
cheltuielile cu executarea este obligat să predea persoanei împotriva
căreia s-a executat garanţia şi surplusul de bunuri obţinut prin
administrare.
§5.
Sancţiuni
Încălcarea regulilor privitoare la preluarea bunului
Art. 2.474.
-
(1)
Creditorul care încalcă regulile de preluare a bunului ipotecat răspunde pentru pagubele pricinuite.
(2)
El este, de asemenea, obligat să restituie bunurile şi să plătească
persoanei împotriva căreia a pornit urmărirea o treime din valoarea
acestor bunuri.
Încălcarea regulilor privitoare la executarea ipotecii
Art. 2.475.
-
(1)
Creditorul care încalcă regulile stabilite de prezenta secţiune pentru
valorificarea bunului ipotecat răspunde pentru prejudiciile cauzate.
(2)
Creditorul este, de asemenea, dator să plătească persoanei împotriva
căreia a pornit urmărirea o treime din valoarea bunurilor supuse
urmăririi la momentul vânzării.
(3)
Dacă diferenţa dintre valoarea bunului ipotecat şi preţul realizat prin
urmărirea silită este mai mare decât suma prevăzută la alin. (2),
creditorul este obligat să plătească această diferenţă.
(4)
Plătind aceste sume, creditorul poate reţine preţul vânzării. El pierde
însă partea din creanţa ipotecară care a rămas neacoperită după
urmărirea bunului.
Stabilirea valorii bunului
Art. 2.476.
-
(1)
Pentru a stabili valoarea bunului în cazul prevăzut la art. 2.475 alin.
(3), creditorul şi constituitorul vor desemna câte un expert evaluator.
(2)
Dacă diferenţa dintre valorile astfel stabilite este mai mică de o
cincime, valoarea bunului se consideră a fi media aritmetică a celor
două valori.
(3)
Dacă diferenţa este mai mare de o cincime, evaluatorii vor desemna un al
treilea expert. Valoarea bunului se consideră a fi media aritmetică a
celor mai apropiate două evaluări.
Încălcarea regulilor privitoare la distribuirea preţului
Art. 2.477.
-
Creditorul care încalcă regulile stabilite de prezenta secţiune pentru
distribuirea preţului răspunde pentru prejudiciile cauzate celorlalţi
creditori potrivit dreptului comun.
SECŢIUNEA a 3-a
Executarea ipotecilor imobiliare
Discuţiunea bunurilor ipotecate
Art. 2.478.
-
Creditorul nu poate urmări în acelaşi timp vânzarea imobilelor care nu
sunt ipotecate decât în cazul când bunurile care îi sunt ipotecate nu
sunt suficiente pentru plata creanţei sale.
Regulile aplicabile
Art. 2.479.
-
Urmărirea silită se face cu respectarea dispoziţiilor Codului de procedură civilă.
CAPITOLUL V
Gajul
SECŢIUNEA 1
Constituirea gajului
Obiectul gajului
Art. 2.480.
-
Gajul poate avea ca obiect bunuri mobile corporale sau titluri negociabile emise în formă materializată.
Punere în aplicare Art. 2.480. prin Lege 71/2011 : |
Art. 186. - |
Prin "gaj" în sensul titlului XI al cărţii a V-a a Codului civil se
desemnează toate garanţiile reale mobiliare care necesită deposedarea
debitorului de bunul afectat garanţiei, indiferent de momentul şi de
temeiul juridic al constituirii lor. |
Constituirea gajului
Art. 2.481.
-
(1)
Gajul se constituie prin remiterea bunului sau titlului către creditor
sau, după caz, prin păstrarea acestuia de către creditor, cu
consimţământul debitorului, în scopul garantării creanţei.
(2)
Gajul asupra titlurilor negociabile se constituie, în cazul titlurilor
nominative sau la purtător, prin remiterea acestora, iar în cazul
titlurilor la ordin, prin andosarea acestora, în scop de garanţie.
Punere în aplicare Art. 2.481. prin Lege 71/2011 : |
Art. 187. - |
(1)
Gajul constituit înainte de data intrării în vigoare a Codului civil
este supus, în ceea ce priveşte condiţiile de valabilitate,
dispoziţiilor legale existente la data constituirii sale. |
(2)
Gajul pentru care formalităţile de deposedare sau de înregistrare au
fost îndeplinite înainte de data intrării în vigoare a Codului civil şi
pentru care condiţia deposedării nu s-a pierdut până la data intrării în
vigoare a Codului civil este supus, în ceea ce priveşte ordinea de
preferinţă, opozabilitatea şi efectele faţă de terţi, dispoziţiilor
legale existente la data deposedării debitorului sau la data
înregistrării gajului. |
(3) Executarea silită a gajului
începută înainte de data intrării în vigoare a Codului civil va fi
continuată în conformitate cu dispoziţiile legale existente la data
începerii executării. |
Publicitatea gajului
Art. 2.482.
-
(1)
Publicitatea gajului bunurilor mobile corporale se realizează fie prin
deposedarea debitorului, fie prin înscrierea gajului la arhivă.
(2)
Publicitatea gajului asupra sumelor de bani se realizează numai prin deţinerea acestora.
Punere în aplicare prin Lege 71/2011 : |
Art. 188. - |
În sensul prevederilor art. 2.482 alin. (2) din Codul civil, deţinerea
se poate realiza şi prin intermediul controlului unic sau comun al unei
casete de valori în care se află depozitate sumele de bani. |
(3)
Gajul asupra titlurilor negociabile este perfectat prin remiterea sau, după caz, prin andosarea titlurilor.
Deţinerea bunului de către creditor
Art. 2.483.
-
Deţinerea bunului de către creditorul gajist trebuie să fie publică şi
neechivocă. Atunci când faţă de terţi se creează aparenţa că debitorul
deţine bunul, gajul nu poate fi opus acestora.
Deţinerea prin intermediul unui terţ
Art. 2.484.
-
Creditorul poate, cu acordul debitorului său, să exercite detenţia prin
intermediul unui terţ, însă deţinerea exercitată de acesta nu asigură
opozabilitatea gajului decât din momentul în care a primit înscrisul
constatator al gajului.
Conservarea gajului
Art. 2.485.
-
(1)
Gajul există numai atât timp cât creditorul deţine bunul gajat sau, după
caz, cât timp este valabilă andosarea titlului la ordin.
(2)
Cu toate acestea, gajul nu se stinge atunci când:
a)
creditorul nu mai deţine bunul, fără voia sa, prin fapta altei persoane;
b)
creditorul a remis temporar bunul debitorului sau unui terţ pentru a-l evalua, repara, transforma sau ameliora;
c)
creditorul a remis bunul unui alt creditor al debitorului său în cadrul unei proceduri de urmărire silită.
Restituirea bunului către creditor
Art. 2.486.
-
Sub rezerva regulilor privitoare la dobândirea proprietăţii bunurilor
mobile prin posesia de bună-credinţă, creditorul gajist poate să ceară
restituirea bunului de la cel care îl deţine, cu excepţia cazului în
care bunul a fost preluat de un creditor ipotecar cu rang superior sau
preluarea a intervenit în cadrul procedurii de executare silită.
SECŢIUNEA a 2-a
Drepturile şi obligaţiile creditorului gajist
Drepturile şi obligaţiile creditorului gajist
Art. 2.487.
-
Creditorul gajist are drepturile şi obligaţiile unui administrator al
bunului altuia însărcinat cu administrarea simplă. Dispoziţiile art.
795-799 se aplică în mod corespunzător.
Fructele bunului gajat
Art. 2.488.
-
În lipsă de stipulaţie contrară, creditorul predă debitorului fructele
naturale şi industriale. El impută fructele civile mai întâi asupra
cheltuielilor făcute, apoi asupra dobânzilor şi, la urmă, asupra
capitalului.
Răscumpărarea titlurilor participative
Art. 2.489.
-
În cazul răscumpărării acţiunilor sau a altor titluri participative la
capitalul social al unei societăţi comerciale, creditorul este
îndreptăţit să impute preţul plătit potrivit regulilor prevăzute la art.
2.488.
Pieirea bunului
Art. 2.490.
-
Creditorul nu răspunde pentru pieirea bunului atunci când aceasta se
datorează forţei majore, vechimii ori folosirii normale şi autorizate a
bunului.
Cheltuielile de conservare
Art. 2.491.
-
Debitorul este ţinut să restituie creditorului cheltuielile făcute cu conservarea bunului.
Restituirea bunului către debitor
Art. 2.492.
-
(1)
Debitorul nu poate cere restituirea bunului decât după ce a executat
obligaţia, cu excepţia cazului în care creditorul foloseşte ori conservă
bunul în mod abuziv.
(2)
Gajul se stinge atunci când creditorul este obligat să restituie bunul
în temeiul unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în condiţiile alin.
(1).
Indivizibilitatea gajului
Art. 2.493.
-
(1)
Gajul poartă asupra tuturor bunurilor grevate până la stingerea integrală a obligaţiei garantate.
(2)
Moştenitorul debitorului, plătind partea din datorie care îi revine, nu
poate cere partea sa din bunul grevat cât timp obligaţia nu este stinsă
în întregime.
(3)
Moştenitorul creditorului gajist, primind partea din creanţă care îi
revine, nu poate remite bunul grevat în dauna celorlalţi moştenitori
care nu au fost plătiţi.
Aplicarea regulilor privitoare la ipotecă
Art. 2.494.
-
Dispoziţiile privitoare la publicitatea, prioritatea, executarea şi
stingerea ipotecilor mobiliare se aplică în mod corespunzător.
CAPITOLUL VI
Dreptul de retenţie
Noţiune
Art. 2.495.
-
(1)
Cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să îl reţină
cât timp creditorul nu îşi execută obligaţia sa izvorâtă din acelaşi
raport de drept sau, după caz, atât timp cât creditorul nu îl
despăgubeşte pentru cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut
pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care bunul i le-a cauzat.
(2)
Prin lege se pot stabili şi alte situaţii în care o persoană poate exercita un drept de retenţie.
Excepţii
Art. 2.496.
-
(1)
Dreptul de retenţie nu poate fi exercitat dacă deţinerea bunului provine
dintr-o faptă ilicită, este abuzivă ori nelegală sau dacă bunul nu este
susceptibil de urmărire silită.
(2)
Dreptul de retenţie nu poate fi invocat de către posesorul de rea-credinţă decât în cazurile anume prevăzute de lege.
Îndatoririle celui care exercită dreptul de retenţie
Art. 2.497.
-
Cel care exercită un drept de retenţie are drepturile şi obligaţiile
unui administrator al bunului altuia împuternicit cu administrarea
simplă, dispoziţiile art. 795-799 aplicându-se în mod corespunzător.
Opozabilitatea dreptului de retenţie
Art. 2.498.
-
(1)
Dreptul de retenţie este opozabil terţilor fără îndeplinirea vreunei formalităţi de publicitate.
(2)
Cu toate acestea, cel care exercită un drept de retenţie nu se poate
opune urmăririi silite pornite de un alt creditor, însă are dreptul de a
participa la distribuirea preţului bunului, în condiţiile legii.
Stingerea dreptului de retenţie
Art. 2.499.
-
(1)
Dreptul de retenţie încetează dacă cel interesat consemnează suma pretinsă sau oferă retentorului o garanţie suficientă.
(2)
Deposedarea involuntară de bun nu stinge dreptul de retenţie. Cel care
exercită acest drept poate cere restituirea bunului, sub rezerva
regulilor aplicabile prescripţiei extinctive a acţiunii principale şi
dobândirii bunurilor mobile de către posesorul de bună-credinţă.
Punere în aplicare CAPITOLUL VI prin Lege 71/2011 : |
Art. 189. - |
(1)
Drepturile de retenţie exercitate înainte de data intrării în vigoare a
Codului civil vor fi supuse, în ceea ce priveşte condiţiile de
valabilitate, dispoziţiilor legale existente la data exercitării lor. |
(2)
Drepturile de retenţie înregistrate înainte de data intrării în vigoare
a Codului civil vor fi supuse, în ceea ce priveşte ordinea de
preferinţă, opozabilitatea şi efectele faţă de terţi, dispoziţiilor
legale existente la data înregistrării lor. |
CARTEA a VI-a
Despre prescripţia extinctivă, decădere şi calculul termenelor*)
___________
*)
Dispoziţiile tranzitorii şi de punere în aplicare a cărţii a VI-a sunt cuprinse în art. 201-205 din Legea nr. 71/2011.
TITLUL I
Prescripţia extinctivă
CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
Obiectul prescripţiei extinctive
Art. 2.500.
-
(1)
Dreptul material la acţiune, denumit în continuare drept la acţiune, se
stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit
de lege.
(2)
În sensul prezentului titlu, prin drept la acţiune se înţelege dreptul
de a constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o
anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să
suporte orice altă sancţiune civilă, după caz.
Prescriptibilitatea dreptului la acţiune
Art. 2.501.
-
(1)
Drepturile la acţiune având un obiect patrimonial sunt supuse
prescripţiei extinctive, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune
altfel.
(2)
De asemenea, în cazurile anume prevăzute de lege, sunt supuse
prescripţiei extinctive şi alte drepturi la acţiune, indiferent de
obiectul lor.
Imprescriptibilitatea dreptului la acţiune. Cazuri
Art. 2.502.
-
(1)
Dreptul la acţiune este imprescriptibil în cazurile prevăzute de lege,
precum şi ori de câte ori, prin natura sau obiectul dreptului subiectiv
ocrotit, exerciţiul său nu poate fi limitat în timp.
(2)
În afara cazurilor prevăzute la alin. (1), sunt imprescriptibile drepturile privitoare la:
1.
acţiunea privind apărarea unui drept nepatrimonial, cu excepţia cazului în care prin lege se dispune altfel;
2.
acţiunea în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept;
3.
acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic;
4.
acţiunea în constatarea nulităţii absolute a certificatului de
moştenitor, dacă obiectul său îl constituie fie stabilirea masei
succesorale, fie partajul succesoral, sub condiţia acceptării moştenirii
în termenul prevăzut de lege.
Prescripţia dreptului la acţiune privind drepturile accesorii
Art. 2.503.
-
(1)
Odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal, se
stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii, afară de
cazul în care prin lege s-ar dispune altfel.
(2)
În cazul în care un debitor este obligat la prestaţii succesive, dreptul
la acţiune cu privire la fiecare dintre aceste prestaţii se stinge
printr-o prescripţie deosebită, chiar dacă debitorul continuă să execute
una sau alta dintre prestaţiile datorate.
(3)
Dispoziţiile alin. (2) nu sunt aplicabile în cazul în care prestaţiile
succesive alcătuiesc, prin finalitatea lor, rezultată din lege sau
convenţie, un tot unitar.
Prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa garantată
Art. 2.504.
-
(1)
Prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa principală nu atrage şi
stingerea dreptului la acţiunea ipotecară. În acest din urmă caz,
creditorul ipotecar va putea urmări, în condiţiile legii, doar bunurile
mobile sau imobile ipotecate, însă numai în limita valorii acestor
bunuri.
(2)
Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică prescripţiei dreptului la acţiune
pentru plata dobânzilor şi a altor accesorii ale creanţei ipotecare,
care, în afara capitalului, nu mai pot fi acoperite după împlinirea
prescripţiei din valorificarea, pe cale silită, a bunului grevat.
Compensaţia şi dreptul de retenţie
Art. 2.505.
-
Prescripţia nu împiedică stingerea prin compensaţie a creanţelor
reciproce şi nici exercitarea dreptului de retenţie, dacă dreptul la
acţiune nu era prescris în momentul în care s-ar fi putut opune
compensarea sau dreptul de retenţie, după caz.
Efectele prescripţiei împlinite
Art. 2.506.
-
(1)
Prescripţia nu operează de plin drept.
(2)
După împlinirea termenului de prescripţie, cel obligat poate să refuze executarea prestaţiei.
(3)
Cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce termenul de
prescripţie s-a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei,
chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era
împlinit.
(4)
Recunoaşterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum şi
constituirea de garanţii în folosul titularului dreptului a cărui
acţiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a
făcut nu ştia că termenul de prescripţie era împlinit. În aceste cazuri
sunt aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie.
Renunţarea la prescripţie
Art. 2.507.
-
Nu se poate renunţa la prescripţie cât timp nu a început să curgă, dar
se poate renunţa la prescripţia împlinită, precum şi la beneficiul
termenului scurs pentru prescripţia începută şi neîmplinită.
Felurile renunţării la prescripţie
Art. 2.508.
-
(1)
Renunţarea la prescripţie este expresă sau tacită.
(2)
Renunţarea tacită trebuie să fie neîndoielnică. Ea poate rezulta numai din manifestări neechivoce.
Persoanele care nu pot renunţa la prescripţie
Art. 2.509.
-
Cel lipsit de capacitatea de a înstrăina sau, după caz, de a se obliga nu poate renunţa la prescripţie.
Efectele renunţării la prescripţie
Art. 2.510.
-
(1)
După renunţare, începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel.
(2)
Dacă partea îndreptăţită renunţă la beneficiul termenului scurs până la
acea dată, sunt aplicabile dispoziţiile privind întreruperea
prescripţiei prin recunoaşterea dreptului.
Întinderea renunţării la prescripţie
Art. 2.511.
-
Renunţarea îşi produce efecte numai în privinţa celui care a făcut-o. Ea
nu poate fi invocată împotriva codebitorilor solidari ori ai unei
obligaţii indivizibile sau împotriva fideiusorilor.
Invocarea prescripţiei de partea interesată
Art. 2.512.
-
(1)
Prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge,
personal sau prin reprezentant, şi fără a fi ţinut să producă vreun
titlu contrar ori să fi fost de bună-credinţă.
(2)
Organul de jurisdicţie competent nu poate aplica prescripţia din oficiu.
(3)
Dispoziţiile prezentului articol sunt aplicabile chiar dacă invocarea
prescripţiei ar fi în interesul statului sau al unităţilor sale
administrativ-teritoriale.
Momentul până la care se poate invoca prescripţia
Art. 2.513.
-
Prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare
sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la
care părţile sunt legal citate.
Invocarea prescripţiei de către alte persoane
Art. 2.514.
-
Codebitorii unei obligaţii solidare sau indivizibile şi fideiusorii pot
invoca prescripţia, chiar dacă unul dintre debitori a neglijat să o facă
ori a renunţat la ea. Tot astfel o pot face creditorii celui interesat,
precum şi orice altă persoană interesată.
Regulile aplicabile prescripţiei extinctive
Art. 2.515.
-
(1)
Prescripţia extinctivă este reglementată prin lege.
(2)
Este interzisă orice clauză prin care fie direct, fie indirect o acţiune
ar fi declarată imprescriptibilă, deşi, potrivit legii, aceasta este
prescriptibilă, sau invers, o acţiune declarată de lege imprescriptibilă
ar fi considerată prescriptibilă.
(3)
Cu toate acestea, în limitele şi condiţiile prevăzute de lege, părţile
care au capacitatea deplină de exerciţiu pot, prin acord expres, să
modifice durata termenelor de prescripţie sau să modifice cursul
prescripţiei prin fixarea începutului acesteia ori prin modificarea
cauzelor legale de suspendare ori de întrerupere a acesteia, după caz.
(4)
Termenele de prescripţie pot fi reduse sau mărite, prin acordul expres
al părţilor, fără însă ca noua durată a acestora să fie mai mică de un
an şi nici mai mare de 10 ani, cu excepţia termenelor de prescripţie de
10 ani ori mai lungi, care pot fi prelungite până la 20 de ani.
(5)
Dispoziţiile alin. (3) şi (4) nu se aplică în cazul drepturilor la
acţiune de care părţile nu pot să dispună şi nici acţiunilor derivate
din contractele de adeziune, de asigurare şi cele supuse legislaţiei
privind protecţia consumatorului.
(6)
Orice convenţie sau clauză contrară dispoziţiilor prezentului articol este lovită de nulitate absolută.
Punere în aplicare Art. 2.515. prin Lege 71/2011 : |
Art. 202. - |
Dispoziţiile art. 2.515 din Codul civil nu validează convenţiile având
ca obiect modificarea regimului legal al prescripţiei încheiate anterior
intrării în vigoare a Codului civil. |
Domeniul de aplicare
Art. 2.516.
-
(1)
Dispoziţiile prezentului titlu constituie dreptul comun în materia prescripţiei extinctive.
(2)
Prescripţia dreptului de a obţine executarea silită a unei hotărâri
judecătoreşti sau arbitrale ori a altui titlu executoriu este supusă
dispoziţiilor Codului de procedură civilă, afară de cazul în care
acestea din urmă ar fi neîndestulătoare.
CAPITOLUL II
Termenul prescripţiei extinctive
Termenul general de 3 ani
Art. 2.517.
-
Termenul prescripţiei este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen.
Punere în aplicare Art. 2.517. prin Lege 71/2011 : |
Art. 201. - |
Prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a
Codului civil sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au
instituit. |
Termenul de prescripţie de 10 ani. Cazuri
Art. 2.518.
-
Se prescrie în termen de 10 ani dreptul la acţiune privitor la:
1.
drepturile reale care nu sunt declarate prin lege imprescriptibile ori nu sunt supuse altui termen de prescripţie;
2.
repararea prejudiciului moral sau material cauzat unei persoane prin
tortură ori acte de barbarie sau, după caz, a celui cauzat prin violenţă
ori agresiuni sexuale comise contra unui minor sau asupra unei persoane
aflate în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa;
3.
repararea prejudiciului adus mediului înconjurător.
Termenul de prescripţie de 2 ani
Art. 2.519.
-
(1)
Dreptul la acţiune întemeiat pe un raport de asigurare sau reasigurare se prescrie în termen de 2 ani.
(2)
De asemenea, se prescrie în termen de 2 ani dreptul la acţiune privitor
la plata remuneraţiei cuvenite intermediarilor pentru serviciile
prestate în baza contractului de intermediere.
Termenul de prescripţie de un an. Cazuri
Art. 2.520.
-
(1)
Se prescrie în termen de un an dreptul la acţiune în cazul:
1.
profesioniştilor din alimentaţia publică sau hotelierilor, pentru serviciile pe care le prestează;
2.
profesorilor, institutorilor, maeştrilor şi artiştilor, pentru lecţiile date cu ora, cu ziua sau cu luna;
3.
medicilor, moaşelor, asistentelor şi farmaciştilor, pentru vizite, operaţii sau medicamente;
4.
vânzătorilor cu amănuntul, pentru plata mărfurilor vândute şi a furniturilor livrate;
5.
meşteşugarilor şi artizanilor, pentru plata muncii lor;
6.
avocaţilor, împotriva clienţilor, pentru plata onorariilor şi
cheltuielilor. Termenul de prescripţie se va calcula din ziua rămânerii
definitive a hotărârii sau din aceea a împăcării părţilor ori a
revocării mandatului. În cazul afacerilor neterminate, termenul de
prescripţie este de 3 ani de la data ultimei prestaţii efectuate;
7.
notarilor publici şi executorilor judecătoreşti, în ceea ce priveşte
plata sumelor ce le sunt datorate pentru actele funcţiei lor. Termenul
prescripţiei se va socoti din ziua în care aceste sume au devenit
exigibile;
8.
inginerilor, arhitecţilor, geodezilor, contabililor şi altor
liber-profesionişti, pentru plata sumelor ce li se cuvin. Termenul
prescripţiei se va socoti din ziua când s-a terminat lucrarea.
(2)
În toate cazurile, continuarea lecţiilor, serviciilor, furniturilor,
actelor sau lucrărilor nu întrerupe prescripţia pentru sumele scadente.
Termenul de prescripţie de un an. Alte cazuri
Art. 2.521.
-
(1)
Se prescrie prin împlinirea unui termen de un an şi dreptul la acţiune
privitor la restituirea sumelor încasate din vânzarea biletelor pentru
un spectacol care nu a mai avut loc.
(2)
De asemenea, dacă prin lege nu se dispune altfel, se prescrie prin
împlinirea unui termen de un an şi dreptul la acţiunea izvorâtă dintr-un
contract de transport de bunuri terestru, aerian sau pe apă, îndreptată
împotriva transportatorului.
(3)
În cazul prevăzut la alin. (2), termenul de prescripţie este de 3 ani,
atunci când contractul de transport a fost încheiat spre a fi executat
succesiv sau, după caz, combinat, cu acelaşi mijloc de transport sau cu
mijloace de transport diferite.
Repunerea în termenul de prescripţie
Art. 2.522.
-
(1)
Cel care, din motive temeinice, nu şi-a exercitat în termen dreptul la
acţiune supus prescripţiei poate cere organului de jurisdicţie competent
repunerea în termen şi judecarea cauzei.
(2)
Repunerea în termen nu poate fi dispusă decât dacă partea şi-a exercitat
dreptul la acţiune înainte de împlinirea unui termen de 30 de zile,
socotit din ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea
motivelor care au justificat depăşirea termenului de prescripţie.
CAPITOLUL III
Cursul prescripţiei extinctive
SECŢIUNEA 1
Începutul prescripţiei extinctive
Regula generală
Art. 2.523.
-
Prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la
acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea
lui.
Dreptul la acţiunea în executarea obligaţiilor de a da sau de a face
Art. 2.524.
-
(1)
Dacă prin lege nu se prevede altfel, în cazul obligaţiilor contractuale
de a da sau de a face prescripţia începe să curgă de la data când
obligaţia devine exigibilă şi debitorul trebuia astfel s-o execute.
(2)
În cazul în care dreptul este afectat de un termen suspensiv,
prescripţia începe să curgă de la împlinirea termenului sau, după caz,
de la data renunţării la beneficiul termenului stabilit exclusiv în
favoarea creditorului.
(3)
Dacă dreptul este afectat de o condiţie suspensivă, prescripţia începe să curgă de la data când s-a îndeplinit condiţia.
Dreptul la acţiunea în restituirea prestaţiilor
Art. 2.525.
-
Prescripţia dreptului la acţiune în restituirea prestaţiilor făcute în
temeiul unui act anulabil ori desfiinţat pentru rezoluţiune sau altă
cauză de ineficacitate începe să curgă de la data rămânerii definitivă a
hotărârii prin care s-a desfiinţat actul ori, după caz, de la data la
care declaraţia de rezoluţiune sau reziliere a devenit irevocabilă.
Dreptul la acţiunea în executarea prestaţiilor succesive
Art. 2.526.
-
Când este vorba de prestaţii succesive, prescripţia dreptului la acţiune
începe să curgă de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă,
iar dacă prestaţiile alcătuiesc un tot unitar, de la data la care ultima
prestaţie devine exigibilă.
Dreptul la acţiunea în materia asigurărilor
Art. 2.527.
-
În cazul asigurării contractuale, prescripţia începe să curgă de la
expirarea termenelor prevăzute de lege ori stabilite de părţi pentru
plata primei de asigurare, respectiv pentru plata indemnizaţiei sau,
după caz, a despăgubirilor datorate de asigurător.
Dreptul la acţiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită
Art. 2.528.
-
(1)
Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost
cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul
a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care
răspunde de ea.
(2)
Dispoziţiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul
acţiunii în restituire întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, plata
nedatorată sau gestiunea de afaceri.
Dreptul la acţiunea în anularea actului juridic
Art. 2.529.
-
(1)
Prescripţia dreptului la acţiunea în anularea unui act juridic începe să curgă:
a)
în caz de violenţă, din ziua când aceasta a încetat;
b)
în cazul dolului, din ziua când a fost descoperit;
c)
în caz de eroare ori în celelalte cazuri de anulare, din ziua când cel
îndreptăţit, reprezentantul său legal ori cel chemat de lege să îi
încuviinţeze sau să îi autorizeze actele a cunoscut cauza anulării, însă
nu mai târziu de împlinirea a 18 luni din ziua încheierii actului
juridic.
(2)
În cazurile în care nulitatea relativă poate fi invocată de o terţă
persoană, prescripţia începe să curgă, dacă prin lege nu se dispune
altfel, de la data când terţul a cunoscut existenţa cauzei de nulitate.
Dreptul la acţiunea în răspundere pentru vicii aparente
Art. 2.530.
-
(1)
Dacă prin lege nu se prevede altfel, prescripţia dreptului la acţiune
izvorât din transmiterea unor bunuri sau executarea unor lucrări, cu
vicii aparente, în cazurile în care legea sau contractul obligă la
garanţie şi pentru asemenea vicii, începe să curgă de la data predării
sau recepţiei finale a bunului ori a lucrării sau, după caz, de la data
împlinirii termenului prevăzut de lege ori stabilit prin procesulverbal
de constatare a viciilor, pentru înlăturarea de către debitor a viciilor
constatate.
(2)
Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul lipsei calităţilor
convenite ori al lipsurilor cantitative, însă numai dacă oricare dintre
aceste lipsuri puteau fi descoperite, fără cunoştinţe speciale, printr-o
verificare normală.
Dreptul la acţiunea în răspundere pentru vicii ascunse
Art. 2.531.
-
(1)
Dacă prin lege nu se prevede altfel, prescripţia dreptului la acţiune pentru viciile ascunse începe să curgă:
a)
în cazul unui bun transmis sau al unei lucrări executate, alta decât o
construcţie, de la împlinirea unui an de la data predării ori recepţiei
finale a bunului sau a lucrării, în afara cazului în care viciul a fost
descoperit mai înainte, când prescripţia va începe să curgă de la data
descoperirii;
b)
în cazul unei construcţii, de la împlinirea a 3 ani de la data predării
sau recepţiei finale a construcţiei, afară numai dacă viciul a fost
descoperit mai înainte, când prescripţia va începe să curgă de la data
descoperirii.
(2)
Pentru executarea unor lucrări curente, termenele prevăzute la alin. (1)
sunt de o lună, în cazul prevăzut la lit. a), respectiv de 3 luni, în
cazul prevăzut la lit. b).
(3)
Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică şi în cazul lipsei calităţilor
convenite ori al lipsurilor cantitative, însă numai dacă oricare din
aceste lipsuri nu puteau fi descoperite, fără cunoştinţe speciale,
printr-o verificare normală.
(4)
Termenele prevăzute în prezentul articol sunt termene de garanţie
înăuntrul cărora viciile trebuie, în toate cazurile, să se ivească.
(5)
Prin dispoziţiile prezentului articol nu se aduce însă nicio atingere termenelor de garanţie speciale, legale sau convenţionale.
(6)
Dispoziţiile prezentului articol se aplică, în mod corespunzător, şi în
cazul produselor pentru care s-a prevăzut un termen de valabilitate, ca
şi în cazul bunurilor sau lucrărilor pentru care există un termen de
garanţie pentru buna funcţionare.
SECŢIUNEA a 2-a
Suspendarea prescripţiei extinctive
Cazurile generale de suspendare a prescripţiei
Art. 2.532.
-
Prescripţia nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se suspendă:
1.
între soţi, cât timp durează căsătoria şi nu sunt separaţi în fapt;
2.
între părinţi, tutore sau curator şi cei lipsiţi de capacitate de
exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă ori între curatori şi
cei pe care îi reprezintă, cât timp durează ocrotirea şi socotelile nu
au fost date şi aprobate;
3.
între orice persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri
judecătoreşti sau al unui act juridic, administrează bunurile altora şi
cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, cât timp administrarea nu
a încetat şi socotelile nu au fost date şi aprobate;
4.
în cazul celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de
exerciţiu restrânsă, cât timp nu are reprezentant sau ocrotitor legal,
în afară de cazurile în care există o dispoziţie legală contrară;
5.
cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existenţa datoriei sau exigibilitatea acesteia;
6.
pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale
amiabilă a neînţelegerilor dintre părţi, însă numai dacă acestea au fost
ţinute în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de
prescripţie;
Punere în aplicare prin Lege 71/2011 : |
Art. 203. - |
Dispoziţiile art. 2.532 pct. 6 şi 7 din Codul civil privitoare la
suspendarea cursului prescripţiei se aplică şi în cazul prescripţiilor
începute înainte de intrarea în vigoare a Codului civil, dacă
împrejurările care atrag suspendarea s-au produs după această din urmă
dată. |
7.
în cazul în care cel îndreptăţit la acţiune trebuie sau poate, potrivit
legii ori contractului, să folosească o anumită procedură prealabilă,
cum sunt reclamaţia administrativă, încercarea de împăcare sau altele
asemenea, cât timp nu a cunoscut şi nici nu trebuia să cunoască
rezultatul acelei proceduri, însă nu mai mult de 3 luni de la
declanşarea procedurii, dacă prin lege sau contract nu s-a stabilit un
alt termen;
Punere în aplicare prin Lege 71/2011 : |
Art. 203. - |
Dispoziţiile art. 2.532 pct. 6 şi 7 din Codul civil privitoare la
suspendarea cursului prescripţiei se aplică şi în cazul prescripţiilor
începute înainte de intrarea în vigoare a Codului civil, dacă
împrejurările care atrag suspendarea s-au produs după această din urmă
dată. |
8.
în cazul în care titularul dreptului sau cel care l-a încălcat face
parte din forţele armate ale României, cât timp acestea se află în stare
de mobilizare sau de război. Sunt avute în vedere şi persoanele civile
care se găsesc în forţele armate pentru raţiuni de serviciu impuse de
necesităţile războiului;
9.
în cazul în care cel împotriva căruia curge sau ar urma să curgă
prescripţia este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de
întrerupere, cât timp nu a încetat această împiedicare; forţa majoră,
când este temporară, nu constituie o cauză de suspendare a prescripţiei
decât dacă survine în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de
prescripţie;
10.
în alte cazuri prevăzute de lege.
Suspendarea prescripţiei în materie succesorală
Art. 2.533.
-
(1)
Prescripţia nu curge contra creditorilor defunctului în privinţa
creanţelor pe care aceştia le au asupra moştenirii cât timp aceasta nu a
fost acceptată de către succesibili ori, în lipsa acceptării, cât timp
nu a fost numit un curator care să îi reprezinte.
(2)
Ea nu curge nici contra moştenitorilor defunctului cât timp aceştia nu
au acceptat moştenirea ori nu a fost numit un curator care să îi
reprezinte.
(3)
Prescripţia nu curge, de asemenea, contra moştenitorilor, în privinţa
creanţelor pe care aceştia le au asupra moştenirii, de la data
acceptării moştenirii şi până la data lichidării ei.
Efectele suspendării prescripţiei
Art. 2.534.
-
(1)
De la data când cauza de suspendare a încetat, prescripţia îşi reia
cursul, socotindu-se pentru împlinirea termenului şi timpul scurs
înainte de suspendare.
(2)
Prescripţia nu se va împlini mai înainte de expirarea unui termen de 6
luni de la data când suspendarea a încetat, cu excepţia prescripţiilor
de 6 luni sau mai scurte, care nu se vor împlini decât după expirarea
unui termen de o lună de la încetarea suspendării.
Beneficiul suspendării prescripţiei
Art. 2.535.
-
Suspendarea prescripţiei poate fi invocată numai de către partea care a
fost împiedicată să facă acte de întrerupere, afară de cazul în care
prin lege se dispune altfel.
Extinderea efectului suspensiv
Art. 2.536.
-
Suspendarea prescripţiei faţă de debitorul principal ori faţă de fideiusor produce efecte în privinţa amândurora.
SECŢIUNEA a 3-a
Întreruperea prescripţiei extinctive
Cazurile de întrerupere a prescripţiei
Art. 2.537.
-
Prescripţia se întrerupe:
1.
printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în orice alt
mod, a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de către cel în
folosul căruia curge prescripţia;
2.
prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare,
prin înscrierea creanţei la masa credală în cadrul procedurii
insolvenţei, prin depunerea cererii de intervenţie în cadrul urmăririi
silite pornite de alţi creditori ori prin invocarea, pe cale de
excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie;
3.
prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în
faţa instanţei de judecată până la începerea cercetării judecătoreşti;
în cazul în care despăgubirile se acordă, potrivit legii, din oficiu,
începerea urmăririi penale întrerupe cursul prescripţiei, chiar dacă nu a
avut loc constituirea ca parte civilă;
4.
prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripţia este pus în întârziere;
5.
în alte cazuri prevăzute de lege.
Recunoaşterea dreptului
Art. 2.538.
-
(1)
Recunoaşterea se poate face unilateral sau convenţional şi poate fi expresă sau tacită.
(2)
Când recunoaşterea este tacită, ea trebuie să rezulte fără echivoc din
manifestări care să ateste existenţa dreptului celui împotriva căruia
curge prescripţia. Constituie acte de recunoaştere tacită plata parţială
a datoriei, achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau
penalităţilor, solicitarea unui termen de plată şi altele asemenea.
(3)
Poate invoca recunoaşterea tacită şi cel îndreptăţit la restituirea unei
prestaţii făcute în executarea unui act juridic ce a fost desfiinţat
pentru nulitate, rezoluţiune sau orice altă cauză de ineficacitate, atât
timp cât bunul individual determinat, primit de la cealaltă parte cu
ocazia executării actului desfiinţat, nu este pretins de aceasta din
urmă pe cale de acţiune reală ori personală.
Cererea de chemare în judecată sau de arbitrare
Art. 2.539.
-
(1)
În cazurile prevăzute la art. 2.537 pct. 2 şi 3, prescripţia este
întreruptă chiar dacă sesizarea a fost făcută la un organ de jurisdicţie
ori de urmărire penală necompetent sau chiar dacă este nulă pentru
lipsă de formă.
(2)
Prescripţia nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare
în judecată sau de arbitrare ori de intervenţie în procedura insolvenţei
sau a urmăririi silite a renunţat la ea, nici dacă cererea a fost
respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă.
Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când
hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o
nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de
chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiţia însă ca
noua cerere să fie admisă.
Punere în aplicare prin Lege 71/2011 : |
Art. 204. - |
Dispoziţiile art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din Codul civil se aplică
şi în cazul cererii de chemare în judecată sau de arbitrare introduse
după intrarea în vigoare a Codului civil. |
Punere în aplicare prin Lege 71/2011 : |
Art. 2051. - |
Dispoziţiile art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din Codul civil sunt
aplicabile inclusiv în cazul în care prin hotărârea rămasă definitivă
s-a luat act de renunţarea la judecată ori s-a constatat perimarea. |
(3)
Prescripţia nu este întreruptă nici dacă hotărârea judecătorească sau
arbitrală şi-a pierdut puterea executorie prin împlinirea termenului de
prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită. În acest caz
însă, dacă dreptul de a obţine obligarea pârâtului este imprescriptibil
sau nu s-a prescris încă, se va putea face o nouă cerere de chemare în
judecată ori de arbitrare, fără a se putea opune excepţia autorităţii de
lucru judecat.
(4)
Dispoziţiile prezentului articol se aplică, în mod corespunzător, şi
atunci când prescripţia a fost întreruptă prin invocarea, pe cale de
excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie.
Punerea în întârziere
Art. 2.540.
-
Prescripţia este întreruptă prin punerea în întârziere a celui în
folosul căruia curge prescripţia numai dacă aceasta este urmată de
chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în
întârziere.
Efectele întreruperii prescripţiei
Art. 2.541.
-
(1)
Întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere.
(2)
După întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie.
(3)
Dacă întreruperea prescripţiei a avut loc prin recunoaşterea dreptului
de către cel în folosul căruia curgea, va începe să curgă o nouă
prescripţie de acelaşi fel.
(4)
În cazul în care prescripţia a fost întreruptă printr-o cerere de
chemare în judecată ori de arbitrare, noua prescripţie a dreptului de a
obţine executarea silită nu va începe să curgă cât timp hotărârea de
admitere a acţiunii nu a rămas definitivă.
(5)
Dacă întreruperea rezultă din intervenţia făcută în procedura
insolvenţei sau a urmăririi silite, prescripţia va reîncepe să curgă de
la data la care există din nou posibilitatea legală de valorificare a
creanţei rămase neacoperite.
(6)
În cazul în care prescripţia a fost întreruptă potrivit art. 2.537 pct.
3, întreruperea operează până la comunicarea ordonanţei de clasare, a
ordonanţei de suspendare a urmăririi penale ori a hotărârii de
suspendare a judecăţii sau până la pronunţarea hotărârii definitive a
instanţei penale. Dacă repararea pagubei se acordă, potrivit legii, din
oficiu, întreruperea operează până la data când cel împotriva căruia a
început să curgă prescripţia a cunoscut sau trebuia să cunoască
hotărârea definitivă a instanţei penale prin care ar fi trebuit să se
stabilească despăgubirea.
Beneficiul întreruperii prescripţiei
Art. 2.542.
-
(1)
Efectele întreruperii prescripţiei profită celui de la care emană actul
întreruptiv şi nu pot fi opuse decât celui împotriva căruia a fost
îndreptat un asemenea act, afară de cazul în care prin lege se dispune
altfel.
(2)
Dacă prescripţia a fost întreruptă prin recunoaşterea dreptului de către
cel în folosul căruia curgea, efectele întreruperii profită celui
împotriva căruia a curs şi nu pot fi opuse decât autorului
recunoaşterii.
Extinderea efectului întreruptiv
Art. 2.543.
-
Întreruperea prescripţiei împotriva debitorului principal sau contra fideiusorului produce efecte în privinţa amândurora.
CAPITOLUL IV
Împlinirea prescripţiei
Calculul prescripţiei
Art. 2.544.
-
Cursul prescripţiei se calculează potrivit regulilor stabilite în titlul
III din prezenta carte, luându-se în considerare, dacă este cazul, şi
cazurile de suspendare sau de întrerupere prevăzute de lege.
TITLUL II
Regimul general al termenelor de decădere
Instituirea termenului de decădere
Art. 2.545.
-
(1)
Prin lege sau prin voinţa părţilor se pot stabili termene de decădere
pentru exercitarea unui drept sau săvârşirea unor acte unilaterale.
(2)
Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage
pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în
condiţiile legii, a săvârşirii lor.
Limita stabilirii termenelor de decădere
Art. 2.546.
-
Este lovită de nulitate absolută clauza prin care se stabileşte un
termen de decădere ce ar face excesiv de dificilă exercitarea dreptului
sau săvârşirea actului de către partea interesată.
Aplicarea regulilor de la prescripţie
Art. 2.547.
-
Dacă din lege sau din convenţia părţilor nu rezultă în mod neîndoielnic
că un anumit termen este de decădere, sunt aplicabile regulile de la
prescripţie.
Regimul termenelor de decădere
Art. 2.548.
-
(1)
Termenele de decădere nu sunt supuse suspendării şi întreruperii, dacă prin lege nu se dispune altfel.
Punere în aplicare prin Lege 71/2011 : |
Art. 205. - |
Dispoziţiile art. 2.548 alin. (1) şi (2) din Codul civil se aplică
numai termenelor de decădere care au început să curgă după intrarea în
vigoare a Codului civil. |
(2)
Cu toate acestea, forţa majoră împiedică, în toate cazurile, curgerea
termenului, iar dacă termenul a început să curgă, el se suspendă,
dispoziţiile art. 2.534 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător.
Termenul de decădere nu se socoteşte însă împlinit decât după 5 zile de
la data când suspendarea a încetat.
Punere în aplicare prin Lege 71/2011 : |
Art. 205. - |
Dispoziţiile art. 2.548 alin. (1) şi (2) din Codul civil se aplică
numai termenelor de decădere care au început să curgă după intrarea în
vigoare a Codului civil. |
(3)
De asemenea, atunci când realizarea dreptului presupune exercitarea unei
acţiuni în justiţie, termenul este întrerupt pe data introducerii
cererii de chemare în judecată sau de arbitrare ori de punere în
întârziere, după caz, dispoziţiile privitoare la întreruperea
prescripţiei fiind aplicabile în mod corespunzător.
Renunţarea la beneficiul decăderii
Art. 2.549.
-
(1)
Când termenul de decădere a fost stabilit prin contract sau instituit
printr-o dispoziţie legală care ocroteşte un interes privat, cel în
favoarea căruia a fost stipulat ori instituit poate să renunţe, după
împlinirea termenului, la beneficiul decăderii. Dacă renunţarea
intervine înainte de împlinirea termenului, sunt aplicabile regulile
privitoare la întreruperea prescripţiei prin recunoaşterea dreptului.
(2)
Părţile nu pot însă renunţa, nici anticipat şi nici după începerea
cursului lor, la termenele de decădere de ordine publică şi nici nu le
pot modifica, micşorându-le sau mărindu-le, după caz.
Invocarea decăderii
Art. 2.550.
-
(1)
Decăderea poate fi opusă de partea interesată în condiţiile art. 2.513.
(2)
Organul de jurisdicţie este obligat să invoce şi să aplice din oficiu
termenul de decădere, indiferent dacă cel interesat îl pune sau nu îl
pune în discuţie, cu excepţia cazului când acesta priveşte un drept de
care părţile pot dispune în mod liber.
TITLUL III
Calculul termenelor
Regulile aplicabile
Art. 2.551.
-
Durata termenelor, fără deosebire de natura şi izvorul lor, se calculează potrivit regulilor stabilite de prezentul titlu.
Termenul stabilit pe săptămâni, luni sau ani
Art. 2.552.
-
(1)
Când termenul este stabilit pe săptămâni, luni sau ani, el se împlineşte
în ziua corespunzătoare din ultima săptămână ori lună sau din ultimul
an.
(2)
Dacă ultima lună nu are o zi corespunzătoare celei în care termenul a
început să curgă, termenul se împlineşte în ultima zi a acestei luni.
(3)
Mijlocul lunii se socoteşte a cincisprezecea zi.
(4)
Dacă termenul este stabilit pe o lună şi jumătate sau pe mai multe luni
şi jumătate, cele 15 zile se vor socoti la sfârşitul termenului.
Termenul stabilit pe zile
Art. 2.553.
-
(1)
Când termenul se stabileşte pe zile, nu se ia în calcul prima şi ultima zi a termenului.
(2)
Termenul se va împlini la ora 24,00 a ultimei zile.
(3)
Cu toate acestea, dacă este vorba de un act ce trebuie îndeplinit
într-un loc de muncă, termenul se va împlini la ora la care încetează
programul normal de lucru. Dispoziţiile art. 2.556 rămân aplicabile.
Prorogarea termenului
Art. 2.554.
-
Dacă ultima zi a termenului este o zi nelucrătoare, termenul se
consideră împlinit la sfârşitul primei zile lucrătoare care îi urmează.
Termenul stabilit pe ore
Art. 2.555.
-
Când termenul se stabileşte pe ore, nu se iau în calcul prima şi ultima oră a termenului.
Prezumţia efectuării în termen a actelor
Art. 2.556.
-
Actele de orice fel se socotesc făcute în termen, dacă înscrisurile care
le constată au fost predate oficiului poştal sau telegrafic cel mai
târziu în ultima zi a termenului, până la ora când încetează în mod
obişnuit activitatea la acel oficiu.
Punere în aplicare Art. 2.556. prin Lege 71/2011 : |
Art. 2052. - |
Dispoziţiile art. 2.556 se aplică în cazul în care înscrisurile au fost
predate prin scrisoare recomandată la oficiul poştal sau telegrafic ori
la un serviciu de curierat rapid sau la un serviciu specializat de
comunicare, înfiinţate potrivit legii. |
CARTEA a VII-a
Dispoziţii de drept internaţional privat*)
___________
*)
Dispoziţiile tranzitorii şi de punere în aplicare a cărţii a VII-a sunt cuprinse în art. 207 şi 208 din Legea nr. 71/2011.
TITLUL I
Dispoziţii generale
Obiectul reglementării
Art. 2.557.
-
(1)
Prezenta carte cuprinde norme pentru determinarea legii aplicabile unui raport de drept internaţional privat.
(2)
În înţelesul prezentei cărţi, raporturile de drept internaţional privat
sunt raporturile civile, comerciale, precum şi alte raporturi de drept
privat cu element de extraneitate.
(3)
Dispoziţiile prezentei cărţi sunt aplicabile în măsura în care
convenţiile internaţionale la care România este parte, dreptul Uniunii
Europene sau dispoziţiile din legile speciale nu stabilesc o altă
reglementare.
Calificarea
Art. 2.558.
-
(1)
Când determinarea legii aplicabile depinde de calificarea ce urmează să
fie dată unei instituţii de drept sau unui raport juridic, se ia în
considerare calificarea juridică stabilită de legea română.
(2)
În caz de retrimitere, calificarea se face după legea străină care a retrimis la legea română.
(3)
Natura mobiliară sau imobiliară a bunurilor se determină potrivit legii
locului unde acestea se află sau, după caz, sunt situate.
(4)
Dacă legea română nu cunoaşte o instituţie juridică străină sau o
cunoaşte sub o altă denumire ori cu un alt conţinut, se poate lua în
considerare calificarea juridică făcută de legea străină.
(5)
Cu toate acestea, când părţile au determinat ele însele înţelesul
noţiunilor dintr-un act juridic, calificarea acestor noţiuni se face
după voinţa părţilor.
Retrimiterea
Art. 2.559.
-
(1)
Legea străină cuprinde dispoziţiile de drept material, inclusiv normele conflictuale, cu excepţia unor dispoziţii contrare.
(2)
Dacă legea străină retrimite la dreptul român sau la dreptul altui stat,
se aplică legea română, dacă nu se prevede în mod expres altfel.
(3)
Prin excepţie de la prevederile alin. (1), legea străină nu cuprinde şi
normele ei conflictuale în cazul în care părţile au ales legea străină
aplicabilă, în cazul legii străine aplicabile formei actelor juridice şi
obligaţiilor extracontractuale, precum şi în alte cazuri speciale
prevăzute de convenţiile internaţionale la care România este parte, de
dreptul Uniunii Europene sau de lege.
Sistemele plurilegislative
Art. 2.560.
-
Dacă legea străină aparţine unui stat în care coexistă mai multe sisteme
legislative, dreptul acelui stat determină dispoziţiile legale
aplicabile, iar în lipsă, se aplică sistemul legislativ din cadrul
acelui stat care prezintă cele mai strânse legături cu raportul juridic.
Reciprocitatea
Art. 2.561.
-
(1)
Aplicarea legii străine este independentă de condiţia reciprocităţii.
(2)
Dispoziţiile speciale prin care se cere condiţia reciprocităţii în
anumite materii rămân aplicabile. Îndeplinirea condiţiei reciprocităţii
de fapt este prezumată până la dovada contrară care se stabileşte de
Ministerul Justiţiei, prin consultare cu Ministerul Afacerilor Externe.
Conţinutul legii străine
Art. 2.562.
-
(1)
Conţinutul legii străine se stabileşte de instanţa judecătorească prin
atestări obţinute de la organele statului care au edictat-o, prin avizul
unui expert sau printr-un alt mod adecvat.
(2)
Partea care invocă o lege străină poate fi obligată să facă dovada conţinutului ei.
(3)
În cazul imposibilităţii de a stabili, într-un termen rezonabil, conţinutul legii străine, se aplică legea română.
Interpretarea şi aplicarea legii străine
Art. 2.563.
-
Legea străină se interpretează şi se aplică potrivit regulilor de
interpretare şi aplicare existente în sistemul de drept căruia îi
aparţine.
Înlăturarea aplicării legii străine
Art. 2.564.
-
(1)
Aplicarea legii străine se înlătură dacă încalcă ordinea publică de
drept internaţional privat român sau dacă legea străină respectivă a
devenit competentă prin fraudarea legii române. În cazul înlăturării
aplicării legii străine, se aplică legea română.
(2)
Aplicarea legii străine încalcă ordinea publică de drept internaţional
privat român în măsura în care ar conduce la un rezultat incompatibil cu
principiile fundamentale ale dreptului român ori ale dreptului Uniunii
Europene şi cu drepturile fundamentale ale omului.
Înlăturarea excepţională a legii aplicabile
Art. 2.565.
-
(1)
În mod excepţional, aplicarea legii determinate potrivit prezentei cărţi
poate fi înlăturată dacă, datorită circumstanţelor cauzei, raportul
juridic are o legătură foarte îndepărtată cu această lege. În acest caz,
se aplică legea cu care raportul juridic prezintă cele mai strânse
legături.
(2)
Dispoziţiile alin. (1) nu sunt aplicabile în cazul legilor privind
starea civilă sau capacitatea persoanei, precum şi atunci când părţile
au ales legea aplicabilă.
Normele de aplicaţie imediată
Art. 2.566.
-
(1)
Dispoziţiile imperative prevăzute de legea română pentru reglementarea
unui raport juridic cu element de extraneitate se aplică în mod
prioritar. În acest caz, nu sunt incidente prevederile prezentei cărţi
privind determinarea legii aplicabile.
(2)
Pot fi aplicate direct şi dispoziţiile imperative prevăzute de legea
altui stat pentru reglementarea unui raport juridic cu element de
extraneitate, dacă raportul juridic prezintă strânse legături cu legea
acelui stat, iar interesele legitime ale părţilor o impun. În acest caz,
vor fi avute în vedere obiectul şi scopul acestor dispoziţii, precum şi
consecinţele care decurg din aplicarea sau neaplicarea lor.
Recunoaşterea drepturilor câştigate
Art. 2.567.
-
Drepturile câştigate în ţară străină sunt respectate în România, cu
excepţia cazului în care sunt contrare ordinii publice în dreptul
internaţional privat român.
Legea naţională
Art. 2.568.
-
(1)
Legea naţională este legea statului a cărui cetăţenie o are persoana
fizică sau, după caz, legea statului a cărui naţionalitate o are
persoana juridică.
(2)
Dacă persoana are mai multe cetăţenii, se aplică legea aceluia dintre
state a cărui cetăţenie o are şi de care este cel mai strâns legată, în
special prin reşedinţa sa obişnuită.
(3)
În cazul persoanei care nu are nicio cetăţenie, trimiterea la legea
naţională este înţeleasă ca fiind făcută la legea statului unde are
reşedinţa obişnuită.
(4)
Prevederile alin. (3) sunt aplicabile şi în cazul refugiaţilor, potrivit
dispoziţiilor speciale şi convenţiilor internaţionale la care România
este parte.
Determinarea şi proba cetăţeniei
Art. 2.569.
-
Determinarea şi proba cetăţeniei se fac în conformitate cu legea statului a cărui cetăţenie se invocă.
Determinarea şi proba reşedinţei obişnuite
Art. 2.570.
-
(1)
În sensul prezentei cărţi, reşedinţa obişnuită a persoanei fizice este
în statul în care persoana îşi are locuinţa principală, chiar dacă nu a
îndeplinit formalităţile legale de înregistrare. Reşedinţa obişnuită a
unei persoane fizice acţionând în exerciţiul activităţii sale
profesionale este locul unde această persoană are stabilimentul său
principal.
(2)
Pentru determinarea locuinţei principale vor fi avute în vedere acele
circumstanţe personale şi profesionale care indică legături durabile cu
statul respectiv sau intenţia de a stabili asemenea legături.
(3)
Reşedinţa obişnuită a persoanei juridice este în statul în care aceasta îşi are stabilimentul principal.
(4)
Stabilimentul principal al unei persoane juridice este locul unde aceasta şi-a stabilit administraţia centrală.
(5)
Dovada reşedinţei obişnuite se poate face cu orice mijloace de probă.
Naţionalitatea persoanei juridice
Art. 2.571.
-
(1)
Persoana juridică are naţionalitatea statului pe al cărui teritoriu şi-a stabilit, potrivit actului constitutiv, sediul social.
(2)
Dacă există sedii în mai multe state, determinant pentru a identifica naţionalitatea persoanei juridice este sediul real.
(3)
Prin sediu real se înţelege locul unde se află centrul principal de
conducere şi de gestiune a activităţii statutare, chiar dacă hotărârile
organului respectiv sunt adoptate potrivit directivelor transmise de
acţionari sau asociaţi din alte state.
(4)
Cu toate acestea, dacă dreptul străin astfel determinat retrimite la
dreptul statului în conformitate cu care a fost constituită persoana
juridică, este aplicabil dreptul acestui din urmă stat.
TITLUL II
Conflicte de legi
CAPITOLUL I
Persoane
SECŢIUNEA 1
Persoana fizică
Legea aplicabilă stării civile şi capacităţii
Art. 2.572.
-
(1)
Starea civilă şi capacitatea persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa
naţională, dacă prin dispoziţii speciale nu se prevede altfel.
(2)
Incapacităţile speciale referitoare la un anumit raport juridic sunt supuse legii aplicabile acelui raport juridic.
Începutul şi încetarea personalităţii
Art. 2.573.
-
Începutul şi încetarea personalităţii sunt determinate de legea naţională a fiecărei persoane.
Declararea judecătorească a morţii
Art. 2.574.
-
Declararea morţii, stabilirea decesului şi a datei prezumate a morţii,
precum şi prezumţia că cel dispărut este în viaţă sunt cârmuite de
ultima lege naţională a persoanei dispărute. Dacă această lege nu poate
fi identificată, se aplică legea română.
Dobândirea majoratului
Art. 2.575.
-
Schimbarea legii naţionale a persoanei nu aduce atingere majoratului dobândit potrivit legii aplicabile la momentul dobândirii.
Numele
Art. 2.576.
-
(1)
Numele persoanei este cârmuit de legea sa naţională.
(2)
Cu toate acestea, stabilirea numelui copilului la naştere este cârmuită,
la alegere, fie de legea statului a cărui cetăţenie comună o au atât
părinţii, cât şi copilul, fie de legea statului unde copilul s-a născut
şi locuieşte de la naştere.
(3)
Ocrotirea împotriva actelor de încălcare a dreptului la nume, săvârşite în România, este asigurată potrivit legii române.
Drepturile inerente fiinţei umane
Art. 2.577.
-
Existenţa şi conţinutul drepturilor inerente fiinţei umane sunt supuse legii naţionale a persoanei fizice.
Legea aplicabilă ocrotirii majorului
Art. 2.578.
-
(1)
Măsurile de ocrotire a persoanei cu capacitate deplină de exerciţiu sunt
supuse legii statului unde aceasta îşi are reşedinţa obişnuită la data
instituirii tutelei sau la data luării unei alte măsuri de ocrotire.
(2)
În mod excepţional, în măsura în care este necesar pentru ocrotirea
persoanei fizice, autoritatea competentă poate să aplice sau să ia în
considerare legea altui stat, cu care situaţia juridică prezintă cele
mai strânse legături.
(3)
Legea prevăzută la alin. (1) guvernează şi existenţa, întinderea,
modificarea şi stingerea puterii de reprezentare încredinţate de
persoana cu capacitate deplină de exerciţiu, pentru situaţia în care nu
se va putea îngriji de interesele sale. Aceasta poate însă alege una
dintre următoarele legi:
a)
legea naţională;
b)
legea unei reşedinţe obişnuite anterioare;
c)
legea statului unde sunt situate bunurile, în ceea ce priveşte măsurile de ocrotire cu privire la bunuri.
(4)
Măsurile ce se iau cu privire la persoana ocrotită ori bunurile sale
sunt supuse legii statului ale cărui autorităţi îndrumă şi supraveghează
exercitarea ocrotirii de către cei în drept.
Ocrotirea terţilor
Art. 2.579.
-
(1)
Persoana care, potrivit legii naţionale, este lipsită de capacitate sau
are capacitate de exerciţiu restrânsă nu poate să opună această cauză de
nevaliditate celui care, de bună-credinţă la momentul încheierii
actului şi conform legii locului unde actul a fost încheiat, a
considerat-o ca fiind deplin capabilă. Această regulă nu se aplică
actelor juridice referitoare la familie, moştenire şi la drepturi reale
asupra imobilelor situate în alt stat decât cel al locului încheierii
actului.
(2)
De asemenea, lipsa calităţii de reprezentant, stabilită potrivit legii
aplicabile ocrotirii persoanei fizice, nu poate fi opusă terţului care
cu bună-credinţă s-a încrezut în această calitate, potrivit legii
locului unde actul a fost întocmit, dacă actul a fost încheiat între
prezenţi şi pe teritoriul aceluiaşi stat.
SECŢIUNEA a 2-a
Persoana juridică
Legea aplicabilă statutului organic
Art. 2.580.
-
(1)
Statutul organic al persoanei juridice este cârmuit de legea sa naţională.
(2)
Statutul organic al sucursalei înfiinţate de către persoana juridică într-o altă ţară este supus legii naţionale a acesteia.
(3)
Statutul organic al filialei este supus legii statului pe al cărui
teritoriu şi-a stabilit propriul sediu, independent de legea aplicabilă
persoanei juridice care a înfiinţat-o.
Domeniul de aplicare a legii naţionale
Art. 2.581.
-
Legea statutului organic al persoanei juridice cârmuieşte îndeosebi:
a)
capacitatea acesteia;
b)
modul de dobândire şi de pierdere a calităţii de asociat;
c)
drepturile şi obligaţiile ce decurg din calitatea de asociat;
d)
modul de alegere, competenţele şi funcţionarea organelor de conducere ale persoanei juridice;
e)
reprezentarea acesteia prin intermediul organelor proprii;
f)
răspunderea persoanei juridice şi a organelor ei faţă de terţi;
g)
modificarea actelor constitutive;
h)
dizolvarea şi lichidarea persoanei juridice.
Recunoaşterea persoanelor juridice străine
Art. 2.582.
-
(1)
Persoanele juridice străine cu scop lucrativ, valabil constituite în
statul a cărui naţionalitate o au, sunt recunoscute de plin drept în
România.
(2)
Persoanele juridice străine fără scop lucrativ pot fi recunoscute în
România, pe baza aprobării prealabile a Guvernului, prin hotărâre
judecătorească, sub condiţia reciprocităţii, dacă sunt valabil
constituite în statul a cărui naţionalitate o au, iar scopurile
statutare pe care le urmăresc nu contravin ordinii sociale şi economice
din România.
(3)
Hotărârea de recunoaştere se publică în Monitorul Oficial al României şi
într-un ziar central şi este supusă apelului în termen de 60 de zile de
la data ultimei publicări.
(4)
Apelul poate fi exercitat de orice persoană interesată pentru neîndeplinirea oricăreia dintre condiţiile prevăzute la alin. (2).
Efectele recunoaşterii persoanelor juridice străine
Art. 2.583.
-
(1)
O persoană juridică străină care este recunoscută beneficiază de toate
drepturile care decurg din legea statutului ei organic, în afară de cele
pe care statul care face recunoaşterea le refuză prin dispoziţiile sale
legale.
(2)
Persoana juridică străină recunoscută în România îşi desfăşoară
activitatea pe teritoriul ţării în condiţiile stabilite de legea română
referitoare la exercitarea activităţilor economice, sociale, culturale
sau de altă natură.
Legea aplicabilă fuziunii persoanelor juridice
Art. 2.584.
-
Fuziunea unor persoane juridice de naţionalităţi diferite poate fi
realizată dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de legile
naţionale aplicabile statutului lor organic.
CAPITOLUL II
Familia
SECŢIUNEA 1
Căsătoria
§1.
Încheierea căsătoriei
Legea aplicabilă promisiunii de căsătorie
Art. 2.585.
-
(1)
Condiţiile de fond cerute pentru încheierea promisiunii de căsătorie
sunt determinate de legea naţională a fiecăruia dintre viitorii soţi la
data încheierii promisiunii.
(2)
Efectele promisiunii de căsătorie, precum şi consecinţele încălcării ei
sunt guvernate de una dintre următoarele legi, în ordine:
a)
legea reşedinţei obişnuite comune a viitorilor soţi la data promisiunii de căsătorie;
b)
legea naţională comună a viitorilor soţi, când aceştia nu au reşedinţa obişnuită în acelaşi stat;
c)
legea română, în lipsa legii naţionale comune.
Legea aplicabilă condiţiilor de fond ale căsătoriei
Art. 2.586.
-
(1)
Condiţiile de fond cerute pentru încheierea căsătoriei sunt determinate
de legea naţională a fiecăruia dintre viitorii soţi la momentul
celebrării căsătoriei.
(2)
Dacă una dintre legile străine astfel determinată prevede un impediment
la căsătorie care, potrivit dreptului român, este incompatibil cu
libertatea de a încheia o căsătorie, acel impediment va fi înlăturat ca
inaplicabil în cazul în care unul dintre viitorii soţi este cetăţean
român şi căsătoria se încheie pe teritoriul României.
Legea aplicabilă formalităţilor căsătoriei
Art. 2.587.
-
(1)
Forma încheierii căsătoriei este supusă legii statului pe teritoriul căruia se celebrează.
(2)
Căsătoria care se încheie în faţa agentului diplomatic sau a
funcţionarului consular al României în statul în care acesta este
acreditat este supusă formalităţilor prevăzute de legea română.
Legea aplicabilă nulităţii căsătoriei
Art. 2.588.
-
(1)
Legea care reglementează cerinţele legale pentru încheierea căsătoriei
se aplică nulităţii căsătoriei şi efectelor acestei nulităţi.
(2)
Nulitatea unei căsătorii încheiate în străinătate cu încălcarea
condiţiilor de formă poate fi admisă în România numai dacă sancţiunea
nulităţii este prevăzută şi în legea română.
§2.
Efectele căsătoriei
Legea aplicabilă efectelor generale ale căsătoriei
Art. 2.589.
-
(1)
Efectele generale ale căsătoriei sunt supuse legii reşedinţei obişnuite
comune a soţilor, iar în lipsă, legii cetăţeniei comune a soţilor. În
lipsa cetăţeniei comune, se aplică legea statului pe teritoriul căruia
căsătoria a fost celebrată.
(2)
Legea determinată potrivit alin. (1) se aplică atât efectelor personale,
cât şi efectelor patrimoniale ale căsătoriei pe care această lege le
reglementează şi de la care soţii nu pot deroga, indiferent de regimul
matrimonial ales de aceştia.
(3)
Prin excepţie de la prevederile alin. (2), drepturile soţilor asupra
locuinţei familiei, precum şi regimul unor acte juridice asupra acestei
locuinţe sunt supuse legii locului unde aceasta este situată.
Legea aplicabilă regimului matrimonial
Art. 2.590.
-
(1)
Legea aplicabilă regimului matrimonial este legea aleasă de soţi.
(2)
Ei pot alege:
a)
legea statului pe teritoriul căruia unul dintre ei îşi are reşedinţa obişnuită la data alegerii;
b)
legea statului a cărui cetăţenie o are oricare dintre ei la data alegerii;
c)
legea statului unde îşi stabilesc prima reşedinţă obişnuită comună după celebrarea căsătoriei.
Convenţia de alegere a legii aplicabile regimului matrimonial
Art. 2.591.
-
(1)
Convenţia de alegere a legii aplicabile regimului matrimonial se poate
încheia fie înainte de celebrarea căsătoriei, fie la momentul încheierii
căsătoriei, fie în timpul căsătoriei.
(2)
Condiţiile de formă ale convenţiei de alegere a legii aplicabile sunt
cele prevăzute fie de legea aleasă pentru a guverna regimul matrimonial,
fie de legea locului încheierii convenţiei de alegere. În toate
cazurile, alegerea legii aplicabile trebuie să fie expresă şi constatată
printr-un înscris semnat şi datat de soţi sau să rezulte în mod
neîndoielnic din clauzele unei convenţii matrimoniale. Când legea română
este aplicabilă, trebuie respectate exigenţele de formă stabilite de
aceasta pentru validitatea convenţiei matrimoniale.
(3)
Soţii pot alege oricând o altă lege aplicabilă regimului matrimonial, cu
respectarea condiţiilor prevăzute la alin. (2). Legea nouă produce
efecte numai pentru viitor, dacă soţii nu au dispus altfel, şi nu poate
prejudicia, în niciun caz, drepturile terţilor.
Determinarea obiectivă a legii aplicabile regimului matrimonial
Art. 2.592.
-
Dacă soţii nu au ales legea aplicabilă regimului lor matrimonial, acesta
este supus legii aplicabile efectelor generale ale căsătoriei.
Domeniul legii aplicabile regimului matrimonial
Art. 2.593.
-
(1)
Legea aplicabilă regimului matrimonial reglementează:
a)
condiţiile de validitate a convenţiei privind alegerea legii aplicabile, cu excepţia capacităţii;
b)
admisibilitatea şi condiţiile de validitate ale convenţiei matrimoniale, cu excepţia capacităţii;
c)
limitele alegerii regimului matrimonial;
d)
posibilitatea schimbării regimului matrimonial şi efectele acestei schimbări;
e)
conţinutul patrimoniului fiecăruia dintre soţi, drepturile soţilor asupra bunurilor, precum şi regimul datoriilor soţilor;
f)
încetarea şi lichidarea regimului matrimonial, precum şi regulile privind împărţeala bunurilor comune.
(2)
Cu toate acestea, formarea loturilor, precum şi atribuirea lor sunt
supuse legii statului unde bunurile sunt situate la data partajului.
Legea aplicabilă condiţiilor de formă ale convenţiei matrimoniale
Art. 2.594.
-
Condiţiile de formă cerute pentru încheierea convenţiei matrimoniale
sunt cele prevăzute de legea aplicabilă regimului matrimonial sau cele
prevăzute de legea locului unde aceasta se încheie.
Ocrotirea terţilor
Art. 2.595.
-
(1)
Măsurile de publicitate şi opozabilitatea regimului matrimonial faţă de
terţi sunt supuse legii aplicabile regimului matrimonial.
(2)
Cu toate acestea, atunci când la data naşterii raportului juridic dintre
un soţ şi un terţ aceştia aveau reşedinţa obişnuită pe teritoriul
aceluiaşi stat, este aplicabilă legea acestui stat, cu excepţia
următoarelor cazuri:
a)
au fost îndeplinite condiţiile de publicitate sau de înregistrare prevăzute de legea aplicabilă regimului matrimonial;
b)
terţul cunoştea, la data naşterii raportului juridic, regimul matrimonial sau l-a ignorat cu imprudenţă din partea sa;
c)
au fost respectate regulile de publicitate imobiliară prevăzute de legea statului pe teritoriul căruia este situat imobilul.
Schimbarea reşedinţei obişnuite sau a cetăţeniei
Art. 2.596.
-
(1)
Legea reşedinţei obişnuite comune sau legea cetăţeniei comune a soţilor
continuă să reglementeze efectele căsătoriei în cazul în care unul
dintre ei îşi schimbă, după caz, reşedinţa obişnuită sau cetăţenia.
(2)
Dacă ambii soţi îşi schimbă reşedinţa obişnuită sau, după caz,
cetăţenia, legea comună a noii reşedinţe obişnuite sau a noii cetăţenii
se aplică regimului matrimonial numai pentru viitor, dacă soţii nu au
convenit altfel, şi, în niciun caz, nu poate prejudicia drepturile
terţilor.
(3)
Cu toate acestea, dacă soţii au ales legea aplicabilă regimului
matrimonial, ea rămâne aceeaşi, chiar dacă soţii îşi schimbă reşedinţa
obişnuită sau cetăţenia.
§3.
Desfacerea căsătoriei
Alegerea legii aplicabile divorţului
Art. 2.597.
-
Soţii pot alege de comun acord una dintre următoarele legi aplicabile divorţului:
a)
legea statului pe teritoriul căruia soţii au reşedinţa obişnuită comună la data convenţiei de alegere a legii aplicabile;
b)
legea statului pe teritoriul căruia soţii au avut ultima reşedinţa
obişnuită comună, dacă cel puţin unul dintre ei mai locuieşte acolo la
data convenţiei de alegere a legii aplicabile;
c)
legea statului al cărui cetăţean este unul dintre soţi;
d)
legea statului pe teritoriul căruia soţii au locuit cel puţin 3 ani;
e)
legea română.
Data convenţiei de alegere a legii aplicabile
Art. 2.598.
-
(1)
Convenţia de alegere a legii aplicabile divorţului se poate încheia sau
modifica cel mai târziu până la data sesizării autorităţii competente să
pronunţe divorţul.
(2)
Cu toate acestea, instanţa judecătorească poate să ia act de acordul
soţilor cel mai târziu până la primul termen de judecată la care părţile
au fost legal citate.
Forma convenţiei de alegere a legii aplicabile
Art. 2.599.
-
Convenţia de alegere a legii aplicabile divorţului trebuie încheiată în scris, semnată şi datată de soţi.
Legea aplicabilă divorţului
Art. 2.600.
-
(1)
În lipsa alegerii legii de către soţi, legea aplicabilă divorţului este:
a)
legea statului pe teritoriul căruia soţii au reşedinţa obişnuită comună la data introducerii cererii de divorţ;
b)
în lipsa reşedinţei obişnuite comune, legea statului pe teritoriul
căruia soţii au avut ultima reşedinţă obişnuită comună, dacă cel puţin
unul dintre soţi mai are reşedinţa obişnuită pe teritoriul acestui stat
la data introducerii cererii de divorţ;
c)
în lipsa reşedinţei obişnuite a unuia din soţi pe teritoriul statului
unde aceştia au avut ultima reşedinţă obişnuită comună, legea cetăţeniei
comune a soţilor la data introducerii cererii de divorţ;
d)
în lipsa cetăţeniei comune a soţilor, legea ultimei cetăţenii comune a
soţilor, dacă cel puţin unul dintre ei a păstrat această cetăţenie la
data introducerii cererii de divorţ;
e)
legea română, în toate celelalte cazuri.
(2)
Dacă legea străină, astfel determinată, nu permite divorţul ori îl
admite în condiţii deosebit de restrictive, se aplică legea română, în
cazul în care unul dintre soţi este, la data cererii de divorţ, cetăţean
român sau are reşedinţa obişnuită în România.
(3)
Prevederile alin. (2) sunt aplicabile şi în cazul în care divorţul este cârmuit de legea aleasă de soţi.
Recunoaşterea divorţului prin denunţare unilaterală
Art. 2.601.
-
Actul întocmit în străinătate prin care se constată voinţa unilaterală a
bărbatului de a desface căsătoria, fără ca legea străină aplicabilă să
recunoască femeii un drept egal, nu poate fi recunoscut în România, cu
excepţia situaţiei când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a)
actul a fost întocmit cu respectarea tuturor condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de legea străină aplicabilă;
b)
femeia a acceptat în mod liber şi neechivoc această modalitate de desfacere a căsătoriei;
c)
nu există niciun alt motiv de refuz al recunoaşterii pe teritoriul
României a hotărârii prin care s-a încuviinţat desfacerea căsătoriei în
această modalitate.
Legea aplicabilă separaţiei de corp
Art. 2.602.
-
Legea care cârmuieşte divorţul se aplică în mod corespunzător şi separaţiei de corp.
SECŢIUNEA a 2-a
Filiaţia
§1.
Filiaţia copilului din căsătorie
Legea aplicabilă
Art. 2.603.
-
(1)
Filiaţia copilului din căsătorie se stabileşte potrivit legii care, la
data când s-a născut, cârmuieşte efectele generale ale căsătoriei
părinţilor săi.
(2)
Dacă, înainte de naşterea copilului, căsătoria părinţilor a încetat sau a
fost desfăcută, se aplică legea care, la data încetării sau desfacerii,
îi cârmuia efectele.
(3)
Legea arătată se aplică, de asemenea, tăgăduirii paternităţii copilului
născut din căsătorie, precum şi dobândirii numelui de către copil.
Legitimarea copilului
Art. 2.604.
-
În cazul în care părinţii sunt în drept să procedeze la legitimarea prin
căsătorie subsecventă a copilului născut anterior, condiţiile cerute în
acest scop sunt cele prevăzute de legea care se aplică efectelor
generale ale căsătoriei.
§2.
Filiaţia copilului din afara căsătoriei
Legea aplicabilă
Art. 2.605.
-
(1)
Filiaţia copilului din afara căsătoriei se stabileşte potrivit legii
naţionale a copilului de la data naşterii. Dacă copilul are mai multe
cetăţenii, altele decât cea română, se aplică legea cetăţeniei care îi
este cea mai favorabilă.
(2)
Legea prevăzută la alin. (1) se aplică îndeosebi recunoaşterii filiaţiei
şi efectelor ei, precum şi contestării recunoaşterii filiaţiei.
Răspunderea tatălui
Art. 2.606.
-
Dreptul mamei de a cere tatălui copilului din afara căsătoriei să
răspundă pentru cheltuielile din timpul sarcinii şi pentru cele
prilejuite de naşterea copilului este supus legii naţionale a mamei.
§3.
Adopţia
Legea aplicabilă condiţiilor de fond
Art. 2.607.
-
(1)
Condiţiile de fond cerute pentru încheierea adopţiei sunt stabilite de
legea naţională a adoptatorului şi a celui ce urmează să fie adoptat.
Aceştia trebuie să îndeplinească şi condiţiile care sunt obligatorii,
pentru ambii, stabilite de fiecare dintre cele două legi naţionale
arătate.
(2)
Condiţiile de fond cerute soţilor care adoptă împreună sunt cele
stabilite de legea care cârmuieşte efectele generale ale căsătoriei lor.
Aceeaşi lege se aplică şi dacă unul dintre soţi adoptă copilul
celuilalt.
Legea aplicabilă efectelor adopţiei
Art. 2.608.
-
Efectele adopţiei, precum şi relaţiile dintre adoptator şi adoptat sunt
guvernate de legea naţională a adoptatorului, iar în cazul în care ambii
soţi sunt adoptatori, se aplică legea care guvernează efectele generale
ale căsătoriei. Aceeaşi lege cârmuieşte şi desfacerea adopţiei.
Legea aplicabilă formei adopţiei
Art. 2.609.
-
Forma adopţiei este supusă legii statului pe teritoriul căruia ea se încheie.
Legea aplicabilă nulităţii adopţiei
Art. 2.610.
-
Nulitatea adopţiei este supusă, pentru condiţiile de fond, legilor
aplicabile condiţiilor de fond, iar pentru nerespectarea condiţiilor de
formă, legii aplicabile formei adopţiei.
SECŢIUNEA a 3-a
Autoritatea părintească. Protecţia copiilor
Legea aplicabilă
Art. 2.611.
-
Legea aplicabilă se stabileşte potrivit Convenţiei
privind competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea, executarea şi
cooperarea cu privire la răspunderea părintească şi măsurile privind
protecţia copiilor, adoptată la Haga la 19 octombrie 1996, ratificată
prin Legea nr. 361/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 895 din 28 decembrie 2007.
SECŢIUNEA a 4-a
Obligaţia de întreţinere
Legea aplicabilă
Art. 2.612.
-
Legea aplicabilă obligaţiei de întreţinere se determină potrivit reglementărilor dreptului Uniunii Europene.
CAPITOLUL III
Bunurile
SECŢIUNEA 1
Dispoziţii generale
Legea aplicabilă bunurilor
Art. 2.613.
-
(1)
Posesia, dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale asupra
bunurilor, inclusiv cele de garanţii reale, sunt cârmuite de legea
locului unde acestea sunt situate sau se află, afară numai dacă prin
dispoziţii speciale se prevede altfel.
(2)
Platformele şi alte instalaţii durabile de exploatare a resurselor
submarine situate pe platoul continental al unui stat sunt considerate,
în înţelesul prezentului capitol, ca bunuri imobile.
Legea aplicabilă patrimoniului de afectaţiune
Art. 2.614.
-
Legea aplicabilă unei mase patrimoniale afectate unei destinaţii
speciale, profesionale sau de altă natură, este legea statului cu care
această masă patrimonială are cele mai strânse legături.
Legea aplicabilă revendicării bunurilor mobile
Art. 2.615.
-
(1)
Revendicarea unui bun furat sau exportat ilegal este supusă, la alegerea
proprietarului originar, fie legii statului pe teritoriul căruia se
afla bunul la momentul furtului sau exportului, fie legii statului pe
teritoriul căruia se află bunul la momentul revendicării.
(2)
Cu toate acestea, dacă legea statului pe teritoriul căruia bunul se afla
la momentul furtului sau exportului nu cuprinde dispoziţii privind
protecţia terţului posesor de bună-credinţă, acesta poate invoca
protecţia pe care i-o conferă legea statului pe teritoriul căruia bunul
se află la momentul revendicării.
(3)
Prevederile alin. (1) şi (2) sunt aplicabile şi bunurilor furate sau
exportate ilegal din patrimonial cultural naţional al unui stat.
Legea aplicabilă uzucapiunii mobiliare
Art. 2.616.
-
(1)
Uzucapiunea este cârmuită de legea statului unde bunul se afla la începerea termenului de posesie, prevăzut în acest scop.
(2)
În cazul în care bunul a fost adus într-un alt stat, unde se împlineşte
durata termenului de uzucapiune, posesorul poate cere să se aplice legea
acestui din urmă stat, dacă sunt reunite, cu începere de la data
deplasării bunului în acel stat, toate condiţiile cerute de menţionata
lege.
SECŢIUNEA a 2-a
Bunurile mobile corporale
Legea aplicabilă
Art. 2.617.
-
Constituirea, transmiterea sau stingerea drepturilor reale asupra unui
bun care şi-a schimbat aşezarea sunt cârmuite de legea locului unde
acesta se afla în momentul când s-a produs faptul juridic care a
generat, a modificat sau a stins dreptul respectiv.
Legea aplicabilă bunului aflat în curs de transport
Art. 2.618.
-
Bunul aflat în curs de transport este supus legii statului de unde a fost expediat, afară numai dacă:
a)
părţile interesate au ales, prin acordul lor, o altă lege, care devine astfel aplicabilă;
b)
bunul este depozitat într-un antrepozit sau pus sub sechestru în temeiul
unor măsuri asigurătorii sau ca urmare a unei vânzări silite, în aceste
cazuri fiind aplicabilă, pe perioada depozitului sau sechestrului,
legea locului unde a fost reaşezat temporar;
c)
bunul face parte dintre cele personale ale unui pasager, fiind în acest caz supus legii sale naţionale.
Rezerva dreptului de proprietate
Art. 2.619.
-
Condiţiile şi efectele care decurg din rezerva dreptului de proprietate
referitor la un bun destinat exportului sunt cârmuite, dacă părţile nu
au convenit altfel, de legea statului exportator.
SECŢIUNEA a 3-a
Mijloacele de transport
Legea aplicabilă
Art. 2.620.
-
(1)
Constituirea, transmiterea sau stingerea drepturilor reale asupra unui mijloc de transport sunt supuse:
a)
legii pavilionului pe care îl arborează nava sau legii statului de înmatriculare a aeronavei;
b)
legii aplicabile statutului organic al întreprinderii de transport pentru vehiculele feroviare şi rutiere din patrimoniul ei.
(2)
Legea menţionată la alin. (1) se aplică deopotrivă:
a)
bunurilor aflate în mod durabil la bord, formându-i dotarea tehnică;
b)
creanţelor care au ca obiect cheltuielile efectuate pentru asistenţa
tehnică, întreţinerea, repararea sau renovarea mijlocului de transport.
Domeniul de aplicare
Art. 2.621.
-
Legea pavilionului navei sau statului de înmatriculare a aeronavei cârmuieşte îndeosebi:
a)
puterile, competenţele şi obligaţiile comandantului navei sau aeronavei;
b)
contractul de angajare a personalului navigant, dacă părţile nu au ales o altă lege;
c)
răspunderea armatorului navei sau întreprinderii de transport aerian pentru faptele şi actele comandantului şi echipajului;
d)
drepturile reale şi de garanţie asupra navei sau aeronavei, precum şi
formele de publicitate privitoare la actele prin care se constituie, se
transmit şi se sting asemenea drepturi.
SECŢIUNEA a 4-a
Titlurile de valoare
Legea aplicabilă titlurilor de valoare
Art. 2.622.
-
(1)
Emiterea de acţiuni sau obligaţiuni, nominative sau la purtător, este
supusă legii aplicabile statutului organic al persoanei juridice
emitente.
(2)
Condiţiile şi efectele transmiterii unui titlu de valoare dintre cele menţionate la alin. (1) sunt supuse:
a)
legii aplicabile statutului organic al persoanei juridice emitente, cât priveşte titlul nominativ;
b)
legii locului de plată a titlului la ordin;
c)
legii locului unde se află titlul la purtător în momentul transmiterii,
în raporturile dintre posesorii succesivi, precum şi dintre aceştia şi
terţele persoane.
Legea aplicabilă titlului reprezentativ al mărfii
Art. 2.623.
-
(1)
Legea menţionată expres în cuprinsul unui titlu de valoare stabileşte
dacă acesta întruneşte condiţiile spre a fi un titlu reprezentativ al
mărfii pe care o specifică. În lipsa unei asemenea precizări, natura
titlului se determină potrivit legii statului în care îşi are sediul
întreprinderea emitentă.
(2)
Dacă titlul reprezintă marfa, legea care i se aplică, în calitatea sa de
bun mobil, potrivit alin. (1), cârmuieşte drepturile reale referitoare
la marfa pe care o specifică.
SECŢIUNEA a 5-a
Bunurile incorporale
Legea aplicabilă operelor de creaţie intelectuală
Art. 2.624.
-
(1)
Naşterea, conţinutul şi stingerea drepturilor de autor asupra unei opere
de creaţie intelectuală sunt supuse legii statului unde aceasta a fost
pentru întâia oară adusă la cunoştinţa publicului prin publicare,
reprezentare, expunere, difuzare sau în alt mod adecvat.
(2)
Operele de creaţie intelectuală nedivulgate sunt supuse legii naţionale a autorului.
Legea aplicabilă dreptului de proprietate industrială
Art. 2.625.
-
Naşterea, conţinutul şi stingerea dreptului de proprietate industrială
sunt supuse legii statului unde s-a efectuat depozitul ori înregistrarea
sau unde s-a depus cererea de depozit ori de înregistrare.
SECŢIUNEA a 6-a
Formele de publicitate
Legea aplicabilă
Art. 2.626.
-
(1)
Formele de publicitate, realizate în orice mod, referitoare la bunuri
sunt supuse legii aplicabile la data şi locul unde se îndeplinesc, afară
numai dacă prin dispoziţii speciale se prevede altfel.
(2)
Formele de publicitate, precum şi cele cu efect constitutiv de drepturi
referitoare la un bun imobil sunt supuse legii statului unde acesta se
găseşte situat, chiar dacă temeiul juridic al naşterii, transmiterii,
restrângerii sau stingerii dreptului real ori garanţiei reale s-a
constituit prin aplicarea altei legi.
SECŢIUNEA a 7-a
Ipotecile mobiliare
Aplicarea legii locului unde se află bunul
Art. 2.627.
-
Condiţiile de validitate, publicitatea şi efectele ipotecii mobiliare
sunt supuse legii locului unde se află bunul la data încheierii
contractului de ipotecă mobiliară.
Aplicarea legii locului unde se află debitorul
Art. 2.628.
-
(1)
Prin excepţie de la prevederile art. 2.627, se aplică legea locului unde se află debitorul, în cazul:
a)
unui bun mobil corporal care, potrivit destinaţiei sale, este utilizat
în mai multe state, dacă prin dispoziţii speciale nu se prevede altfel;
b)
unui bun mobil incorporal;
c)
unui titlu de valoare negociabil care nu este în posesia creditorului.
Cu toate acestea, în cazul acţiunilor, părţilor sociale şi
obligaţiunilor se aplică legea statutului organic al emitentului, cu
excepţia cazului în care aceste titluri de valoare sunt tranzacţionate
pe o piaţă organizată, caz în care se aplică legea statului în care
funcţionează piaţa respectivă.
(2)
Se consideră că debitorul se află în statul în care acesta are reşedinţa
obişnuită sau, după caz, sediul social la data încheierii contractului
de ipotecă mobiliară.
Legea aplicabilă în cazul resurselor naturale
Art. 2.629.
-
Condiţiile de validitate, publicitatea şi efectele ipotecii asupra
resurselor minerale, petrolului sau gazelor ori asupra unei creanţe
rezultate din vânzarea acestora la sursă, care se naşte de la data
extragerii bunurilor sau de la data la care sumele obţinute din vânzare
sunt virate în cont, sunt supuse legii locului unde se află exploatarea.
Situaţiile speciale privind legea aplicabilă publicităţii ipotecii mobiliare
Art. 2.630.
-
(1)
Ipoteca înregistrată potrivit legii locului unde se află bunul îşi
conservă rangul de prioritate în alt stat, dacă au fost îndeplinite şi
formele de publicitate prevăzute de legea acestui stat:
a)
înainte să înceteze rangul de prioritate dobândit potrivit legii aplicabile la data constituirii ipotecii;
b)
în termen de cel mult 60 de zile de la data la care bunul a intrat în
statul respectiv sau în termen de cel mult 15 zile de la data la care
creditorul a cunoscut acest fapt.
(2)
Prevederile alin. (1) sunt aplicabile în mod corespunzător şi în cazul
în care ipoteca a fost înregistrată potrivit legii locului unde se află
debitorul. Termenele prevăzute la alin. (1) lit. b) se calculează, după
caz, de la data la care debitorul îşi stabileşte reşedinţa obişnuită
ori, după caz, sediul social în statul respectiv sau de la data la care
creditorul a cunoscut acest fapt.
(3)
Cu toate acestea, ipoteca mobiliară nu va fi opozabilă terţului care a
dobândit cu titlu oneros un drept asupra bunului fără să fi cunoscut
existenţa ipotecii mobiliare şi mai înainte ca aceasta să fi devenit
opozabilă potrivit alin. (1) şi (2).
Lipsa publicităţii în străinătate
Art. 2.631.
-
(1)
Dacă legea străină care reglementează rangul ipotecii mobiliare nu
prevede formalităţi de publicitate şi bunul nu este în posesia
creditorului, ipoteca mobiliară are rang inferior:
a)
ipotecii asupra unei creanţe constând într-o sumă de bani plătibilă în România;
b)
ipotecii asupra unui bun mobil corporal, care a fost constituită atunci
când bunul se afla în România, sau asupra unui titlu negociabil.
(2)
Cu toate acestea, ipoteca mobiliară îşi conservă rangul de prioritate,
dacă este înregistrată, potrivit legii române, înaintea constituirii
ipotecii menţionate la alin. (1) lit. a) sau b).
Legea aplicabilă operaţiunilor asimilate ipotecilor mobiliare
Art. 2.632.
-
(1)
Dispoziţiile prezentei secţiuni referitoare la publicitate şi efectele
acesteia sunt aplicabile, în mod corespunzător, ţinând seama de natura
bunurilor mobile, şi operaţiunilor asimilate, potrivit legii, ipotecii
mobiliare.
(2)
Pentru determinarea legii aplicabile se ia în considerare data încheierii operaţiunii asimilate ipotecii mobiliare.
CAPITOLUL IV
Moştenirea
Legea aplicabilă
Art. 2.633.
-
Moştenirea este supusă legii statului pe teritoriul căruia defunctul a avut, la data morţii, reşedinţa obişnuită.
Alegerea legii aplicabile
Art. 2.634.
-
(1)
O persoană poate să aleagă, ca lege aplicabilă moştenirii în ansamblul ei, legea statului a cărui cetăţenie o are.
(2)
Existenţa şi validitatea consimţământului exprimat prin declaraţia de
alegere a legii aplicabile sunt supuse legii alese pentru a cârmui
moştenirea.
(3)
Declaraţia de alegere a legii aplicabile trebuie să îndeplinească, în
ceea ce priveşte forma, condiţiile unei dispoziţii pentru cauză de
moarte. Tot astfel, modificarea sau revocarea de către testator a unei
asemenea desemnări a legii aplicabile trebuie să îndeplinească, în ceea
ce priveşte forma, condiţiile de modificare sau de revocare a unei
dispoziţii pentru cauză de moarte.
Legea aplicabilă formei testamentului
Art. 2.635.
-
Întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului sunt considerate
valabile dacă actul respectă condiţiile de formă aplicabile, fie la data
când a fost întocmit, modificat sau revocat, fie la data decesului
testatorului, conform oricăreia dintre legile următoare:
a)
legea naţională a testatorului;
b)
legea reşedinţei obişnuite a acestuia;
c)
legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat;
d)
legea situaţiei imobilului ce formează obiectul testamentului;
e)
legea instanţei sau a organului care îndeplineşte procedura de transmitere a bunurilor moştenite.
Domeniul de aplicare a legii moştenirii. Succesiunea vacantă
Art. 2.636.
-
(1)
Legea aplicabilă moştenirii stabileşte îndeosebi:
a)
momentul şi locul deschiderii moştenirii;
b)
persoanele cu vocaţie de a moşteni;
c)
calităţile cerute pentru a moşteni;
d)
exercitarea posesiei asupra bunurilor rămase de la defunct;
e)
condiţiile şi efectele opţiunii succesorale;
f)
întinderea obligaţiei moştenitorilor de a suporta pasivul;
g)
condiţiile de fond ale testamentului, modificarea şi revocarea unei
dispoziţii testamentare, precum şi incapacităţile speciale de a dispune
sau de a primi prin testament;
h)
partajul succesoral.
(2)
În cazul în care, conform legii aplicabile moştenirii, succesiunea este
vacantă, bunurile situate sau, după caz, aflate pe teritoriul României
sunt preluate de statul român în temeiul dispoziţiilor legii române
privitoare la atribuirea bunurilor unei succesiuni vacante.
CAPITOLUL V
Actul juridic
Legea aplicabilă condiţiilor de fond
Art. 2.637.
-
(1)
Condiţiile de fond ale actului juridic sunt stabilite de legea aleasă de părţi sau, după caz, de autorul său.
(2)
Alegerea legii aplicabile actului trebuie să fie expresă ori să rezulte
neîndoielnic din cuprinsul acestuia sau din circumstanţe.
(3)
Părţile pot alege legea aplicabilă totalităţii sau numai unei anumite părţi a actului juridic.
(4)
Înţelegerea privind alegerea legii aplicabile poate fi modificată
ulterior încheierii actului. Modificarea are efect retroactiv, fără să
poată totuşi:
a)
să infirme validitatea formei acestuia; sau
b)
să aducă atingere drepturilor dobândite între timp de terţi.
Legea aplicabilă în lipsa alegerii
Art. 2.638.
-
(1)
În lipsa alegerii, se aplică legea statului cu care actul juridic
prezintă legăturile cele mai strânse, iar dacă această lege nu poate fi
identificată, se aplică legea locului unde actul juridic a fost
încheiat.
(2)
Se consideră că există atari legături cu legea statului în care
debitorul prestaţiei caracteristice sau, după caz, autorul actului are,
la data încheierii actului, după caz, reşedinţa obişnuită, fondul de
comerţ sau sediul social.
Legea aplicabilă condiţiilor de formă
Art. 2.639.
-
(1)
Condiţiile de formă ale unui act juridic sunt stabilite de legea care îi cârmuieşte fondul.
(2)
Actul se consideră totuşi valabil din punctul de vedere al formei, dacă
îndeplineşte condiţiile prevăzute de una dintre legile următoare:
a)
legea locului unde a fost întocmit;
b)
legea cetăţeniei sau legea reşedinţei obişnuite a persoanei care l-a consimţit;
c)
legea aplicabilă potrivit dreptului internaţional privat al autorităţii care examinează validitatea actului juridic.
(3)
În cazul în care legea aplicabilă condiţiilor de fond ale actului
juridic impune, sub sancţiunea nulităţii, o anumită formă solemnă, nicio
altă lege dintre cele menţionate la alin. (2) nu poate să înlăture
această cerinţă, indiferent de locul întocmirii actului.
CAPITOLUL VI
Obligaţiile
Legea aplicabilă obligaţiilor contractuale
Art. 2.640.
-
(1)
Legea aplicabilă obligaţiilor contractuale se determină potrivit reglementărilor dreptului Uniunii Europene.
(2)
În materiile care nu intră sub incidenţa reglementărilor Uniunii
Europene sunt aplicabile dispoziţiile prezentului cod privind legea
aplicabilă actului juridic, dacă nu se prevede altfel prin convenţii
internaţionale sau prin dispoziţii speciale.
Legea aplicabilă obligaţiilor extracontractuale
Art. 2.641.
-
(1)
Legea aplicabilă obligaţiilor extracontractuale se determină potrivit reglementărilor dreptului Uniunii Europene.
(2)
În materiile care nu intră sub incidenţa reglementărilor Uniunii
Europene se aplică legea care cârmuieşte fondul raportului juridic
preexistent între părţi, dacă nu se prevede altfel prin convenţii
internaţionale sau prin dispoziţii speciale.
Răspunderea pentru atingeri aduse personalităţii
Art. 2.642.
-
(1)
Pretenţiile de reparaţii întemeiate pe o atingere adusă vieţii private
sau personalităţii, inclusiv prin mass-media sau orice alt mijloc public
de informare, sunt cârmuite, la alegerea persoanei lezate, de:
a)
legea statului reşedinţei sale obişnuite;
b)
legea statului în care s-a produs rezultatul păgubitor;
c)
legea statului în care autorul daunei îşi are reşedinţa obişnuită ori sediul social.
(2)
În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi b) se cere şi condiţia ca
autorul daunei să fi trebuit în mod rezonabil să se aştepte ca efectele
atingerii aduse personalităţii să se producă în unul dintre acele două
state.
(3)
Dreptul la replică împotriva atingerilor aduse personalităţii este supus
legii statului în care a apărut publicaţia sau de unde s-a difuzat
emisiunea.
Stingerea obligaţiilor
Art. 2.643.
-
(1)
Delegaţia şi novaţia sunt supuse legii aplicabile obligaţiei care le formează obiectul.
(2)
Compensaţia este supusă legii aplicabile creanţei căreia i se opune stingerea, parţială sau totală, prin compensaţie.
Pluralitatea de debitori
Art. 2.644.
-
Creditorul care îşi valorifică drepturile împotriva mai multor debitori
trebuie să se conformeze legii aplicabile în raporturile sale cu fiecare
dintre ei.
Dreptul de regres
Art. 2.645.
-
(1)
Dreptul unui debitor de a exercita regresul împotriva unui codebitor
există numai dacă legile aplicabile ambelor datorii îl admit.
(2)
Condiţiile de exercitare a regresului sunt determinate de legea
aplicabilă datoriei pe care codebitorul o are faţă de creditorul
urmăritor.
(3)
Raporturile dintre creditorul care a fost dezinteresat şi debitorul
plătitor sunt supuse legii aplicabile datoriei acestuia din urmă.
(4)
Dreptul unei instituţii publice de a exercita regresul este stabilit de
legea aplicabilă statutului său organic. Admisibilitatea şi exerciţiul
regresului sunt guvernate de dispoziţiile alin. (2) şi (3).
Moneda de plată
Art. 2.646.
-
(1)
Moneda de plată este definită de legea statului care a emis-o.
(2)
Efectele pe care moneda le exercită asupra întinderii unei datorii sunt determinate de legea aplicabilă datoriei.
(3)
Legea statului în care trebuie efectuată plata determină în ce anume
monedă urmează ca ea să fie făcută, afară numai dacă, în raporturile de
drept internaţional privat născute din contract, părţile au convenit o
altă monedă de plată.
CAPITOLUL VII
Cambia, biletul la ordin şi cecul
SECŢIUNEA 1
Dispoziţii generale
Legea aplicabilă capacităţii
Art. 2.647.
-
Persoana care, potrivit legii sale naţionale, este lipsită de
capacitatea de a se angaja prin cambie, bilet la ordin sau cec se obligă
totuşi valabil printr-un asemenea titlu, dacă semnătura a fost dată
într-un stat a cărui lege îl consideră capabil pe subscriitor.
Legea aplicabilă condiţiilor de formă
Art. 2.648.
-
(1)
Angajamentul asumat în materie de cambie, bilet la ordin sau cec este
supus condiţiilor de formă ale legii statului unde angajamentul a fost
subscris. În materie de cec, îndeplinirea condiţiilor de formă prevăzute
de legea locului plăţii este suficientă.
(2)
Dacă angajamentul este nevalabil, potrivit legii prevăzute la alin. (1),
dar se conformează legii statului unde are loc subscrierea unui
angajament ulterior, neregularitatea de formă a primului angajament nu
infirmă validitatea celui ulterior.
Legea aplicabilă acţiunii în regres
Art. 2.649.
-
Termenele stabilite pentru exercitarea acţiunii în regres sunt
determinate, faţă de orice semnatar, de legea locului unde titlul a luat
naştere.
Legea aplicabilă protestului
Art. 2.650.
-
Forma şi termenele de protest, cât şi condiţiile de formă ale unor acte
necesare pentru exercitarea sau conservarea drepturilor în materie de
cambie, bilet la ordin sau cec sunt stabilite de legea statului unde
trebuie întocmit protestul sau un alt act necesar.
SECŢIUNEA a 2-a
Cambia şi biletul la ordin
Legea aplicabilă efectelor obligaţiilor
Art. 2.651.
-
(1)
Efectele obligaţiilor acceptantului unei cambii şi semnatarului unui
bilet la ordin sunt supuse legii locului unde aceste titluri sunt
plătibile.
(2)
Efectele pe care le produc semnăturile celorlalţi obligaţi prin cambie
sau prin bilet la ordin sunt determinate de legea statului pe teritoriul
căruia au fost date semnăturile.
Legea aplicabilă dobândirii creanţei
Art. 2.652.
-
Legea locului unde titlul a fost constituit stabileşte dacă posesorul
cambiei dobândeşte creanţa care a dat loc emisiunii titlului.
Legea aplicabilă acceptării
Art. 2.653.
-
Legea statului unde este plătibilă cambia stabileşte dacă acceptarea
poate fi restrânsă la o parte din sumă, precum şi dacă posesorul
titlului este sau nu este obligat să primească o plată parţială.
Legea aplicabilă în caz de pierdere sau furt
Art. 2.654.
-
Legea statului unde cambia sau biletul la ordin sunt plătibile determină
măsurile ce pot fi luate în caz de pierdere sau furt al titlului.
SECŢIUNEA a 3-a
Cecul
Legea aplicabilă
Art. 2.655.
-
Legea statului unde cecul este plătibil determină persoanele asupra cărora poate fi tras un asemenea titlu.
Nulitatea cecului
Art. 2.656.
-
În cazul în care, potrivit legii aplicabile, cecul este nul din cauză că
a fost tras asupra unei persoane neîndreptăţite, obligaţiile ce decurg
din semnăturile puse pe titlu în alte state, ale căror legi nu cuprind o
asemenea restricţie, sunt valabile.
Legea aplicabilă efectelor obligaţiilor
Art. 2.657.
-
Legea statului pe al cărui teritoriu au fost subscrise obligaţiile ce decurg din cec determină efectele acestor obligaţii.
Domeniul de aplicare
Art. 2.658.
-
Legea statului unde cecul este plătibil determină îndeosebi:
a)
dacă titlul trebuie tras la vedere sau dacă poate fi tras la un anumit termen de la vedere, precum şi efectele postdatării;
b)
termenul de prezentare;
c)
dacă cecul poate fi acceptat, certificat, confirmat sau vizat şi care sunt efectele produse de aceste menţiuni;
d)
dacă posesorul poate cere şi dacă este obligat să primească o plată parţială;
e)
dacă cecul poate fi barat sau poate să cuprindă clauza "plătibil în
cont" ori o expresie echivalentă şi care sunt efectele acestei barări,
clauze sau expresii echivalente;
f)
dacă posesorul are drepturi speciale asupra provizionului şi care este natura lor;
g)
dacă trăgătorul poate să revoce cecul sau să facă opoziţie la plata acestuia;
h)
măsurile care pot fi luate în caz de pierdere sau de furt al cecului;
i)
dacă un protest sau o constatare echivalentă este necesară pentru
conservarea dreptului de regres împotriva giranţilor, trăgătorului şi
celorlalţi obligaţi.
CAPITOLUL VIII
Fiducia
Alegerea legii aplicabile
Art. 2.659.
-
(1)
Fiducia este supusă legii alese de constituitor.
(2)
Dispoziţiile art. 2.637 sunt aplicabile.
Determinarea obiectivă a legii aplicabile
Art. 2.660.
-
În lipsa alegerii legii aplicabile, precum şi în cazul în care legea
aleasă nu cunoaşte instituţia fiduciei, se aplică legea statului cu care
fiducia prezintă cele mai strânse legături. În acest scop, se ţine
seama îndeosebi de:
a)
locul de administrare a masei patrimoniale fiduciare, desemnat de constituitor;
b)
locul situării bunurilor fiduciare;
c)
locul unde fiduciarul îşi are reşedinţa obişnuită sau, după caz, sediul social;
d)
scopul fiduciei şi locul unde acesta urmează să se realizeze.
Domeniul de aplicare
Art. 2.661.
-
Legea determinată potrivit art. 2.659 şi 2.660 este aplicabilă
condiţiilor de validitate, interpretării şi efectelor fiduciei, precum
şi administrării ei. Această lege determină în special:
a)
desemnarea, renunţarea şi înlocuirea fiduciarului, condiţiile speciale
pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a fi desemnată
fiduciar, precum şi transmiterea puterilor fiduciarului;
b)
drepturile şi obligaţiile dintre fiduciari;
c)
dreptul fiduciarului de a delega în tot sau în parte executarea obligaţiilor sale sau exercitarea puterilor care îi revin;
d)
puterile fiduciarului de a administra şi de a dispune de bunurile din
masa patrimonială fiduciară, de a constitui garanţii şi de a dobândi
alte bunuri;
e)
puterile fiduciarului de a face investiţii şi plasamente;
f)
îngrădirile cu privire la durata fiduciei, precum şi cele cu privire la
puterile fiduciarului de a constitui rezerve din veniturile rezultate
din administrarea bunurilor;
g)
raporturile dintre fiduciar şi beneficiar, inclusiv răspunderea personală a fiduciarului faţă de beneficiar;
h)
modificarea sau încetarea fiduciei;
i)
repartizarea bunurilor ce alcătuiesc masa patrimonială fiduciară;
j)
obligaţia fiduciarului de a da socoteală de modul cum a fost administrată masa patrimonială fiduciară.
Situaţiile speciale
Art. 2.662.
-
Un element al fiduciei, susceptibil de a fi izolat, în special administrarea acestuia, poate fi supus unei legi distincte.
CAPITOLUL IX
Prescripţia extinctivă
Legea aplicabilă
Art. 2.663.
-
Prescripţia extinctivă a dreptului la acţiune este supusă legii care se aplică dreptului subiectiv însuşi.
Dispoziţii finale
Data intrării în vigoare
Art. 2.664.
-
(1)
Prezentul cod intră în vigoare la data care va fi stabilită în legea pentru punerea în aplicare a acestuia.*)
(2)
În termen de 12 luni de la data publicării prezentului cod, Guvernul va
supune Parlamentului spre adoptare proiectul de lege pentru punerea în
aplicare a Codului civil.
___________
*)
În temeiul art. 220 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009
privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 409 din 10 iunie 2011, Codul civil intră în vigoare la data de 1
octombrie 2011.
Punere în aplicare CARTEA a VII-a prin Lege 71/2011 : |
Art. 207. - |
(1)
Dispoziţiile cărţii a VII-a "Dispoziţii de drept internaţional privat" a
Codului civil se aplică numai în cauzele deduse instanţei judecătoreşti
sau autorităţii competente după data intrării în vigoare a Codului
civil, având ca obiect raporturi juridice cu elemente de extraneitate,
indiferent de data şi locul încheierii actelor ori producerii sau
săvârşirii faptelor generatoare ale respectivelor raporturi juridice. |
(2)
În cazul raporturilor de drept internaţional privat stabilite anterior
intrării în vigoare a Codului civil, competenţa legii determinate
potrivit alin. (1) poate fi înlăturată dacă aplicarea sa conduce la
consecinţe vădit injuste. |
(3) În cauzele privind
raporturi cu elemente de extraneitate aflate pe rolul instanţelor
judecătoreşti sau al autorităţilor competente, legea aplicabilă se
determină conform normelor de drept internaţional privat aplicabile până
la data intrării în vigoare a Codului civil. |
(4)
Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător ori de câte
ori ar interveni o modificare a regulilor de drept internaţional privat
stabilite în cartea a VII-a a Codului civil. |
Art. 208. - |
(1)
Când dreptul substanţial aplicabil unor raporturi cu elemente de
extraneitate, desemnat de părţi sau, după caz, de autorul actului
unilateral, conform dispoziţiilor cărţii a VII-a a Codului civil, a
cunoscut modificări până la data aplicării sale, se aplică normele
pertinente ale acestuia în vigoare la data desemnării, în lipsă de
prevederi contrare în cartea a VII-a a Codului civil. |
(2)
Dacă în dreptul străin stabilit conform regulilor cărţii a VII-a a
Codului civil ca fiind dreptul aplicabil în cauză a avut loc o tranziţie
legislativă, normele de drept substanţial aplicabile în cauză se
determină potrivit regulilor de drept tranzitoriu prevăzute în acest
sistem de drept. |
(3) În cazurile de acceptare a
retrimiterii, în condiţiile prevăzute la art. 2.559 din Codul civil,
regula de drept internaţional privat străină este luată în considerare
în forma şi conţinutul existente la momentul identificării dreptului
străin aplicabil. |
NOTĂ:
Reproducem mai jos dispoziţiile art. 211-214, 216-218 şi 220-230 din
cap. X "Dispoziţii finale" din Legea nr. 71/2011, care nu sunt toate
încorporate în forma republicată a Legii nr. 287/2009 şi care se aplică
în continuare ca dispoziţii proprii ale Legii nr. 71/2011:
"Art. 211. -
În sensul Codului civil, precum şi al legislaţiei civile în vigoare,
prin expresiile alienaţie mintală sau debilitate mintală se înţelege o
boală psihică ori un handicap psihic ce determină incompetenţa psihică a
persoanei de a acţiona critic şi predictiv privind consecinţele
social-juridice care pot decurge din exercitarea drepturilor şi
obligaţiilor civile.
Art. 212. -
(1) Cu excepţia art. 535 din Codul civil, în cuprinsul Codului civil
termenul «necorporal» se înlocuieşte cu termenul «incorporal».
(2) În cuprinsul art. 44, art. 144 alin. (3), art. 146 alin. (4), art.
172, art. 211 alin. (2), art. 316 alin. (2), art. 386 alin. (1), art.
689 alin. (3), art. 990 alin. (1) şi art. 991 din Codul civil, expresia
«lovite de nulitate relativă» se înlocuieşte cu termenul «anulabile».
(3) În cuprinsul art. 215 alin. (1), art. 299, 300, art. 347 alin. (1),
art. 1.064 alin. (2), art. 1.248 alin. (4), art. 1.251 şi 1.252 din
Codul civil, expresia «lovit/lovită de nulitate relativă» se înlocuieşte
cu termenul «anulabil/anulabilă», după caz.
(4) În cuprinsul Codului civil, precum şi în cuprinsul celorlalte acte
normative în vigoare, sintagmele «persoane juridice fără/cu scop
patrimonial», «fără scop patrimonial» şi «cu scop patrimonial» se
înlocuiesc cu sintagmele «persoane juridice fără/cu scop lucrativ»,
«fără scop lucrativ» şi, respectiv, «cu scop lucrativ».
(5) În cuprinsul Codului civil, termenul «comunitar»/«comunitare» se înlocuieşte cu termenul «Uniunii Europene».
(6) În cuprinsul Codului civil, termenul «bancă» şi expresiile
«instituţie bancară» şi «societate bancară» se înlocuiesc cu expresia
«instituţie de credit».
(7) În cuprinsul art. 1.186 alin. (2), art. 1.191 alin. (1), art. 1.196
alin. (2), art. 1.200 alin. (2), art. 1.240 alin. (2), art. 1.266 alin.
(2), art. 1.494 alin. (1), art. 1.495 alin. (1) şi art. 2.014 alin. (2)
din Codul civil, expresia «practicile stabilite între părţi» se
înlocuieşte cu expresia «practicile statornicite între părţi».
(8) În tot cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 86/2006 privind organizarea activităţii practicienilor în insolvenţă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 254/2007,
cu modificările şi completările ulterioare, expresia «societate civilă
profesională» se înlocuieşte cu expresia «societate profesională».
Art. 213. -
La data intrării în vigoare a Codului civil, termenii şi expresiile din
legislaţia civilă şi comercială în vigoare se înlocuiesc cu termenii şi
expresiile corespondente din Codul civil.
Art. 214. -
(1) În termen de 60 de zile de la data publicării prezentei legi în
Monitorul Oficial al României, Partea I, Guvernul va îndeplini
procedurile constituţionale necesare adoptării următoarelor proiecte de
acte normative:
a) proiectul privind reproducerea umană asistată medical cu terţ donator;
b) proiectul pentru modificarea şi completarea Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, republicată, cu modificările ulterioare;
c) proiectul pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, în vederea reglementării tratamentului fiscal al fiduciei;
d) proiectul privind organizarea şi funcţionarea Arhivei Electronice de Garanţii Reale Mobiliare;
e) proiectele oricăror alte acte normative a căror adoptare este
necesară în vederea intrării în vigoare sau a aplicării Codului civil.
(2) În termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a actelor
normative prevăzute la alin. (1) lit. c) şi d), Guvernul va adopta, prin
hotărâre, norme referitoare la înregistrarea contractului de fiducie şi
a modificărilor sale la organele competente prevăzute la art. 780 alin.
(1) şi (2) din Codul civil, precum şi norme referitoare la avizul de
fiducie şi la înscrierea acesteia în Arhiva Electronică de Garanţii
Reale Mobiliare.
(3) În termenul prevăzut la alin. (1) se aprobă, prin ordin al
ministrului justiţiei, normele metodologice privind organizarea şi
funcţionarea Registrului naţional notarial al regimurilor matrimoniale,
precum şi procedura de înscriere şi consultare a acestuia.
.................................................................................................................................................................
Art. 216. -
În termen de 4 luni de la data publicării prezentei legi în Monitorul
Oficial al României, Partea I, Banca Naţională a României şi Comisia
Naţională a Valorilor Mobiliare vor emite norme comune referitoare la
plasamentele prezumate a fi sigure, conform art. 831 din Codul civil.
Art. 217. -
În vederea aplicării dispoziţiilor art. 2.323-2.479 din Codul civil, în
termen de 4 luni de la data publicării prezentei legi în Monitorul
Oficial al României, Partea I, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare
va modifica dispoziţiile titlului VI cap. 3 secţiunea a 3-a din Codul
S.C. Depozitarul Central S.A., aprobat prin Decizia nr. 1.407 din 20
iunie 2006, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul de a
permite transferul instrumentelor financiare ipotecate şi constituirea
unor ipoteci de rang subsecvent fără acordul constituitorului ipotecii
de rang preferat. Decizia Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare,
având ca anexă Codul S.C. Depozitarul Central S.A., se publică în
Monitorul Oficial al României, Partea I.
Art. 218. -
În termen de 4 luni de la data publicării prezentei legi în Monitorul
Oficial al României, Partea I, legile, inclusiv Legea nr. 287/2009
privind Codul civil, precum şi ordonanţele de urgenţă ale Guvernului şi
ordonanţele Guvernului modificate şi/sau completate prin prezenta lege
vor fi republicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, dându-se
textelor o nouă numerotare.
.................................................................................................................................................................
Art. 220. -
(1) Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 24 iulie 2009, intră în
vigoare la data de 1 octombrie 2011.
(2) Actele normative prevăzute la art. 214 şi 216-218 intră în vigoare la data intrării în vigoare a Codului civil.
Art. 221. -
Prezenta lege intră în vigoare la data prevăzută la art. 220 alin. (1),
cu excepţia art. 214, 216-218, 224, art. 225 alin. (1) şi (2), art. 226
şi 228, care intră în vigoare la 3 zile de la data publicării prezentei
legi în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Art. 222. -
Până la intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul
de procedură civilă, referirea din cuprinsul Codului civil la hotărârea
definitivă se va înţelege ca fiind făcută la hotărârea irevocabilă.
Art. 223. -
Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, procesele şi cererile în
materie civilă sau comercială în curs de soluţionare la data intrării în
vigoare a Codului civil se soluţionează de către instanţele legal
învestite, în conformitate cu dispoziţiile legale, materiale şi
procedurale în vigoare la data când acestea au fost pornite.
Art. 224. -
(1) Până la intrarea în vigoare a Codului civil, Secţia civilă şi de
proprietate intelectuală şi Secţia comercială ale Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie se reorganizează ca Secţia I civilă şi Secţia a II-a
civilă.
(2) Dispoziţiile art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt aplicabile în mod corespunzător.
Art. 225. -
(1) Secţiile comerciale existente la data intrării în vigoare a Codului
civil în cadrul tribunalelor şi curţilor de apel se vor reorganiza ca
secţii civile ori, după caz, vor fi unificate cu secţiile civile
existente, prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, la
propunerea colegiului de conducere al instanţei.
(2) Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii prevăzută la alin.
(1) îşi va produce efectele de la data intrării în vigoare a Codului
civil.
(3) Cauzele civile şi comerciale aflate în curs de judecată la data
intrării în vigoare a Codului civil vor continua să fie soluţionate de
aceleaşi complete de judecată, cu respectarea principiului
continuităţii. În caz de trimitere spre rejudecare, cauza va fi
repartizată conform normelor de organizare judiciară în vigoare la data
înregistrării cauzei la instanţa de trimitere.
Art. 226. -
(1) Prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea
colegiului de conducere al instanţei, în raport cu numărul cauzelor, se
pot înfiinţa, în cadrul secţiilor civile, complete specializate pentru
soluţionarea anumitor categorii de litigii, în considerarea obiectului
sau naturii acestora, precum:
a) cererile în materie de insolvenţă, concordat preventiv şi mandat ad hoc;
b) cererile în materia societăţilor comerciale şi a altor societăţi, cu
sau fără personalitate juridică, precum şi în materia registrului
comerţului;
c) cererile care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei;
d) cererile privind titlurile de valoare şi alte instrumente financiare.
(2) La înfiinţarea completelor specializate potrivit alin. (1) se va ţine seama de următoarele criterii:
a) asigurarea unui volum de activitate echilibrat între judecătorii secţiei;
b) specializarea judecătorilor şi necesitatea valorificării experienţei profesionale a acestora;
c) respectarea principiului repartizării aleatorii.
(3) Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii prevăzută la alin.
(1) îşi va produce efectele de la data intrării în vigoare a Codului
civil.
Art. 227. -
Dacă legea specială prevede că anumite cauze sunt de competenţa
tribunalelor comerciale ori, după caz, de competenţa secţiilor
comerciale ale tribunalelor sau curţilor de apel, după intrarea în
vigoare a Codului civil, competenţa de judecată revine tribunalelor
specializate sau, după caz, secţiilor civile ale tribunalelor,
reorganizate potrivit art. 228, respectiv secţiilor civile reorganizate
conform art. 225.
Art. 228. -
(1) Până la data intrării în vigoare a Codului civil, tribunalele
comerciale Argeş, Cluj şi Mureş se reorganizează ca tribunale
specializate sau, după caz, ca secţii civile în cadrul tribunalelor
Argeş, Cluj şi Mureş, în condiţiile art. 226.
(2) La stabilirea cauzelor de competenţa tribunalelor specializate sau,
după caz, a secţiilor civile reorganizate potrivit alin. (1) se va ţine
seama de numărul şi natura cauzelor, de specializarea judecătorilor, de
necesitatea valorificării experienţei profesionale a acestora, precum şi
de volumul de activitate al instanţei.
Art. 229. -
(1) Organizarea, funcţionarea şi atribuţiile instanţei de tutelă şi de
familie se stabilesc prin legea privind organizarea judiciară.
(2) Până la reglementarea prin lege a organizării şi funcţionării instanţei de tutelă:
a) atribuţiile acesteia, prevăzute de Codul civil, sunt îndeplinite de
instanţele, secţiile sau, după caz, completele specializate pentru
minori şi familie;
b) raportul de anchetă psihosocială prevăzut de Codul civil este
efectuat de autoritatea tutelară, cu excepţia anchetei prevăzute la art.
508 alin. (2), care se efectuează de direcţia generală de asistenţă
socială şi protecţia copilului;
c) autorităţile şi instituţiile cu atribuţii în domeniul protecţiei
drepturilor copilului, respectiv a persoanei fizice continuă să exercite
atribuţiile prevăzute de reglementările în vigoare la data intrării în
vigoare a Codului civil, cu excepţia celor date în competenţa instanţei
de tutelă.
(3) Până la intrarea în vigoare a reglementării prevăzute la alin. (1),
în vederea îndeplinirii atribuţiilor referitoare la exercitarea tutelei
cu privire la bunurile minorului sau, după caz, cu privire la
supravegherea modului în care tutorele administrează bunurile minorului,
instanţa de tutelă poate delega, prin încheiere, îndeplinirea unora
dintre acestea autorităţii tutelare.
(4) Cererile în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a
Codului civil rămân să fie soluţionate de instanţele judecătoreşti sau,
după caz, de autorităţile administrative competente potrivit legii în
vigoare la data sesizării lor.
Art. 230. -
La data intrării în vigoare a Codului civil se abrogă:
a) Codicele civil (sau Codul civil din 1864), publicat în Monitorul
Oficial nr. 271 din 4 decembrie 1864, nr. 7 (supl.) din 12 ianuarie
1865, nr. 8 (supl.) din 13 ianuarie 1865, nr. 8 (supl.) din 14 ianuarie
1865, nr. 11 (supl.) din 16 ianuarie 1865, nr. 13 (supl.) din 19
ianuarie 1865, cu modificările şi completările ulterioare, cu excepţia
dispoziţiilor art. 1.169-1.206, care se abrogă la data intrării în
vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă;
b) Legea nr. 313/1879 pentru
anularea clauzei penale din oricare contracte şi pentru adaosul unui
alineat la art. 1.089 din Codul civil, publicată în Monitorul Oficial
nr. 40 din 20 februarie 1879;
c) Codicele de comerţ din 1887, publicat în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 31 din 10 mai 1887, cu excepţia dispoziţiilor
art. 46-55, 57, 58 şi 907-935, aplicabile în continuare în raporturile
dintre profesionişti, care se abrogă la data intrării în vigoare a Legii
nr. 134/2010, precum şi a cărţii a II-a «Despre comerţul maritim şi
despre navigaţie», care se abrogă la data intrării în vigoare a Codului
maritim;
d) Decretul nr. 2.142/1930 pentru promulgarea Legii privind funcţionarea cărţilor funduare centrale pentru căile ferate şi canaluri nr. 148/1930, publicat în Monitorul Oficial nr. 127 din 12 iunie 1930;
e) Legea nr. 178/1934 privind reglementarea contractului de consignaţie, publicată în Monitorul Oficial nr. 173 din 30 iulie 1934;
f) art. 17 şi art. 19-28 din Legea nr. 153/1937
privind magazinele generale şi warantarea mărfurilor şi cerealelor
(Dockuri şi silozuri), publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 81
din 7 aprilie 1937;
g) Decretul-lege nr. 115/1938
pentru unificarea dispoziţiunilor privitoare la cărţile funciare,
publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 95 din 27 aprilie 1938, cu
modificările ulterioare;
h) Codul civil Carol al II-lea, republicat în Monitorul Oficial nr. 206 din 6 septembrie 1940, cu modificările ulterioare;
i) Codul comercial Carol al II-lea, republicat în Monitorul Oficial nr.
194 din 23 august 1940, cu modificările şi completările ulterioare;
j) Legea nr. 319/1944 pentru dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor, publicată în Monitorul Oficial nr. 133 din 10 iunie 1944;
k) Legea nr. 163/1946
pentru înlocuirea provizorie cu cărţi de evidenţă funciară a cărţilor
funciare distruse, sustrase sau pierdute, publicată în Monitorul Oficial
nr. 62 din 14 martie 1946, cu modificările ulterioare;
l) Legea nr. 242/1947
pentru transformarea cărţilor funciare provizorii din Vechiul Regat în
cărţi de publicitate funciară, publicată în Monitorul Oficial nr. 157
din 12 iulie 1947, cu modificările ulterioare;
m) Legea nr. 4/1953
privind Codul familiei, republicată în Buletinul Oficial nr. 13 din 18
aprilie 1956, cu modificările şi completările ulterioare;
n) Decretul nr. 31/1954
privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, publicat în
Buletinul Oficial nr. 8 din 30 ianuarie 1954, cu modificările şi
completările ulterioare;
o) Decretul nr. 32/1954
pentru punerea în aplicare a Codului Familiei şi a Decretului privitor
la persoanele fizice şi persoanele juridice, publicat în Buletinul
Oficial nr. 9 din 31 ianuarie 1954, cu excepţia art. 30-43, care se
abrogă la data intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010;
p) Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat în Buletinul Oficial nr. 11 din 15 iulie 1960;
q) art. 1-33 şi art. 36-147 din Legea nr. 105/1992
cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 245 din 1
octombrie 1992, cu completările ulterioare;
r) Legea arendării nr. 16/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 91 din 7 aprilie 1994, cu modificările şi completările ulterioare;
s) art. 21-33 din Legea locuinţei nr. 114/1996, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 31 decembrie 1997;
ş) art. 7, 14 şi 15 din Legea nr. 119/1996
cu privire la actele de stare civilă, republicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 743 din 2 noiembrie 2009, cu modificările
ulterioare;
t) art. 32 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 1998, cu modificările şi completările ulterioare;
ţ) art. 9 alin. 8 din Legea nr. 112/1995
pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de
locuinţe, trecute în proprietatea statului, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 29 noiembrie 1995, cu
modificările ulterioare;
u) titlul VI «Regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare» al Legii nr. 99/1999
privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 27 mai 1999, cu
modificările ulterioare;
v) art. 12, 14-25, art. 32 alin. (2), art. 43 şi 44 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999
privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu
destinaţia de locuinţe, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 148 din 8 aprilie 1999, aprobată cu modificări şi
completări prin Legea nr. 241/2001,
cu modificările ulterioare; de la aceeaşi dată, dispoziţiile art. 12 şi
14-25 nu se mai aplică nici contractelor de închiriere a locuinţei în
curs de executare;
w) Legea nr. 509/2002 privind agenţii comerciali permanenţi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 581 din 6 august 2002;
x) art. 40 alin. (1), art. 41 şi 42 din Legea nr. 272/2004
privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 557 din 23 iunie 2004, cu
modificările ulterioare;
y) art. 1, 5-13, 16, art. 18 alin. (2) teza I, art. 56 alin. (1) - (4), art. 57, 59-63 şi 65 din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 19 noiembrie 2009;
z) art. 90 alin. (2) din Legea gazelor nr. 351/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 679 din 28 iulie 2004, cu modificările şi completările ulterioare;
aa) titlul X «Circulaţia juridică a terenurilor» al Legii nr. 247/2005
privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele
măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 653 din 22 iulie 2005, cu modificările şi completările ulterioare;
bb)
orice alte dispoziţii contrare, chiar dacă acestea sunt cuprinse în legi speciale."